30 Septembrie 2009 – Constantin T. Ciubotaru: „Blestemul şarpelui de piatră“, Editura Dareco, Bucureşti (Corneliu Vasile)

Autorul vine cu un nou roman, după volume în care observaţia fină şi umorul se împletesc într-un mod original, dacă ne gândim la originea sa  bucovineană, la înaintaşii scriitori Ion Creangă sau Eusebiu Camilar.

Volumul începe cu o scurtă prezentare a activităţii literare a romancierului, a parcursului acestui “roman de sertar” şi cu mulţumirile adresate unor sponsori, specie rară în zilele noastre. Prefaţa, semnată de consilierul editorial Vladimir Alexandrescu, observă luciditatea prozatorului şi capacitatea de a demitiza, de a ridica vălul de pe mediocritatea înconjurătoare.

O sumedenie de întâmplări se petrec în acest roman, unde dragostea dintre o funcţionară frumoasă, Drăguţa,curtată de toţi bărbaţii pe care îi fascinează,  şi un personaj inteligent, căsătorit şi prigonit de securitate,deoarece nu-şi reprimă comentariile nefavorabile şi nu se “aliniază”,  ocupă locul principal .

Este o lume de “ghivecişti”, trimişi la cursuri de formare (“perfecţionare”), pentru a ajunge activişti,” specialişti” în demagogie şi mistificare a datelor realităţii. Ei trebuie să organizeze întâlniri cu mulţimile, pentru a le inocula impresia că totul e bine şi frumos, că societatea progresează continuu, că este singura lume “normală”. De fapt, autorul prezintă dedesubturile unei societăţi bolnave, unde şefii, odată înscăunaţi, prin mită, şantaj, nepotism şi neapărat apartenenţă la organele repre sive, cu sau fără uniformă, îşi fac de cap, recurg la ameninţări, hărţuire inclusive sexuală, turnătorii etc.Promovarea se produce prin rudenii, violenţă sau prostituare. Două personaje reprezentative în acest sens sunt colega de serviciu a Drăguţei, Emilia, şi destrăbălatul, beţivul, animalicul  şi turnătorul Nae.

Nu este lipsit de importanţă faptul că Drăguţa este o fată simplă, o victimă a sistemului de” pile, cunoştinţe şi relaţii”(PCR), că are unele trăsături de ţaţă, însă o salvează bunele ei intenţii, atât de a nu face rău altora, cât şi de a progresa în ordine intelectuală, prin hotărârea de a urma, la distanţă, o facultate.Prin calităţile ei fizice, în special, Drăguţa ajunge o activistă comunistă de nivel regional,  cu dreptul de a purta pistol.Totuşi, în viaţa personală, sufletească,  ea este obsedată de un mare gol.Umilinţele pe care le suportă din partea lui Nae şi a multor şefi şi activişti o aduc în starea de alienare, de mai multe ori.Finalul o prezintă plecată dintr-o ţară în care domnesc lichelele.Destinul acestui personaj se află între simpla “purtătoare de fustă” şi femeia care aspiră spre puritate, sinceritate şi recunoaşterea valorii individuale, ceea ce desigur, societatea colectivistă” înfiera cu mânie proletară”.

Romanul este şi o frescă a societăţii româneşti, târâtă pe drumul demonstrării cu orice preţ (plătit de populaţie) a unor “adevăruri” de import bolşevic, cum era progresul impus  prin teroare, minciuna statisticilor,mimarea şi denigrarea democraţiei, gogoaşa “omului nou”, obţinut prin purificare politică, de clasă, asemănătoare teoriei fasciste a purificării de rasă.Din realitatea imediată a vremii, autorul prezintă comerţul “pe sub mână” cu cafea Alvorado, care se găsea numai  la cantina partidului, frica de “băieţii în albastru”, teroarea repartizării posturilor, cu expedierea celor  neaderenţi la Noroienii din Deal sau din Vale, posibilitatea mituirii sau şantajării poştaşului, telefonistei, vecinilor pentru a intercepta comunicaţiile urmăriţilor, existenţa unor “liste2 la poştă şi telefoane cu persoanele supuse trupelor de cercetare, iluzia unor oameni lipsiţi de dotare intelectuală că ei conduc ţara şi lor li se cuvine totul (consăteanul Drăguţei,  Sande), lupta subterană pentru a avea un protector politic situate cât mai sus în ierarhia partidului communist, miliţiei sau securităţii, dedublarea personajelor, pentru a supravieţui, strivite între codul eticii socialiste şi firescul vieţii omeneşti constrânse la privaţiuni, întreruperea zilnică a curentului electric şi a apei curente pentru oamenii obişnuiţi, cărora “li se dădea” câte ceva, avertizarea şi apoi pedepsirea, până la molestare a celor cu idei proprii, care gândesc şi nu aceeptă total teroarea sitemului (personajul T este anchetat, lovit şi desfigurat într-un scandal provocat de agenţi).

