_________________

23 August – „55 de poeţi contemporani. Pagini alese. Antologie de poezie coordonată de Valentina Becart“, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010 (Cezarina Adamescu)

Moto:

Poetul, acest Prometeu neînfricat, deschide porţile necunoscutului în căutarea spaţiilor pure, în căutarea magiei şi a povârnişurilor ispititoare… El este visătorul ce se hrăneşte cu propriul sânge nomad. Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a înfrângerii, rătăcind prin labirintul tenebros al sufletului – poetul simte nevoia să se confeseze. Poezia devine astfel o adevărată confesiune”.

-Valentina Becart-

Cine nu-şi doreşte o întâlnire romantică? Cine, în iureşul nebulos al cotidianului, nu are nevoie de un răgaz, prilej de tihnă şi  bucurie lăuntrică, gustată pe îndelete, cu pipeta ca să-i simtă mai bine aromele?

Cine spune că nu mai e nevoie de Poezie, se înşeală amarnic.  E nevoie, mai mult ca oricând. Poezia, doar ea îţi mai conferă o armură trainică împotriva săgeţilor, a lăncilor  şi săbiilor care stau la pândă. Ea a fost, este şi va rămâne o STARE DE NECESITATE. Şi uneori, de urgenţă, o terapie absolut necesară,  e TERAPIA CU LUMINĂ, e gura de oxigen care-ţi intră-n plămâni şi apoi, în fiecare fibră a inimii, trecând prin artere şi vene, până în vârful degetelor. Până şi piatra din drum are poezia ei genuină. Până şi spinii pot fi catifelaţi şi tandri. Sub scutul  inefabil al Poeziei, graţie bunăvoinţei Valentinei Becart, s-au adunat şi convieţuiesc în bună înţelegere şi comuniune tainică, 55 de poeţi. Personalităţi diferite, stiluri diferite, vârste diferite, au devenit de aceeaşi statură spirituală. Egali în spirit, egali în dăruire. Fiindcă aşa au înţeles că  se mai poate respira, într-un aer ostil  care tot mai mult ne sufocă.

Cartea este închinată, unui poet de curând plecat dintre noi, spre „secunda unui timp infinit”, un visător din aceia care au dorit, prin versurile lui, să facă lumea mai bună.  Şi a apărut, la Editura ARHIP ART, Sibiu, în luna februarie 2010, sub atenta coordonare a poetei Valentina Becart. Are o grafică şi o copertă originale şi foarte sugestive,  semnate de artistul şi scriitorul Valentin Văran. Şi mai are, drept cuvânt de întâmpinare, un „Vitraliu în flăcări – în Numele Poeziei”, pe care, cucerită de ideea de ne aduna sub aceleaşi binecuvântate auspicii ale Poeziei, l-a alcătuit subsemnata.

Un cuvânt de bunăvoire din partea lui Mircea Mihăieş şi, absolut necesar, Cuvântul antologatoarei,  care ne  arată  cum e  „Să arzi pe altarul cuvântului”, până la mistuire, la fel ca arderea-de-tot din animale şi păsări,  pe care o aduceau preoţii la Templul din Ierusalim, pentru a-L îndupleca pe Yahve. Valentina Becart ne asigură că această ardere  este un privilegiu –nu tocmai la îndemâna oricui. Dar, flacăra care îţi luminează calea,  merită din plin arsura degetelor călătorului, pentru că ea te ajută  „a descifra prima taină a devenirii…” – aşa cum mărturiseşte antologatoarea.

Antologia debutează cu versuri din ciclul „Poeme becartiene” – în care autoarea se recunoaşte o jertfelnică Ană, cerându-i Meşterului Suprem: „Zideşte-mă/ în adâncul Creaţiei Tale / nu mă lăsa privirii – iluzorie pată…”(Nu mă arunca…în vâltoarea poemelor”). E aici un fel de jertfă mascată şi în pofida aparentei împotriviri, destinul poetic este acela de  ridica altare din propriul trup şi din propriul suflet. Dar mai este şi o încleştare surdă a creatorului cu propriul lut zămislit de mâinile sale. Atunci, cere Zidarului din nou: „Zideşte-mă / în adâncul Creaţiei Tale /să-ţi fiu eu – muză şi flacără albastră – / ce-ţi vor sta de veghe / ca o blândă alinare / în nopţile de căutare / prin neantul identificării / cu fragilitatea gândului întrupat, /întrupat …” (Nu mă arunca…în vâltoarea poemelor tale).

Poeta îşi susţine punctul de vedere printr-o superbă pledoarie pentru poeţi şi rodul creaţiei lor: „…nu vă fie teamă / de rătăcirea / prin labirintul singurătăţii …/  Voi sunteţi măsura / sublimei cutezanţe / şi mărturia „ a toate” – / voi … / ce năzuiţi a săpa fântâni / spre a găsi izvorul / celei mai pure / creaţii … / Voi … /ce ştiţi a smulge / stâncii /aurul cuvintelor …” (Labirintul singurătăţii).

Valentina Becart face parte din acea stirpe poetică pentru care mecenatul artistic devine o imperioasă lege morală. Preocupată şi de propria creaţie, dar  mai mult, cu deschidere spre celălalt, spre acea comuniune electivă  zămislitoare de valori perene.

Personalitate complexă, umanist prin vocaţie, autorul multor volume de poezie, dar şi desfăşurând o rodnică activitate publicistică, AUREL POP, deschide cu adevărat antologia cu un generos şi semnificativ ciclu de poeme de sorginte panseistică în care se regăsesc idei şi imagini  remarcabile precum „Omul poartă pe chip /Semnul punctului prăbuşit în el însuşi” ; „Ar fi trebuit să mă nasc / Univers ca să îl pot învinge / El mă vede mereu / Numai eu nu pot să îl văd niciodată”  (Deschid un ochi ca să intru în el). Poetul e conştient că: „vine un timp /Să ne împărţim / Singurătatea noastră-n două / Aşa cum des se mai întâmplă / Mâini pustii îmi pun pe taler / Echilibru între zăpezi / Şi vina de la tâmplă” (Şi ni l-am pus emblemă în gură).

CRISTINA ŞTEFAN – oferă la rândul ei  un grupaj liric  care o defineşte. Fiorul liric  este aşa cum mărturiseşte autoarea: „Este-nrădăcinarea albastrului din mine/ Măreaţa lui absorbţie de vid” (Ochi albaştri).

Poeta nu se sfieşte să spună că trăieşte permanent cu ţara în inimă şi că nu poate uita nicicum meleagul naşterii sale: „ Ţara Haţegului / Mă reîntorc, an după an, acasă /  Şi bat la uşa pădurilor de brazi./  Haţegul, ţara pururea mireasă / Istoricului dac, efigia de azi. (…)   / Mai cântă aştri de credinţă-n Densuş /Şi în cetăţile de la Costeşti şi Deva / Tu doar aici în semnul crucii însuşi / Închini mileniilor dace seva. /Hotarul netrecut în munte Retezat /Îşi plânge-n lacuri albe Mureşul de sus /Atâtea haturi scoase la mezat…/ Prinosuri antice acelui dac răpus. (…) /Zamolxis încă râde morţii reci / Şi-n calendarul soare curge ţara /Haţegul e nucleul ei din veci / Şi bunii daci cărarea ei, amara. / Mă-ntorn mereu pe-acest tărâm de vrajă /Mustesc pământuri şi păduri istoric / Sunt doar o urmă, umbra lor în mreajă /Şi scriu o literă în dacul hronic…”

Nu e uşor, aşa cum mărturiseşte poeta, să-ţi faci din viaţă un poem. Dar Iubirea te ajută să faci acest lucru. Şi iubirea de ţarina sfântă poate fi acest temei care să te prefacă pe ţie însuţi într-un poem nesfârşit. „Nu sunt poet. / Dar sunt acasă /Sunt ale mele pâinea / Şi vinul de pe masă. /E-al meu ulciorul înflorit /Cu meşteşug, / Îmi place cântecul / De plug. / Iubesc / Şi cânt cu tot / Ce mă-nconjoară /  Şi-mi fac din viaţă /Un poem / Aici, la mine-n ţară.”  (Ţara).

Editorul, prozatorul, poetul şi publicistul maramureşan ALEXA GAVRIL BÂLE vine cu braţele pline de miresme ale Clipelor de demult: „…  în ochiul tău / nădejdea, precum o iederă năucă / (…) în stăruinţa florii de a deveni adiere /o minusculă /elegie /în strănutul unui cosaş /când stârneşte miresmele iernii” (Clipe de demult). Elegii în ton panseistic precum: „Întoarcerea întâmplării /o divină repetiţie a nemuririi”  (Cutia de lemn) provoacă la meditaţie şi rememorare.

Poetul în ipostaza de jertfelnic continuă să străbată întinderea deşertului într-o continuă ardere: „cumplită e nevinovăţia jertfei / nu am mai primit nici o veste din deşert /port la gât eşarfa morganei /mi-am trădat certitudinea /în faţa oglinzii” (Cutia de lemn).

Alexa Gavril Bâle este un maestru al metaforei pe care o mânuieşte cu pricepere şi har. Prin definiţiile panseistice, scurte, cu parfum aforistic, el reuşeşte să chintesenţializeze o stare, un sentiment, o imagine. Ex. „tot înţelesul e în suflet / în forma lui de pasăre albă / în ziua de după viaţă” ; „virtutea o obişnuinţă a privirii”; „ochiul are senzaţia risipirii /o viaţă şi încă o zi / o falsă parabolă a dominării / maimuţa purtând cnutul în bandulieră” (O teamă a începutului).

De asemenea, puterea de a metamorfoza cuvântul îl poate face pe creator – stăpân pe o împărăţie spirituală: „destinele trezesc noaptea din somn / peste meridianele încolăcite / o întreagă geografie a oboselii / şi adevărul călătorind / îmbibat cu sudoare de cal urcuşul derutant / limitele mascate ale putinţei / cifra devenind amăgire.” (Cifra unu ca poem).

Preocupat de Timp şi în chip deosebit de Clipă, A.G. Bâle îşi propune prin poezia lui, supunerea teluricului în faţa nemărginirii care se numeşte eternitate: „când totul e aproape gata / când inchiziţia lacrimei /ţi-a trasat viziunea sentinţei / te laşi redus la geometria / figurilor crispate / sedus de albastrul verzui / din ochii viperei / de vârful cozii ce mişcă / precum pendul unui orgoliu / până după apus /continuă să fii /o întâmplare banală a numelui tău” (Clipe întârziate).

Simbolistica pendulului este evidentă. Discursul său liric este impregnat de imagini metaforice  uneori eliptice de verb ori de substantiv, dar care sugerează ideea pe care o aşterne cu dezinvoltură.”la raza lămpii fluturii murind / învaţă un preţ / mai mare decât al zborului: lumina /pe seară, încet coboară /ca pe umedul trunchi /al unei buturugi / bălţată ca o salamandră, speranţa /bătăile inimii /singura, mai nouă / retorică despre poezie” – (Speranţe bălţate şi lumină) – o definiţie superbă a  retoricii poeziei.

Proaspăt debutanta ANA URMA –  oferă câteva mostre din File de jurnal fără sfârşit, poezie creştină în care-şi  formulează Crezul artistic şi poetic în acelaşi timp, în versuri de o gingăşie aparte, cu o simbolistică  în care culorile albastru şi verde domină imagistica. „Pe drumul meu spre neuitare, / Sfielnic îmi predau privirea, / Adânc albastrului de dinlăuntru, / Şi-nvăţ supus tăcerii alfabetul.” (Albastru).

Reînnoirea naturii coincide cu împrospătarea sufletească  datorată suflului divin care  bate necontenit precum aripile îngerilor care ne păzesc: „Din tainic bob va răsări un altul, / Ce a `nflori sub roua din Înaltul / Şi îmi va scrie-n piatra de hotar, / Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor, / Să-mi ţină pasul devenirii drept, / Tot căutând să fiu mai înţelept, / S-adun podoaba cuvintelor divine, / Din straiul alb al vechilor poeme / Gătită arma rugăciunii ca un nimb, / Să cuceresc, un ultim pisc s-ating…” (Albastru). Apare aici semnificaţia şi simbolistica rodirii, atât naturale, cât şi spirituale, care nu e altceva decât creaţia. Autoarea îl vede pe Poet în ipostaza de „străjer în lan de in sălbatic” care păzeşte scrisul încrustat pe o piatră solitară:

„Ca un străjer în lan de in sălbatic, /Păzi-voi pietrei scrisul singuratic, / O mână nevăzută zarea mi-a deschide, / Luminii să ridice o ultimă hlamidă / Şi-atuncea când voi fi învăţat destul, /Din vechi tipar luat cu împrumutul, / Va răsări sublim din fostele cuvinte / Albastru iris… de Tine să asculte!” (Albastru).

Poetă a reveriei naturii, cu suave imagini metaforice legate de anotimpuri şi de soarta trecătoare a omului pe pământ, Ana Urma vede în desfăşurarea ciclului cosmic al anotimpurilor, o lecţie de viaţă necesară omului: „E lecţia vieţii de ceruri trimisă, / Parfum de sfârşit cu ultimă boare, / Căderea mai lină e parcă surprinsă / De somnul cel dulce numit resemnare.” („…Adăpostul divin”).

În toate manifestările naturii, în toate acţiunile omului Ana Urma caută însemnul divin…adăpostul sub care îşi găseşte liniştea. Autoarea are un ciclu întreg de poezii de toamnă, acest anotimp fiind afin simţirilor sale poetice.

Autoare originară din Moldova, dar trăind în Haifa Israel, BIANCA MARCOVICI şi-a câştigat prestigiul la numeroasele reviste literare la care a avut prestaţii încă de la începutul anilor ’80, fiind luată sub oblăduirea lui Geo Dumitrescu. Având un palmares impresionant de cărţi publicate, în româneşte ori în ediţii bilingve ori multilingvistice, Bianca Marcovici a fost distinsă cu înalte premii, printre care: -Premiul „N. Palty-A.C.M.E.O.R., Tel Aviv, 1999 (pentru întreaga activitate literară şi volumul “Amprente, Editura Papyrus, Tel Aviv” ); -„Diploma of Honor „, The 3 rd Word Congress of poets for PoetryResearch and Recitation 2001 ,Iaşi ,Romani, July 21-24, 2001, -Poeta primeşte premiul” B.Fundoianu ” (Benjamin Fondane) pentru întreaga activitate poetică, premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, Tel Aviv,4 decembrie 2006.

În Antologia de faţă Bianca Marcovici vine cu o selecţie riguroasă din cele mai reprezentative poeme antologice ale sale, cu titluri parabolice ori axiomatice, care fac din lirica sa una filozofică şi de idei. Un ton ironic-amar domină versurile şi reflectă starea omului de azi: Azi avem libertatea să ne sufocăm / chiar şi când deschidem larg geamurile (…) /  Azi avem libertatea să tăcem sau să ignorăm / ce e-n jurul nostru, / nici nu-mi cunosc vecinii pe nume / sau unii din colegi / Plec dimineaţa şi mă întorc seara … /în cuibul izolat de pe Muntele Carmel /căutând cu scrupulozitate drumurile întortocheate, / verdele nears de teroriştii focului / sau copacii înfloriţi. /Acum e alt Acum … plin de el, intransigent, / duplicitar… monologând pe undele virtuale, /siktir, fără poezie, fără acoperirea păsării colibri!” (Libertatea să ne sufocăm).

Un om ameninţat, un însingurat, un individ care nu mai caută frumuseţea ci necesitatea, un om al cărui cuvânt de ordine este  supravieţuirea. Sufletul lui se perverteşte încet-încet şi nu mai aspiră la lucruri spirituale, ci la cele telurice. Un om care-şi pleacă privirile chiar şi atunci când merge pe stradă, asuprit de griji şi singurătate, cineva care nu-şi mai găseşte nicăieri locul pe acest pământ – iată acest portret pe care Bianca Marcovici încearcă să-l înfăţişeze privirilor noastre ca fiind omul modern al societăţii actuale. Sigur că arta încearcă să militeze pentru alte repere, să-i îndrepte atenţia de la cotidian, dar în cele din urmă este şi ea înăbuşită de valul uriaş de agresiune şi de indiferenţă la care suntem siliţi să asistăm zi de zi şi care ne macină sănătatea şi conştiinţele. Nevoia de frumos, de sublim sub formele artei este azi, cu atât mai acerbă, cu cât primejdiile de a ne pierde sufletul sunt mai mari. În aceste condiţii, poeta nu poate să nu aibă fiori nostalgici după vremea când poezia era regină între arte şi nu umbla ca astăzi, în zdrenţe, cerşind un coltuc de Lumină, de timp, de încredere. „La Iaşi a fost altceva –pe vremuri la / mine se adunau toţi poeţii /la un “pahar de vorbă” dulce sau amară, /visând la partea cea plină a paharului, /spart în cioburi, mai apoi, /de cei care ne manipulau Lumina, /după Cenaclu de la Casa Pogor! / Plecaţi pe alte meleaguri după 1989 /Citindu-ne din ce în ce mai rar.”  (Libertatea să ne sufocăm).

În ipostaza actuală, universul kafkian tinde să-l alieneze pe individ care se trezeşte într-un labirint fără ieşire şi nici nu are firul Ariadnei pentru a găsi vreo ieşire. E o situaţie similară cu sufocarea, cu spaţiul concentraţionist al  camerei galbene, cu atât mai asupritor cu cât nu există nici o ieşire. Autoarea surprinde cu maximă luciditate stările de angoasă şi anxietate specifice omului contemporan, bolnav de sine însuşi. O stare de exasperare existenţială un anume mal-de-vivre răzbate dintre rândurile şi din pauzele de respiro ale versurilor Biancăi Marcovici şi aceasta, datorită imensei responsabilităţi pe care şi-o asumă poeta, nu numai de a descrie imagini frumoase din natură, ori chipuri încântătoare ci de a zugrăvi realitatea, aşa cum este. Scrierea sa este un strigăt tăcut, o scriere în genunchi, o implorare, un semnal aproape agonic că Timpul nu poate fi decât pe sfârşite: „Vă scriu ca şi cum m-am aşezat / pe vioara mea… mutilând-o / gâtul, căluşul de miere / şi popul, corzile care au pocnit. / Vă scriu că mă uit la ea ca la o păpuşă rănită / iar pata de culoare spre roşu / s-a aprins şi mă arde-n suflet. / Nimic nu dă timpul înapoi / iar tu te desfaci în mii de bucăţi / de lemn cremona. / nu încerca să-mi vezi mâna / care o mângâie…” (Parabolă.  (desen animat). Se probează faptul că Poezia este, nu numai un panaceu, dar şi o efigie, un steag alb pe care poetul îl foloseşte pentru a modera, pentru a împăca lumea şi a aduce pacea între oameni.

Subsemnata semnează în această antologie 8 sonete pierdute şi regăsite, 8 sonete de dragoste, asupra cărora las cititorilor privilegiul de a le analiza.

CONSTANTIN P. POPESCU – la rândul său oferă cititorilor esenţa lirismului său într-o selecţie de poezii. Semnificativă este poezia „Căutătorul de nimic” pe care o redăm integral:  „Căutătorul de nimic înălţa către cer / Mâini de copaci, respira prin vânt / Şi plângea uneori prin oceane albastre, / Neştiind ce caută. / „Caută şi vei găsi”, îi spuseseră. /-Ce să caut, Doamne ? /Eu sunt Căutătorul de nimic. / Prin mâini de copaci, respiraţii de vânt / Şi lacrimile mari din oceane albastre / „Caută şi vei găsi”, i s-a spus. / -Ce să caut, Doamne ? / Eu sunt Căutătorul de nimic. / A coborât Căutătorul / În adâncimi nepătrunse de oameni, / A urcat în ceruri încă neatinse, / Apoi rătăci mult Căutătorul de nimic. / – Ce să caut, Doamne ? / Eu sunt Căutătorul de nimic. / Şi tot astfel, prin mâini de copaci, / Respirări prin vânt şi plângând uneori / Prin lacrimi grele de oceane albastre, / Căutătorul de nimic găsi într-o zi / O floare. / Se rugase floarea cu mâini de copaci, / Respirase prin vânt şi plânsese adesea / Cu lacrimile mari din oceane albastre, / Căutându-l pe Căutătorul de nimic. / „Caută şi vei găsi”, îi spuseseră.”

Acest poem-parabolă ilustrează  deşertăciunea căutărilor umane, în toate lucrurile anume, a esenţei vieţii, când, de fapt ea există în noi şi în jurul nostru şi foarte rar se descoperă în adevărata sa valoare. Un poem foarte interesant, tot sub forma parabolei este „Judecătorul”: Între adevăr şi minciună / Singur judecător şi drept /E copacul. / Între cel furat şi hoţ / Singur judecător şi drept / E copacul. / Între ucis şi ucigaş /Singur judecător şi drept / E copacul. / Să nu tăiaţi copacul. / Singur judecător şi drept / Nu e omul”.

O contribuţie remarcabilă în economia acestei Antologii lirice o are poetul spaniol CORIOLANO GONZALES MONTANEZ. Câteva eşantioane din creaţia poetului spaniol Coriolano González Montañez (n. 16 martie 1965 în Santa Cruz de Tenerife, licenţiat în filologie hispanică), în tălmăcirea noastră, au fost găzduite, cu un timp în urmă, de revistele “Universul literar “, “Banat “, “Agero”, precum şi pe “Reţeaua literară”.

Eugen Dorcescu îi face o prezentare la o antologie de autor, intitulată El viaje – Călători. De asemenea, este cuprins în volum şi un Comentariu becartian, în limba română, dar şi în tălmăcirea distinsului Eugen Dorcescu.

Grupajul de versuri oferit  ne aduce aminte de, nu mai puţin celebrul Jaques Prevert şi de lirica sa extraordinară de introspecţie  a eului şi a înconjurului, a sufletului uman, prin mostre de analiză psihologică a stărilor la care este supus. În zori, singurătatea: Am bănuiala că lumea conspiră / spre a mă face fericit./ J. D.Salinger // NOAPTEA ACEASTA nu mai există. / Am căutat-o în toate ploile / sub umbrelele cuprinse / de surpriză / în tot sângele / la mijloc de drum între moarte / şi trupul tău. / Am încercat să mi-o închipui / într-o unică lacrimă / ca pe un şarpe veninos / încolăcit la gâtul meu. / Şi totuşi toate drumurile / au uitat iarna nomadă / ca şi cum n-aş fi scos-o / cândva din buzunarele tale / ca să te chirceşti în ochii mei. / Este cert / atât de uscat este aerul / că în cele din urmă m-am ascuns de râsul tău / poate ca să nu mă găseşti niciodată / dacă e să mă aflu în sipetul tău de catifea / aşteptând buzele tale păduratice / limba ta timidă. / Chiar şi aşa m-am pierdut / în visele tale de melc / fiindcă noaptea aceasta nu mai există / nu a existat niciodată / şi crede-mă că aş fi vrut / ca ea să fi existat pentru tine. / Dar urmele tale au înghiţit totul / precum nisipurile mişcătoare / iluminate de unica lumină / a unui felinar. / Unde te vei afla peste o mie de ani? / te-am întrebat fără să-mi dau seama / că tu nu mai existai / şi poate că nici n-ai existat vreodată.”

Autorul, într-o continuă căutare, aspiră la starea ideatică a celui a cărui existenţă dăinuie prin opera lui. Şi în acest sens, versurile de mai jos sunt semnificative: „mi-e greu să sechestrez / unul singur dintre cuvintele tale / ca şi cum între noi / ar exista un imens zid de cristal / unde m-aş reflecta eu însumi / eu cel ce caut numai un ungher / unde moartea să nu mă mai surprindă niciodată”. (Nici un loc în Paradis).

Foarte adesea, Coriolano Gonzales Montanez strecoară printre versuri, aforisme, axiome, panseuri lirice care dau un farmec şi o greutate scriiturii: „Soarele nu despică memoria / nici vederea pe care înţelepciunea o încredinţează / Nemuritorilor”; „Numai eternitatea este imuabilă”;  Numai sacrificiul va veghea / prin visele noastre”;  (Întâlnire în piatră); ş.a.

VELEA COSTEA, îşi face un autoportret original: „sunt un semn / Impregnat / într-o sticlă de lampă.” (Duet)

Preferând poezia de respiraţie scurtă, Velea Costea ajunge  mai uşor la esenţe, înlăturând verbiajul de prisos care se practică încă în poezia de azi.

Iată un motiv de Meditaţie: „Scârţâie / scripeţii vremii / rostogolind în mine / milenii…”

Căutările permanente ale poetului se transfigurează în  metaforă:

„orbecăi prin mine / printre liane străine / să caut săgeata divină / înfiptă / în toamna zăpezilor / fără vreo vină” (Iubire).

Muziciana CRISTESCU EMANUELA MARIANA – ne înfăţişează o selecţie din volumul „Conversaţie de seară” în care autoarea are colocvii spirituale cu James Joyce, Garcia Lorca, W.Whitman, discuţii filozofice despre condiţia omului de azi.

Poeta face referiri livreşti la marii clasici cum este  J. Prevert, pretext pentru imagini poetice încântătoare: „Urme de paşi în grădină / ori pe la subţioara visului / nu se mai văd… / Cocorii s-au topit / în catedrala de lapte a ceţii. / Crizanteme roşii precum / aripile lui Icar, / bezmetice, / arcuiesc / peste Alcatraz / poeme – toteme. / Singur, / ochiul acela, / cândva azuriu, / atoatevăzător, / coboară tiptil, / ca o umbră, / spre depărtare se prelinge…”  (By-Pass).

Fie că sunt pasteluri, fie elegii, fie poeme de dragoste, creaţiile acestei poete sunt remarcabile şi reflectă o conştiinţă artistică matură, sensibilă, responsabilă.

CRISTIAN LISANDRU – este cel care spune despre sine: „… O auto-căutare continuă prin labirintul care sunt…” şi  „Dacã speranţa moare / ultima (totuşi, moare), demnitatea nu trece niciodată Styxul…” (Despre mine).

Poezia de dragoste este cea mai bine reprezentată şi se remarcă prin consideraţii  originale asupra acestui simţământ:

„… Distanţa cea mai scurtă dintre două inimi / Se concretizează într-un gând /

Trimis cu viteză năucitoare… / Ne mângâiem prin şoapte rostite / Din interiorul dublei singurătăţi / Şi transformăm întâlnirile scurte / În paradoxale revelaţii sentimentale / Care confirmă teoria / Că destinele paralele / Se pot întâlni / În convergenţă neanticipată…” (Convergenţa destinelor paralele).

Cristian Lisandru excelează în poezia de dragoste pe care o cultivă cu nonşalanţă şi cu o dexteritate  remarcabile.

Adept al poeziei umoristice şi al poemelor cu formă fixă de respiraţie niponă,

DAN NOREA – vine cu un grupaj de versuri satirice, între care se remarcă o parodie după Mircea Dinescu: „Sunt tânăr, doamnă”:

„Programator sunt, doamnă: parodie la „Sunt tânăr, Doamnă” (Mircea Dinescu) (dedicată colegilor mei din promoţia 1972) / Programator sunt, doamnă, ţin minte pe de rost / Cartela de comandă, o am şi-acum în sânge. / De Felix-ul gigantic la care eu am fost / Softistul cel mai tânăr, şi-acuma doru-mi plânge. / Programator sunt, doamnă, programe-am scris destul, / Fortran, Cobol, Assiris, frumoasele limbaje, / Azi par hieroglife. Atuncea, nesătul, / Cu liniile sursă umpleam kilometraje. / Programator sunt, doamnă, scriam aşa duios / Încât în tura-a treia, din sfârcuri de cometă / Sugeam cafea amară şi aduceam prinos / Când îmi ieşea testarea, o largă piruetă. / Programator sunt, doamnă, programator bătrân, / Am învăţat şi Windows şi Linux, chiar şi DOS, / Dar timpul este astăzi atâta de hapsân / Încât nu-mi dă răgazul să-mi fie de folos. / Programator sunt, doamnă, şi totuşi nu-nţeleg. / După o viaţă lungă ce-am dus-o împreună, / Cu un mesaj de-adio pe monitor m-aleg: / – Rămâi programator pe viaţă. Noapte bună !”.

DAN SÂRBU – oferă un grupaj original de „Gânduri răzleţe: … dă-mi mie somnul tău fluid, / iar tu opreşte-te să te / împuţinezi / când timpurile îţi zâmbesc perfid; / trezeşte-te, să / nu te-nstrăinezi…! / … sunt prizonierul dintr-un măr de ceară / ce-aşteaptă veşnic fulgul de lumină / ce se-ncăpăţânează să nu vină / în iarna ce / se pregăteşte să apară…”

Grupajul propus conţine multe poeme patriotice cu titluri foarte inspirate: „Dimineţile patriei”; „Trecutul la prezentul viitor”;  „Sentimente româneşti”.

DELIA STĂNILOIU –  un nume cunoscut în media reţelelor literare, oferă în grupaj compact de poezie meditativă, de dragoste şi de inspiraţie religioasă.

Mă dor toate lucrurile acestea, / Care nu cuvântă. / Tăcerea lor, /Mă înspăimântă. / Şi clipele grele, / Mă umilesc, / Lovind în tâmplele mele. / (…) / Unde eşti soare, prietene, / De dragul tău, / Mi-aş trage copilăria / Mai spre tâmplă, / Să nu mă mai doară / Tot ce se-ntâmplă / Şi să privesc cu / Mirare şi vis, / Hieraticul dor, / Ce-mi zace / Acuma ucis.” (Cadenţă).

Visuri, deziluzii, aşteptare, păreri de rău, amintiri, renunţări, singurătate, angoasă, fac parte din universul acestei poete, transfigurate artistic în poeme în stil elegiac ori, când exasperarea este peste măsură, în versuri în ton autoironic.

DELIA VALAHE – pe lângă universul magic al poveştilor pentru copii, a descoperit şi lirica intimistă. Universul său lăuntric este populat de himere, de vise stranii, de iubiri pierdute şi de căutări de sine aproape dureroase.

Să vii şi să vezi / Că numai totul e la fel şi nici totul nu mai e nimic / Un mic susur de regret / Decât că aştepţi să cazi în gol / Gol de tinele de ieri ca o impresie.” (Pătrate de suflet).

Căutarea dureroasă a iubirii perfecte lasă urme şi deziluzii: „Semne în întrebări:Azi noapte m-am despăturit în mii de culori / Şi ţi-am desenat o scară de adevăruri. / Corpul meu fila ca o lampă în prag de furtună / Şi transparenţa mea / Mima un semn de întrebare. / Un cerc de roci magnetice îmi survola sufletul / Şi se ciocneau între ele / Într-un scrâşnet de dinţi. / Atunci am văzut că luna nu mai e lună, / Că stelele sunt prea mari ca să-mi încapă în palmă /

Şi că eu este un eu în formă de zâmbet.”

Cel mai tânăr dintre poeţii antologaţi, DORU EMANUEL ICONAR, născut în 1994, abia elev, cu o activitate lirică bogată, premiant al mai multor concursuri de poezie, surprinde cititorul cu maturitatea gândirii artistice, mult peste vârsta lui biologică: „Dintre zile / sunt geamăn / înger modern / neatins de prezent / peţesc cuvinte / între ieri şi acum / răscolindu-mă”.

Un condei deja exersat, cu un bogat palmares publicistic şi cu un stil propriu. Este o tânără speranţă în poezie şi e bine că e luat în considerare ca un viitor poet de prestigiu.

ELENA ARMENESCU-CIUHRII – o poetă cu un impresionant palmares publicistic, adună între copertele Antologiei de faţă o selecţie de versuri remarcabile. O poezie a aspiraţiilor iniţiale, cu idealuri înalte, perspective largi şi viziuni artistice fără egal. Condei exersat, ajuns la o anume maturitate artistică,  Elena Armenescu Ciuhrii,  delectează cititorul cu  un regal de poezie în stil modern, fără a neglija stilul clasic, experimentele respirărilor de gând nipon, poezia cu formă fixă şi în genere, toate subspeciile genului liric, exersate la un nivel elevat, fără a ocoli trăirile afective.

Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi / Te aduc nălucă sub aceeaşi copaci / Aerul se tulbură, clipa lovită / Aduce zvon de îmbrăţişare. Aş zbura… / – strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit / curcubeul lângă suflarea amiezii / Tăcerea devenise o dungă subţire / printre armonii jefuite de cântec. / Când eşti departe / Rosteşte-mă încet, tandru / cu numele meu întreg de zidire / Cheamă-mă să te aud! / şi ai să vezi cum o petală / Iţi va mângâia umărul. / Deasupra / Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge, / Când amurgul ţi-aleargă rătăcirile / Ducându-te lângă privighetori. / Departe, în jurul pământului, între nelinişti / Rosteşte-mă cu inima uneori!” (Rosteşte-mă).

Dimensiunea spirituală se reflectă în poemul „Înzeire”:

„tu nu mai eşti tu/ eşti orgă, flaut, harfă, ce / abia atinse, stau aproape / de gura înfometată / de cântec, de vorba şoptită, / de răsuflarea / care ninge flori de măr. / dangăte în clopote / de aur / înzeiesc ochiul, / fluvii ascunse primesc / freamătul plopilor / slobozind unda înstelată care / în biserica trupului / devine dans argonautic. / De ce atâta suferinţă Totuşi…?!”

Mitul jertfei pentru creaţie revine cu pregnanţă şi în poemele acestei autoare.

„Şi împuţinată m-am simţit / Lipsită / De piatra care ţinea temelia / Zidirii mele în poem / cea care mă arăt lumii, / cu însetările, / cu flămânzelile, / cu trupul gol, / cu pieptul deschis / ca la operaţia pe cord / Eu asemeni vouă sunt, / să vă puteţi vedea, / ca într-o oglindă / interioarele inimii / în înflorirea lor ascunsă / în gând / eu asemeni vouă sunt… / să vă ştiţi cum sunteţi / cum nu sunteţi”.  (Cartea Sfântă).

Cinstirea înaintaşilor concretizată în respectul faţă de Istorie, reiese din multe poeme ale Elenei Armenescu. Unul dintre ele este „Memoria statuilor”: „Trebuie să urci până dincolo de ultimul popas / Să laşi să curgă-n tine zările, cu fiecare pas / Ca să simţi toate acestea şi multe nenumite / Păstrate din moşi strămoşi, încă vii, trăite / Nu-ţi trebuie mai nimic, doar să te fi născut / Şi să rămâi diamant la temelia acestui ţinut!”

Lirica Elenei Armenescu are şi o dimensiune spirituală transfigurată în Psalmi ori în poeme de factură religioasă.

ELENA PĂDURARU – aduce cu sine un mănunchi de versuri în ton elegiac ori de pastel, din care remarcăm: „Sunt clipe din tolba sorţii noastre, /cu parfum de liliac ce s-aduna în noi…” Autoarea este în continuă căutare a tonului propriu: „Perpetua căutare: Lipită de aripi-gând / în zboruri de condor, / mă adâncesc în cerul meu, / căutând cu speranţă în zare / puncte de orientare. / Am trecut cu ochi temători / prin nourii vieţii, / încercând să răspund / ecoului din mine, / care vine / parcă îl simt, vocea-i aud, / deşi, ceaţă e de gânduri scunde. / Şi totuşi, planez / prin ceaţa din mine, / căutându-l pe Sine, / poate într-o zi / îl voi găsi sau, / mă va găsi.”

Autoare a volumelor de versuri: „Castelul  îngerilor” şi „Simfonie crepusculară” – ELEONORA STAMATE oferă un grupaj de versuri pe care le transcrie şi în limba engleză.

Încă din deschiderea ciclului, poeta îşi face un autoportret fidel, mărturisindu-şi sieşi şi apoi, cititorului: „Autoportret / Am iubit ochiul nisipului răvăşit, /  cu miros de migdale, / privire peste fereastra din coapsa ta, / am iubit paşii topiţi în beţia ninsorii, / pierdută printre arborii fără număr. / Am iubit clipele nelămurite / din neobositul anotimp / măcinat de naşterea cuvintelor / pe înserat. / Am iubit apele sprintene / ce se revarsă în dimineţile venelor mele. / Am iubit iedera / ce năştea ochii păsărilor din amintirile / cu poveşti norvegiene, / am iubit nopţile săpate în tălpile zmeilor / ucişi în cuvinte, / am iubit ploaia, fulgerul, / mistuitor ecou în cetăţi / am iubit văpaia de stele, pajura / am iubit iarba, fecioarele / cum se jucau de-a v-aţi ascunselea / cu asfinţitul, / am iubit razele / muşcând din pântecele norilor, / florile sugrumate de soare. / Am iubit cărările neumblate, / sânii zorilor cum fugeau năuce de singurătate. / Am iubit felinarele lăcrimând noaptea, / când păsările cu aripi de toamnă intrau / în viaţa mea, / am iubit agatele, oglinzile, stelele, / cuvintele atinse de fluturi, cuvintele… / Am iubit? Am iubit, am iubit… / Dar… ce n-am iubit, ce n-am iubit, / ce n-am…?”

E mai mult decât un autoportret liric, e un portret sufletesc în care autoarea îşi expune preferinţele. O evocare emoţionantă îi face autoarea poetului, de curând dispărut, Grigore Vieru, pe care-l aşează pe o bancă, alături de Mihai Eminescu, sub marama cernită a Limbii române:

„Printre lacrimi… / Plouă cu lacrimi / peste marea limbii române, / Eminescu l-aşteaptă pe-o bancă / pe Grigore Vieru… / Plâng amândoi sub marama cernită / a limbii române…În legământul limbii de soră, / El, Eminescu l-aşteaptă / pe Grigore Vieru / într-o clipă încărcată / de roua divină. / Iar Grigore l-ascultă, l-ascultă, / lăsându-ne nouă / ochii în lacrimi / de rouă polară… / Ei, Grigore Vieru şi Mihai Eminescu / pe-o bancă-mpreună…”

Dragostea pentru Eminescu răzbate şi din alte poeme ale autoarei.

ELISABETA IOSIF – ziaristă de marcă, prozatoare, eseistă, poetă, realizatoare de emisiuni radio, vine în antologie cu un ciclu de poeme sintetizate în puţine versuri, dar pline de miez, pasteluri şi poezii în care-şi dezvăluie iubirea faţă de oameni şi de tot ce o înconjoară.

Se remarcă: „Peisaj marin / Dimineţi lascive, cu ochi roşietici,/ Nuduri, cai, pescari, în priviri bezmetici / Cafenele, bărci şi tornade-n zare / Văd grădini în flăcări, mirosind a mare. / Se topeşte ziua, pe cruce aflată / Mă închin la vatra soarelui din coastă / Marea îmi cuprinde glezna, cu iubire / Şi mă las ca pradă. Zboruri în privire. / Brazdele-s adânci, pe obraz suav /

Orchestre se-adună într-un sunet grav. / Roşu, auriu, verde şi turcoaz, / Prefaţând o seară, aflată-n talaz.” O poezie picturală, odihnitoare, caldă, binefăcătoare sufletului. Aceleaşi culori invadează ochiul şi în poemul dedicat lui  Brâncuşi:

„Potecile lui Brâncuşi / În suflet am livada înflorită / Şi-ascult durerea sa, prin mii de muguri / Ca o povară stă, „Măiastra” adormită / Şi cântă piatra. Noi construim pe ruguri. /Mă năpădeşte galben-violetul / Şi-apusul. În oglinda unei ape, / Culege stele. Şi le varsă-n noapte. / El mai preface-n fulger, „Infinitul” / Brâncuşi mai bate roşietic piatra / Şi-mbrăţişează veşnic „Nesfârşitul” / Doi tineri, mai sărută încă, „Poarta”.

„Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei. Viaţa cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie” – se autoprezintă  FLORA MĂRGĂRIT STĂNESCU, încă de la începutul grupajului său de versuri, după care îşi defineşte Crezul poetic: „Poezia este de fapt o foarte adâncă fântână, / de vise, de lacrimi, de dor sau de haz. / O apă ce spală suavul obraz, / în lacrimi de suflet şi har. / Un tumult al inimii, ce cântă sau jeleşte,/ o iubire ce începe sau se sfârşeşte, / în anotimpuri răzleţe, vise şi gânduri măreţe.”

Modul direct de adresabilitate către oameni arată că Flora Mărgărit Stănescu are o deschidere largă spre lume şi spre semenii săi, dorind să le împărtăşească din propriile sale trăiri şi să-i atenţioneze asupra primejdiilor acestei lumi:

O! voi oamenii mari / ai lumii, / vegheaţi copiii, / ce se joacă cu focul, / salvaţi TERRA astăzi, / ajungă-vă jocul, / daţi lumii / odihna şi pacea, / destul de forţat / vi-i norocul.” (Oameni ai Terrei).

Poemele sale, nu lipsite de oarecare fior de didacticism, şi de dramatismul şi îngrijorarea specifice unei mame care-şi apără pruncii,   sunt umaniste, sensibile la durerile lumii, aşa cum se arată şi poeta. Apelul la salvarea Pământului o apropie de spiritul Mariei Banuş. Ajunsă la deplina maturitate şi înţelepciune, Flora Mărgărit Stănescu poate spune  că a înţeles rostul său pe lume: „Serenitate / Sunt şoapta pârâului clipocind printre stânci, / Un simplu om înotând prin noianul de gânduri / adânci. / Sunt aurul holdei de grâu stropită cu maci, / Sunt glasul conştiinţei ce-ndeamnă să taci. / Sunt arşiţa verii-ostoită de ploi, / Sunt şoapta ce-auzi povestind despre noi. /Sunt drumul de coastă străbătut doar în doi, / Sunt un pas şovăielnic ce-ar duce spre noi. / Sunt frunza ce cântă al crengilor rod, / Sunt raza de soare rămasă zălog. / Sunt marmura iernii troiene ningând, / Sunt unda suavă-n izvor îngânând. / Sunt lacrima cerului pe obraz de câmpie, / Sunt doar un vers, într-o poezie.”

Prezentă pe majoritatea blogurilor literare cu poezii şi la editura Online cu câteva  volume de versuri şi proză, Flora Mărgărit Stănescu – se afirmă tot mai mult în peisajul literaturii de moment cu intervenţii remarcabile.

Un destin nemilos l-a smuls brusc pe  ieşeanul GABRIEL MATRANĂ în 7 ianuarie 2010 de lângă cei dragi şi de lângă prietenii lui literari de pe reţelele culturale, încă înainte de a-şi putea aduna între coperte primul său volum la care lucra cu dăruire. Scria doar pentru bucuria exprimării în versuri a trăirilor.

Pasteluri în ton elegiac, poezii continuând linia minulesciană, fac din Gabriel Matrană un poet sensibil şi delicat, unul care-şi cântă iubire oricui dorea să-l asculte. El îşi exprima în cuvinte simple năzuinţele omeneşti, transpuse în imagini artistice: „Castele / O viaţă-ntreaga, construim castele / În graba noastră de a fi mai buni / Ne avântăm pe drumul către stele / Şi ne considerăm frumoşi nebuni… / Suntem ca fluviul, spumegând de ape /Nu este dig ca să ne ţină piept / În urmă nu privim cine-o să scape / Iar gândul e să ţinem drumul drept!”

Conştient de destinul uman, Gabriel Matrană spunea: „Şi chiar de valul îţi dărâma visul / Ce-a construit castele din hârtie / Nicicând nu te vei prăbuşi-n abisul / Acelei stări numită apatie…/ Vei merge drept, cu pieptul către soare / Căci viaţa ta există doar odată / Şi îţi provoci norocul la-ntâmplare…/ Mereu râzând, de fiecare dată….”(Castele).

Autor printre altele, a două cărţi de rondeluri şi a uneia de Acrostihuri,

ION GHEORGHE, cu pseudonimul GEORGE TEI, prezintă în Antologia de faţă o selecţie din cele mai reprezentative poeme cu formă fixă. Muzicalitate, ritm, cadenţă, rimă, expresivitate metaforică, toate se regăsesc în versurile lui George Tei, aglutinându-se în eufonii fără cusur.

Redăm doar un scurt exemplu, destul de sugestiv: „Rondel mioritic / Se gudură-nserarea spre ultimele sate / Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă, / La stâna lor, ciobanii ţin stelele sub pleoapă / Când ugerul luminii e gol pe jumătate / Şi, totuşi, împăcarea doar pe la colţuri sapă! / Vulcanul unor gânduri în tâmplă mi se zbate, / Se gudură-nserarea spre ultimele sate / Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă / Pădurile nebune se-ntorc, la mine, toate / Şi-n fiecare piatră singurătatea crapă / Iar visele trecute în vară-s încrustate. / Când printre nori apatici deschisă-i câte-o trapă / Se gudură-nserarea spre ultimele sate…”

Nu o dată,  George Tei face trimiteri livreşti la marea poezie universală. Poemele lui sunt adevărate bijuterii muzicale, suculente şi pline de parfumuri din toate timpurile.

Personalitate distinctă în lirica actuală, poet, eseist, promotor cultural, GEORGETA RESTEMAN oferă ochiului avid de frumos, un buchet consistent de viorele şi brânduşe montane, flori perene presărate prin poieniţele şi luminişurile Apusenilor. Ea este o mare iubitoare de oameni de cultură, face mecenat cultural şi-şi adună sub aripile materne, odraslele boeme care găsesc un prilej de tihnă în taberele de creaţie din Apuseni, într-o profundă comuniune spirituală.

Iată şi crezul său creştin şi artistic: „Nisipul din clepsidră se scurge-ncet… pe-aripă…/ Fărâme de speranţă rămân pe-un colţ de suflet / Aşteaptă în tăcere arzând pe-altar dorinţa / De-a nu pleca privirea şi de-a-ntări credinţa / Din rău să facem bine, din lacrimă… un cântec.” (…De toamnă). Şi iată ce înseamnă Poezia pentru Georgeta Resteman: „Şi m-am trezit vibrând de armonia / Din suflet izvorâtă şi senină, / Îmbrăţişând cu doruri poezia, / Scăldată-n picuri scurşi dintr-o Lumină, / Ce până nu demult a stat timidă / Şi-a dogorât lăuntric, sacadat, / S-a revărsat apoi într-o grădină / Ce flori de suflet multe-a adunat. / Au fost cu rouă surfilate-n taină / De un izvor imens de apă vie, /Crescute-n munţi şi îmbrăcate-n haină / De fericiri… ascunse-n poezie.” (Debut).

O stare de beatitudine, un bun temei de a face bine aproapelui, pentru că, Georgeta Resteman,  este încredinţată că, Poetul nu poate face decât bine, şi, la fel cum Sfântul Augustin spunea în celebrul adagiu: „Iubeşte şi fă ce vrei!”, sintagma, aplicată la Poezie ar suna cam aşa: „Scrie şi fă ce vrei! Armoniile naturii  – îmbie la visare, la colindat prin păduri şi prin văi, la poezia munţilor şi la miresmele îmbătătoare ale florilor răsărite peste tot.

Un frumos autoportret liric îşi face poeta în poemul „Sunt”:

„Sunt umbră şi suflet născut din esenţa / Cuvântului lin ce se scurge din suflet / Sub lava încinsă ascund chintesenţa / Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec. / Stindardul ce flutur mereu printre semeni / E alb şi el poartă sub falduri Lumina! / Suntem fraţi cu toţii în toate, şi-asemenea / Copacului-ţară, sfinţim rădăcina / Cu picuri de rouă ce lin se-nfiltrează / Spre secile-adâncuri uscate de vreme… / Lumina şi Pacea mereu ne veghează / Iar „sita” în veci „grâul” bun îl va cerne…/ Din limpezi izvoare îmi iau apa vie / Şi foşnetul frunzei din codru mi-e cântul / Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie / Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul… / Sub raze de Lună o pânză de vise / Aşterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legătura de chei, uşi închise / Deschid… lăsând loc cuvenit împlinirii. / (…) / Sunt umbră şi suflet născut din esenţa / Cuvântului lin ce se scurge din suflet / Sub lava încinsă ascund chintesenţa / Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec…”

COSTEL GEANĂ – înscris în Cartea de aur a poeziei cu pseudonimul BORIS IOACHIM, crede că poezia  primează oricărei biografii. El se lasă pradă amintirilor şi nostalgiei pentru că: „Dincolo de orice prezent sunt amintirile…./ Ele nu mint niciodată – aşa cum nu mint privirile / Prin amintiri suntem legaţi de trecut / Cum legat e, pe veci, mormântul de lut. / Aşa cum pasărea legată-i de cer / Aşa cum Dumnezeu e legat de mister. / Niciodată, oricât ne vom strădui, / Unde-am greşit prima oară – nicicum nu vom şti; / Ne trecem prin lume – fuioare de fum / Pleavă în vânt, praf de pe drum. / Ne naştem purtând strămoşeşti stigmate /

Căci o singură inimă în piepturi ne bate. / Comune ne sunt durerea şi ura / Şi aceleaşi nimicuri ne scurmă făptura. / Idealuri urzim, idealuri ne mor – / Şi moartea ne-adună, zâmbind tuturor. / Dincolo de orice prezent sunt amintirile… / Ne ard până lutul ne astupă privirile.”

O poezie a frământărilor existenţiale, a întrebărilor fundamentale pe care omul şi le-a pus de când e lumea. Transpuse însă poetic, ele capătă noi şi subtile înţelesuri.

IOANA NINA BOTICI – sau Lola – pseudonimul cu care e cunoscută pe Internet şi care i-a adus mulţi prieteni virtuali.

Maria Diana Popescu, îi face un portret cât se poate de sugestiv Lolei: „Ioana Nina BOTICI. Lira acestei poete, aşa cum spune Maria Diana Popescu, redactor şef la revista Agero, vibrează graţios. Strunele stilistic atinse, mergând de la imagistica sonoră până la inflexiuni ale undei filozofale, îşi subordonează modalităţi expresive, versificări abile, arabescuri răscolitoare. În fantasia tristeţii, în pregnanţa imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei  presară valenţe romanţioase, semne sincere, cu adevărat emoţionante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilităţii, care revigorează filonul unui patos echilibrat. În întinderea aceluiaşi poem, trecerea rapidă de la un motiv la altul, ca şi cum o umbră ar genera o alta, sub impactul unei subiectivităţi onirice, structura se prezintă ca o suită de imagini autonome. Poezia recuperează teritorii ale stilului cuminte, măsurat, întruparea poemelor s-ar datora şi naufragiilor pe itinerarii ale tonurilor caracteristice literaturii timpului nostru. Sonografia mesajului amestecă, intenţional confuz, reverberaţii efervescente, ca şi cum ar dori să extragă expresia lirică din orice flux de sensibilitate, această rafinare comportând notaţia fulgurantă, dar şi atent elaborată, care subordonează versul unei expresiei cristaline. O anumită seninătate traduce opţiunea pentru sublimarea sentimentelor,abil practicată de poetă. Urmărind transmiterea anumitor emoţii, poezia Ioanei Botici (Lola) nu poate fi un numai bibelou plăcut vederii, asemănător stampelor japoneze, ea purcede de la un nucleu de trăiri reale, amplificate de inspiraţie şi de imaginaţie. Dacă cititorul va face abstracţie decăutările febrile ale unor limite lingvistice, va gusta cu încântare poezia Lolei. (MDP)”

N-ar mai fi nevoie de nici o prezentare. Doar o ilustrare cu câteva versuri:

Ascuns / … în spatele ochilor mei, /e pădurea / de vise cu  tine… / e… / iarnă / şi-n tremur de frunze / mult sărutate / de ploaie / mă tem / pentru ultimul picur / ce-n urmă-i nu  / lasă povară, / nici umbră / nici vale / albastră / spre… / toamna inimii tale…”

„Poezie furată / Ştiu că-mi furaţi poezia / şi-o ascundeţi în sân. / La capătul zilei / o puneţi pe perna de vise, / de aceea nu mă supăr, / chiar vreau să devin / noaptea şi dimineaţa fiecăruia, / pe rând, / să mă-mbrăcaţi / în cuvânt / şi să mă închideţi în gând…”

Exprimată sintetic, poezia Ninei Botici sugerează stări şi sentimente inefabile, într-o fericită alcătuire semantică în care ritmul şi eufonia sunt  predominante.

Distinsa scriitoare IOANA STUPARU – oferă cititorilor Antologiei un grupaj reprezentativ din poemele sale, armonioase, bine întocmite, cu multă sensibilitate şi oarecare senzualitate transpusă în vers remarcabil. Iată o scurtă autoprezentare:

„Mă-nvăluie în cânt de mandolină, / Înger vibrând din corzi imaginare. / Voi sta din nou în Conul de Lumină – / Cel fără vârstă şi fără hotare. / Acolo pot să-mi fac din gând altare / De-nchinăciune-n vremi ce stau să vină.”  (Căsuţa cu poveşti).

Legată organic de satul de unde a purces, Ioana Stuparu nu a pregetat să-l evoce în romanele sale, în vers, în eseuri şi monografii. Iată cum îl prezintă cu ochiul nostalgic al amintirii: „Daţi-mi un fluier / La frunză v-aş zice o doină din sat, / Cântată fiind cândva, într-o vară, / Compusă de-un Ion pentru-o Mărioară. / Iubire rămasă făr’ de rezultat. / Răchita doinea şi ea-n ulicioară, / Şi grâul în spicul abia secerat; / Sălta la fereastră boboc de muşcat’, / Răscrucea vuia în fiece seară. / Aduceţi un fluier sau daţi-mi un pai, / Ce chef am de-un cântec de dor şi de drag! / Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai, / Să simt cum tresaltă ţărâna din prag, / Să-mi stâmpăr un foc ce mă mistuie, vai! / E mult prea departe iubitu-mi meleag!”

Şi în poezia şi în proza de esenţă religioasă Ioana Stuparu excelează, aducându-şi o contribuţie majoră la afirmarea ei.

IOANA DOBRE (IOANA VOICILĂ DOBRE) – oferă o selecţie de versuri în care, privirea retrospectivă descoperă întâmplări şi amintiri care se iluminează, pe măsură ce sunt readuse în memorie. „Rugăminte :  Mai lasă-mă, / să-ţi mai fiu, Doamne, / o floare înflorită-n câmp, / să mă mai legăn, / de-ncântare / sorbind din ochi al tău pământ! / Mai lasă-mă, / să gust splendoarea / ce o reverşi / în zori de zi / şi lasă-mă, să fiu eu, floarea / plină de vers şi armonii! / Mai lasă-mă, / să cânt în soare, / minunea vieţii de a fi / şi darul tău / plin de culoare / şi cântece de ciocârlii!”

Reconfigurarea traseului vieţii,  a minunii de a fi, îi conferă poetei un bun prilej de introspecţie personală ceea ce o face e poetă să exclame: „Doamne, ce frumos am trăit!”: „Îmi simt amintirile / încrustate / în talpa rănită de dor / şi văd cum din ele răzbate / al dorinţei de viaţă, / izvor. / Şi merg, merg mai departe / sângerând. / Lacrimile mi le înghit / şi râd plângând, hohotind. / Ce frumos, Doamne, / am trăit!” (Ce frumos am trăit!)

Majoritatea poemelor au ca subiect predilect iubirea, sub toate ale ei ipostaze.

Un alt poet antologat este Alexandru Eugen TRANDAFIR (Ion Izvor).  S-a născut la data de 7 mai 1946 la Aiud, jud. Alba.

Ion Izvor îşi începe ciclul de poeme antologat cu un crez: Credinţă:

În pomul cerului / frunzele neostenite / respiră / nunţi de fluturi / ţin norii / sub aripi / orbi candizi / cu scânteia primară / între pleoape / sfidând întunericul… / pietrele / urcă spre ţinta din cer / apele poartă petale / din stele – / priviri saturate de nuferi / cântecele / în coapsa lunii / leagănă vise… / suspendate / între vârste /oglinzile iubirilor / mirările / înfăşurând nopţile / cu ochi / fără porţi / florile planetei / eliberează / plajele pletoase / de furtuni magnetice…/ seninătăţi albe / dimineţile îngerilor / parcurgând apele / cu duhul cristalin / al fructelor sfinte”.

Cu o economie a mijloacelor de expresie, în  versuri adeseori eliptice, Ion Izvor reuşeşte să transmită emoţii estetice cititorilor, prin măiestria cu care îmbină şi îmbună cuvintele, rod al iscusinţei matematicianului care aşează geometric figurile, astfel că se iscă imagini metaforice superbe.

IULIA RALIA – cultivă o poezie modernă, eliptică, cu finaluri şocante, cu nostalgii în ton elegiac, iar un text este de inspiraţie folclorică. Una din poezii este tradusă în limba franceză. Mai reprezentativă: „Când scuturai melancolie: când scuturai din păr alune / şi funigei din geanǎ / ţi-am cunoscut atunci mijlocul / de vară indianǎ / cu ochi încondeiaţi ca într-o / icoană bizantină / tăiam felii subţiri din fumul / izbăvitor de vină / iar pasul tău fraged ca frunz-a / întors vis în privire / o clipă coborând pleoapa – / tăcea iarna din mine”.

Amestec de sacru şi profan, se serios şi ludic, de poezie modernă extrasă din fibrele autenticului cântec popular, grupajul oferit de Iulia Ralia oferă o imagine vagă a personalităţii acesteia.

LELIA MOSSORA, descinzând din Iaşul natal, este numită de George Roca; „o poetă cu har”. Şi nu fără temei. Prezentă în antologiile de poezie şi în blogurile reţelelor literare, dar şi în revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Lelia Mossora, s-a remarcat încă de la început ca o voce distinctă în peisajul liricii actuale.

Ea mărturiseşte despre sine: „Eu nu vă caut / ca să vă dăruiesc zâmbete false /

ci doar visuri despre / ce ar putea exista / dincolo de voi. / Eu nu vă chem / decât să aflaţi /cum este parfumul zilelor de mai, / gustul de cireşe amare / prelins / pe buze coapte / de dor. / Eu nu vorbesc / cu vorbe despre fericire / ci / despre tristeţea celui îngenuncheat / şi care se ridică lângă mine. / Eu nu am decât frunze / în loc de palme / şi mângâi cu răcoarea verdelui meu / fruntea voastră . / Eu nu merg pe acelaşi drum mereu / ci doar pe cărări neştiute. / Eu nu sunt femeia / pe care să o vedeţi doar ca pe un bibelou / ci ca pe trup muşcat din coapsa cerului. /

Eu nu vă cer decât / să treceţi prin lume / lăsând în mine gândurile / aşternute în calea iubirii. / Eu nu vă cer / decât să aşteptaţi / să se coacă vara în poala soarelui /  să cadă toate fructele oprite / în somnul vostru. / Eu nu vă cer nimic / şi totuşi / vă cer atât cât / niciodată nu-mi veţi putea dărui : / adevărul despre… eternitatea iubirii” (Adevărul despre…)

Lelia Mossora se axează în acest volum pe tematica iubirii, a aşteptării, a neîmplinirii, a singurătăţii în doi, a neîmpărtăşirii gândurilor.