Sunt remarcabile cuvintele şi expresiile folosite de autor, uneori preluate din folclorul unui popor hâtru, care nu a făcut decât “haz de necaz”:”dacă rămân locuri” e formula oficialităţilor de a refuza pe cei îndreptăţiţi la un post, dar neagreaţi politic, “ciripist”(turnător), “stelist”( ofiţer de securitate). “totu-i muc şi sfârc”(merge strună), “de bună voie şi nesiluit de nimeni”, “vizitator”( coleg de birou  implantat de securitate), “zgaiba”(chioara, după dicţionar), “meleul”(marxism-leninismul).

Autorul nu se lasă deloc sedus, ca unele personaje, de lozincile societăţii, ironizează personaje, limbajul, situaţiile. Faptul că acordă atenţie, cu adevărat omului, contrar lozincardei atitudini “totul pentru om”(dar pentru care om?) se observă din prezentarea inclusiv a slăbiciunilor unor caractere privite cu simpatie. Astfel, deşi violată de Nae, Drăguţa îi simte, mai tzârziu,  lipsa . Curtezanul, fost coleg de şcoală primară, devenit  ins cu profesionala şi armata făcută, purtător de bască, uitând să-şi ţină limba în gură când vorbeşte, Sande, este, în fond, privit cu condescendenţă, ca o fiinţă rudimentară, dornică de a ocupa un loc în lume după precepte cu pretenţii minimale.El nu poate conduce nimic şi pe nimeni, dacă nu poate să se controleze pe sine.Contrar lozincilor devenite literă de lege .

Şi câteva titluri de capitole ilustrează înclinaţia spre umor a  autorului: “Banalize”, “Tachinarâde”, “De of şi ofuri”, “Amanţii de suflet””Moromeaţa”, “Rebelion”, “Rică Activişteanul sau O noapte fluturinoasă”, “Dezbătuta”, “Linişte băltită”.

Cei blestemaţi, explică Drăguţa spre sfârşitul cărţii, au fost activiştii, când nu era căldură, lumină, libertatea cuvântului.

Blestemul comunismului, crede autorul, va dispărea după o jumătate de secol, odată cu dispariţia celor care “au crescut odată cu ţara” şi  vor respinge  pretinsa egalitate între cetăţeni, comunişti şi securişti (p.311).

Datat 1976, romanul a fost, desigur, revăzut sau revizuit de autor, care se întreabă, retoric: “Numărul TICĂLOŞILOR de atunci este mai mare ca al celor de acum?”şi ce va înlocui vorbăria de  partid. Răspunsul este dat de modelul ţărilor lumii libere, care nu au suferit sincopa şi umilinţele( resimţite în special de “cei ce muncesc” şi, neapărat,  gândesc).

Este un roman al disperării celor mulţi şi neînsemnaţi, umiliţi de un regim drapat în falduri roşii, dar sub  nori negri , sub care nu se întrezărea nicio schimbare.Firul epic este bine susţinut, iar personajele sunt foarte bine creionate, pentru credibilitatea unor timpuri necunoscute pentru generaţia tânără, dar de neuitat pentru cei care le-au suportat şi care, prin neuitare, nu doresc să se mai întoarcă vreodată.

CORNELIU VASILE

__________________

29 Septembrie 2008 – Mihaela Albu: „Memoria Exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York“ (prefaţă Dan Anghelescu)

Când ni se reaminteşte despre exilul românesc, reprezentările noastre sunt brusc inundate de sentimentul unei irepresibile melancolii. Instantaneu, gândurile aduc imaginea înfloritoare a României interbelice; mai apoi pe aceea a unei istorii şi a unui viitor ce ne-au fost brutal refuzate. Şi – nu în ultimul rând – rememorăm strălucitoarele nume ale unei întregi generaţii de intelectuali care, alungată de comunism, pornea pe drumul tragic al bejeniei. Scriitori, filosofi, jurnalişti, muzicieni, deveneau, pentru o lungă şi grea perioadă, purtători ai unui „dor fără saţiu” de patrie şi de limba română. Siliţi să trăiască şi să-şi afirme pe alte meleaguri valoarea, construindu-şi opera, tipărindu-şi cărţile (interzise în ţară), editând ziare şi reviste proprii, scriind în paginile celor mai prestigioase publicaţii ale patriilor adoptive, aveau să îmbogăţească literaturile şi cultura altor ţări, în vreme ce, acasă, cărţile lor erau puse la index, ori chiar distruse, iar numele lor s-ar fi dorit să fie uitate, şterse din cărţi şi manuale, din istorie, dar – mai ales – din toate amitirile celor rămaşi.

Cu o rapiditate înspăimântătoare România, sub comunismul totalitar, devenise (aşa cum scria Monica Lovinescu în finalul unuia dintre percutantele ei articolele) „o insulă de nonsens istoric” căci regimul totalitar va confisca toate domeniile vieţii umane, nu numai pe cel politic.

Ce însemna în esenţă acest lucru aflăm din lapidarele notaţii cuprinse în prefaţa la prima ediţie (1950) a monumentalului opus al Hannei Arendt Originile totalitarismului: „…elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti; (…)…procesul despre care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a necesităţii istorice ;(…)…oriunde a domnit totalitarismul , el a început prin a distruge esenţa omului;

(…) lumea fictivă a mişcărilor totalitare, în care au fost desluşite cu o claritate fără precedent nesiguranţele esenţiale ale timpului nostru;”

Şi ca o concluzie finală: …totalitarismul apare ca un rău absolut (absolut pentru că nu mai poate fi dedus din motive omeneşti, care pot fi înţelese şi de înţeles).”