LUMINIŢA SUSE, născută în Bucureşti, actualmente locuind în Ottawa, Canada,  publică mult în limba engleză, dar are şi două volume de poezii în limba română, apărute la Editura Limes, Cluj Napoca. Cultivă o poezie de stare, modernă, uneori de frondă, ca să ascundă sensibilitatea care o macină şi dorul după tot ce a trecut şi nu se mai poate întoarce.

Ea este legată organic de locul naşterii, unde şi-a lăsat părinţii şi unde amintirea hălăduie în căutarea lor: „Hemoglife. Şapte ani / în amintiri nimic nu se schimbă de când / timpul s-a dezis de tata / în Boroaia se mai taie cu aţă mămăliga / ciupercile se tăvălesc în sare / pe plită încinsă / broaştele sfinţesc apa din fântâna / unde am lăsat să cadă găleata  / trezită cu lumânare aprinsă / flacăra a licurit a stea căzând / prin negura lungă cât şapte ani-lumină / nu voi şti niciodată nu voi înţelege / ce religie i-a clocotit lui tata în sânge / sau ce îngeri i-au spălat mintea / cu miere şi lapte / în luncă s-au adunat şapte cai şi muşcă / din inima lui bătută în cuie de iarbă / pe umbră”.

Poet cunoscut în spaţiul virtual prin reţelele literare pe care le frecventează, Mahmoud DJAMAL născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Are un stil foarte original şi s-a impus în lirica modernă prin numeroase scrieri în limbile română, engleză. „Albe&reci: mesele sunt rotunde domnilor / mesele sunt rotunde / străzile s-au plictisit de culoarea lor / neagră /porţile încă-i mai latră pe trecători /încă-i mai latră / iar zidurile sunt atât de ocupate / de umbrele lor încât / sufletele şi-au pierdut răbdarea / aşteptând în trupuri şi-n văzduh / în caiete / am poeme şi cifre / în trup sânge şi femei / azi / nu voi mai pomeni / nici de patrie / nici de Dumnezeu / nimic despre mine /azi /voi face dragoste cu Alaska doar / şi mă voi spăla cu lacrimile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii / precum un avion de război / imens / cât o inimă de câine / tu / privirea / ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat / deasupra oceanului / păstrează secretele noastre /nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe / în braţele stâncilor până / vei cădea-n tăcere / în ultima explozie / cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută / mama are fruntea tăcută / cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte…”

Modul de adresabilitate atât de simplu şi direct fac din poezia lui Mahmoud Djamal una accesibilă oricăror gusturi, plăcută, stenică.

În ultima parte a ciclului oferit autorul oferă câteva haiku-uri reuşite.

MARIA DOINA LEONTE – îşi face o autobiografie în versuri şi cultivă o poezie religioasă, cu implicaţii etico-morale. Are câteva încercări de psalmi moderni, un Sonet al Crucii şi multe poezii în care Iubirea se adresează Divinităţii.

Lirica MARIANEI ROGOZ STRATULAT este una interiorizată, cu versificări în stil popular, baladesc ori de doină. Predominante sunt visele şi dorul:

„Mi-s visele cărare…/Mi-s visele cărare ştearsă / când amintirile-şi revarsă/ puhoi de ape, vorbe multe, / stau cerbii în poieni s-asculte / şi coarnele le cresc încet / ca rămurişul de făget. / Mi-s clipele într-o uitare / de naştere şi căutare / când stelele-au murit în ochi / şi melcul cântă de deochi, / de mers căzut pe brusture / şi pe urzici să usture. / Mi-s dorurile-ngrămădite / în vechile cântări cioplite / pe frunza neagră de cucută, / pe limba peştelui tăcută, / culcat în mare, în ocean / să-şi doarmă timpul cu alean”.

Ele sunt molcome, sună bine din coadă şi pot fi uşor puse pe note muzicale, folosite ca şi cântece tradiţionale româneşti.

Tânărul poet SORIN MICUŢIU – vine la rândul său cu un grupaj din versuri bine alese, prima, în stilul unei doine populare, „De-aş fi…”

Remarcabilă este poezia: „Te iubesc, suferinţă!Te iubesc suferinţă, / chiar dacă uneori / povara ta devine grea / şi cad sub ea obosit / aşteptând ajutor…/ Acoperă-mi umerii răniţi / cu binecuvântarea ta, / şi ori de câte ori mă plâng, / iartă-mi nedragostea / până mă-ntăresc / să mă pot ridica. / Străine să nu-mi fie /Chiar de nu sunt ale mele, / să alerg spre ele / binecuvântându-le! / (…) Lasă-mă să-mi sfinţesc viaţa / din sfinţenia ta – încă odată, / Şi nu mă lăsa să te tai, / Crucea mea, ruptă din rai!”

MIHAELA C. CONRAT – un amestec de teluric şi cosmic, de ceresc şi pământesc, în care iubirea are un rol primordial. Se remarcă „Baladă pentru Hermannstadt” şi multe poeme despre iarnă şi colinde de Crăciun.

MIHAI CUCEREAVII – poet basarabean dar şi autor de epigrame, aforisme, schiţe umoristice, are şi câteva volume de versuri editate.

Cultivă poezia restrânsă, din trei ori patru versuri, cu parfum de haiku, dar adaugă câte un titlu sugestiv fiecăreia.

Unele poeme sunt în stil baladesc ori de doină. Altele cultivă ironia fină şi umorul amar.

Venerabilul şi distinsul poet MIRCEA MICU, a făcut onoarea Antologiei cu un grupaj de poeme în care răzbate dorul de casă, de mamă, de amintirile copilăriei, reflecţii despre viaţă şi moarte, imagini evocatoare din satul de baştină. O poezie admirabilă este şi Mă mai visezi: Mă mai visezi tu uneori /Când umbli ,seara, printre flori / Mamă de iarbă şi de nori ? / Gutuile se sting pălind / În cripta toamnei de argint. /Tu nu mă minţi dar eu te mint… / Şi ce mai faci când e târziu / Şi-n geamul tău liliachiu / Mă vezi venind întreg şi viu ? / Deschizi dulapul care-l ştiu / Cu giulgi de moarte, străveziu / Şi mă aştepţi până târziu. / Ieşi noaptea în gradină, când / De amintiri îţi e urât / Mamă de iarbă şi de vânt? / Cu mâţele te mai dezmierzi, /Din somnul tău să nu mă pierzi / Prin turma albilor de iezi…”

Toate poeziile lui Mircea Micu sunt sărbători ale spiritului uman şi se cuvine să le tratăm ca atare.

Tânăra poetă gălăţeancă MIRELA BURHUC, oferă o încântătoare selecţie de versuri cu tentă spirituală. Poeta mărturiseşte: „Nu am decât / Nu am decât cuvintele / Când noaptea mi se destramă pe trup, / Lăsându-mi durerile să alunece / în şiraguri lungi, / Nu am decât lacrimile / Pe care le întorc de pe o parte pe alta, / Şerpii împletindu-şi sărbători prin oase, / Nu am răsaduri de nunţi, / Nu am, / Sunt final de baladă / Cu ţărâna pusă căpătâi / Să-mi lase cuvintele vii / Chiar de e timpul pentru moarte, / Nu am decât gândul altoit / Între cer şi pământ.”

Poeta foloseşte construcţii ingenioase, care dovedesc, în pofida vârstei tinere, un condei exersat, format deja, care promite să atingă perfecţiunea.

MIRELA ŞOVA, cu o biografie foarte interesantă, autoare a 9 cărţi de copii şi a 6 proiecte de manuale de religie, administrator al site-ului „Lăcaşuri literare” onorează Antologia cu o selecţie de versuri remarcabile printre care se remarcă: „Glosă omului modern” şi „Ecologică”.

MIRON MANEGA are o definiţie foarte originală a poeziei: „Poezia: e ca şi când / în loc să mori / ar începe deodată să ningă”.

Excelent spus şi cât se poate de îndrăzneţ. Interesante sunt şi poemele în stil baladesc.  Remarcabilă este şi povestea versificată a zăpezii.

IOAN MUGUREL SASU- în căutarea armoniei – vine cu un grupaj de versuri, unele în stil clasic, altele moderne, a cărui arie tematică se învârte în jurul condiţiei umane, a tristeţii, a singurătăţii, a iubirii pierdute. Dar prezintă o „Concluzie” foarte interesantă: „Concluzie: Nu am averi şi nici nevoie / De bunuri şi foloase / Mi-ajunge frumuseţea / Venită prin simţire / Şi-n minte prin gândire / Trăind în vremi în care / Doar moartea are cinstea nepătată / Privesc cu zâmbet sceptic peste zare / Şi nu aştept pentru vreun gest răsplată / Nu răscolesc tăcerea firii / În căutarea armoniei / Poate sub jugul renunţării / Nu voi ajunge rob al nebuniei”.

NICOLAE STANCU este o prezenţă nelipsită de pe blogurile culturale, unde publică şi este iniţiatorul unor concursuri literare de poezie şi proză şi al unor cărţi virtuale unde adună cele mai de seamă condeie care publică pe internet.

În Antologia de faţă, Nicolae Stancu vine cu o parabolă intitulată „Cerşetoarea”, cu o poveste versificată despre „Şatra” şi multe poeme în care răzbate chipul mamei, dorul după mângâierile ei şi după locul  naşterii.

„Flori de crin” – este o foarte frumoasă poezie care merită citată integral, pentru adevărurile care răzbat din ea: „Flori de crin:Am făcut casă din pietre, aruncate de duşmani /Şi din vorbele-ascuţite, vers, să zboare peste ani / Am strâns ura-n picătură, dizolvând-o în lumini, / Fără pată, fără vină, albul florilor de crini. / Am trezit nemărginirea ce plutea în minţi confuze / Şi-am rupt lanţuri sau cătuşe, fără teamă de acuze. / Retrăind printre caiete ce-au îngălbenit prin scrin / Sentimente de iubire, de speranţe sau sublim. / Am împovărat tăcerea cu lumină de cuvinte / Şi-am descoperit secretul mersului , drept înainte / Antrenând la joc cristale, diamante sau păreri / Îmbrăcând cernita toamnă cu veşmânt de primăveri”.

Despre următorul antologat, PAUL POLIDOR, Melania Cuc scrie: „Poemul,

mod de Viaţă: Paul POLIDOR Ca un trubadur ieşind din smalţurile îngheţate peste  porţelanuri de Maissen Paul Polidor uimeşte, este un fenomen aproape neverosimil într-o lumeprimejduită de vanitatea şi ipocrizia cotidiană a omenirii. (…)Nimic desuet, nimic triumfal, nici o notă falsă în concertul acesta regal, pe care Paul Polidor îl dirijează cu bucuria ucenicului lutier dar mai ales, cu acurateţea şi harul maestrului ce nu se îndoieşte nici o clipă de menirea pentru

care a fost trimis să-i facă umbră ţărânii, ca norul pe cer. Bine ai venit la AGERO, Paul Polidor!Melania Cuc, redactor Agero”.

Şi într-adevăr, palmaresul acestui tânăr poet este impresionant: „*Autor a 10 volume de versuri, eseuri şi interferenţe culturale. *Vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti. *Antologator şi editor a 50 de volume din colecţia “Paul Polidor. Antologie de interferenţe culturale”. *Traducător…”

Un univers în care pătrunzi, fascinat de priveliştile care ţi se oferă, de gândurile care sunt şi ale tale, de sunetele nemaiauzite care-ţi farmecă auzul: „Sunt pescăruşul nins… / Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare nemişcarea, nu calul alb, agrest, / În mine se lovesc însingurări de clipe / Cu clipe de ţărm şi mare în requiem celest. / Refluxul nou zvoneşte plecarea unui nor / Necapătul acesta nu-l pot cuprinde eu / Sunt ochiul unduirii în fiecare zbor / Neînţeles de valul adormitor şi greu…”

Medicul PETRU BLAJ – cu o activitate publicistică impresionantă, aduce ofrandă un buchet de poeme în stil clasic, după toate regulile prozodiei, cu o arie tematică foarte generoasă. Se remarcă: „Rozariu de chihlimbar / Sărutul tău înmiresmat de zei / Cu flori de liliac şi flori de tei / E pentru mine mir de nard curat / Din vas de alabastru revărsat. / Surâsul tău, izvoare de fiori / Scăldat în soare de mai multe ori / E ca un stol de rouă ce s-a pus / Pe câmpul vieţii noastre spre apus. / Îmbrăţişarea ta cu iz de foc / Ce-mi ţine respiraţia pe loc / E pentru mine leac de înnoptat / Când clopotele lumii nu mai bat. / Chiar ochii tăi, mărgele din şirag / Găsesc în ochii mei acelaşi drag / Şi-acelaşi dor ce-n mână ţi-l aduc / Cu flori de liliac, de tei, de nuc.”

Părinte stavrofor, om de cultură, redactor şef pentru trei reviste creştine, RADU BOTIŞ, oferă cititorilor o selecţie de versuri spirituale, în care invită la meditaţie, la împăcare, la iertare, la căinţă. Primul poem se referă la Parusie, la timpurile apocaliptice. Iar celelalte au ca subiect rugăciunea, meditaţia la adăpostul mănăstirii, al bisericii, dar şi fapta  caritabilă săvârşită în lume, când îţi apare semenul în nevoinţă în cale şi când, după parabolele biblice, trebuie să te opreşti şi să-i dai ajutor. „Meditând: De acolo, din fericirea / necuprinsului Tău / Iradiază tainic şi plin de mister, / Ecou de împlinire, fior de înalt / Către noi dor tainic de cer. / Cred şi voiesc, neîncetat năzuiesc / Liniştea Ta pătrunzându-mi fiinţa, / Totul aici efemer, prea lumesc / Prin Tine însă meditând biruinţa / Slab uneori, povară a păcatelor ce m-apasă / Nu e firesc, totuşi dorind prin iertare / Gândul de bine, harul în mine Tu varsă / Precum cea mai sfântă salvare. / Doamne exişti, viez prin preţul iubirii, / Speri, eu doresc să primesc izbăvirea, / Dragoste ceri; caut ca simbol al firii / Să înnobileze întreagă-mi simţirea. / Rămâi ca licăr al veşnicei speranţe / Tu doar unică şansă – necuprins Dumnezeu, / Deşi până la Tine par infinite distanţe, / Eşti foarte aproape, eşti aicea mereu.”

Poeziile religioase ale pr. Radu Botiş sunt foarte frumoase, bine alcătuite,  au melodicitate, ritm, rimă, şi sunt adevărate pilde în versuri despre cum trebuie să se desfăşoare viaţa de creştin. În afară de toate acestea ele sunt invitaţii la contemplare, la meditaţie asupra rosturilor pământeşti şi asupra aspiraţiilor spre celest, conferindu-ţi  o stare de binefacere spirituală, aşa cum, numai după spovedanie te poţi afla, cu sufletul uşurat şi liber, în comuniune cu sfinţii şi îngerii, sub protecţia binefăcătoare a Preacuratei Fecioare Maria.

LLELU NICOLAE VALAREANU   pre numele său – Silviu Someşanu, născut în Vălari-Gorj,  care a avut fericita inspiraţie de a-şi  prea cinsti locul naşterii, preluându-i numele, soseşte în Antologie cu un grupaj reprezentativ de versuri de dragoste cu inserţii nostalgice într-un timp ideal al iubirii: Aştept să plece maşinile epocii / apoi să încalec caii gândului / până la casa cu perdele de argint / unde mă voi putea sfârşi-n cochilia somnului / plin de bunăvoinţă şi parfum”. (Portretul unei dame de companie).

Este o poezie telurică, cu inflexiuni carnale, cu o căutare a frumuseţii estetice dar şi cea lăuntrică, dincolo de perfecta aparenţă a formelor. Ochiul poetului-pictor imortalizează clipa de graţie când armonia culorii se îmbină cu armonia naturală a modelului: „am degetele îngheţate în plină vară / iar ochii alunecă pe corpul femeii / să prindă încet esenţa unei dame de companie / să-i prindă poezia din mişcarea buzelor / aşa cum îmblânzeşti o sălbăticiune în timp / şi te bucuri ca un copil / căruia i s-a ridicat zmeul la cer” (Portretul unei dame de companie).

Atingerea himerei e tot atât de imposibilă cât şi cea a idealului. Şi totuşi, poetul visează să strângă în braţe himera, fără să se prefacă în stană de piatră: „Împreună: Tu ai sufletul pietrei, aidoma / fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi / sub umbra stâncilor, învolburate apele / obişnuite cu tine sapă mai departe. Florile / ar vrea să-ţi spele-n mirosuri lacrima / iar vânturile-ţi rotunjesc colţurile / şi pornirea vrăjmaşe. / Lemnul crucii, piatra dăltuită / de mâna încărcată cu har, / cerul invadat de păsări / şi de cutezanţele noi ale zborului / toate mă alungă în zbucium / să-mi închidă suferinţele tale / în meditaţia de taină a smereniei. / Sigur suntem împreună, de teamă / şi somnul ne cuprinde odată / să nu părăseşti drumul în mers, / să te prefaci în cruce de piatră”.

O poezie interesantă, modernă,  frumoasă, cu toate ingredientele estetismului şi ale stilisticii,  o voce distinctă în lirica de azi.

VALENTIN VĂRAN, născut la 05.11.1961 pe valea Bistrei în localitatea Oţelu-Roşu, Caraş-Severin, a descoperit scrisul ca pe o refulare în momentul când a conştientizat forţa eliberatoare a cuvântului. De atunci, sub pseudonimul „valysan”, publică versuri pe siteuri literare, se spune în prezentarea însoţitoare. În grupajul ales, Valentin Văran doreşte, nici mai mult nici mai puţin decât să ia Infinitul la pas, ceea ce nu e lucru de mirare pentru un poet, obişnuit să cutreiere prin constelaţii: „voi lua totuşi la pas tot infinitul / să sap după al nemuririi nimb / fără să ştiu ce caut în fond / însă odată ce-am pornit pustia cale / nu-mi spune nimeni unde e sfârşitul / şi nu-mi rămâne decât să mă plimb / prin mine însumi vagabond / dar ştiu acum „de unde sunt” şi „cine” / şi-am învăţat că drumu-i inutil / nu are rost să trec de pragul porţii / să mă închin la un altar  / păgân / răspunsurile toate zac în mine / calea cea dreaptă e să fi umil / şi bucuros primesc pedeapsa sorţii / în mine însumi să rămân…”(Pribeag prin mine însumi).

Melancolic, meditativ, poetul preferă tăcerea şi gândul unui vacarm inutil care-l  oboseşte: „mai liber sunt acuma în tristeţe / sub cerul, pe oceanul meu din gând / iubesc tăcerii cele doua feţe / pe care mi le-arată rând pe rând / rechem tăcerea şi tristeţea în oglindă / le ademenesc să mă privească / şi rădăcini în mine liniştea să prindă / iar rodul ei sălbatic – mă hrănească…” (În derivă).

Tânăra poetă TATIANA SCURTU, născută în Călăraşi, Republica Moldova, propune o poezie caldă, liniştită, melancolică, plină de iubire filială, în dulce ecoul de romanţă, iar Scrisoarea dedicată mamei dovedeşte filiaţia iubitului poet Grigore Vieru: „Scrisoare mamei: Mamă, tu mi-ai dat cuvântul, / Eu, în noapte, izbăvindu-l, / Îl fac cergă-ntr-o scrisoare, / O scrisoare cu alean, / Pentru-aţi pune-o la picioare. / Să-ţi fiu vers de doină seara, / Să mă-nchin precum şi ceara / Cade şi e-n căutare, / Ceara-i singură şi rece, / Cine-i este mamă, oare? / Sfântă, tu, mi-ai dat lumină, / Iarba creşte şi suspină, / Ploaia se scufundă-n mare, / Ploaia-şi caută-nceputul, / Căci pe lume mamă n-are”. Acelaşi joc al esenţelor, al înţelesurilor fireşti, rostite în cuvinte cât se poate de simple, dar având menirea de a transmite emoţii puternice.

VASILE ZETU, născut la 17 ianuarie 1949, Dersca, judeţul Botoşani; cu o activitate publicistică şi editorială bogată, oferă Antologiei o selecţie de versuri remarcabile, cu un belşug metaforic şi simbolistic demn de marii poeţi contemporani: „Clepsidra cu lacrimi / Iată cum: într-o doară / Ostatic în mijlocul miezului unei sintagme / Aproape perfecte privind destrămarea / Miresmei în aer, pe când se colindă / Staminele clipei de către logodnici de pulberi / Şi elfii luminii / Îmbie în har trupul strâmt al tăcerii / Cuvântul rostindu-l – / Iar tu prin nimic tulburând echilibrul / Clepsidrei cu lacrimi, să treci în urmare / Ca într-un repaos armonic pus capăt la capăt / De jur-împrejurul planetei cu iarba / Gândind infinitul”.

Poemele lui Vasile Zetu sunt toate remarcabile şi constituie o sărbătoare a spiritului uman. Ar fi aproape imposibil să le cităm pe toate, dar merită o analiză temeinică, aparte. Locul lui în antologie nu poate fi decât onorant pentru ceilalţi autori şi pentru orice iubitor de poezie. „Poemul ca o feciorie / Tu crezi că se pot defrişa cu  / sintagme de aur / Feudele fără contur / Ale melancoliei /Şi treci prin hăţişuri minate prudent / Cu iluzii, ca printr-o / Iubire cu toate perdelele / Trase – / (Privirile tale subţiri înrămează polenuri / Pe câmpul armonic) – / Tu ronţăi realul cu dinţii mei cruzi / Şi-ţi închipui / Poemul ca o / Feciorie / Dar flacăra eu o înconjur, eu muşc / Şerpii aprigi ai umbrei / Iar câinele alpha / Pe mine mă latră”.

Gălăţeanca VIOLETA ANDREI, autoare a unui volum de poezii intitulat „De-a vis-ascunselea” – cultivă o poezie-pastel  în stil clasic, dar nu se fereşte şi de poezia  modernă, căreia îi împrumută din vibraţia inimii sale sensibile şi delicate.

Ea spune: „Sunt peregrin prin vise infertile, / Din casa liniştii gonit, mereu.”

Şi cum altfel, pentru că poetul este un veşnic bântuit de neliniştea creaţiei.

Făuritor de iluzii şi alergând el însuşi după Himeră, poetul nu face altceva decât: „Mă tot strecor, cum pot, printre iluzii / Le dau culoarea purei dimineţi- / Un fel de hrană verde, precum duzii / Sortiţi să dea vigoare altei vieţi”.(Există).

Poeta a descoperit limbajul florilor într-un sublim joc de anotimpuri. De atunci îl descifrează şi-l cultivă pentru noi, pentru a ne oferi parfumul îmbătător al petalelor şi staminelor care nu pot aduce decât o stare binefăcătoare iubitorului de frumos.

VIOLETTA PETRE – se consideră privilegiată că a descoperit arta scrisului încă de timpuriu: „norocul meu a fost că am început să scriu …/ acolo, în universul meu şi numai al meu nu mă putea atinge / nimeni. Părinţii nu s-au ocupat de mine…” – mărturiseşte ea în prezentarea pe care şi-o face drept preambul al versurilor antologate.

Violetta Petre cultivă o poezie cu rimă, în care dorul şi dragostea au de spus ultimul cuvânt. „Mă pierd de doruri şi-armonii / De curcubeie strălucind în soare / Se-aştern atâtea nopţi târzii /Peste ninsori …şi ce mă doare !”(Mă pierd).

Autoarea încearcă să definească…dorul, ceea ce este aproape imposibil: „În care sensuri din astral se contopesc / Şi orizonturi se deschid şi-nchid / Suport insuportabil şi firesc / Când intim depărtări mi se deschid…/ E dorul lacrimă de ploi… şi doare / Şi totuşi nu-mi doresc să am alt  / chin / Decât dorul de tine şi de mare / În care mă înec în Iad şi în Divin…”(Ce este dorul?).

Un univers liric încărcat de iubire, de amintiri, de pasteluri sensibile şi suave care nu pun întrebări existenţiale ci îţi cer doar să le guşti, să te trăieşti cu măsură şi cumpătare, cu atât mai mult, cu cât sunt trecătoare.

VIOREL MUHA  îşi face un autoportret liric de toată frumuseţea:

„Când înflorit-au cireşii am intrat în această lume în apusul unei zile de primăvară, întoarsă către soare, într-un loc unde muntele încă mai păstrează sărutul alb al iernii, cu cerul.La poale de munte şi-ncojurat de ziduri, Braşovul, oraş cu vechi turnuri şi bastioane, mi-a fost raiul copilăriei, oraş pe ale cărui ziduri vechi căţărat, am ascultat voci din trecut, care mi-au şoptit că sunt în oraşul în care apusul cu răsăritul s-au întâlnit.”

Prestaţia sa cuprinde poeme în vers liber, care gravitează în jurul iubirii, al cunoaşterii de sine, al anotimpurilor care se succed generând stări pe măsură: „amintirile nu se sinucid / piatra privită prin semne, îmi spune / pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere / paşii să-i număr dinspre început / tâmpla-mi cuprinde durerea / amintirea ochilor tăi plânge / acolo păstrată de timp / nimic nu este ostenit, nici măcar / când eu nu mai exist, dincolo / de-o poartă / văd colţul străzii dărâmat / o urmă de ceaţă trecea ultima dată / când te-am mai zărit / încăperea se certa cu umbre de colţ / cu raze de soare când ochii tăi i-am privit / cornul lunii a fost din început doar iubire / unul acolo unde tu răsăreai / aplecat deasupra lumii soarele mă doare / amintirile scrise pe frunze de toamnă / se întorc de unde au venit / aştept acum pe-o piatră din vârf de munte / din noapte să apari cu-n nou răsărit”

Viorela  CODREANU TIRON, născută în Bârlad, jud.Vaslui, autoare a mai multor volume de versuri, oferă Antologiei un mănunchi de poeme în vers liber, cu frământări existenţiale, stări tulburi propice creaţiei, nostalgii şi gânduri năvalnice, între care  se remarcă poezia: Cui îi pasă ? / Cui îi pasă de îngândurarea / şi tristeţea stelelor ce coboară în mine? / Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng, / de râul ce se aruncă în lac, / unde pluteşte umbra mea / mână în mână cu imaginea ei în apă? / Cui îi pasă de cerul fierbinte / cu şuviţe cărunte / rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul? / Atâtea întrebări îmi rămân …/ la care universul răspunde / mereu cu marea lui muţenie!”

Viorela Codreanu Tiron – încearcă şi un autoportret liric pe care-l prezintă unui virtual interlocutor care ar întreba-o cine este: „Mă întrebi cine sunt? Sunt labirintul strigătului zidit / la hotarul iluzoriu al plânsului. / Sunt piatra presată în munte / şi fulgerul ce spintecă / muntele în două. / Sunt parfumul crud al zăpezii / ce caută fulgul cu formă perfectă. / Sunt vântul ce-ţi soarbe tristeţile / cioplindu-ţi briza pe faţă! / Sunt viitorul-prezent / din zvonul luminii / ce-ţi împlinesc dimineaţa / de vrei!”

Cei 55 de poeţi antologaţi în Pagini alese sub coordonarea şi îngrijirea atentă a Valentinei Becart oferă cititorilor o sumă de semnificaţii majore asupra rolului poeziei în viaţa actuală. Deşi de facturi diferite, cu opere remarcabile ori doar începători, autorii antologaţi se bucură de acelaşi respect şi  consideraţie şi  pentru toţi, prezenţa în această frumoasă Antologie poate reprezenta un nou început, o şansă şi un imbold creator pentru alcătuirea volumelor proprii, chiar dacă timpurile nu sunt prielnice  acestor demersuri culturale. Curajul şi abnegaţia coordonatorilor volumului rămâne un exemplu major că, în pofida tuturor neajunsurilor  materiale, spiritul triumfă.

CEZARINA ADAMESCU

4 martie 2010

________________

20 August 2010 – Carmen Tania Grigore: „Pulsul ţărânii“, Editura Rafet, 2009 (Cezarina Adamescu)

Volumul recent apărut în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română” – sub egida Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană” – cu o scurtă prezentare alcătuită de  Marin Ifrim, intitulată „Poeţi români din Anglia” – se înscrie în linia liricii de ultimă oră, de factură modernistă,  într-o tonalitate intimistă, caldă, încărcată de sensibilitate.

Autoarea este o poetă a stărilor. Poezia ei este una de stare. Poemele sunt parcă strânse într-un căuş, precum  un şuvoi stelar de metafore, azvârlite de un magician precum licuricii noaptea, în ţărână. Un pumn de stele împrăştiate în iarbă.

Nota dominantă o dă simţul matern, feminitatea rodnică înmugurind în surâsul pruncilor şi împlinită  în chip desăvârşit în familie. „LINIŞTE: Ascultă această linişte / preparată / din semnul de prunci / ca pe o glugă / cuvintele / peste orice ţipăt s-arunci, / să rămână vibrând / în jurul tău / mântuirea, / să simţi cum se dilată / în trup / un spaţiu – / paralel cu nemărginirea”. Aceasta însă este doar o primă impresie. Înaintând în lectură, atmosfera se schimbă  sensibil. Doar când vorbeşte despre copii, Carmen Tania Grigore se regăseşte în starea ei naturală: „CETATEA DE CRINI / Copiii se agaţă /de ceaţa nebună,/ se-nvârt în spirale / şi-nalt se prefac / în trenuri de marfă florală / şi-n turme / de fluturi precoci,/ siderali,/ se-nfruptă din / glezna lor, albatroşii,/ sub talpa înstelată,/ izvorăsc trandafiri,/ incendii de triluri / se-mpletesc şi-n erupţii –/ nimb se-arcuiesc / în cetatea de crini”.

La Carmen Tania Grigore fiinţele, fenomenele, lucrurile,  toate nasc, „un şuvoi stelar” naşte lumina; porii deschişi nasc mirosul de floare, cântecul apei se sparge-n oglinzi de cristal,  privirea poetei naşte uimirea în muguri, totul se îmbracă-n trăire, în naştere-renaştere, înviere. În această ipostază, poetei nu-i rămâne decât să se supună legilor firii, nu fără nelinişti şi întrebări, însă, se pune întrebarea:  DAR CINE…Dar cine, unde şi cum / paşii i-adună din drum / şi-i numără înalt,/ spre un infinit depărtat ?/ urmă de urmă,/  depuneri de clipă,/ adaos la îngeri de înc-o aripă,/ licăr de stele, fior de trăire,/ columnă spre dumnezeire ?” Frumoasă imagine! O columnă de dumnezeire, un licăr de stele, fiori de trăire! Se pare că sideralul îi convine şi-i prieşte mai mult decât teluricul, transcendentul mai mult decât contingentul, aspiraţia către înalt e mai puternică deşi poeta susţine că ascultă „pulsul ţărânii”.

Limbajul metaforic în conferă scriiturii o notă elevată. Se pare că poeta nu are altă dorinţă mai mare decât a cânta tot ce vibrează în jur,  şi în acelaşi timp, de a se în-cânta de ceea ce trăieşte şi vede în jur: „ÎN-CÂNTARE: Cânt,/ şi mă încântă/ tot ce vibrează în jur,/ lumina subţiată / într-un sfânt abur,/ miresmele de mir / şi tămâieri înalte,/ sfiala adâncită / în rugăciuni de noapte,/ cânt,/ şi mă încântă/ starea sublimă / prelinsă / din secundă / şi tainic / mă străbate un şuvoi / şi îmi întoarce / lacrima înapoi,/ cânt,/ şi mă încânt, / şi de-am să uit / cumva să respir,/ o, Doamne,/ îndură-te / şi mă descântă”.

Versificări uşoare, rime lesnicioase, întocmite fără migală, dau un ton vesel şi calm poemelor minuscule care nu dau mare bătaie de cap, ori  migrene nici cititorilor, nici lectorilor avizaţi. Desigur există şi exprimări forţate precum: „şi parcă… clepsidrez un timp” (Întrebare). Şi în altă parte: „Eu doar am stat / în contemplare,/ primordial era să fii,/ să ştiu că cineva / m-aşteaptă / şi-mi clepsidrează / sentimentul / că va fi iar / o nouă zi”. (Contemplare). Termenul, care nu există în limba română, mai apare în câteva rânduri. Desigur, poetul este un inventator de limbă, el uneori chiar reuşeşte să siluească delicat limba, dar în unele cazuri nu e bine să se exagereze şi să se işte formulări nefericite.

Poeta se adresează divinităţii supreme, cerându-i: „INVOCARE: Hai vino, Doamne,/ şi mă străbate / precum un vifor de noapte,/ şi mă înclină / ca pe-un izvor de lumină,/ şi mă străpunge / ca un mir ce mă unge…”

Iată şi o trăire lirică autentică, şi o revoltă împotriva neputinţei fiinţei: „IREAL: De-o vreme fac doar neplăcute / chiar gândurile-mi sunt negândite / şi vorbele-mi sunt nerostite / de gura celei ce nu sunt,/ Mă simt golită de veşmânt /

Şi-ngenuncheată în cuvânt / eu doar îngân lumesc descânt, / trăirea să mi-o pot permite,/ nu cer nimic, accept oricât / mi-e scurgerea în trup fierbinte, / şi sub depuneri de minut / se strâng senzaţii netrăite”.

Poeta trăieşte  experienţe cosmice inedite care depăşesc puterea de înţelegere şi întrec toate legile  fizice naturale:

DOAR NĂSCOCIT…/ O lumină înspumată/ îmi spală / obrazul îmbibat /

când îmi apropii / tâmpla de stele / şi pleoape / mi-o sprijin pe ele, / sub mine /

transfigurat / stă spaţiul / ce-am survolat / şi aerul rămâne / nemişcat, / ca o lacrimă / pe-un obraz de bărbat, / şi timpul rămâne / răstignit / pe minus / şi plus infinit,/ şi totul rămâne / doar născocit,/ ca un noroc / neursit”. E drept că în cele din urmă, autoarea spune, că totul rămâne doar născocit, de domeniul visului ori al închipuirii.

Dar, frumoase sunt sintagmele şi imaginile poetice:  „şi timpul rămâne / răstignit / pe minus / şi plus infinit”- poeta aici a făcut, involuntar sau nu,  o consideraţie filosofică axiomatică.

Există şi imagini admirabile, cum sunt acestea: „columna de gânduri/ e parcă din scrum / ce-l scutură în mine / cu nepăsare, timpul / şi parcă rulează / o seară de fum / prin toată structura / mea – transparentă,/ îmi caut lumina / pierdută pe drum,/

chiar dacă e noapte / în jur, permanentă”(Căutare).

Poeta, ca mulţi alţi deopotrivă, trece prin diferite Stări: Stare de mirare, Stare de dor; Stare de aşteptare, Stare de alergare, Stare de vitraliu, etc.

Imagini  poetice deosebite  în poemul: STARE DE MIRARE / În gândurile-mi / îngenunchiate de răbdare / se tot prelinge / de o vreme – / mirarea unor muguri care / s-au răsfirat / ca o tăcere / sub scoarţa / de cărbune stins, / semn c-am avut /

cândva curajul / să mângâi cerul / ce m-a nins”.

Foarte interesantă mărturisirea din „Setea de cunoaştere”, e un fel de autoportret şi crez artistic: SETEA DE CUNOAŞTERE: Setea de cunoaştere /

este o stare / care trece prin mine / şi deturnează închipuirea,/ mă simt deseori /

agresată de o / identitate voluptoasă / şi mă retrag în / arhipelagul din cer,/ dar şi acolo o meduză / înserată pe o aură / îmi crapă câlcâiul / dislocând mântuirea /

şi iată-mă / sunt un Sisif,/ cărându-şi memoria / cu o disperare de genist / lovit de un indiscret laser”.

Mai multe imagini cosmice decât telurice fac din poezia  Taniei Carmen Grigore, una aproape meta-reală, nu lipsite de frumuseţe însă: „EVADARE:

Sunt pregătită acum / să decolez din orbită,/ sarea, pământul,/ le-am îmbrăcat în umori,/ îmi ţin paşaportul/ mulat pe-o ispită, / nedetectabil şi / ros de candori,/ zborul îmi este / trasat prin cuvinte,/ limbajul e cerul / spintecat de-un sevraj,/ mă simt evadată / din oglinda cuminte / în care fluturi de ceaţă / au deschis vernisaj”.

Aceasta conţine chiar câteva idei interesante  precum: zbor trasat prin cuvinte, limbajul e cerul; fluturi de ceaţă/ au deschis vernisaj, etc.

Altă imagine foarte frumoasă este: „CELĂLALT EU: Ancorată în celălalt Eu,/ deja am stricat / echilibrul de sticlă,/ se vede cum ţipă / o lebădă / cu zborul tocat/ de un curcubeu”. Şi în aceasta, ca şi în altele se simte nevoia de dedublare. Una este persoana fizică, alta este poeta. Uneori, acestea sunt antagonice, alteori empatizează.

Semnificativă pentru poetă este şi poezia „STARE DE MIRARE: În mine fluturi / îşi decantează mirarea,/ pluteşte o toamnă / prin dorul târziu,/ scobite celule îşi / agit evantaiul/ şi-mi tulbură osul/ traversat de-un pustiu,/ Entropic m-alintă / o tăcere pufoasă,/ aud cum nuclee / şlefuiesc primăveri,/ nu-mi mai încape / carnea şi gândul / în cuibul acesta / distilat de poveri”.

Foarte interesantă şi plină se sensibilitate este şi poezia de iubire, deşi rar întâlnită în acest volum:  „GĂZDUIRE /Te-am odihnit / în gândul meu, străine / te-am învelit / cu pleoapa mea de vânt,/ ţi-am dat cămaşa / ruptă dintr-o pâine / şi încălţări / din osul cel cărunt,/ cuvântul tău / l-am veşnicit în glastră / şi la dospit / am pus al tău miros, / înşurubat-am crucea / ta măiastră / între plămânii / linşi de-un crin sfios”.

Versurile sunt uneori preţioase, banale şi încărcate de imagini şi locuri comune, dar sunt salvate printr-o metaforă rară, ori de o rimă inedită.

Cutreierând acest meleag liric închipuit de poetă, chiar pe  urmele paşilor săi, ai o ciudată stare de  eliberare, te inundă dorinţa de înălţare spre noi culmi ale desăvârşirii. Este stimulativ şi  motivant şi în aceasta constă valoarea cărţii.

Urmele unei melancolii funciare răzbesc la suprafaţă aburind bizar nisipul clepsidrei, şi interlocutorul  le percepe dureros, dar fiindcă  melancolia e starea de graţie a poeziei,  ele sunt asumate benevol:CE-AM VRUT SĂ FIU… Eu m-am închis / într-o şoaptă, / fereastra miroase / a simfonii şi-a chemări,/ străpunsă de / umbră / mă las dispersată / şi prin organe / mă trec încarnate ninsori,/ fluturi desculţi / îmi veghează minutul,/ tot ce-i uman / e limitat şi târziu,/ ascunsă-n oglindă / mimez începutul / unei secvenţe / din ce-am vrut să fiu”. Tonul este de lied nostalgic, mai ales în versul: „fereastra miroase/ a simfonii şi-a chemări”.

Culori cenuşii străbat întreaga lirică a poetei: scrumul, cenuşiul, fumuriul, negrul, plumburiul,  ruginiul, griul, ori culorile putrede, tablouri destul de sumbre din care izvodeşte starea de eşec, de angoasă,   până şi lumina arde mocnit. De asemenea, ceaţa, amurgul, înserarea, înnorarea, predomină. Lipsesc cu desăvârşire galbenul, roşul, verdele, zorii de zi, soarele, vivificant şi dătător de speranţă,   ceea ce semnifică stările  de apăsare ale  poetei, dusă până la auto-hipnoză, aşa cum spune cândva. „CENUŞA DE GÂND / Mi-au putrezit ideile /sub tăcerea de stea,/ nu mai răzbesc emoţii / prin membrana afumată,/ o altă femeie / dinspre mine trecea,/ cu epoleţi de ochi / eu mă lăsam imitată,/ mă dor sinapsele / de câtă rugină / am putut bascula / în cofrajul ce sunt,/ doar ischemicul / focar de lumină / mai arde mocnit/ în cenuşa din gând.”

Şi un poem rotund, de o limpiditate perfectă: „STARE DE VITRALIU:

Iubirea dozată de un greier orb,/ albatroşi cu ciocul sfredelind prin stele,/ din osmoza cuibărită-n maci / începându-şi valsul sângele-n poeme,/ gestul de rujare cu un alb sonet,/ filozofi călare pe golaşe vorbe,/ toată ignoranţa îmbrăcată-n ger /

doar o ciocârlie spintecând aorte,/ iată un vitraliu pus într-o clipită,/ afumat haotic de-un intrus rebel,/ prea frumos să-şi spargă chipul din oglindă,/ prea urât să tragă glonţul din penel”.

Poeta doreşte să iasă din starea  de neputinţă şi slăbiciune şi teamă de sine,  care o pot duce la obsesie: PROBABIL UNDEVA: în zadar am licitat / primăvara,/ cireşul lăcrima / pentru un verde mai plin,/ sufletul mi se / rostogolea într-o / confesiune profundă / din Holderlin / în Holderlin,/ probabil undeva / cerul îşi golise / călimara / şi eu / nu-mi mai / găseam mâinile / ca să scriu”.

Poeta e mai mult cerebrală decât senzuală, mai mult intuitivă decât palpabilă. Iar simţământul  ludic îi este străin şi parcă o pândeşte o vină necunoscută. Explicaţia ar fi în poemul: „UITARE: Eu am uitat / să mai fiu eu / când m-am întors / în cristalinul pântec, / transfigurat de pre-trăiri,/ cu greu / am mai putut jongla / prin labirintul cântec,/ de sub etanşul / ochi matern,/ adulmecând / figuri de stil suspecte,/ un Alter Ego / mi s-a înfipt în stern / şi-am înfrunzit / a logos prin caiete”.

Şi nu o dată poeta vorbeşte de un alter-ego, de dedublare, de o altă fiinţă care ar locui-o. Iată şi în această poezie, autoarea se recunoaşte „dublată de o taină”:

VEI MAI ŞTI: Copilul meu, / vei afla prin decret / că am fost / negustor de iluzii,/

nu am vrut să casez / pelerina de flori / să nu dezmint înserarea / cu concluzii, /

dublată de o taină / mă cioplesc / în ecuaţii ciudat îmbinate, / vei mai şti oare /

să mă strigi / când circular,/ mă voi plia / pe seminţele negerminate”?

Şi tot de dedublare este vorba şi aici: „O ALTĂ FIINŢĂ : Uneori mă străbate / o altă fiinţă,/ fără de umbră / şi fără de început,/ în jur neclintirea / îşi ascute / prin oase, tăişul,/ mă aplec / din subteran să culeg / un strigăt ce / numai eu îl aud / mă aplec şi/ sudoarea-mi atârnă / ca un cer franjurat,/ dezvelindu-mi cuprinsul”.

Se pare că autoarea nu se simte tocmai bine în propria piele şi caută mereu să devină altcineva, şi aceasta nu are neapărat conotaţii psihanalitice.

Ondulaţii, sinapse, cercuri,  acolade, prisme, celule stem, nucleu,  o folie aderentă, cofraje,  verbul „a bascula” ; un translucid şemineu,  o orbită, elemente fizice, chimice,  geometrice înlocuiesc  inefabilul, „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – (Platon), mlădierea culorilor după formatul petalelor florii. Uneori, utilizează chiar termeni tehnici, total nepoetici, ca să-şi slujească ideea: „mă asamblez / de fiecare dată / mai uituc,/ minus un sentiment,/ minus o tăcere,/ voi rămâne cândva / subţire ca un gând”. (Poem desfăşurat).

La fel în poemul „Stare de poet” unde ne aşteptam cu atât mai mult la imagini diafane, autoarea foloseşte termeni care nu au de-a face cu poezia: „STARE DE POET / Decuplată de / la un dor indus / au rămas fără / noţiunea de iubire,/ ameţitor îmi umblă / organele prin trecătoarea / de carne,/ tulburând neclintirea,/ doar sângele, solitar,/ mai balansează / starea de poet / şi-mi strecor înadins / sublingual,/ un fluture incandescent”.

Cum poţi fi decuplat de la un dor indus?  Cum poate sângele să balanseze starea de poet?  Cum poate cineva să-şi strecoare înadins, sublingual, un fluture incandescent? Cum poţi bascula rugina într-un cofraj care nu e altul decât propriul trup?

Poeta nu se fereşte de expresii uzuale fără muzicalitate, fără eufonie, apoetice.

Se pare că acestea  o  slujesc în transfigurarea stărilor.

Bântuită de „Invazia cuvintelor” – ea caută uneori „Poteci subterane” pentru refugiu. Iată cum o asaltează, cum o hărţuiesc şi cum o aleargă cuvintele: INVAZIA CUVINTELOR: Să ştii, invazia cuvintelor/ e ca o placentă imponderabilă / în care se-ntâmplă / doar să fiu,/ intoxicată de atâta eroare, / un alt chip priveşte / ascuns profund / sub un liturgic plin”.

Cu un alt chip ce-o priveşte ascuns profund, uneori cu o altă personalitate, poeta încearcă să-şi trăiască propriile stări, să-şi revendice propriile simţăminte, propriile amintiri, pentru că altfel, o pândeşte înstrăinarea, izolarea, ori, mai grav, rătăcirea prin labirintul lăuntric, fără firul salvator pentru găsirea ieşirii.

Însă, volumul de faţă, care nu-şi justifică titlul decât în măsura în care noi toţi suntem „ţărână”, lut şi   suflare de duh, oferă celui care-l lecturează experienţe interesante, o modalitate de a privi viaţa dintr-un anume unghi, o anumită tipologie umană, ceea ce nu e deloc superfluu, ci dimpotrivă. De fapt, terminând cartea, constaţi că ai aflat prea puţine lucruri despre autoare, ba mai mult, te adânceşti în mister şi poeta parcă doreşte să menţină distanţa, să se depărteze, în loc să se apropie.

E o senzaţie stranie, pentru că, de aceea citeşti un autor, ca să-l cunoşti mai bine. Poeta posedă o artă bine regizată de a se ascunde sau arta deghizării, poate din teama ca oamenii să nu afle cu adevărat cine este. Ceea ce înseamnă că nu s-a eliberat total de complexe. Poezia tocmai această teamă o înlătură, conferind prilejul – poate unic – ca autorul să se elibereze de angoasantele complexe şi de timiditate. E un exerciţiu interior destul de complicat, dar şi simplu, în acelaşi timp, ca ieşirea la rampă, pentru a-ţi învinge timiditatea.

Carmen Tania Grigore cu acest volum a intrat în lumea literară de aici ori din Marea Britanie şi sperăm, cu volumele care vor urma, că-şi va limpezi tot mai mult glasul, privirea, auzul spre a auzi ceea ce omul comun nu aude, spre a vedea, ceea ce privitorul obişnuit nu distinge, şi de a-şi rosti, în cele din urmă discursul liric, într-o perfectă empatie cu sine însăşi.  Şi poate atunci, o vom putea cunoaşte şi recepta mai profund şi ne va deveni foarte apropiată căutând în ea, ceea ce nu putem găsi în noi înşine.

CEZARINA ADAMESCU

15 martie 2010

________________

19 August 2010 – Doina Drăguţ: „Nelinişti prin timp“,Ed. Sitech, Craiova, 2010 (N.N. Negulescu)

Scriind şi publicând la braţ cu aceeaşi călăuză harică: „Ceasuri de îndoieli”, versuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1994; „Arabescuri”, eseuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1995; „Detaşare într-un spaţiu dens”, versuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1995; „Individualitatea destinului” (eseuri asupra individualităţii destinului în artă), Ed. Spirit românesc, Craiova, 1996; „Spaţiul din nelinişti”, versuri, Ed. Scribul, Slatina, 1998; „Ochiul de lumină”, versuri, Ed. Fundaţiei Scrisul românesc, Craiova, 2000; „Suferinţele unui redactor”, roman-jurnalier, Ed. Alma, Craiova, 2006; spiritul introspectiv al scriitoarei Doina Drăguţ a convins critica literară că se află pe traiectul descoperirii unor esenţe ale adevărurilor ascunse sub suprafeţele sferei lumii fenomenologice.

De o profunzime remarcabilă este şi noua carte a scriitoarei – „Nelinişti prin timp”, 158 p., Ed. Sitech, Craiova, 2010 -, în care sunt selecţionate prin oglinda ochiului universal, cu anume preţiozitate stilistică şi arhitecturală, episoade consacrate unor personalităţi elitiste. După intensitatea modalităţilor de proiectare, această darnică culegere de articole, eseuri, prefeţe, recenzii, cronici literare şi cronici plastice (preluate de sub peceţile domniei sale de prin periodice contemporane) vine să ne stimuleze în mod neţărmurit cunoaşterea înspre misterioasa transcendenţă a devenirii.

Criteriile valorice din „Nelinişti prin timp” au fost cu siguranţă dictate de genul (şi geniul) stelei autoarei în ascensiune şi s-au îngemănat într-un elogiu al principiilor spirituale.

N. N. NEGULESCU

_______________

18 August 2010 – Viorel Cacoveanu: „Învinşii“, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (Dan Brudaşcu)

Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.

Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.

Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”.  În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. Astfel, Constantin CUBLEŞAN, în vol. I al romanului „Un anotimp pentru fiecare. Sezonul crinilor roşii”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1985, evocă impactul avut în zonă de cazul Şuşmann, cu trimitere directă la suferinţele în propria sa familie. Detalii interesante şi inedite cuprinde şi  monografia „Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate”, volum apărut, în 2003, la Casa Cărţii de Ştiinţă şi avându-i ca autori pe Nicolae ŞTEIU şi Gheorghe NEGRU.

Cea mai tulburătoare mărturie despre ceea ce a însemnat cazul Şuşmann pentru locuitorii zonei Răchiţele, poate fi găsită, însă, în volumul „Cazul Şuşmann în judecata răchiţenilor”, avându-i ca şi coordonatori pe Teofil RĂCHIŢEANU şi  preotul Teodor BOC, volum apărut la Casa de Editură Napoca, în 2005.

Credem că VIOREL  CACOVEANU a cunoscut toate aceste lucrări, care l-au ajutat să refacă în mod veridic şi credibil atmosfera terifiantă din perioada descrisă.

Îmi aduc aminte că, la apariţia volumului semnat de Teofil RĂCHIŢEANU şi Teodor BOC, o serie de anonimi au sărit rapid la gâtul poetului Răchiţeanu, acuzându-l că a încercat să mistifice adevărul şi să aducă atingere memoriei celui pe care ei l-au considerat un erou. Abordarea lui VIOREL  CACOVEANU este mult mai curajoasă, pentru că el, nefiind înregimentat în sau tributar faţă de vreo orientare politică, ideologică sau doctrinară, îşi propune şi reuşeşte să arate lucrurile în adevărata lor lumină, scoţând la iveală nu fapte eroice, ci crime odioase săvârşite, la comanda şi din iniţiativa directă a lui Şuşmann de cei care l-au urmat în demersul său.

VIOREL  CACOVEANU este necruţător, ca un chirurg, care deşi ştie că operaţia pe care urmează să o facă poate fi extrem de dureroasă, dar, convins de justeţea  actului său, operează cu sânge rece, nelăsându-se influenţat de nici un context. Aceasta şi pentru că VIOREL  CACOVEANU are un singur obiectiv, ca om şi scriitor: slujirea adevărului, indiferent cât de crud sau deranjant ar fi el, inclusiv pentru memoria celui considerat până de curând un adevărat erou.

Spre deosebire de formulele vădit aservite unor interese doctrinare şi ideologice folosite până acum pentru prezentarea acestui caz, Viorel  CACOVEANU vrea să îi ajute pe contemporanii şi urmaşii săi să înţeleagă şi contextul şi factorii interni sau externi ce au contribuit la declanşarea unor astfel de situaţii dramatice. Chiar dacă nu o declară în mod explicit, Viorel  CACOVEANU face vinovată de suferinţele şi dramele trăite de grupul Şuşmann şi de alte grupuri similare din întreaga ţară, inclusiv propaganda americană şi cei care s-au aflat în spatele ei, care au înşelat speranţele a milioane de români angajaţi cu trup şi suflet în stoparea procesului comunizării ţării, dar care, cu mult sânge rece şi cinism, i-au abandonat, deşi ştiau că toţi aceştia se află într-o situaţie fără ieşire, urmând fie să-şi piardă viaţa, fie să cunoască calvarul gulagului comunist. În acelaşi timp, însă, într-un fel foarte singular, Viorel CACOVEANU arată că multe dintre dramele trăite de români în perioada respectivă s-au datorat faptului că în organismele represive ale regimului comunist s-au aflat foarte mulţi reprezentanţi ai unor minorităţi etnice, mulţi dintre ei nefiind în stare a vorbi clar şi coerent limba oficială de stat. Evident, subliniază autorul, că pentru aceştia erau mult mai importantă obţinerea stabilităţii şi liniştii pentru stăpânii lor de la Moscova, decât să apere interesele acestui popor, hotărât să se opună, sub orice formă, inclusiv cea armată, exceselor şi politicii destructive ale noului regim, dar şi abuzurilor şi crimelor săvârşite de reprezentanţii lui. Se găsesc în romanul „Învinşii” al lui Viorel  CACOVEANU şi unii reprezentanţi de etnie română în organismele de partid şi securitate, faţă de care încearcă o înţelegere şi chiar scuză, considerându-i, pe nedrept, în opinia mea, mai degrabă victime ale sistemului în care funcţionau decât autori ai unor iniţiative punitive şi absurde la adresa ţăranilor  revoltaţi din zona Răchiţele.

Spuneam anterior că avem de-a face cu un roman atipic, pentru că, în cea mai mare parte a sa, eroii şi faptele prezentate nu sunt rodul imaginaţiei scriitorului, ci sunt detectabile în plan real sau în documentele oficiale rămase în arhive şi colecţii. Viorel  CACOVEANU reface, cu o minuţie de fin şi abil artizan, întregul parcurs al activităţii grupului Şuşmann, arătând, cu o precizie mai degrabă de cercetător, decât de scriitor, fiecare moment din desfăşurarea evenimentelor. El surprinde cu fineţea scriitorului rafinat nuanţele care contribuie la prezentarea atmosferei complexe şi dramatice, atât din Răchiţele, cât şi din  interiorul grupului Şuşmann. Deşi ştim cu precizie că toţi membrii acestui grup sunt persoane reale, care au trăit la Răchiţele şi zona Apusenilor, avem impresia că unele din faptele prezentate, datorită bestialităţii lor greu de acceptat,  ar fi doar rodul unei fantezii extraordinar de bogate. Autorul urmăreşte, parcă cu un obiectiv cinematografic, fiecare clipă şi ne poartă într-o suită firească, printr-o abilă schimbare de planuri, prin toată această poveste plină de dramatism şi cu un tragism aproape antic.

Spre deosebire de toţi cei care au văzut exclusiv componenta eroică a lui Şuşmann şi a grupului său (componentă pe care noi nu o contestăm) Viorel  CACOVEANU vorbeşte, însă, şi de naivitatea şi de credulitatea, dar şi de crimele cu sânge rece dispuse de Şuşmann, atât împotriva propriilor lui colaboratori, cât şi a unora dintre consătenii lui.

Dincolo de eroismul incontestabil al demersului grupului condus de Şuşmann de a se opune comunizării ţării şi transformării ei într-o provincie a Imperiului Sovietic, rămân, însă, şi crimele odioase şi gratuite pe care acesta le-a săvârşit şi care impun o reconsiderare obiectivă şi nesentimentală a acestui eveniment pentru a nu  face posibilă apariţia unor falşi eroi, cu mâinile pătate de sângele unor oameni nevinovaţi. Pentru că autorul are curajul să afirme: „La drept vorbind, adevărata rezistenţă au făcut-o ţăranii nevinovaţi din Răchiţele, prinşi între două fronturi – al fugarilor şi al statului democratic –  devenind eroi ai acelor vremuri de tristă amintire”.

Tot  el mai conchide, tot cu multă şi vizibilă amărăciune, că: „atunci, în anii ‚50, nimeni n-a câştigat nimic, nici fraţii, nici securiştii. A fost un război între învinşi, fără învingători. Omenirea câştigă mereu bogăţii, dar pierde întotdeauna pacea”.

Considerăm că noua carte a lui Viorel  CACOVEANU este una excepţională, care este utilă de citit atât ca roman de ficţiune, cât şi ca document relevant al anilor 50 ai dramaticului secol XX. Credem cu convingere că, orice cercetător care se va apleca în viitor asupra acestei perioade, nu poate evita lectura acestei cărţi, dacă doreşte o înţelegere obiectivă şi realistă a evenimentelor ce au marcat-o.

DAN BRUDAŞCU

_________________

17 August – Ion Untaru: „Paso doble•, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009 (George Bădărău)

Ultimul volum semnat de Ion Untaru, cu o prefaţă de Vasile Moldovan, cuprinde poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii. Un haiku aminteşte de fabula ” Iepurele şi broasca ţestoasă” evidenţiind prin antiteză perseverenţa. De astă dată, protagoniştii sunt un globe- trotter şi un melc, mereu în criză de timp; umanul pierde în faţa gasteropodelor, fiinţe aproape inerte : ” Globe- trotter odihnindu-se/ pe lângă el / trece un melc ”. Altădată mica vietate, nevinovată, inconştientă, în afara timpului şi spaţiului, se complace într-o calmitate dezarmantă. Calea ferată, simbolizând materializarea timpului, asigură protecţie unui melc inocent : ” Între şinele / de cale ferată / liniştit melcul ”. Motivul poetic al senectuţii reliefează melancolia, nostalgia, fiind asociat cu trecerea timpului şi comuniunea om- natură. Un decor sumbru, făcut la repezeală cu o pensulă degradată, înfăţişează interferenţa dintre regnuri, asocierea umanului ( semnificând efemerul ) cu vegetalul aflat sub semnul eternului. Deşi bătrâna, adusă în prim-plan, poartă semnele victoriei, codrul rămâne neclintit, în veşnicia lui, iar speranţa, simbolizată de cocori va fi o atitudine banală :” Dinspre pădure / bătrâna cu vreascuri/ cocorii ţipă”.

Mai apoi, poetul mută obiectivul de filmat din spaţiul rustic în cel urban, surprinzând melancolia parcului în deplină concordanţă cu vârsta a treia. Corespondenţa secretă bătrân – frunză uscată sugerează degradarea universală, timpul mort, autumnal, aproape un mister nedeclarat :” Bătrân pe bancă / o frunză uscată / cade alături”. Uneori, măsura timpului este sugerată prin analogie, de mecanisme defecte, dar şi de păsări -simbol, care mobilează interiorul căminului. Un cocoş preia funcţia ceasului în ton cu superstiţia, cu tradiţia românească : ” Ceasul s-a stricat / noaptea asta cocoşul / doarme în casă”.Un alt haiku înfăţişează două planuri, care se intersectează în timp, relevând un decor in praesentia şi un mare spirit in absentia. Din recuzita poeziei clasice nu lipsesc ” ţânţarii” şi ” coliba” : ” Coliba veche / aceiaşi ţânţari / lipseşte Basho”. Prin antiteză cu habitatul provizoriu, din materiale uşor degradabile, este înfăţişată lumea modernă, cu beton masiv, dislocată de vegetaţia firavă. La originea micropoemului se află viziunea asupra condiţiei efemere : ” Troscotul firav / dislocă dalele / de beton din curte”. Alte motive au fost preluate din romantismul românesc, păstrând simbolistica şi tonalităţile elegiace. În analogia femeie -salcie, imaginile poetice auditive şi cromatice adâncesc suferinţa, iar finalul constatativ, pregăteşte trecerea spre metafizic : ” Salcie plângătoare / femeie în doliu / tăcere”. Un alt micropoem reface drumul invers, debutând cu o observaţie la nivel teluric, exprimată prin substantivul ” pace”. De asta dată, metafizicul începe dincolo de” linia frontului”, cu un mesaj universal, având ca protagonişti porumbeii. E un text politic declarativ, caracterizat prin simplitate : ” Pace-/ peste linia frontului, /stoluri de porumbei”. Tot politic este şi un alt micropoem pe tema afiş electoral, cu note satirice, în care semiotica textuală este înlocuită de semiotica vizuală, oferind un simbol al demagogiei : papagalul. Un asemenea afiş atrage atenţia tuturor, prin situare la înălţime : ” Afiş electoral / vizavi pe un stâlp, / un papagal vesel”.

Ironia inteligentă se menţine într-un haiku înfăţişând portretul beţivului, surprins într-un dezechilibru hazliu. Pentru a fi mai expresiv, poetul apelează la paremiologia românească, de unde împrumută zicala ” pe trei cărări” şi face trimitere la vorbirea colocvială, banală, cu tentă umoristică, referitoare la relaţia câine- şapcă : ” El pe trei cărări / în urmă câinele/ cu şapca în gură”.

Un drum sacaralizat duce, cu siguranţă, la schit. E un drum ascensional ( dealul ) semnificând elevaţia, spiritualul divin, iar umanul ( o măicuţă ) abia se conturează în semiîntuneric. Două elemente sugerează cromaticul ( îmbrăcămintea măicuţei şi noaptea ), dar semnifică şi taina, nepătrunsul:” Pe drumul spre schit/ măicuţa urcă dealul / cu noaptea în spate”. Altădată, la mănăstire atmosfera este dominată de o imagine auditivă ( toacă ) şi de un vizual compozit, cu protagonişti telurici şi uranici, laolaltă ( sihaştri şi îngeri ) înfioraţi de aceeaşi rugă, de acelaşi mesaj macrocosmic : ” Toacă la mănăstire / sihaştri şi îngeri / se roagă împreună ”. Un pastel de iarnă înfăţişează acumulările hibernale, gradual, neîncetat iar în final, ca la Alecsandri, apare elementul uman, dinamic. În plină zi, imaginile vizuale se împletesc, mai tot timpul, cu imaginile motrice, cromatica având şi ea un anume rol în sugestia dinamicului, prin alternanţa alb- roşu : ” Ninge cumplit / printre troiene/ fata cu ghete roşii”.

Un haiku pe teme existenţiale evidenţiază perceperea unei realităţi, doar imaginate. E o realitate nesigură, degradată, pipăibilă, dintr-o parte în alta, spre interior, realitate reprezentată de o ” punte”. Acest univers este, prin excelenţă, unul microcosmic, în care rătăcesc unul spre altul, doi orbi. În viziunea lor totul este alunecos, incert, totul se clatină şi singura viaţă adevărată este cea interioară :”Punte şubredă / unul către celălalt,/ doi nevăzători”.

Universul exterior este înfăţişat într-un spaţiu închis ( curtea) în care fiinţele îşi prelungesc proporţiile cu umbrele lor. E un joc misterios între imaginea concretă şi cea abstractă, pe de-o parte, între curte şi acoperiş, pe de altă parte. Poate nu întâmplător, poetul a ales o pisică ( superstiţii, magie ), pentru acest joc de umbre şi lumini, care se desfăşoară în curte :” Umbra pisicii / pe acoperiş / trece prin curte”. Motivul poetic al habitatului apare şi în alte micropoeme, ca loc de odihnă. Treptat se conturează o imagine statuară om- fluture, renunţând la mers şi la zbor. Fluturele nemişcat are culoarea mov, la fel ca stânjeneii din cimitire, iar omul se deplasează din ce în ce mai încet : ” Sosesc acasă / încet, ducând pe umeri/ un fluture mov”.

Întâlnirea cu haiku-urile lui Ion Untaru e o adevărată sărbătoare.

Ion Untaru, Paso doble, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.

GEORGE BĂDĂRĂU

_________________

16 August 2010 – Vasile Gh.Pascal: „Traiectorii interzise“, Editura Limes, Cluj-Napoca, (Al. Florin Ţene)

Romanul memorialistic cu un titlu simptomatic “Traiectorii interzise “ de Vasile Gh.Pascal apărut la Editura “Limes”, Cluj-Napoca, 2006, face o radiografie romanţată a vieţii unui ofiţer în armata română înaide de mişcarea revoluţionară din decembrie 1989, şi după. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia titlului să vedem ce înseamnă traiectorie.Conform Dicţionarului Academiei acest cuvânt exprimă drumul parcurs în spaţiu de un corp în mişcare, sau linia curbă descrisă de un punct material. Cuvântul interzis este explicat prin a nu permite să se facă un anumit lucru. Astfel, încă din titlu, autorul ne pune în temă că evoluţia normală a vieţii personajului din roman a întâmpinat oprelişti din partea unor factori sociali şi politici.

Cartea este structurată în 17 capitole plus un Prolog prin care autorul ne introduce retroactive în atmosfera cazărmi, dar şi în cea familială de la Braşov, în primul său concediu de odihnă. Acest roman se încheagă prin independenţa fiecărei capitol ce are un titlu şi poate fi considerat o povestire independentă luată ca atare.Personajul principal este un tânăr ofiţer sosit la unitatea militară din Florieni, de fapt acesta nu este altcineva decât autorul.Dar nu întotdeauna personajul din carte se suprapune asupra imaginii autorului. Între cei doi intervin gândurile ascunse, ne rostite , datorită necesităţii autocenzurii, de teama regimului politic în care trăia.

Rememorarea , introspecţia, suspiciunea refelxivă asupra vieţii cazone sunt procedeele la îndemână pe care prozatorul le foloseşte pentru a ilumina faţa nevăzută a istoriei în care trăia, ungherele ei întunecate, pantru a aduce în conştiinţă adevărul trăit.

“Traiectorii interzise “ e un roman episodic în care autorul, alias personajul principal, repovesteşte episoade din viaţa sa, le analizează, le comentează. Cartea se construieşte odată cu refacerea prin rememorare, a vieţii de ofiţer care prin comportare şi studii la Academia Militară ajunge comandant al unei unităţi militare, dintr-o comună limitrofă Clujului. Dezamăgirea pe care o resimte la Academie, datorită vieţii cazone impuse de profesori intoxicaţi cu doctrina unei  dictaturi  îl face pe autor să-şi descătuşeze gândurile interioare de neacceptare şi protext. Radiografia pe care o face vieţii de militar, cu bune şi rele, surprinzând protagoniştii în rutina  automatismului gestului plasează personajele într-o reţea complicată de îndoieli şi nedumeriri. Eroii lui Vasile Gh. Pascal, majoritatea militari, au , de regulă, firi directe, cu un aer cazon, complicate prin contradicţia din ceea ce gândesc şi faptele săvârşite. Sunt nişte inadaptabili  cel mai adesea în viaţa civilă , construindu-şi din viaţa cazonă şi biografie o carapace. Însă autorul se destăinuie în acest sens:”Astfel, a devenit regulă pentru mine, obiceiul de a mă strecura deseori noaptea, departe de zbuciumul şi deşertăciunea zilelor cazone, printre amintiri. “Era o evadare din sinele chinuit de mediul social şi politic.

Cartea este reflecţia într-o oglindă a unor amintiri despre camarzii autorului. Prezentul fiind un pretext de a developa trecutul, o trapă a memoriei. Zilele Revoluţiei din decembrie 1989 îl pune în mare dificultate pe ofiţer, care se felicită că nu a răspuns la comenzile superiorilor săi de a intervene împotriva acestor evenimente. În jurul acestor întâmplări se încheagă o parabolă ay sciitorului omniscient, a martorului care recuperează adevărul istoriei prin amintire.

Romanul este bine scris, fluid şi captivant prin întâmplările relatate. Analiza este lucidă şi pertinentă până la cazuistică. Impresia este mereu de saţietate stilistică, de inflamarea rememorării prin retorică. Descoperim în Vasile Gh.Pascal un scriitor viguros şi optimist, care “Toată viaţa mea, cu zilele şi nopţile ei, cu luminile şi umbrele ei, îmi stă înainte ca o picătură dragă, pe care nu uit niciodată s-o admir. “

AL.FLORIN ŢENE

________________

13 August 2010 – Liviu Antonesei: „Anatomia unui sentiment“, Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a (Carmen Cătunescu)

Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment”, apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului.

Fǎrǎ îndoialǎ, cartea conţine eseuri şi poeme, impresionând, aproape şocând lectorul modern (care e obişnuit cu de toate şi, în special, cu lucruri de calitate), prin puncte de vedere originale, termeni inediţi, selecţii, crearea unor criterii, afirmaţii pertinente, concluzii devastatoare. Aceasta ne aratǎ cât de important este respectivul sentiment în viaţa noastrǎ, dacǎ cumva, între timp, am uitat. Liviu Antonesei face parte dintre puţinii scriitori, cum sunt Eminescu, Mircea Eliade, care au o sensibilitate exacerbatǎ, o viziune complexǎ despre dragoste, mizând totul pe acest simţǎmânt şi visând o „fuziune completǎ”. De ce Eminescu este cel mai mare poet al iubirii din literatura noastrǎ? Aşa cum afirma Cǎlinescu, el era „serios în iubire ca natura”: „Cǎci te iubeam cu ochi pǎgâni/ Şi plini de suferinţi,/Ce mi-i lǎsarǎ din bǎtrâni/ Pǎrinţii din pǎrinţi.” Seriozitatea, implicarea, concentrarea  il caracterizeazǎ: „Tu nu vezi cǎ în iubire/ Nu ştiu ca sǎ glumesc,/ Nu-ţi pare oare bine/ C-atâta te iubesc?”. Dar Eliade? Creând o eroinǎ cu o putere de a iubi extraordinarǎ, cu o viziune copleşitoare despre dragoste, el ne aduce în prim-plan acest subiect, prezentându-l dintr-o perspectivǎ nouǎ.

Aşa cum just observa Nicolae Manolescu, nu e vorba de concepţia unei tinere indiene, ci a cuiva  cu înclinaţii înnǎscute, care ştie sǎ iubeascǎ. În concluzie, i-aş numi pe cei cu o astfel de viziune s p i r i t e  e r o t i c e  c o m p l e t e. Autorul în discuţie îi considerǎ ca fǎcând parte din elita sau aristocraţia sufletului: „Aşa cum existǎ o aristocraţie de sânge, una a spiritului ori a banului, cu siguranţǎ cǎ existǎ şi o aristocraţie legatǎ de dragoste. Sunt cei care, dincolo de faptul cǎ iubesc ceva sau pe cineva, iubesc şi acest sentiment care este iubirea.”  Întorcându-ne la eseurile lui Liviu Antonesei, remarcǎm la o primǎ lecturǎ claritatea, limpezimea scriiturii, echilibrul existent atât în compunerea, repartizarea capitolelor, cât şi în combinarea termenilor sofisticaţi, savanţi cu expresii, cuvinte colocviale, ceea ce conferǎ textului un farmec nespus, o prospeţime rarǎ,  o atracţie aparte.

Conţinutul propriu-zis e încadrat de o Prefaţǎ a autorului şi un Epilog, în care apare „O discuţie despre dragoste cu Al. Paleologu” şi are intercalate capitole cu poeme: „Interludiu fantasmatic.Poeme”, „Interludiu sceptic.Un poem” şi „Ultimul interludiu. Caseta cu chinezǎrii”. Celelalte pǎrţi au titluri semnificative, revelatorii: „Dragostea, servitutea voluntarǎ şi suveranitatea personalǎ”, „Trei cuvinte greceşti despre dragoste”, „Nuditatea, goliciunea şi erotismul”, „O reformulare a mitului androginului”, „Despre fuziunea perfectǎ”, „Inteligenţa afectivǎ, intensitatea şi intimitatea”, „Corpul şi dragostea”, „Despre pasiune şi tandreţe”, „Sfârşitul iubirii, începutul melancoliei”. E interesantǎ şi dedicaţia: „Se dedicǎ Eonei, în toate ipostazele sale – odinioarǎ, întotdeauna şi acum”, care denotǎ simplul fapt cǎ autorul a gândit deja un prototip al femeii iubite. Numele are trimiteri eminesciene şi sugereazǎ intangibilul, luminescenţa, unicitatea. Se definesc sentimente încǎ din primul capitol, unde se fac referiri la o luptǎ între s e r v i t u t e  şi  s u v e r a n i t a t e. Pentru a  exista şi a se dezvolta, iubirea are nevoie de o  c o m p l i c i t a t e  i n f i n i t ǎ. Demnǎ de reţinut este şi definiţia iubirii ca fiind o  t e n d i n ţ ǎ  s p r e  e c h i l i b r u, „echilibrul perfect” însemnând moartea. Aşa cum e perfect adevǎrat cǎ: „Moartea iubirii e sinonimǎ morţii pure şi simple.”

CARMEN CĂTUNESCU

februarie 2010

_________________

12 August 2010 – Adrian Paparuz: „Edmundo avea două inimi paparuz, poezii“, SEMĂNĂTORUL, Editura – online, 2009 (Cezarina Adamescu)

Ar trebui să ne întrebăm, unde se termină realul şi unde începe absurdul? De cele mai multe ori acestea se amestecă inseparabil… Dar ce-ar fi viaţa reală fără mirajul absurdului?  Şi nu din real se hrăneşte fantasticul?

Originalitatea acestui tânăr poet a devenit deja notorie, de când a publicat câteva volume de poeme în care îşi urmează traiectul propriu  fără a ţine prea mult seamă de convenienţele care mai ţin legat cu sfoara, zmeul imaginaţiei sale. Zborul său este liber, practic, fără coordonate geografice ori temporale. Paparuz este aidoma unui vultur care se simte bine doar pe înălţimile  stâncoase de unde i se desfăşoară pe dinaintea privirii agile, o întreagă panoramă a umanului cotidian. El îşi ţinteşte obiectivul  şi nu-l slăbeşte până ce nu-l secătuieşte de sensuri.

Adrian Paparuz  este un copil teribil a cărui joacă predilectă  este de-a zmeii.

Poetul vorbeşte despre sine la persoana a treia singular, el se dedublează  în felul acesta, îşi trăieşte scenariul scris de el însuşi,  regizat de el însuşi, al cărui interpret principal este, într-un decor cu recuzită reală.

El spune despre acest ciudat şi insolit personaj care este el însuşi: „aşa se născuse singur / într-o duminică după Paşte / şi asta fiindcă Speranzza mama lui /

îl făcuse din flori / floarea- soarelui şi ochiul-boului…”

Poemul său este continuu, o stare de graţie permanentă, chiar şi când doarme îşi scrie memoriile în versuri, somnul lui e un lung curriculum vitae.

Adrian Paparuz este un om  generos şi deschis, pentru că: „iar în inimile lui încăpeau / o mulţime de oameni / chiar şi un elefant trist” (aaaa…am uitat un fapt important de precizat despre acest tânăr: „Edmundo avea două inimi / una mai mare şi una mai mare” – după cum singur mărturiseşte, chiar la începutul volumului).

Asta ca să nu se creeze confuzii, să se creadă că  el este un om obişnuit! Şi pentru că el îşi decide singur soarta ca un om matur ce este, „Edmundo omul cu două inimi  / se decise să moară / de dublu infarct!”

Printre rânduri, între o tăcere şi alta, Paparuz spune: „mi-am răscumpărat Adevărul / ipotecat / înainte de naşterea mea….”

Asta da afacere, să-ţi răscumperi, Adevărul! Cine are atâţia bani ca să-şi poată permite să scoată din ipoteci, propriul Adevăr?

Uneori întâmplător, când rămâne fără litere şi vrea să  împrumute  măcar câteva cuvinte, Adrian Paparuz încearcă  să versifice. E ca şi cum ar pune zăbală şi ar înşeua un mustang nărăvaş!

Paparuz e un murg slobod alergând prin câmpiile Poeziei!

Şi astfel trebuie perceput, orice chingă îl face mai nervos decât şargul sălbatic:

„parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia / alergi cu viteza unui tren sălbatic / şi brusc te izbeşti / de zidul singurătăţii / linişte / mintea ta încearcă să iasă / să explodeze / chiar dacă degetele ţi-au rămas / înţepenite / pe mânerul iubirii”.

Se-ntâmplă  câteodată fenomene de acest gen: „Fluturi / azi fluturi mi-au dansat / pe piept / de-atât târziu se făcuse / devreme / prea multă lumină / scăpase prin lut”.

Într-un deşert din care mintea nu-l mai scoate „din amorţeala minţii”, Adrian Paparuz spune că: am devenit / secundă de nisip”.

De fapt, poemul acesta continuu, numit Paparuz, e alcătuit dintr-o sumă de poeme-puzzle pe care le aşează, aşa cum se pricepe. Şi le aşează bine.

Paparuz îşi mărturiseşte iubirea neîmpărtăşită care muşcă precum un lup din pieptul său: „mi-a mai rămas un lup / în piept / şi te mai strig o dată / cuvintele se sparg de cer / n-am să-ţi mai cer nimic / rămâi / îţi las la uşă lupul istovit / şi urletul din mine / de vei deschide într-o zi / mă vei găsi în tine”.

Jocul cu moartea nu-i e străin lui Adrian Paparuz, e o hârjoană continuă, dar el poartă un scut protector: dragostea. Cu el poate să se apere şi chiar să învingă această nimfomană, această „ironică Sybillă” care se furişează intempestiv în casa şi patul lui, dar care nu ştie ceva esenţial: „că eu renasc prin tine nesfârşit”.

Adrian Paparuz e bolnav, e pierdut, aşa cum declară doctorul, prietenul, vecinul, dar el recunoaşte: „sunt mort de dor de albastru” deşi altădată spusese că îi e teamă de albastru, să nu se prăbuşească în el.

E un alt fel de a spune, la fel ca Nichita: „frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru…”

Adrian Paparuz are reflecţii poetice retorice, de profunzimea şi  simplitatea râului în alunecare:

„Ziua aceea / ce nume să-i dăm / acestei zile / dintre miercuri şi joi / dintre astăzi şi mâine / cu ce cuvânt vom umple / acest gol / dintre mine şi ieri / dintre tine şi mâine / cum îi vom spune / clipei dintre dor / şi minciună / când vom şti / să murim împreună”.

Jocul dragostei, joaca jocului, jocul cuvintelor,  spiritul ludic triumfă, dragostea învinge, din joc, rămân doar aripile de înger: „tu veneai spre mine / dinspre înţelepciune / eu din joc / spre niciunde / ne-am întâlnit / la jumătate / tu scăpasei de riduri / eu aveam cateva fire albe / ne-am împletit / şi am zburat mai sus / decât îngerii / şi acum suntem împreună / eu un moşneag / iar tu fetiţa ce o ţin de mână / mai avem atât de puţin / şi ne vom întoarce acasă / eu în lut / iar tu în speranţă / jocul cuvintelor / ne jucăm cu cuvintele / tu pe o stea / eu undeva prin lume / culese necoapte / ni le aruncăm / unul altuia / şi râdem / mâzgăliţi / de mustul lor / dulce-acrişor / cândva nu aveam nevoie de ele / poate fiindcă / te ţineam atât de strâns / şi sărutul ţinea loc / tuturor cuvintelor / acum ne minţim / îmbrăcăm cuvintele / în staniol roşu / aşa să semene cu Crăciunul”.

După  cum declară Paparuz, travaliul scrierii nu e deloc o joacă puerilă: cuvintele ne izbesc / aproape mortal” deşi ele sunt gratuite, însă cuvântul acela adevărat, neinventat, „în fiecare zi/ jumătate la mine / jumătate la tine.”

Paparuz e trist. Iubirea trădată ucide cuvintele, iar Paparuz a amenajat din vorbele iubitei:  „un cimitir de cuvinte” – unde „stau de veghe îngeri răniţi” deşi: „e prima ninsoare din lume / şi fulgii de zăpadă mă orbesc / aş vrea să te strig iar pe nume / dar demult am uitat să vorbesc / doar mă târ pe aleeile mute / din inimă mi-am făcut lumânare / printre cruci o mie de ciute / vor să fie din nou căprioare / un cuvânt să fi lăsat cu mine / să mă legăn cu el peste vise / să-mi amintesc uneori despre tine / dar le-ai vrut pe toate ucise /  în cimitirul cuvintelor tale / inima îmi arde mocnit / un gropar pământ mai prăvale / peste ultimul tău cuvânt răstignit”.

Paparuz e un neînţeles. El îşi îngăduie deseori să fie trist. Tristeţea e apanajul poeţilor. Cine să-i înţeleagă? Doar îngerii. Ei se simt bine atunci când se simt rău. Nici pe sine nu se înţelege. El e într-o continuă căutare (de sine, de alţii, de sens, de Dumnezeu), şi când crede că a spus totul, constată că tocmai cuvântul acela care trebuia spus, nu l-a rostit. Aşa facem toţi, de altfel. El ne exprimă doar gândul:

„Am crezut într-o zi / c-am spus totul / vroiam să-mi sting inima / şi să merg la culcare / fără să ştiu că doar tu / eşti marea mea căutare / ai fost lângă mine o viaţă / eu n-am putut să te văd / acum / disperat / o paiaţă”.

El a circulat cu „Trenul fericirii” şi s-a oprit „într-o gară de vise:

„Era în noaptea de ajun / tu aveai lacrimi aprinse / pe peron se plimba moş Crăciun / viscolea liniştit cu speranţe / trenul întârzia de o viaţă / amintirile fluturau peste case / doi bătrâni desenau flori în gheaţă / ne-am cunoscut într-o gară de vise / era iarna din urmă / sângerai din pupilele ninse / eu îmi pierdusem o umbră / mulţimea împingea disperarea / copiii ţipau după ţâţă / nenăscuţii căutau prin beznă cărarea / casiera vindea iluzii desculţă / te-am iubit chiar acolo în gară / oricum gara era universul / mi-ai donat o privire fugară / m-ai rugat să inventez sensul / din cer începuse să cadă / implacabil sfârşitul / un orb începuse să-l vadă / pe Lucifer cum înfige cuţitul / ne-am cunoscut într-o gară de vise / eram ultimii călători”…

Bineînţeles că „trenul fericirii” a plecat demult, că peronul a rămas pustiu, şi că, aşteptând alt tren, şi mereu alt tren  constată că ai rămas de tot singur:

„dar ştiam că ziua aceea nu va fii niciodată / că peronul acela va rămâne pustiu / iar trenul,trenul sortit / va rămâne un mit / doar un mit”.

Paparuz se teme. Multe sunt lucrurile şi fiinţele  care-l fac să  se teamă.  Infinitul îl sperie. Dar mai cu seamă Paparuz se teme de sine:

„mă tem de purpura luminii / de infinitul care curge-n noi / de lacrima ce-nvinge fericirea / de ochii tăi îndoliaţi şi goi / mă tem de viaţă şi mă tem de moarte / de roua dimineţii şi de timp / de drumuri ocolite şi de şansă / de neputinţa de a fi iubit / mă tem de grâul pârguit / de boarea rece şi de soare / de chipul tău nedefinit / de visul care veşnic moare / mă tem de mine / de iubirea mea / dar mai ales de tine / de tăcerea ta”.

De fapt, credem, acesta e adevăratul chip al lui Paparuz, nu cel pe care-l afişează cu nonşalanţă, în tonuri autoironice. El este un mare timid, plin de sensibilitate, vulnerabil în toată iubirea lui pe care vrea s-o dăruie dar nu prea e nimeni în preajmă care să aibă nevoie de ea. De aici vin şi aceste temeri. Iată cum exprimă el poetic această stare:

„mai vine un timp / când pleoapa muşcă / şi-mi lasă ochiul sângerând / de amintiri / se mai naşte un timp / când braţele mele întinse / se rup de atâta nemângâiere”.

E ceea ce ni se întâmplă, îndeobşte, nouă, oamenilor:”E trist / când clipele trec prin noi / ca un fir de iarbă crescut prin zăpadă / aflăm adevăruri / ce n-ar fi trebuit aflate / mai vine o vreme / când ochiul îmi izbeşte pleoapa / în căutarea chipului tău / când braţele mele / te-ascund înlăuntrul meu / lăsând pentru un timp / locul dintre noi /ocupat”.

Da, Paparuz, în pofida aparentei  puteri a voinţei pe care o afişează  e un om ca şi noi, ceilalţi, însă ceva mai sensibil, însă  el nu se ruşinează să-şi recunoască această vulnerabilitate, pe care o transfigurează poetic, fiindcă doar aşa înţelege să-şi învingă stările: „şi-apoi,mirat de întâmplare / să cânţi pe ţărmul otrăvit…/ desculţ,să minţi că nu te doare, / chiar de ţi-e sufletul smintit…/  să-ngropi în tine universul, / să nu mai laşi nimic din el, / în moartea lui găseşte-ţi sensul, / din timp fă-ţi glugă de oţel…/ să râzi să poţi,de noaptea-ţi pare / un giulgiu greu,de nepătruns, / şi să rămâi în nepăsare, / chiar dacă viaţa s-a ascuns…”

De nepăsare nu poate fi însă vorba la Paparuz. Orice, dar nu de nepăsare. El îşi poate face inima – inel,  îşi poate face mâinile garoafe şi amintirilor le poate pune la gât eşarfe… Iată ce poate face Paparuz.

O voce expresivă, unică, o voce distinctă în peisajul liricii actuale. Paparuz.

Un poet care crede cu tărie în Iubire. Care îşi împodobeşte sufletul ca să primească iubirea. Un poet care aşează iubirea la rang de virtute: „Iubire peste veacuri… / pe prispa sufletului meu, / am aşternut covoare / ca tu să ştii, că numai eu / te-am aşteptat fără-ncetare…./ trecut-au veacuri de atunci / şi s-au schimbat popoare, / dar zeii, ce mi-au dat porunci, / sunt încă în picioare / chiar dacă lumea va pieri, / şi sunt atâtea semne, / iubirea mea nu va muri / prin ploile eterne / sunt ca un sfinx în asfinţit / privind adânc în zare…”

El visează întoarcerea în Paradis…acolo unde cândva a fost fericit…

Paparuz, un poet care mai „înalţă zmeie / pe cerul speranţei”, care se poate preface în înger pe umărul fiinţei iubite şi adeseori se face „zbor” pentru ea.

„Doar atunci când singură  / vei dori să-ţi deschizi colivia de aur / să  priveşti din nou răsăritul / aripile mele îţi vor dărui / din nou / zborul”.

Paparuz, ca orice poet visează. Visele lui se prefac în curcubeie sonore. Visele lui sunt frânturi de vitralii: „desculţi prin iubire / să ne facem poteci / din roua stelară / să zidim paradisuri / cu genunchii să râdem / de-amintirile reci / îmbracă-te / dezbrăcată de frică / cu mătasea luminii / curgătoare prin pace / mai lasă-mă să tac / sub pleoapele tale / să te-acopăr cu inimi / şi să-ţi cânt / zboară femeie cu mine / sub noi pământul / s-a stins”.

Paparuz pictează. El e un pictor neobişnuit, aşa cum e un poet neobişnuit. „ieri am pictat / mirosul frunzelor / le-am aşezat / nude / pe piedestalul / pe care până ieri / ai stat tu / din profil / ai jura că e un Rembrant / un ochi mai adânc / ar găsi asemănarea / cu Dali / probabil doar tu / vei observa / sublimile linii / ale trupului tău / vor rămâne acolo / orice voi încerca / să visez”.

El a învăţat şi ştie acum bine: „azi / ura / înseamnă fericire / paradoxul iubirii”.

Papazuz speră. El speră că va găsi într-o zi, în zâmbetul iubitei, „lumina vie/ dintre sensuri”: „prin zâmbetul tău / ca o fereastră / m-am sinucis în fiecare zi / sperând de fiecare dată / că dincolo de el / să pot găsi / lumina vie / dintre sensuri / tunelul dintre a fi / şi a nu fi / m-am prăbuşit / cu braţele deschise”.

Paparuz zugrăveşte în versurile lui tablouri de viaţă, tablouri votive, tablouri în care chipurile şi peisajele se animă: „bătrânul suduia molcom / aşezat / să nu îl trezească pe Iacob / armăsarul / tocmai acum / când şareta cobora pe ultimul drum / ar fi vrut să strige / toată viaţa îşi dorise asta / doar că strigătul lui / se izbea mereu şi mereu / de cei şapte ani de acasă / prefera să mai tragă un fum / din ţigara răsucită / cu mâinile tăbăcite / tremurânde / şi să tacă / aşa făcuse întotdeauna / chiar şi atunci / când / cu aceleaşi mâini / prăvălise veşnica ţărână / peste băiatul lui / soarele / lumina / viaţa / până şi înjurăturile / le aşeza cu grijă / în ordine / în aceiaşi ordine / cu care îşi aşezase / rând pe rând / toate lacrimile / deasupra disperării /  doar Iacob / la fel de bătrân / ştia ce e în inima lui / iar uneori / şi-ar fi dorit să se înhame / în locul bidiviului / niciodată nu-l părăsise / ca şi acum / pe ultimul lor drum / bătrânul suduia molcom / aşezat / şi mai trase un fum / Dumnezeu îi aştepta zâmbind”.

Paparuz – trubadurul modern cu chitară, adiddaşi şi blugi, cu ochelari (probabil), căruia-i plouă până şi-n vise, o ploaie albastră ca la facerea lumii. „ne plouă tăcut până-n vise / universul donează azurul / tu râzi printre lacrimi aprinse / ignorând voit trubadurul / şi plouă iubito de-o viaţă  / ni-i ploia infern şi ni-i rai / tu sculptezi absurd nori din ceaţă / eu îţi cânt despre soare şi cai / mai priveşte o dată spre mine / nu mai ştiu dacă plângi dacă râzi / mai spune-mi ceva despre tine / chiar dacă mâine din ploaie / m-alungi”.

Paparuz – un poet de pe Strada Mare, de care nu se poate despărţi, un poet citadin, care iubeşte fiecare piatră de pe strada sa pentru că aici şi-a clădit, din stele mici, universul: „aici unde am tras / întâia oară cu praştia / unde am plantat primul pom / unde dragostea / a răsărit din grădină / Strada Mare nu începe cu mine / ar fi absurd să cred asta / dar pe nici o altă stradă din lume / n-aş putea fi eu”

Un poet – Paparuz – care trăieşte cu „Credinţa iubirii”. El şi-a transformat Iubirea-n Credinţă şi Credinţa-n Iubire şi Speranţă   „vor mai trece zile / poate luni / până când degetele mele / îţi vor putea vorbi / cu o simplă atingere / nu te îndoi de acest adevăr simplu / obişnuinţa e a doua natură / uneori sau deseori / dreptatea stă în talerul de sus / al balanţei / nimic din ceea ce pare / nu este real / dragostea e / ca un copil / creşte / înfloreşte / sub lacrimi / nu te-ntrista / fiecare clipăînclină / acel taler / e suficient să / mă iubeşti / şi să crezi…”

El e un  veritabil „pictor de suflete”, ca şi pictorul inventat de el,  numai că Paparuz,  pictează sufletele în cuvinte: „El Corrado picta suflete / pe plaja oceanului / nu era pictor / învăţase doar să citească / prin inimi / nici nu era greu / tristeţea se născuse / odată cu El / copiii veneau fericiţi / la uşa colibei sale / şi ieşeau cu aripi de înger / femeile cernite / ieşeau zâmbind / chiar dacă roşul bordo / cu care El Corrado / le zugrăvise inima / li se scurgea artistic / pe sâni / pe coapse / nu cerea nimic nimănui / El Corrado picta sufletele / cu suflet / iar turiştii veneau / de la marginea timpului / pentru culorile lui / îmbătrânise pictând / suflet după suflet / iar uneori se amăgea / crezându-se un fel de Dumnezeu / dar oamenii îl iubeau / în fiecare vară / azi / însă / El Corrado / îşi pictase sufletul transparent / şi coliba lui / devenise arcă / El Corrado n-a existat / dar culorile lui / au rămas pe nisip / în aşteptarea / sufletelor”. Admirabilă poezie!

Un  astfel de portret de suflet este cel al femeii, din „Fusta soarelui”

„aveai o gaură în fusta/ dăruită de bunica / înainte să moară / şi / nu o iubeai / neapărat / pentru acest fapt / ci / pentru că cineva / desenase pe ea / un soare imaginar / chiar în dreptul găurii / ai mai fi dormit / nici câinii nu se trezesc / atât de devreme / dar porumbul / nu ştie asta / te aşteaptă / să-i mângâi orgoliul / şi pleci fără să mănânci / atârnată de sapă / fericită / că şi de data aceasta / Mitică / va încerca / cu degetele lui murdare / să ajungă dincolo de soare / porumbul mai poate aştepta / şi / apoi / ce dacă / babele vor striga speriate / că te-ai îmbrăcat în eclipsă / porumbul e mulţumit / şi Mitică / Universul începe din fusta / bunicii”.

Paparuz e conştient că este: „în fiecare zi mai plin / mai luminos / sub greutatea speranţei / eşti / sunt / o relativitate menită / din prima zi a Creaţiei / să fie absurdă”.

Poetul visează rotundul, visează să fie „doi într-o inimă / stăteai pe leagănul / copilăriei mele / părul ţi-era plin / cu frunze de nuc / tremurai rătăcită / era prima zi de toamnă / din viaţa ta / aşa te văd şi acum / cu buzele plânse / strivite inuman / de amintirile / unei ierni / în care ajunsesem / amândoi în acelaşi timp / sub aceiaşi ninsoare / nu te-am iubit / nici tu / iubirea se naşte din doi / noi am avut o singură inimă / pe care / acum nu o putem împărţi / îţi dăruiesc partea mea de inimă / (eu pot să mă urăsc şi fără ea) / ai grijă tu / de tot ce e acolo”.

Iubirea e oarbă, se ştie. Poetul, în cătarea iubirii sale, bâjbâie precum orbul cu bastonul cel alb: „sunt un orb / ce pipăie trecutul / cu bastonul iubirii / privirea mi-a rămas / înţepenită / deasupra patului / pe icoana pictată / cândva pentru noi / chiar de Dumnezeu / în ziua aceea ne făcuse îngeri”.

Paparuz îşi face un autoportret în oglindă: „fiecare pas / mă apropie de tine / fiecare clipă / chiar dacă eu păşesc înapoi / chiar dacă nu privesc în oglindă / ştiu că îmbătrânesc”.

Lui Paparuz îi plânge răsăritul din suflet, colindând pe tărâmul amintirilor crude, de atâta strigăt, în căutarea iubirii: „aminteşte-mi că şi Dumnezeu / te-a iubit mai mult decât mine / din piroanele trupului său / picură peste noi mântuire / aminteşte-mi iubito că sunt / că respir odată cu tine / eu mă tem să mă sting pe pământ / învelit în coroane de stele / aminteşte-ţi uneori chiar şi tu / că-ncepusem să scriem istoria / unei lumi fără lacrimi / şi-acum / plânge cu noi fericirea / aminteşte-ţi / şi vino / cândva / pe tărâmul amintirilor crude / mai pune o floare / ceva / şi râzi / când soarele va apune”…

Da, Paparuz este poetul  „răstignit în cuvinte” (cum altfel, pentru că doar Cuvântul e Crucea poetului): „Răsăritul din suflet: îmi spui lucruri simple / cuvintele tale / crescute în inimă / coboară prin mine / ca apa sfinţită / sunt răstignit în cuvinte / între ieri şi azi / chiar pe hotarul / dintre întrebare / şi răspuns / ţi-aş spune că sunt fericit / dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici / pentru asta / aş striga că sunt pustiit / dar strigătul meu / s-ar întoarce / în mine / suntem singuri / amândoi condamnaţi la iubire / ca o icoană pe sticlă / în spatele meu e pustiul / privindu-te zăresc oaza visată / te-aş putea aşeza lângă mine / pe crucea destinului / dar cine m-ar ţine de mână / în noaptea ce se aşează / încet / peste răsăritul din suflet”.

Paparuz, cel care aşteaptă la uşa inimii să i se deschidă:

„Deschide o uşă… / Deschide o uşă, iubito, / E atât de cald în inima ta…../ Ţi-am aşezat, deunăzi, timpul pe buze, / Şi acum, când secundele mi-au aburit ochelarii/ Cred că am greşit / Condamnându-mă să te iubesc / Aşa, fără să îţi cer ceva în schimb…”

Paparuz nu poate fi ignorat, uitat, neglijat, chiar dacă uneori oamenii mai fac asta. El însă rămâne. Este condamnat să rămână.  În memoria inimii viitoare.

„Pe mine mă poţi exila / oriunde vei voi să mă naşti / pe oricare adevăr / pe oricare minciună / mă poţi ucide chiar şi aici / în memoria inimii tale”.

Paparuz. Un om vesel de trist, melancolic fără măsură, romantic cât cuprinde.

Surghiunit şi condamnat la neuitare.

„nici nu mai ştiu / în ce zi era / sau / cel puţin / dacă bătea vântul / când am învăţat / să păşesc prima oară / pe inimi / îmi amintesc doar / râsul meu / durerea mamei / şi mirosul cald de plăcinte / mai târziu / spre sfârşitul icoanelor / dincolo de câmpul inimilor / mai departe / de tot ce ne ţine aproape / am învăţat să privesc / suferinţa / eu însumi / inimă călcată / de primi paşi / ai copilului meu”.

Paparuz care tocmai a închiţit „ultima bucăţică de lume”.

Al cărui nume-l greşesc deseori rostin Papazur,  un om care se înfruptă cu hălcile cerului,  hăpăie lacom azurul, chiar şi din inimile noastre…
CEZARINA ADAMESCU,

24 martie 2010

______________

11 August 2010 – Aurel M. Buricea: „Cântecul Reginei“ (Neagu Perianu)

Titlul cărţii transformă în simbol un  element al naturii, regina albinelor şi-l  adaptează unei idei  esenţiale a cărţii, continuitatea vieţii în alt plan, prin moarte, încununarea acestui miracol fiind creaţia. De altfel, această idee poetică, forma fixă a versurilor  şi recurenţa  unor motive cum sunt  câmpia, satul natal, ulmul privit  ca un copac  simbolic (în realitate, pe cale de dispariţie), moartea, amintirea părinţilor conferă unitate universului  poetic al cărţii.

În unele sonete, adresarea către divinitate  ca principală  caracteristică a rugăciunii se integrează tonului confesiv, dominat de prezenţa implacabilă a morţii.  În    contextul unei  permanente visări pe tema destinului, natura  şi satul natal sunt un leagăn  al revelaţiei şi, concomitent, realităţi atemporale. Când nu se raportează la divinitate,    eul poetic se   izolează într-o ipostază aproape ermetică, de tip meditativ, care se defineşte în mod paradoxal  prin imagini exterioare ale naturii populate de diverse simboluri, expresii ale unei melancolii reţinute  şi ale unui echilibru afectiv impus prin     contemplaţie. Rigorile poeziei  cu formă fixă sunt, în general, firesc depăşite şi  fluxul imaginilor din lumea naturii şi a satului este spontan  şi convingător, definind un destin problematic, dominat de aspiraţii şi incertitudini . Textele exprimă o continuă definire a propriului spirit şi contemplaţiei i se alătură confesiunea. În fond, Aurel M. Buricea   urmează o veche tradiţie a poeziei româneşti, clasice şi mai ales romantice, preluând cu insistenţă motivul  comuniunii cu natura, tratându-l în maniera poeziei moderne actuale. cu multe metafore conţinând ecouri expresioniste. Dimensiunile restrânse ale sonetului îi impun poetului o mare  concentrare a imaginilor şi lapidaritatea expresiei dobândeşte uneori vagi accente gnomice, favorizate de frecventele invocări ale divinităţii. Şi totuşi, deşi cromatica universului imaginat  nu e sumbră, o notă de neîmplinire umbreşte totul în contextul confruntării cu absolutul , cu natura implacabilă a destinului . Aspiraţia spre un echilibru existenţial se înfăptuieşte prin prezenţa divinităţii în plan spiritual şi a creaţiei în cel al existenţei umane. Omul în imaginaţia sa este privit ca o fiinţă contradictorie, dominată de un permanent fior existenţial. Asemenea altor poeţi, autorul face din religiozitate un pretext al exprimării unor sentimente diverse.

O apăsătoare stare de singurătate este asociată cu certitudinea morţii, viaţa în satul natal părându-i-se un exil, dar o aspiraţie spre purificare prin credinţă şi creaţie anihilează dezolarea  şi sonetul devine un mic poem cu vagi atribute ale unei arte poetice (Altar de jertfă etc.) . Adesea, reflecţii despre natură, destin, lume sunt convertite în metafore specifice unui crez poetic: „Limba în care scriu e partea mea de cer”, „Natura şi-a făcut cuib în cuvinte” ( Oglindire); „şi-a potolit setea doar prin cântec/ Nu-mi doresc decât puterea de a fi/ Cerc de ulm urcând în poezie…” (Casa nouă)

Se conturează în unele poezii chiar o ordine compoziţională aparte: după o strofă iniţială, preponderent descriptivă, în care prin câte o metaforă se sugerează adesea un aspect autumnal, urmat de unul hibernal, se declanşează o avalanşă de ecouri în plan afectiv, generate de o copleşitoare singurătate care face imposibilă regăsirea de sine, unele imagini apropiindu-se de cele suprarealiste: „ De noapte a-nceput să-mi fie teamă,/ Valuri de-ntuneric lovesc trupul meu,/ De-aud cum plânge raza în curcubeu,/ Străin în mine însumi mă dau vamă,/ Munţi de speranţe se macină-n vale/ Spiritul ieşit din gând ca puiul din ou/ se-mbracă-n instinct cum sunetu-n ecou ./ între ieri şi mâine nu-mi găsesc cale,/ Ochi deschis dincolo fără cătare/ Şi-altul orb ca norul pe fund de mare.” (Reducere la absurd).

Poetul îşi conturează parcă la nesfârşit profilul liric şi trecerea de la concret la spiritual şi estetic se realizează prin asocieri imagistice surprinzătoare, atât prin zonele foarte îndepărtate ale selecţiei acestora, cât şi prin corespondentele lor figurate. Se ajunge la un gen de armonie între realitatea exterioară şi cea afectivă, efectul fiind o muzicalitate în contrapunct cu aceea a prozodiei specifice sonetului.

În unele sonete, între care şi cele care dau titlul volumului (Cântecul reginei, Regina din stup), autorul îşi fixează ca motiv nodal ulmul, ca un copac magic şi simbolic, substitut al destinului şi al eternităţii. Creatorul de artă apare de data aceasta preocupat de purificare prin dematerializare („cu frunze între a fi şi a nu fi”, „al nevederii ochi”, „muguri de netimp”) şi se situează într-un spaţiu imaginat geometric , deci conceptual („univers concentric”, „timpul şi spaţiul curbează vederea”, „ cercuri tinere mă-nchid”, „locuiesc într-un centru de taine”). De altfel, un mare număr de termeni din matematică, mai puţini fizică şi din alte ştiinţe devin în sonete metafore ale unui lirism reflexiv şi problematic, amintind de dezideratele cunoaşterii umane în contemporaneitate. Este  prezent însă în aceleaşi versuri şi un lirism apropiat de cel tradiţional, relativ la lumea satului, la farmecul naturii, la amintirea părinţilor etc. Se ajunge la un original experiment poetic în care balada populară devine un sonet (Mioritică) , unde, prin cezura versurilor şi imagini specifice este adoptată o riguroasă prozodie folclorică, tema mioritică fiind transpusă în atmosfera modernistă a liricii actuale: „Ce să fie oare, gândul rău mă doare/Harul din culoare, lacrimi de soare/ Sunt în nefire loc de răstignire./    Cine să-mi poarte numele în moarte/ Din univers parte trăiesc în carte/ Şi-am să fiu mire peste adormire”/. Aceleaşi  motive sunt tratate în  Pastorală în versuri de altă factură .:” Gata sunt pentru judecata de apoi/ Am privit peste sat minunea de a fi,/ În sufletul meu noaptea se face zi/    Bolnav de absolut privesc înapoi/ Cum plânge trecutu-n sate univers/Mă paşte vremea în gând de lut şi-n vers”/

În spirit tradiţional este scris şi câte un sonet idilă ( Catapetesme ), iubirea fiind privită în perspectiva morţii şi a creaţiei. Ca în idila clasică, se conturează la început peisajul, de obicei autumnal şi trist, în care se oficiază o apropiere erotică simbolică, fastuoasă, privită , de asemenea, în perspectiva inevitabilului sfârşit.

A.M.Buricea experimentează şi o poezie a aspectelor banale, ajungând probabil involuntar  la ecouri umoristice (Suflet de călător). Pornind de la  străvechea contradicţie trup-suflet, momentul dramatic al „separării” acestora este relatat printr-o enumeraţie de platitudini căutată, întărită de monorima catrenelor şi a terţinelor, în seria cărora introduce câte un miracol.: „Se dezbracă de ale mele fapte / Toate conceptele  sunt astăzi apte/ Cum se face iarba în ţâţe lapte/ Şi-n stare de spirit vrea să se adapte.”/ Numai în final astfel de artificii sunt părăsite printr-un vers surpriză.: „Doar spiritul sufletului meu stă-n vers”.

Sunt numai câteva modalităţi pe care autorul le-a gândit pentru a eluda caracterul rigid al structurii sonetului şi pentru a face ca fiecare poezie să nu semene cu celelalte. Motive destul de diverse, genuri de abordare lirică de la cele tradiţionale la cele moderne etc. pot fi presupuse ca intenţii de inovare a unei specii literare puţin cultivate în poezia actuală, poezie familiarizată cu „libertăţi” uneori surprinzătoare. Dintre acestea, A.M.Buricea o alege pe aceea de a nu utiliza semne de punctuaţie, ceea ce nu sporeşte , dar nici nu diminuează valoarea cărţii sale.

NEAGU  PERIANU

__________________

10 August 2010 – Mirela Roznoveanu: „Viaţa pe fugă“ (Octavian Curpaş)

Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.

Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură  comparată 2008

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului”  (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Mirela Roznoveanu – o scriitoare româncă  în Statele Unite

Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, Mirela Roznoveanu îşi ia licenţa  în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. Din ianuarie 1991, scriitoarea se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, Mirela Roznoveanu este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

„Viaţa pe fugă”, romanul acestui sfârşit de mileniu

„Fuga prin viaţă sau „Viaţa pe fugă” este unul din cele mai insolite şi mai expresive romane din întregul spectru epic românesc contemporan. Marile evenimente ale acestui roman sunt cu precădere sufleteşti, filozofice, existenţiale. „Viaţa pe fugă” este romanul acestui sfârşit de mileniu”, spune Ion Ţugui.

La fel ca şi în  “Platonia”, Mirela Roznoveanu se dovedeşte a fi şi în  “Viaţa pe fugă”, un subtil analist al sufletului feminin, evocând încă o dată cu talentu-i caracteristic, viaţa, frământările, dorinţele, preocupările unei femei.

“Doamne, ce este viaţa?”

“Doamne, ce este viaţa?”, se pune la un moment dat, întrebarea, în cartea Mirelei Roznoveanu, „Viaţa pe fugă”. Sau altfel spus, parafrazând titlul volumului, ce fel de viaţă mai poate fi cea trăită pe fugă? Poate tocmai de aceea nu este întâmplător faptul că romanul începe în ajunul zilei de 4 Iulie, în preziua marii sărbători naţionale a Americii. Odihna caracteristică unei importante sărbători ar trebui să devină pentru Angela, personajul principal al cărţii – o emigrantă româncă ajunsă în Lumea Nouă – un mod de existenţă, nu neapărat fizică, dar mai ales, interioară.

De altfel, autoarea nu alege întâmplător ca moment de debut al cărţii, ajunul lui 4 Iulie, ziua de naştere a unei naţiuni. Eroina însăşi are nevoie să se nască încă o dată, din propria-i cenuşă, pe pământ american. Iată de ce, doar atunci când va fi capabilă să înţeleagă că a ales să aibă un alt cămin, departe de ţara natală, în clipa când va reuşi să se lase cu adevărat adoptată de această nouă patrie, Angela va ajunge să se accepte pe ea însăşi şi să renunţe la un stil de viaţă marcat de ideea că orice ar face, continuă să rămână un exilat, o fiinţă ce îşi trăieşte viaţa pe fugă.

“Era din nou vorba de ţara ei”

Angela, personajul spre care este îndreptat interesul autoarei, este “o femeie încă  tânără şi atrăgătoare, căreia i-ai fi putut da orice vârstă,  între treizeci şi treizeci şi opt de ani”. Ea reprezintă prototipul femeii moderne, active, în stare să judece lucid. Deşi atrasă de societatea americană eclatantă, eroina nu renunţă să trăiască după un cod interior în care amintirile joacă un rol important. “Apoi, inima zvâcni din nou, ca biciuită. Desigur, era din nou vorba de ţara ei şi de anul 1990. Trecuseră de atunci aproape doi ani…” Aceste amintiri revin asemenea unor flash-uri pe tot parcursul cărţii, evocând un moment de cotitură în existenţa personajului, o ruptură în legătura ancestrală, dintotdeauna, dintre ea şi lumea de acasă. Deşi este o femeie energică şi curajoasă, Angela încă mai are nevoie de un univers al ei, în care se retrage pentru a evada din realitatea cotidiană şi a uita de decepţiile şi greutăţile vieţii de emigrant.

“Acest an şi jumătate de America”

Ajunsă în America, Angela se schimbă psihologic, comportamental şi vestimentar. “Trupul i se schimbase şi el în acest an şi jumătate de America, căuta parcă să se adapteze unei noi caracteristici antropologice. Chiar şi trăsăturile i se subţiaseră, ochii şi părul îşi schimbaseră culoarea, glasul se modificase, cuvintele porneau de undeva, din cerul gurii, pe note mult mai înalte şi mai melodioase.”

Cu toate acestea, eroina nu reuşeşte să treacă pragul despărţitor al celor două medii sociale – cel din care provine şi cel în care o condusese destinul şi unde acum, încearcă să îşi găsească un loc sub soare. În “jurnalul de care nu se despărţea niciodată”, ea notează: “N-am dormit întreaga noapte din cauza tensiunii nervoase şi a luxului deşănţat din camera în care stau. Carpetele, draperiile, cearceafurile, păturile, până şi foile de hârtie cu antetul hotelului mă umilesc. Sunt o săracă, venind dintr-o lume barbară, a lipsurilor şi războaielor fratricide.”

“Nu eşti decât o sclavă”

Noua condiţie socială  în care se află Angela stă sub semnul “traumei desprinderii de loc şi de fire, personajul feminin al autoarei devenind el însuşi o coagulare densă de stări şi convulsii”, afirmă Ion Ţugui. Eroina este copleşită de lumea în care trăieşte şi din acest motiv alege varianta de a se refugia într-o realitate paralelă, secundă, din trecut, despărţind astfel aparenţa de esenţă. Sosită în America în căutarea libertăţii, Angela realizează că a nimerit în mijlocul unei societăţi individualiste, în care nu mai este loc şi pentru dramele personale. Mai mult, definiţia libertăţii, aşa cum o înţeleg cei de aici, vine să îi confirme că aparent, ea pornise în căutarea unei himere, atunci când îşi părăsise ţara pentru Lumea Nouă. “Libertatea înseamnă bani şi putere. Nu te lăsa îmbătată de vorbe, nu eşti decât o sclavă.

Deşi Angela vede tărâmul tuturor posibilităţilor  ca pe un pământ al făgăduinţei, port al unei îndelungi călătorii, realitatea căreia trebuie să îi facă faţă, pe măsură ce se desfăşoară, evidenţiază că aici totul funcţionează conform unui mecanism cu anumite legi şi principii, diferite de ceea ce îşi imaginase înainte să plece din România. Iată de ce, schimbările de comportament ale eroinei se încadrează perfect în tiparul situaţiei prin care aceasta trece în prezent. “Fusese considerată o curajoasă, dar în America  descoperea că nu ştie să spună adevărul, din laşitate. “Ţi-e frică să nu te dea afară”, a râs Leslie batjocoritor. “Munceşti mult pentru puţin.””

America, un simbol

Romanul Mirelei Roznoveanu, “Viaţa pe fugă”, este elaborat, dinamic ca stil, dramatic. Staticul rezultă din singurătatea destinului pe care autoarea îl prezintă.  În carte se detaşează sondarea morală, puterea de discernământ şi luciditatea analitică a scriitoarei. Personajele sunt realizate prin trasături repezi şi incizii. Aparent, personajul principal al volumului Mirelei Roznoveanu este o femeie, Angela. Simbolic însă, adevăratul personaj principal din  “Viaţa pe fugă” este o întreagă lume devenită fiinţă, o societate, o Cetate numită Lumea Nouă, cu obiceiurile, regulile şi prejudecăţile ei. Arta Mirelei Roznoveanu constă tocmai în ştiinţa portretizării structurii acestei Lumi Noi, căreia îi inventariază atent, toate unghiurile.

OCTAVIAN CURPAŞ

Phoenix, Arizona

21 aprilie 2010

_________________

09 August 2010 – Mircea Stănescu: „Reeducarea în România comunistă (1945 – 1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov“ (George Baciu)

Istoricul Mircea Stănescu, doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti, consilier principal la Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale a scris această carte-document îmbinând excelent informaţia istorică cu analiza sociologică într-un clişeu psihologic, creând, prin mărturii sau descrierea unor fapte, uneori trecute de logica raţionalului, imaginea „activităţii de reeducare”, adică a genocidului sufletelor, cum bine spunea Virgil Ierunca.

Lucrarea, prima dintr-o suită de trei volume ce reprezintă o istorie a reeducării comuniste de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, are o structură interesantă, de adevărată lecţie de istorie cu rigoare de tratat ştiinţific. Debutează cu o succintă analiză a pedagogiei lui Makarenko, considerat fondatorul acestei noi metode, şi care a fost însărcinat în anii 1920-’30 de către autorităţile sovietice cu reeducarea tinerilor delicvenţi din coloniile „Maxim Gorki” şi „Dzerjinski”. Reeducarea de tip Piteşti reprezintă în esenţă un proces accelerat al celui desfăşurat la nivelul întregii societăţii în perioada 1948-1989, penitenciarele fiind doar laboratoarele în care au fost experimentate noi metode de fabricare a unui om nou, în conformitate cu principiile ideologiei marxist-leniniste. Cele două procese aveau acelaşi scop, după cum remarcă şi Mircea Stănescu: „a face imposibilă nu doar contestarea, ci chiar gândirea individuală pe care o poate genera” (p. 22). Autorul identifică drept catalizator al acestui proces „explozia”: „Makarenko a găsit deci metoda prin care oamenii pot fi reeducaţi. I-a dat şi un nume care, întra-adevăr, nu are rezonanţă pedagogică. Dar nici pedagogia nu mai era ceea ce a fost. Comuniştii români (în speţă, cei din Securitate) au găsit un alt nume pentru această descoperire, care nu redă atât de sugestiv procedeul: Ei i-au spus «şoc». «Explozia» nu trebuie să fie neapărat rezultatul unei acţiuni unanime, ci poate fi şi efectul unui grup izolat sau chiar al unei persoane”. Această nouă metodă, a reprezentat, în opinia lui Mircea Stănescu, „arma pedagogică” cea mai utilă în „în lupta împotriva rămăşiţelor vechii societăţii” (pp. 22, 28).

În cea de a doua parte a lucrării, autorul prezintă „precedentele reeducative” ale reeducării din închisorile Aiud şi Suceava şi care s-au diferenţiat de reeducarea tip Piteşti prin caracterul ei nonviolent (capitolul II). În aceste penitenciare, deţinuţii participau la colocvii de îndoctrinare, în cadrul cărora erau citite ideologia marxist-leninistă şi popularizate „realizările” regimului comunist: colectivizarea, naţionalizarea, politica monetară, etc. Aceste „tentative de reeducare” au fost organizate, între anii 1945 – 1948, de către administraţiile locurilor de recluziune în toate închisorile care găzduiau deţinuţi politici.

Reeducarea de la Piteşti este analizată în două capitole distincte (III, V), iar cel de al patrulea se ocupă de cea de la Braşov. În fostul oraş Stalin, reeducarea a eşuat ca urmare a opoziţiei unora dintre deţinuţii şi a refuzului directorului penitenciarului, Păcuraru, de a permite aplicarea metodelor violente de la Piteşti (pp. 219-223). Capitolul trei se deschide cu prezentarea condiţiilor generale de detenţie din penitenciarul Piteşti. Până la 8 iunie 1949, în această închisoare, ca şi în celelalte locuri de deţinere, a existat un regim de detenţie de tranziţie. În perioada 1945 – 8 iunie 1949, drepturilor deţinuţilor – plimbare, vizite din partea familiei, corespondenţă, primirea de pachete –, au fost de cele mai multe ori respectate, deşi au existat şi cazuri când acestea au fost interzise (mai 1947 la Piteşti), ceea ce a determinat o revoltă a deţinuţilor faţă de practicile administraţiei comuniste. Interzicerea acestor drepturi prevăzute de regulamentele de deţinere este considerată de către Mircea Stănescu drept o fază incipientă a reeducării şi prin care s-a urmărit instituirea „«condiţiilor obiective ale reeducării» sau, altfel spus, pregătirii pentru conversiunea ideologică a deţinuţilor”. (p. 116). În cadrul cărţii, autorul distinge trei etape ale reeducări: 1. Demascarea externă, 2. Demascarea interioară şi 3. Postdemascarea sau ideologizarea.

Prima se împarte, la rândul ei în doi „timpi”: „demascarea din interior” – deţinuţii erau „forţaţi să-şi denunţe toate actele şi atitudinile, precum şi atitudinile celorlalţi, susceptibile a fi împotriva regimului şi administraţiei închisorilor” şi „demascarea din exterior”. În cadrul acesteia din urmă, deţinuţii supuşi reeducării îşi declarau în faţa şefului comitetului de reeducare şi a martorilor activitatea desfăşurată înainte de data arestării. Demascarea din interior urmărea şi cunoaşterea activităţii desfăşurate în închisoare şi observarea activităţii deţinuţilor care participau la reeducare, aceştia având obligaţia să-l chestioneze pe cel supus reeducării.

În timpul celei de a doua etape, demascarea interioară, deţinutul trebuia să probeze prin intermediul unei autobiografii, scrisă cât mai incriminatoriu, ruperea lui radicală de trecutul său anterior arestării. Prezentarea autobiografiei se realiza în faţa celorlalţi deţinuţi şi sub supravegherea comitetului de reeducare. Autorul arată că la aceste „expuneri biografice participau toţi deţinuţii, ei fiind obligaţi să-i pună întrebări celui care îşi povestea viaţa, să-l contrazică şi să-l acuze, dacă apreciau că manifestă cel mai mic ataşament faţă de trecut”. Mircea Stănescu consideră că demascarea interioară reprezenta „momentul ficţiunii”, faţă de „momentul adevărului” cum este numită demascarea din exterior, prima etapă a reeducării. În cadrul celei de a doua etape, deţinuţii erau obligaţi să inventeze tot felul de calomnii, care mai de care mai injurioase, despre convingerile lor politice, tradiţiile şi credinţele lor religioase, precum şi despre familiile lor. În cea de a treia etapă, postdemascarea, se realiza ideologizarea deţinuţilor prin discutarea doctrinei şi practicilor comuniste (pp. 132-135). La Piteşti au existat în perioada reeducării şi două „şcoli de cadre”, după cum le numeşte Mircea Stănescu, şi la care au participat membrii „comitetelor de reeducare”, aceştia având parte de un regim de detenţie special: „Pentru a învăţa doctrina şi practica comunistă, au fost formate colective de studiu de către opt persoane, conduse de un responsabil. Ţurcanu le-a spus că vor face «Învăţământ de Partid». […] Întreaga activitate era dirijată de un colectiv general, compus din Eugen Ţurcanu (şef), Leonard Gebac, Vasile Puşcaşu şi Gheorghe Roşca (membri). Ei citeau în comun pedagogia lui Makarenko şi Tânăra gardă de Fadeev, cu scopul de a extrage «metoda» şi «orientarea generală». […] În acelaşi timp, Ţurcanu i-a instruit pe participanţi în tehnicile demascări, imaginând diferite situaţii şi cerându-le să găsească soluţii pentru a le rezolva” (pp. 227-228). Mircea Stănescu consideră că prin cele trei faze ale reeducării se realiza 1. ruperea de trecut; 2. confirmarea şi întărirea acestei desprinderi, precum şi refacerea trecutului lor şi 3. revelarea adevărului ideologic (p. 135).

Una dintre caracteristicile reeducării de tip Piteşti o reprezintă  folosirea torturilor fizice şi psihice, şi al căror scop era atât  zdrobirea rezistenţei psihice şi fizice a deţinuţilor, cât şi obţinerea unei adeziuni ideologice totale. La Piteşti, inclusiv programul zilnic devenise un mijloc de tortură al deţinuţilor. După deşteptare şi până la sosirea mesei de dimineaţă, deţinuţii aşezaţi în genunchi frecau pavimentul celulei în cerc, iar cu mână liberă strânsă pumn erau obligaţi să îl lovească pe cel din faţa lor. „Torturile specifice” reeducării de la Piteşti erau: „genuflexiuni cu mâinile ridicate (cca 1000 – 1500); consumarea supei fierbinţi, în poziţia culcat pe burtă şi cu mâinile lipite de trup, deţinuţii cufundându-şi capetele în gamele; [..] ţinerea deţinutului care refuza să-şi facă demascarea cu ochii spre bec; punerea unei cantităţi mai mari de sare în mâncare şi refuzul reeducatorilor de a le da apă” (pp. 255, 259, 267). Tot în capitolele trei şi cinci ale lucrării, autorul prezintă şi activitatea Serviciului Inspecţii, care, deşi funcţiona în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, era subordonat direct Securităţii. Acest serviciu a coordonat acţiunile de reeducare de la Piteşti şi din celelalte închisori. De asemenea, demascările deţinuţilor erau trimise de către ofiţerii din cadrul Biroul Inspecţii al penitenciarului Piteşti acestui Serviciu, care, după sortarea lor, le transmitea diferitelor direcţii ale Securităţii pentru „exploatare”, în funcţie de activitatea direcţiilor Securităţii şi conţinutul acestor demascări: informaţii referitoare la activitatea legionarilor, ţărăniştilor etc.

Sursele la care a avut acces autorul, declaraţiile deţinuţilor implicaţi în reeducare şi a cadrelor (ofiţeri de Securitate şi personalul locurilor de detenţie), interviurile realizate cu supravieţuitorii fenomenului Piteşti, precum şi cunoaşterea lucrărilor memorialistice şi de specialitate, conferă cărţii o valoare de document, ceea ce o face indispensabilă celor care cercetează sau care vor cerceta istoria reeducării de tip Piteşti. Totodată, cartea îndeplineşte un triplu rol: de comemorare a suferinţelor îndurate de către deţinuţii supuşii acestui experiment, de relatare a istoriei reeducării şi chiar unul justiţiar, informaţiile prezentate în această carte pot constitui oricând o probă pentru cei care instrumentează procesul comunismului în scopul probării lui ca ilegitim şi criminal.

Prof. GEORGE BACIU,

Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

_________________

05 August 2010 – Graţian Cormoş: „Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989)“, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 (Monica Grosu)

Segment mai puţin investigat de literatura genului, detenţia feminină în România anilor 1945-1989, constituie o arie de studiu de o vădită importanţă şi un real interes, nu doar pentru cercetători, ci şi pentru publicul larg. Este tocmai ceea ce îşi propune studiul tânărului şi activului cercetător Graţian Cormoş, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009, studiu aflat deja la a doua ediţie, din raţiuni pe care însuşi autorul le clarifică în Prefaţă: ,,Am constatat că volumul a trezit interesul unor oameni cât se poate de diferiţi… Deşi poate părea ciudat, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989) este pentru mulţi dintre cititorii mei, o poveste atemporală, care poate fi înţeleasă fără probleme şi de un chelner din Malaezia sau de o coafeză din Manhattan, pentru că ea penetrează rapid schemele intuitiv-emoţionale ale oricui.’’ (p. 9).

Subscriem întru totul opiniei autorului privind accesibilitatea studiului de faţă, adăugând că, în ceea ce ne priveşte, considerăm acest tip de abordare în deplin acord cu timpurile pe care le traversăm, într-o viteză demnă de secolul nostru. În acest mod, cercetătorul avid de tainele bibliotecii şi ale trecutului, istoric, literar sau de orice fel, reuşeşte să găsească un liant al comunicării cu publicul larg, întinzând generos o punte spre cititor, indiferent în ce categorie s-ar afla acesta. Nu trebuie însă să se concluzioneze pripit că studiul ar fi unul simplist, dimpotrivă constituie o provocare, punând la încercare în primul rând rezistenţa mentală şi imaginativă în faţa ororilor trăite de femei în închisorile comuniste. Provocarea e a fiecăruia cu sine însuşi, cu propria-i capacitate de acceptare şi percepere a ideii de suferinţă, dusă până la absurd, din motive la fel de absurde. Cartea de faţă dezvăluie contururile unui univers aproape greu de închipuit, dar atât de credibil şi dureros de real, e vorba mai precis de închisorile unde un număr destul de mare de femei au suportat torturi incredibile.

Aşa cum de altfel şi mărturiseşte, Graţian Cormoş şi-a pornit cercetarea de la câteva volume mai cunoscute de mărturii, jurnale sau memorii de detenţie feminină, iar, cu timpul, bibliografia s-a tot extins, însă deseori demersul cercetătorului face trimitere la câteva nume precum: Ioana Berindei, Madelaine Cancicov, Lena Constante, Adriana Georgescu, Lucreţia Jurj, Elisabeta Rizea, Aspazia Oţel Petrescu, Nicole Valery-Grosu, Dina Balş, Micaela Ghiţescu. Evident, lista numelor este mult mai impresionantă, însă nu e cazul să o extindem aici. Şi, în plus, intervine o altă problemă tradusă prin faptul că nu toate femeile ce au traversat un regim carceral, au dat curs impulsului de a-şi însemna trăirile, amintirile şi suferinţele, sau poate de a le mai exorciza puţin prin scris. Şi unele chiar dacă şi-au dorit acest lucru, nu au mai avut şansa. Despre toate aceste aspecte şi multe altele, prezentate aplicat şi minuţios, vorbeşte cartea lui Graţian Cormoş.

Dintru început, autorul operează cu o clasificare, clarificând, pentru cititor, statutul femeilor deţinute în închisorile din România anilor 1945-1989. ,,Femeile care au intrat în situaţii conflictuale cu fostul regim comunist din România pot fi circumscrise în două mari categorii: cele – puţine – care s-au implicat în acţiuni împotriva sistemului şi cele cărora, deşi iniţial fără intenţionalitate combativă, regimul le-a provocat şi anticipat opoziţia.’’ (p. 11). Dacă în prima categorie se includ femeile-partizan, femeile legionare şi unele reprezentante ale exilului românesc, în cea de-a doua se încadrează rude ale foştilor demnitari şi oameni de cultură indezirabili, intelectuali, călugăriţe catolice şi reprezentante ale cultelor protestante. Prin urmare, simpla existenţă a unor femei era considerată de regim un delict, fără ca ele să fi acţionat în vreun fel, şi reprezentanţii sistemului nu au ezitat în a-şi pune în aplicare planurile diabolice.

Având o arhitectonică solidă, susţinută de cinci capitole, studiul lui Graţian Cormoş urmăreşte, gradual şi evolutiv, destinul greu încercat al femeilor aflate sub incidenţa represiunii politice din România comunistă, împingând abordarea analitică spre zone foarte sensibile, chiar tabu, ce vizează şi aspecte postdetenţie, efecte ale represaliilor îndurate, depersonalizarea (în unele cazuri), devianţe sexuale şi materne, alienare şi suicid, într-un cuvânt, o tulburătoare radiografie socio-psihologică, instrumentată cu  echilibru emoţional şi obiectivitate ştiinţifică. De fapt, cercetarea minuţios documentată a lui Graţian Cormoş, reface şi înlănţuie, ca-ntr-o povestire în ramă, o suită de ,,poveşti’’, reale de data aceasta, care nu sunt altceva decât poveştile unei istorii nefericite, ale unor destine, pe nedrept ciuntite de un sistem politic opresiv şi întru totul intolerant.

În acest context, eliberarea, pentru acele femei care au mai atins acest stadiu, a constituit un nou prilej de drastică şi fundamentală confruntare cu propriul sine şi cu societatea din jur, întrucât vulnerabilitatea fostelor deţinute se construia tocmai pe această exterioritate fragilă, pradă a ameninţărilor, vădite sau tacite, ale unei luni în care nu-şi găseau locul şi rostul. Relevante ne apar, astfel, mărturii de genul: ,,În închisoare avusesem tot timpul o speranţă. Aşteptam eliberarea. Când am ieşit şi când am început să mă lovesc de atâtea şi atâtea, n-am mai avut speranţă. Am avut o perioadă de depresie. Am ieşit şi ce-am găsit?” (mărturia Micaelei Ghjiţescu, citată la pagina 78). Prin urmare, infernul concentraţionar se prelungea, prin efectele sale, într-o altă lume cu o liberatate aparentă, într-un alt univers, uşor mai mare, dar cu tenebroase complicaţii de ordin interior şi exterior.

Re-dimensionate şi re-asamblate armonios, într-o originală sinteză eseistică, pe alocuri descriptivă, pe alocuri analitic-interpretativă, după cum admite însuşi autorul ei,  informaţiile de tip documentar şi confesiv, aduc indubitabila dovadă a unor grave abuzuri comise asupra femeilor, precum şi formele de manifestare a unei solide rezistenţe interioare în faţa unui astfel de tratament. În evantaiul ,,metodelor’’ de supravieţuire,  poziţia centrală o ocupă ,,formula unei veritabile imitatio Christi’’ (p. 108), suferinţa devine revelatoare şi purificatoare în sens creştin, iar infernul exterior se metamorfozează într-unul interior, subiectiv, spiritualizat, marcat de conştiinţa sacrului şi tocmai de aceea, mai accesibil, oferind garantul salvării divine. Supravieţuirea prin cultură a reprezentat, de asemenea, un alt modus vivendi eficient, perceput ca o contrapondere esenţială la povara detenţiei.

Femei în infernul concentraţionar din România (1945-1989) developează, sub o nouă lupă analitică, foarte fidelă documetului istoric şi memorialistic, formele şi efectele represiunii politice din România asupra femeilor, aflate în opoziţie făţişă sau pasivă faţă de sistemul comunist. Aportul exegetic al lui Graţian Cormoş nu rezidă doar în abordarea şi reconfigurarea într-un ,,eseu comportamental’’, cum însuşi îl numeşte, a dramaticelor raporturi dintre femeile românce şi reprezentanţii, cel mai adesea siniştri, ai politicii comuniste diabolice, ci şi încercarea meritorie de a lansa sau lărgi sfera dezbaterii spre zone aproape virgine, din punct de vedere al unor prealabile cercetări, cel puţin la noi, cum ar fi aspectele inerente decorului concentraţionar cotidian: igiena corporală, asistenţa medicală, naşterea în închisoare, abuzurile sexuale, controlul fertilităţii, frustrarea, munca fizică etc. Fără pretenţii de exhaustivitate, studiul lui Graţian Cormoş se susţine printr-o certă relevanţă documentară şi interpretativă la mai multe paliere de lectură.

MONICA GROSU

________________

04 August – Marcela Marin şi Iuliu Marin, „La poalele Istriţei. Breaza – Merei – Năeni – Pietroasele. Album monografic“, Ed. Vega, Buzău (Ilie Mândricel)

În ultimii ani asistăm la o modă a albumelor monografice. Pentru judeţul Buzău, unde cunosc mai bine situaţia, începuturile pot fi fixate în 2001 când sub egida Consiliului Judeţean a apărut un „Ghid micromonografic al localităţilor judeţului Buzău”, dar iniţiatorul direcţiei a fost sociologul Gh. Petcu. După ce a scos (coautor şi coordonator) o monografie a Buzăului (2002), el a editat „Municipiul Buzău. Album monografic”, 2003, „Judeţul Buzău. Album monografic”, 2004, apoi în 2005 „Municipiul Râmnicu Sărat. Album monografic” (în colaborare). Chiar autorii volumului pe care îl vom comenta au antecedente în domeniu – Marcela Marin a publicat în 2005 cartea „Sărata Monteoru. Album monografic”. Bucurându-se deci de o mare frecvenţă şi răspândire (semnalez chiar apariţia unui album sătesc: Preot Ion Gh. Ceauşu, „Satul Găvane în imagini”, Ed. Grafica prahoveană, 2006), albumul monografic este înainte de toate o scriere care ne invită să ne pronunţăm asupra rosturilor şi specificului său. O vom face, descifrând răspunsuri la întrebările noastre chiar cu ajutorul cărţii soţilor Marin din Monteorul Buzăului.

Utilitatea albumului monografic, în general, şi a celui de faţă, în special, este de netăgăduit. Cu text concis şi imagini ilustrative, el prezintă cititorului grăbit, nedispus să străbată sutele de pagini ale unei monografii adevărate (cu aride noţiuni de specialitate din varii domenii ştiinţifice), unul sau altul dintre aspectele vieţii sociale, economice, culturale şi politice a unei aşezări umane. Atât monografia cât şi albumul monografic apelează la hărţi, cunoştinţe geografico-istorice şi se folosesc de imagine, dar diferă dimensiunile acordate fiecărui aspect, mai mari la monografie şi concentrate la album. Diferenţele se referă însă nu numai la cantitatea de informaţie vehiculată, ci şi la stil, în cazul albumului unul direct, uşor de înţeles, plăcut şi nepretenţios. Accentul mai mare pus pe imagine, pe vizual, este un alt atú al albumului. O astfel de carte, plăcută la vedere este „La poalele Istriţei”, care se vrea şi reuşeşte să fie o privire cuprinzătoare, de la înălţime parcă, asupra aşezărilor umane de sub dealul Istriţa (749 m.) – „plai de legendă, axă şi reper istoric al unor momente importante din evoluţia spre devenire a poporului român” şi care „poartă pe spinarea sa pietroasă cinci comune, una mai vestită decât alta: Năeni, Breaza, Pietroasele, Merei şi Verneşti, fiecare având comori inestimabile de istorie, arheologie şi legendă”, după cum spune în „Cuvânt înainte” prof. dr. Eugen Marius Constantinescu.

În vreme ce monografia rămâne esenţialmente o lucrare ştiinţifică, care tratează sincronic şi diacronic fiecare aspect, în albumul monografic predomină faţetele contemporaneităţii, redate în manieră utilitar-turistică. Astfel, cartea de faţă oferă cititorului pentru fiecare dintre cele patru comune pe care le are în vedere date iniţiale de natură geografico-administrativă: localizare, vecinătăţi, căi de acces, elementele heraldice din stema localităţii, prezintă localul şi personalul primăriilor, precum şi componenţa consiliilor locale în actuala legislatură. Din păcate, nu sunt folosite posibilităţile pe care le oferă Internetul în asemenea prezentări. Pentru a putea avea o imagine exactă şi completă despre localitate şi oameni, se prezintă apoi concentrat câteva date statistice extrase din „Fişa localităţii” de la Direcţia judeţeană de Statistică: satele componente, reţeaua de drumuri judeţene, comunale şi de străzi, populaţie, locuinţe şi suprafaţă locuibilă, suprafaţa comunei şi modul de folosinţă a terenului. Vin la rând utilităţile (reţeaua de alimentare cu apă potabilă, cea de canalizare, de distribuţie a gazelor naturale) şi serviciile către populaţie: poştă, CEC, bănci, biblioteci, cămine culturale, grădiniţe, şcoli, cabinete individuale de medicină umană sau veterinară, numărul şi obiectul de activitate al societăţilor şi întreprinderilor locale existente etc.

Fiindcă  localităţile prezentate au beneficiat de una sau mai multe monografii istorice, autorii fac doar din când în când trimiteri de natură istorică, ca atunci când discută despre prima sau cele mai vechi atestări documentare. În astfel de cazuri, excursul istoric – mai amplu sau mai restrâns – cuprinde obligatoriu trimiteri la colecţiile de  documente interne („D.I.R.”, mai rar „D.R.H.”, fapt care vorbeşte de la sine despre vechimea monografiilor citate) şi este asociat cu pertinente comentarii onomastice, cel mai adesea toponimice, mai rar antroponimice sau cu legende. Expunerea clară şi stilul simplu, fără preţiozităţile „autorlâcului” care abundă mai ales la începători, îmbracă acest conţinut într-o haină plăcută.

Un capitol se consacră la fiecare comună prezentării prin text şi imagine de „Biserici, monumente şi cruci”. Meleagurile Istriţei, cu vestite podgorii, cu păduri întinse, cu cariere de piatră şi cu însemnate resurse ale subsolului – petrol şi ape minerale –, au fost locuite din vechime de moşneni harnici din rândurile cărora s-au ridicat importante familii boiereşti. Oameni cu posibilităţi materiale peste medie, ei s-au îngrijit şi de cele ale trupului, dar şi de cele ale spiritului. În jurul Istriţei s-au ctitorit câteva lăcaşuri de cult, dintre care fostul schit Ciobănoaia aminteşte prin nume de Mircea Ciobanu Vv. Biserica de mir monument istoric „Sf. Pantelimon” adăposteşte mormântul căpitanului Dragomir Băncescu şi al soţiei sale, 1704, 1712. Tradiţiile vieţii monahale au fost reluate de câţiva ani, reînfiinţându-se la Ciobănoaia un schit de maici, cu biserica „Sf. Teodosie” sfinţită în 2006. Dintre aşezămintele din vechime menţionăm fostul schit al lui Negoiţă atestat la 1682 şi pe cel de la Proşca, azi biserica de mir monument istoric „Sf. Treime”; la Nenciuleşti   biserica de zid a fost ridicată în 1833 în locul alteia de lemn ctitorită la 1681 de către Neacşa Porumbiţa în memoria soţului său Stoichiţă spătarul ot Sărata. În satul Valea Botei, numit cândva Muşcelul Sărăţii, biserica de mir monument istoric „Sf. Troiţă” a fost zidită în 1812 de tretilogofătul Nica Muşceleanu, după cum rezultă din această însemnare: „Să se ştie că această carte s-au cumpărat de postelnicul Pană zugrav (…), în leat 1812, mai 21, când zugrăveam la Nica Muşceleanu, în judeţul Buzăului” (B.A.R., mss. rom. 439). Alături avea „şcoală pentru învăţătura de copii săraci”. Cerând sprijin pentru ctitoriile sale, după cercetarea la faţa locului, ispravnicii informau pe domn că „toate câte scrie jăluitorul în jalba sa sunt adevărat săvârşite şi puse în lucrare”. Alexandru Şuţu Vv  scuteşte avutul şi personalul bisericii şi şcolii în 1819. Şcoala a funcţionat neîntrerupt, între 1824 şi 1831 având dascăli pe post. Mihalache din Valea Teancului şi apoi pe Nica Tănase. Din 1838 acesta devine candidat de învăţător, urmând cursurile de pregătire de la Buzău pe durata verii şi deschizând şcoala iarna. Viaţa monahală de pe meleagurile Istriţei a îmbrăcat şi forma sihăstriei, iar aceasta nu numai în vechime, ci şi în contemporaneitate. În Piatra Şoimului, de lângă satul Breaza, a vieţuit aproape o jumătate de veac călugărul Ambrosie (mort în 1980). Chilia lui, atârnată în înaltul stâncăriilor, figurează ca monument istoric şi încântă pe rarii vizitatori. Puţini ştiu că pe sihastru l-au cunoscut şi au scris despre el V. Voiculescu şi A. I. Zăinescu.

Materia primă fiind un dar al pământului, pe versanţii Istriţei a înflorit pietrăritul. Cu timpul, în satele cu tradiţie (aproape toate o au) s-au născut adevărate capodopere, a căror simplă enumerare te pune în derută, neştiind la ce să te opreşti: cruci, fântâni, cişmele, stâlpi de porţi, monumente ale eroilor etc. Cine nu a auzit de vestita Măgură a Buzăului unde poienile cu statui din jurul Mânăstirii Ciolanu încântă pe iubitorii de frumos? Mai sus de ea, gândită ca o replică şi ca un precedent, se găsea expoziţia în aer liber de sculptură ţărănească în piatră de la Fântâna Rece. Satele istriţene atrag atenţia prin sumedenia crucilor răspândite de evlavia localnicilor de-a lungul drumurilor, prin curţi, la intersecţii sau pe înălţimi. Vizitând locurile, N. Iorga fusese impresionat de credinţa oamenilor şi de dialogul lor, prin intermediul crucilor, cu cei dispăruţi: „Îngrijirea morţilor e un semn deosebitor al localnicilor din aceste părţi şi cu sutele apar (…) crucile mari, tăiate în lespedea aspră şi grăunţoasă a munţilor Buzăului. Unele negre, şterse de vreme, săpate cu litere chirilice pe care nu le mai înţelege nimeni, altele cu inscripţii latine şi aurituri câteodată…”. Pe lângă măiestria monumentelor funerare şi votive, impresionează pietrele şi crucile de hotar, una de pe vremea lui Brâncoveanu, „pusă hotar moşii Grecii de Jos”, la 1697. Se mai menţin şi sunt declarate monument istoric ruinele cramei domneşti. Un adevărat unicat, celebru prin dimensiuni şi decoraţie este Crucea Manafului, poate cea mai mare şi mai grea cruce din ţară, şi ea monument istoric. Cimitirele de sat sunt prin monumentele lor nu numai cronici de istorie ci şi lecţii de estetică. La Dara, fundaţia clopotniţei include patru cruci ca elemente de susţinere, iar treptele sunt fragmente de cruci vechi din sec. al XVII-lea, fapt întâlnit şi la biserica „Neacşa Porumbiţa” din Nenciuleşti. Monumentul eroilor din Dara a fost conceput în registru vertical format din patru cruci aşezate una peste alta în descreştere spre vârf. Crucile din cimitire sunt atât de diverse ca formă, decor şi inscripţionare încât te derutează: simple, duble, triple, cu pui sau cu fraţi şi surori, cu capiteluri şi fără, de adulţi sau de copii etc. Ele documentează asupra tradiţiei milenare a cioplirii pietrei în zonă, asupra măiestriei artistice inegalabile a truditorilor anonimi ai pământului, dar şi – funcţie de pregătirea estetică a privitorului – asupra diversităţii şi evoluţiei tehnicilor, motivelor şi simbolurilor artei populare. Din mâinile meşterilor s-au născut şi obiecte cu pronunţat caracter utilitar în gospodăriile tradiţionale, fie ale locului, fie dinspre munte sau din câmpie: stâlpi de porţi, trepte, colaci sau ghizduri de fântâni, teici, râşniţe, linuri, găvane, găvănece etc. Şi ele, ca şi crucile, prin incizii şi ornamente dovedesc aspiraţia lumii rurale către frumos, spre lucrul bine şi cu gust făcut, dovedind îndemnul interior de a îmbina utilul cu frumosul. Privind în jur, dar şi în sine, meşterii au folosit tehnica inciziei sau a basoreliefului spre a împodobi obiectele şi crucile cu chenare, cercuri (simboluri solare), cu brăduţi, ghirlande şi vreji („pomul vieţii”), cu funii răsucite, cu îngeri, heruvimi, serafimi şi sfinţi, cu rozete, triunghiuri, ciorchini etc. Totul este simplu, bine plasat în ansamblu şi îmbinat cu textul, atunci când apare şi el, cu o pricepere aparte însuşită la şcoala de veacuri a meşteşugului popular, care cel mai adesea se moştenea în familie, transmis de la ascendenţi la descendenţi. Motivele geometrice se împletesc cu cele vegetale, care predomină, rarisime fiind cele zoomorfe. Spre a le savura, a le închide în minte şi în suflet ca să te bucuri de ele toată viaţa nu-ţi trebuie cine ştie ce pricepere sau şcoală, cât răbdare şi o oarecare educaţie a privirii. Abia atunci vei înţelege şi preţui mai bine aceste meleaguri, vei realiza de ce şi cel mai mare sculptor român, C-tin Brâncuşi, a ucenicit cu meşterii locului în „pietrăriile” Istriţei, cioplindu-şi în calcarul lor cochilifer socluri pentru două din capodoperele sale, „Rugăciunea” şi bustul avocatului Petre Stănescu, aflate în cimitirul Dumbrava din Buzău.

Revenind la „curgerea” cărţii noastre, următoarele ei capitole cuprind „Imagini cotidiene” şi ne prezintă „personalităţile locale”, printre care se numără: Dr. C-tin Angelescu, N. Gr. Mihăilescu – Nigrim, Alexandrina Mihăilescu, Grigore C. Monteoru, ing. Ion D. Neamu – monografist, Dragoe C-tin Petrescu – pictor, Al. Candiano – Popescu, C-tin C. Sărăţeanu – om politic şi magistrat, Mina Ion Lucsan – ofiţer, Ştefan Popescu – pictor, Eugen Marius Constantinescu – arheolog, A. I. Zăinescu, Pr. Grigore Baniţă – monografist, Nicolae Timiraş – scriitor, poetul Ion Gheorghe (a înfiinţat la Valea Botei un muzeu al pietrei), Ana Popescu – soţia lui Spiru Haret etc. Deci putem zice că nasc şi pe Istriţa oameni!

Comunele istriţene sunt vestite prin trecutul lor multimilenar pus în evidenţă prin săpăturile arheologice desfăşurate în decurs de mai bine de un secol. De aceea, înaintea bibliografiei, autorii încheie prezentarea prin lista monumentelor istorice. Sunt atât de numeroase urmele materiale scoase la lumină încât ele îndreptăţesc concluziile arheologului că „oriunde calci sau unde dai cu sapa sare din pământ un ciob, o monedă veche, o unealtă, un vârf de săgeată, un silex, o rotulă, un cercel, o fibulă sau altceva venind din Istorie – cu adevărat pământul acesta musteşte de „oasele” şi „sângele” strămoşilor” (p. 6). Cele mai vechi urme provin din mil. VI-V, adică din neolitic, dar pe aceste locuri au trăit oameni în toate timpurile – în epoca pietrei, ale metalelor, a migraţiilor, în Evul Mediu şi în zilele noastre. Semnificativ este faptul că un răstimp ca o respiraţie din acest marş neîntrerupt al vieţii din mileniile apuse spre contemporaneitate a primit un nume de-al locului – cultura Monteoru, denumită după aşezarea eponimă Sărata Monteoru. Este numele celei mai cunoscute, răspândite şi importante culturi din epoca bronzului. Purtătorii ei erau grupări de uniuni tribale sedentare formate din cultivatori, păstori şi războinici. Urmele vieţuirii lor au fost descoperite în aşezările şi necropolele de la Monteoru şi constau în ceramică, arme (topoare, săgeţi, pumnale), unelte (seceri, cuţite curbate din piatră) şi podoabe (brăţări, coliere, perle, inele de bronz) – toate dovedind o strălucită civilizaţie a epocii bronzului scoasă la lumină pentru prima dată pe aceste meleaguri la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Ca un remediu împotriva monotoniei ce ar fi rezultat din respectarea tipicului de prezentare adoptat, autorii adaugă şi diferenţele specifice care conferă individualitate fiecăreia dintre comunele buzoiene de care se ocupă. Astfel, la Merei, ei informează despre staţiunea balneară Sărata Monteoru, despre reşedinţa Monteoru, cu capela familiei şi cu parcul dendrologic, sau despre originalul muzeu al tehnicii care este Mina de petrol, singurul loc din ţară unde s-a practicat extracţia ţiţeiului prin minerit. La Pietroasele, cunoaştem părţile descoperite de arheologi din castrul roman construit aici la începutul sec. IV, Staţiunea de cercetare-dezvoltare pentru viticultură şi vinificaţie (funcţionează din 1893) şi celebrul tezaur „Cloşca cu puii de aur”. La comuna Breaza, capitolul „Pe urmele unui pustnic al zilelor noastre” reface prin documente şi mărturii traseul vieţii şi nevoinţei pustnicului Ambrosie. De la Năeni lectorului i se prezintă „ocne” sau „guri de lucru” pentru scos calcarul, „cistele” de pe dealul Colarea (morminte ca nişte cutii săpate în piatră în epoca bronzului, adică acum 4 milenii) sau grupul statuar al zeiţei Anaithys (sec. VI î. Hr.). Tot aici, vârful dealului Tigoarea este decorat cu lucrările realizate în cele 11 ediţii (1985-1995) ale Taberei de sculptură a elevilor organizate de primăria locală sub îndrumarea prof. Gabriel Manole din Slobozia, evident după modelul Măgurii. Fiindcă nu am văzut această expoziţie în aer liber, ne rezumăm doar la a o semnala. Rezultând din cele de mai sus că potenţialul turistic este unul extraordinar, autorii încheie frumoasa lor carte („carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”) cu câteva legende ale locului, cu imagini ale florei şi faunei de pe versanţii dealului şi printr-o listă a pensiunilor clasificate ANTREC Buzău (cu sediul la Sărata Monteoru).

Ar fi o eroare să comentezi un album monografic fără a aminti şi despre ilustraţia lui. În cazul de faţă, fotografiile (peste 300) aparţin prof. Mihai Mîncu. El este, pe lângă meseria „de bază” (sau poate chiar „dăscălia” în geografie l-a adus aici?), un împătimit al fotografiei şi al picturii, dovadă stând nu numai expoziţiile personale vernisate la Buzău, ci şi calendarele pe care le editează anual spre satisfacţia iubitorilor de frumos. Imaginile din carte îl trădează pe fotograful „cu ochi”, care ştie să aleagă unghiul cel mai potrivit pentru maxima punere în valoare a obiectivului prezentat, pe adeptul fotografiei clasice, dar şi al celei inedite, „ieşită din canoane”, şocante, într-un cuvânt, pe omul cu suflet şi har. Păcat că asemenea carte „de provincie” nu a putut participa la vreo expoziţie sau târg central de carte, unde fără îndoială că s-ar fi impus. Un alt regret al semnatarului aceste rânduri, pe care le-a intitulat „Cu musca pe căciulă” deoarece … de curând a publicat şi el un album, îl constituie faptul că din această carte lipseşte „al cincilea as” al Istriţei – comuna Verneşti. Poate la o viitoare ediţie …

ILIE  MÂNDRICEL

_________________

3 August 2010 – Gheorghe Daniliuc: „Cântece de dor“, Ed. Sitech, Craiova, 2010 (Dan Lupescu)

Muzeul de Artă-Palatul Jean Mihail din Craiova a găzduit, în Sala oglinzilor (veneţiene) o după-amiază de muzică şi poezie. Cunoscutul duet concertistic format din Octavian Gorun (vioară) şi Corina Stănescu (pian) au asigurat un inspirat preludiu cu piese de muzică clasică de mare popularitate, după care directorul instituţiei gazdă – posesoare a celei mai bogate colecţii de picturi şi desene de Ion Ţuculescu -, criticul şi istoricul de artă Florin Rogneanu, a descris contextul în care se înscriere noua manifestare.

Intrând în atribuţiile de moderator, Iulia Negrea, secretar literar la Filarmonica Oltenia din Craiova, i-a invitat pe cei înscrişi pe afiş să comenteze cele două cărţi scrise de Gheoghe Daniliuc, lansate chiar cu acest prilej. Rând pe rând, şi-au exprimat opiniile critice: Dan Lupescu, Bianca Predescu, George Popescu, Florea Miu, Gheorghe Barbărasă. În final, Gheorghe Daniliuc a făcut o mărturisire de credinţă, după care a dăruit câte un exemplar din cele două volume şi a oferit autografe iubitorilor de literatură.

Prezentăm mai jos comentariul critic realizat şi prezentat de Dan Lupescu.

X

Imparţial ca tot românul, pe jumătate poet, pe jumătate prozator, domnul Gheorghe Daniliuc (născut la 21 ianuarie 1949, în comuna Bârca, judeţul Dolj), director adjunct al Filarmonicii Oltenia din Craiova, ni se prezintă, de Sânziene, ca un brav slujitor al condeiului. Domnia sa dovedeşte că este captivat, în prozele sale, de alchimia combinării stilurilor atât de personale ale unor scriitori celebri, dar, înainte de toate, ca tot românul, s-a născut poet. Proba peremptorie o constituie chiar proaspăta plachetă de versuri Cântece de dor (Editura Sitech, Craiova, 2010) – cu o expresivă, elegantă copertă în policromie, pe care tehnoredactorii Radu Jianu şi Codruţa Stoica au reprodus una dintre magicele Păsări Lyră, ţâşnind spre zenit dintr-o vioară despicată de mistuitorul dor de ducă, în fapt reproducere a unei picturi de Aurora Speranţa Cernitu.

Volumul se deschide cu o sprintenă solfegiere – pe o gamă dus-întors -, după care urmează 56 de poezii grupate în cinci cicluri. Putem afirma că, pentru Gheorghe Daniliuc, anul său astral are patru anotimpuri, clasice pentru zonele temperate, plus unul etern: anotimpul liric. În acest prim poem, poate cel mai izbutit şi din punct de vedere tehnic, năzdrăvanul nostru poet solar face salturi de leopard îndrăgostit: Fantomă iubită, nălucă hoinară,/ Mi-e sete şi foame de tine;/ Revine puternic, în salt de feline,/ Dorinţa nebună, şi dulce, şi-amară

Poemul al doilea, Dor, cu fioruri juvenile şi tonuri gen De ce nu-mi vii,/ De ce nu-mi vii?, este ornat, în manieră idilică: Te cheamă iarba din câmpii,/ Te cheamă paşii pe alei,/ Parfumul florilor de tei/ Te-aşteaptă încă să revii. Din peisajul bucolic nu lipsesc doi miei zglobii (sânii iubitei, aş fi sugerat eu): Te cer la joacă miei zglobii,/ Săgeţi de zbor de rândunele,/ Te-aşteaptă frigurile mele/ Să le alini când o să vii.

Urmează  o inscripţie demnă de un străveziu album sentimental: Aşteptare, dar într-o stranie cadenţă cu accente din Mama lui Ştefan cel Mare: Inima se-opreşte în încremenire,/ Simt cum toată lumea mi se prăbuşeşte/ Şi constat cu teamă: fără de iubire,/ Viaţa-i o povară ce te-mbătrâneşte.// Şi pătruns de vină, ca un condamnat,/Fără rost pe lume, un proscris de soartă,/ Tot aştept într-una, ca un disperat,/ Încă o bătaie să-mi răsune-n poartă… Cele două comparaţii ne demonstrează că Gheorghe Daniliuc nu vrea să respecte canonul impus de Gottfried Benn, celebrul poet expresionist german, care, decretând supremaţia metaforei, cerea imperios, acum vreo şase-şapte decenii, să fie eliminate/evitate ca-urile din poezie. La dl Daniliuc vom depista, însă, şi o droaie de ce-uri, precum în poema de la pagina 59, unde distribuie câte două comparaţii în fiecare strofă.

Atmosferă  cvasi-bacoviană întâlnim în poemul Ploaie. Titlul poemei de la pagina a 12-a, Trandafiraşul,constituie o dulcegărie nepermisă în poezia ultimului secol. Un tren şi o gară tristă ne propune o performanţă: iubita are capacităţi paranormale, ochii săi văzând prin pantalonii eroului liric: Pe două linii paralele,/ Din infinit spre infinit,/ Aleargă ochii dragei mele,/ Sclipind spre fructul cel oprit. Deşi bate vânt de rătăcire, iar norii deşi adună scântei de ură şi iubire, poetul afişează o poză solitar-melancolică: Sunt singur şi uitat în gară,/ Privind spre trenul călător,/ Ducând iubirile să moară/ Spre un tărâm rătăcitor.

După  un inspirat memento: grafica sugestivă a Aurorei Speranţa, Gheorghe Daniliuc ne oferă, în preludiul celui de-al doilea grupaj de versuri, Gânduri nebune, o …Evadare, evident, lirică, în poema cu acelaşi titlu.

Într-un cer, care nu poate fi decât …cerul infinit de stele, aleargă gândul năuc al trubadurului, atât de năuc încât, după Scântei albastre în abis,/ Prin bariere pentru vis, dă peste un derutant peisaj NU galactic ori metafizic, ci cu aere de indieni având podoabele năpârlite: Sunt pene de cutezători,/ Pârlite printre mii de sori.

Adolescentine fulguraţii întâlnim în poemele Salamandra (Din flăcări mă cheamă o fată/ Cu ochii-smarald, cu faţa bălaie./ Împins de o forţă ciudată,/ Mă arunc ca vrăjit în văpaie.), respectiv, De ce?, în galop devastator: Orbităm prin spaţiu, în deşertăciune,/ Zornăiţi prin stele, soarta ne e scrisă./ De ce-ai creat omul şi această lume/ Dacă tot vor piere în Apocalipsă ?

Foarte sugestivă şi cu indubitabilă aură de modernitate este poezia de notaţie cu titlul incitant X. O cităm integral, rugându-vă să iertaţi expresivitatea involuntară din ligamentele de început: Peşti cu raze X,/ Plante cu raze X,/ Pecete pusă:/ Apocalipsă!// Vin timpuri moderne spre noi,/ Speriată, istoria se-ntoarce-napoi./ Pământul se îndreaptă spre cum s-a născut, / Sfârşitul e frate cu-al său început.// Aer, aer! – gâturi spre cer,/ Apă, apă! – peşti care pier,/ Foc, cenuşă, leşie, abis,/ Raze gamma şi beta şi X,/ Peşti X, plante X, oase în X, APOCALIPSĂ!/ X

La pagina 27, poetul se trezeşte într-un imens Naufragiu, în care ce credeţi că fac bietele corăbii?: S-au înecat corăbiile mele,/ Doar câţiva nori mai plâng după furtună,/ Iar eu, uitat pe-o insulă pustie,/ Aştept o barcă ce nu vrea să vină. Dincolo de gestica teatralizantă: S-au înecat corăbiile mele,/ Curg lacrimile, fluviu, în ocean;/ Îngenunchez spre bolta infinită,/ Cerşind speranţele în van, eroul liric îşi descoperă virtuţi de Prometeu înlănţuit: S-au înecat corăbiile mele/ Şi eu pe ţărm de dor sunt răstignit,/ Cu ochii pironiţi în zarea-albastră,/ Ochi trişti şi goi, de om înlănţuit.

După  cufundarea vag romantică în Melancolie (Stau cu cana-n faţă/ Şi tot sorb într-una,/ Zilele să-mi treacă/ Una câte una.// Tristă-i viaţa asta,/ Searbădă şi rece,/ Furişat, speranţa/ Vrea şi ea să plece.// Doar stropii de ploaie,/ Răpăind în geam,/ Mă trezesc la viaţă/ Şi-mi spun c-o mai am…), poetul ne ispiteşte cu un final în cheie surâzătoare: Şi, pierdut în gânduri/ Care te doboară,/ Mă retrag în mine/ …Şi mai trag din oală. Oala domnului Daniliuc sugerează că poetul ar dispune de o herghelie de butii, ascunse în umbrele misterioase ale Beciului Domnesc, vegheat de painguri medievale.

Unul dintre poemele izbutite ale volumului este delicata Floare de colţ, a cărei transparenţă şi graţie celestă s-ar fi cuvenit să rodească din plin în această plachetă: Un fir/ Pe o stâncă în vânt,/ La graniţa/ Dintre cer şi pământ.// Un petic/ De mătase albă,/ Speranţă/ Către fiinţa dragă.// E gândul meu curat/ Pe creste,/ Boboc mărunt/ Ce înfloreşte…

Grupajul cu titlu de romanţă: A mai trecut un an caligrafiază, prin poema Ianuarie, îngemănată cu superbul portret-clepsidră al Aurorei Speranţa, şi prin celelalte 11 luni ale calendarului, un univers liric pus sub semnul zgoandei. Fioruri de madrigal au poemele Martie şi Aprilie, pentru ca Mai să creioneze un surâzător desen cu creta înfiorată, nu pe asfalt, ci pe …coada lui Azor. Deşi are Sufletul curat/ Ca zâmbetul pruncului/ Mângâiat de soare, iar inima s-a furişat într-o floare, poetul nostru nu e deloc vegetarian, dimpotrivă, are chemări pantagruelice: Grătarul, cu carne de miel,/ Sfârâie în poiană./ Femeile mai bârfesc niţel,/ Iar bărbaţii, pe ascuns,/ Trag din damigeană.// Zâmbim şi vorbim fără rost,/ Aşa, la grămadă./ Azor se gudură/ Gâdilat de copii/ Şi mişcă din coadă, / Semn că se bucură…

Balada chiriaşului grăbit adie în poema August. Arghezian şi aspru, viguros şi aţâţător este poemul Septembrie: Porumbul, cu drugile mari,/ S-a făcut arţăgos,/ Fâşâindu-şi scorţos frunzele.// Greierele, speriat,/ Nu mai vrea să cânte,/ Cu toate că furnica îl îndeamnă:/ – Cântă, mă,/ Că tot eu/ Te-oi ţine la iarnă !// Lacrimile cerului,/ Strugurii,/ Încep să plesnească,/ Iar Bîtu, mulţumit,/ Îşi trage mustaţa:/ – Taică, culegem via!…

Inscripţie oltenească în cel mai sclipitor spirit este poema Octombrie. Euforia de basm a Crăciunului este trăită, în Decembrie, ca o autentică feerie a satului de altădată: Cam de două zile, fulguieşte-ntr-una,/ Aşezând zăpada până la fereastră./ Moş Crăciun, de-afară, face semn cu mâna,/ Vrea să poposească iar în casa noastră.// Oala cu sarmale fornăie pe plită,/ Cozonacii cresc rumeni în cuptor,/ Ca de obicei, mama se agită,/ Tata, pe furiş, trage din urcior.// Timpul se petrece în cuvinte blânde,/ Glasuri tremurate despre Pruncul Sfânt,/ Satul tot răsună-n zumzet de colinde,/ Dumnezeu coboară iarăşi pe Pământ…

Penultimul ciclu liric al volumului, Trepte de lumină, constituie un pariu al domnului Gheorghe Daniliuc nu doar cu forma fixă a sonetului, ci şi cu proba de foc a culorilor, ROGVAIV. Vrăjit şi în stare de reverie, autorul transcrie stări de spirit cu temperaturi şi intensităţi de trăire diferite, de la toridul Roşu, fierbintele Oranj, solarul Galben, la atât de reconfortantul Verde, serenisimul, divinul Albastru, tainicul şi distantul Indigo, pentru a încheia cu ispititorul, dar mereu controversatul Violet: Totu-i plumb în lumea asta/ – O tristeţe-apăsătoare -/ În zadar deschid fereastra/ Că nu intră strop de soare.// Cerul însuşi se revarsă/ Spre pământ, încet-încet,/ Îl cuprinde şi-l apasă/ În culori de violet.// Dirijat de fluxuri grele,/ Care ţi se zbat în piept,/ Nu observi că mai sunt stele/ În abisul violet…

Aranjând amintirile şi visele, în ciclul de final, Privind prin fereastra deschisă, dl Gheorghe Daniliuc, precaut şi speriat de atâta linişte, desface obloanele, deschide fereastra, căutând uimit vijelia de ieri. Grupajul include poemul de referinţă, pentru creaţia sa de acum, Iarna.

Inegal şi construit aleatoriu, fără aportul unui redactor de carte profesionist, dar lăudabil pentru sensibilitatea indubitabilă, pentru simplicitatea şi candoarea trăirilor – Când nu mai suntem copii, am murit demult, afirma BRÂNCUŞI -, volumul Cântece de dor gâlgâie de lumina şi sinceritatea inocentă din sufletul autorului: Gheorghe Daniliuc. Prietenoasă şi generatoare de bună dispoziţie, ca o iie de borangic neînceput sau ca un bluzon de catifea, diversă şi bogată în falduri, aidoma unei draperii fremătând sub oştiri de heruvimi şi serafimi, placheta aceasta are miresme insolite, precum savuroasele cărţi de bucate româneşti ale regretatului Radu Anton Roman, fin degustător de tainice sonuri, născut în  Ohaba din Ţara de basm a Făgăraşului. Cântece de dor sună răcoros, ca smalţul ulcioarelor de nuntă modelate de regretatul Grigore Ciungulescu din Oboga, ori ca zig-zagul argintat de roua Lunii pline, ţipat, turnat în matricea brâncovenească a cocoşilor de Hurezi (Horezu).

x

Cu titlu impropriu pentru un volum de proză – TRANZITANIA. Un stat între două lumi -, dar excelent titlu pentru o carte de publicistică, lucrarea a doua a dlui Gheorghe Daniliuc reuneşte o primă proză cu virtuţi cinematografice, care dă şi titlul volumului, urmată de alte două lucrări de mai mici dimensiuni: Scrumbia împăiată şi Tocul cui.

Tranzitania se plasează, într-o anumită măsură, sub geana de lumină a lui I. L. Caragiale şi Eugen Ionescu. In celelalte două răzbat ecouri suculente din prozele antologice ale lui Dumitru Radu Popescu şi  Romulus Cojocaru.

DAN LUPESCU

Craiova, 23 iunie 2010

__________________

02 August 2010 – Adrian Botez: „Aici la-ntâlnirea tuturor câinilor“, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2009 (Cristian Neagu)

Motto:  „Quod Deus coniunxit homo non separet”

Cercetând cu atenţie structura scrierilor sale, definindu-i cu răbdare portretul psihologic, atunci când vorbim despre calitatea intelectuală a prof. dr. Adrian Botez, nu vom putea să nu-i atribuim coincidenţe spirituale regăsite în doxografiile filosofiei postaristotelice. Fără a expune aici ideologiile lui Agathinos, Speusip, Empedocle sau Sextus Empiricus, şi fără a analiza doctrinele filosofiei stoice, sceptice, sau epicuriene, remarcăm faptul că avem de-a face cu o personalitate în care s-a localizat şi vibrează, unda transcedentală a românului veritabil, naţionalist legat prin cordon ombilical de ţară, dar mai ales, cu un cărturar elitist. Constatările unui atât de pătrunzător exeget merită întreaga atenţie. Dându-şi seama de cauza accentuării decadenţei în cultură, periclitându-se astfel consistenţa spirituală a poporului român, Adrian Botez îşi asumă vigurozitatea atitudinii de demascare a planului premeditat, cu privire la intenţia de subculturalizare României.

Prin 1979, Eugen Jebeleanu îi dedica poetului grec Yannis Ritsos următoarele versuri: „Nu cred în poeţii care nu ştiu să sufere/ nu cred în poeţii care suferă doar pentru ei” (Credo)  Într-adevăr, prin intuiţia mijlocitoare a trăirii în lumea concretă, a zbuciumului care destramă sufletul, Adrian Botez ştie să sufere, şi nu doar pentru el, după cum vom vedea aplecându-ne asupra volumului de versuri semnat de domnia-sa, intitulat „Aici la-ntâlnirea tuturor câinilor” (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat- 2009) Cele şapte părţi care structurează amintitul volum conţin efecte, de la abilitarea inconştientului (celălalt tărâm) ajungând succesiv la cadrele orizontice, spaţio-temporale, până la accentul axiologic, înfăţişând determinarea spiritului plăsmuitor: „Eu grecul mării-mereu încep epopee…/ mări de eroi-prin voci arzătoare/ slăviţi revoltele- spre zei străpungătoare/ slăviţi ameninţările lui Ajax către ceruri/ răpiţi-mă acestei pustiiri sălcii- şovăitoare-/ a celui mic- umil şi jalnic- lui- pământului-/ răpiţi-mă şi/ arătaţi-mi- printre nori/ noi- liberate de-orice lanţuri ale pribegelor/ logici/ zori… „ (Eu –grecul mării, p.11) Vom remarca pe mai departe, curioasa selecţie intuitivă a timpurilor verbale, (verbul neclintirii) Această suspensie se motivează prin raţiunea de ordin descriptiv, înfiripând senzaţia de seninătate contrabalansată de echilibrul evocator: „vreau –cu adevărat- vorbele altui tărâm/ să devină pietrele albiei/ gândului meu” (Vreau, p.18) sau: „demult –când erau ierni vechi şi/ sfătoase –dormeam sub zăpezi precum/ urşii…/ era un acolo fără atunci: dintre/ coastele pieptului –îmi/ fulgerau ţurţurii de gheaţă ai/ Fântânii Miracolelor/ încremenite” (Demult – când… p.19)  Adrian Botez ne propune explorarea dincolo de sistemului realist al poesferei, abordând corelaţia dintre semnificaţia noţiunii în structură, şi semnificaţia aceleiaşi noţiuni privită din afara sistemului, determinându-ne să decodificăm revelarea cu ajutorul demonstraţiei: …] „lumea asta nu înseamnă nimic pentru/ mine: e-o negură – şi/ atât/ Dumnezeu e-o negură – şi/ atât/ şi eu sunt o negură/ nu mai pot suporta nicio/ negură- oricâte suliţe de/ lumină ai înfige în ea” […] „e atâta ticăloşie câinească- de la/ cea mai din fund rădăcină a/ lumii –şi până  la  rânjetul/ obosit şi rău (…de bandit întors acasă după/ o zi de muncă…) a Lui Dumne-

zeu/ ne-a dat porunci despre/ ceea ce El nu s-a ţinut niciodată: a ucis/ a creat –a furat de la/ propria lui creatură/ …totul şi mereu/ a învrăjbit prin porunci/ s-a ascuns după porunci – ca-n/ oglinzi – eidolon” (În căutare de balamuc, p.24) Aşadar, avem de-a face aici cu un Dumnezeu de import al sufletelor, o stare de fapt a contemporaneităţii, un mecanism al pasiunilor atee  marcat de  conjunctura unui joc de forţe, căruia i se determină direcţia. Dacă în lucrarea de faţă „Dumnezeu e o negură,” în contextul celor exprimate mai sus, nuanţa negurei se accentuează având surpriza unei interogaţii, De ce eşti negru- Doamne /  că doar pe-acolo pe la Tine/ nu funcţionează – încă –  <political/ correctness>”? în urma căreia am îndrăzni să sesizăm nuanţa lermontoviană a demonului: „ o- Dumnezeule metastatic …” […] „ai apucături subculturale de hippie- Doamne- dar presa de scandal/ te gratulează sau te înjură (depinde de/ orientarea/ către lună ori soare- …şi <ficsonomia>/ gazetei…) (De ce eşti negru, Doamne…? p.114) nimic altceva decât forma acuzatoare a fenomenului contemporan. Într-un alt grupaj de poeme (necuprins, din păcate, în volumul amintit) sub titlul Sihăstria Voroneţului, (poezie dedicată Sfinţiei-Sale preotul Cocan Cleopa) ne este descris „Dumnezeul de lumină” care, preoţilor stâncii mute/ printre cetine le ţese/ fir de patrafir.” Vom continua să supunem atenţiei nu numai semnificaţia ci şi intuiţia, sentimentul poetic, care va căpăta o amploare extraordinară, suprapunându-li-se motivul religios, ca un rezonator adecvat conştiinţei, …] „Hristoase- Tu!” […] „fiară neânţelegătoare am fost- şi Tu mi-ai pus/ mâna pe umăr- îmblânzindu-mă frate/ atotânţelegător” […] „ cerul mă-nfrăţeşte – întru iubire – cu/ Dumnezeu- cu / oamenii şi cu toţi cei ce zborul/ mereu de la cap reânvaţă- cu/ viermii: deopotrivă – deopotrivă/ deopotrivă…” (Lui, p.97) dar şi ca speranţă tămăduitoare: …] „totdeauna plouă- prin deşertul/ nostru- cu Tine/ Doamne…” (După ploaie, p.111) Nu credem că vom exagera catalogând poezia lui Adrian Botez autentică, atâta timp cât  ne apropie de Dumnezeu prin mesajul ei, în care, va fi descoperit  infinitul fond convergent, susţinut de limbajul practic pentru circuitul social şi de un altul, prin care se exprimă şi se obiectivează sufletul solitar: …] „osteniţi de doruri- umiliţi de vine/ sfioşi în nădejde- cătăm către Tine:/ ai spălat leproşii – limpezit-ai orbii – / Te rugăm să nu laşi să se-aşeze corbii…/ ştim că peste fapte am prins mucegaiuri/ martori zavistnici ne vin în alaiuri…/ ne plecăm genunchii – ne-nchinăm şi fruntea/ suntem singuri… singuri: nu ne frânge puntea!” (Rugă sfioasă, p.140)  Trebuie să amintim aici faptul că spiritul tensiunii creatoare, (spre desluşirea adâncimilor sufleteşti ale autorului) va cere cititorului să aibă înlăuntrul său o stare de tensiune spirituală specială, ca şi cum un suflet ar intra în rezonanţă cu un altul deoarece, stilul este un fapt global iar textul artistic constituie un veritabil sistem stilistic în care fiecare parte, are funcţia sa proprie în raport cu celelalte. Astfel, un suflet, chiar dacă nu e profund creştin, dar cel puţin e impregnat cu tradiţia creştină, va fi capabil să exploreze mai sus amintitele adâncimi.

Nu putem afirma că avem prea mulţi poeţi care să creeze sub influenţa mitologiei structurale. Poezia lor e filosofică, greu de pătruns, de cele mai multe ori neânţeleasă în adevăratul ei sens. Semnalul de alarmă tras de Adrian Botez asupra erei decadente cu privire la spiritualitea umană, se propagă specific gânditorului filosof, în alternanţă cu motivul religios acţionat dintr-un imbold al subconştientului, ca şi o datorie morală: …] „ce-Ţi spun aici- Doamne- nu e/ Poezie: sunt/ gândurile mele- adică/ cei din urmă prieteni/ cunoscuţi- poate chiar/ duşmani- pe care îi mai vede un/ om- în lumea asta- înainte de a veni- în/ ospeţie- la/ Tine” (O-ntâlnire, p.99)  În esenţă, mesajul exprimă nu faptul că Dumnezeu ignoră lumea, ci invers… după cum ne este redată şi imaginea răstignirii a unui Ii-

sus contemporan dezamăgit, stingher, aproape inutil: …] „ … dar judecătorul- din/ mijlocul Crucii- mai bolboroseşte încă/ ceva- ceva semănând cu/ <Eli, Eli…>” (Echilibrul elementelor, p.120) unde nu întâmplător lipseşte continuarea: „Lama Sabachtani”? tocmai pentru a se motiva speranţa izbăvirii, exclusă fiind ideea de părăsire. Traducând motto-ul de la începutul acestei incursiuni analitice, vom fi de acord că se încalcă grav firescul psihologic al refugiului spiritual, al conduitei creştine, al normelor educaţionale emise de religie, căci ideea de unire a omului cu Dumnezeu, nu este o poruncă ci o necesitate: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu desfacă”

CRISTIAN NEAGU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s