În Romania, totalitarismul comunist ridica uitarea în rangul de principiu al politicii de stat, în vreme ce amintirea, sau cultivarea ei, oricât de vagă, o cataloga drept activitate anti-statală. În acest sens un text al lui Tzvetan Todorov este deplin lămuritor: înţelegând că pământurile şi oamenii se cuceresc prin înstăpânirea asupra informaţiei şi comunicării, tiraniile din veacul XX şi-au impus monopolul asupra memoriei şi au vrut să o controleze până în străfundurile cele mai intime. A spune, sau a căuta adevărul, devenise unul dintre cele mai grave delicte.

Şi totuşi memoria a continuat să-şi păstreze – şi să-şi exercite –imprescriptibilele drepturi. Pentru că atunci când evenimentele trăite de individ sau de grup sunt de natură excepţională sau tragică, acest drept se converteşte într-o datorie: aceea de a-şi aminti şi a depune mărturii .

Ţinând seamă de povara acelor adevăruri care n-au fost aflate, sau rostite până la capăt, de suferinţele şi sacrificiile îndurate de către atâţia dintre ai noştri, de o întreagă istorie rămasă în necunoscut, este limpede că între cele mai mari datorii cărora (încă) nu le oferim împlinirea meritată, se numără aceea faţă de memoria exilului românesc. Datorie care a ajuns deja la termenul unui regim de extremă urgenţă: acea urgenţă a memoriei pe care Jacques Derrida o întrezărea afirmând că anumite acte de memorie impun să fie traduse în faţa unei instanţe a conştiinţei universale!

Pornind din proximitatea unei asemenea idei măreţia a ceea ce rămâne de (re)gândit, acum şi în perspectivă, devine copleşitoare! Memoria, reprezentând acel ceva omenesc (prea omenesc!) este, prin natura ei, vulnerabilă; pe zi ce trece devine mai volatilă şi mai aproape de propria (inevitabila) extincţie. Iată deci unul din bunele motive asupra căruia a devenit obligatoriu să ne aplecăm mai des şi mai adânc. Pentru că, evident, în sensul acesta, am făcut totuşi prea puţin. Şi într-o anume – deloc mică –măsură, despre ceea ce nu am făcut – cât şi despre ceea ce a devenit imperios necesar să mai facem, continuăm încă să ne pronunţăm ezitant şi – de neînţeles! – într-o foarte accentuată surdină ! La o examinare ceva mai atentă a acestei stări de lucruri apare ca evidentă nu atât o lipsă de logică cât – mai mult şi mai mult – o incapacitate endemică de a acorda atenţia cuvenită faptelor esenţiale, şi stabilirii de priorităţi. S-ar spune că în noua noastră lume (desigur, ne putem întreba până unde şi cât de nouă a devenit ea în cele aproape două, destul de tulburi, decenii), nu se mai poate vorbi despre o tentativă concertată de neantizare a memoriei.

Dar, să ne reamintim: unul din primele eseuri publicate la finele celui de al doilea război mondial de Hannah Arendt afirma că problema răului va deveni întrebarea fundamentală a vieţii intelectuale postbelice din Europa. Într-adevăr, problema răului totalitar, sau a răului genocidar – cum se exprima Tony Judt – a devenit între timp o problemă universală şi una dintre problemele de o importanţă covârşitoare, mai ales pentru contemporaneitatea noastră.

Dacă în privinţa nazismului în USA şi în Marea Britanie au apărut cursuri obligatorii în curricula de liceu, în ceea ce priveşte Comunismul lucrurile stau cu totul altfel şi se pare că se profilează deja cultivarea voită a unei amnezii sau a unui consens monstruos în vederea acceptării a ceea ce a devenit evident că reprezintă inacceptabilul. Din acest punct de vedere potrivit lui Tony Judt europenii din vest excelează . Un Nurenberg al comunismului n-a existat şi nici nu sunt semne că ar fi posibil într-un viitor cât de cât apropiat.

Dar nici în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, lucrurile nu par să se petreacă diferit; atunci când se pune problema condamnării regimului comunist, a recunoaşterii criminalităţii şi ilegitimităţii în întreaga lui existenţă istorică, cei care ignoră acest lucru sau preferă să-l trivializeze se situează, voluntar sau involuntar, într-o zonă a obturării şi opacizării memoriei.

Ba au mai apărut şi voci care nu se sfiesc să formuleze propoziţii de genul: ce ne facem, însă, dacă, spre deosebire de germani după cel de-al doilea război mondial, cei mai mulţi români nu doresc să condamne comunismul în mod real, etc.

Persistenţa acestei mentalităţi rezidual-totalitare (conţine o evidentă invitaţie la a nu mai gândi) inoculează în – încă vulnerabila noastră lume – entropie, vacuitate, şi vid spiritual. Aceasta şi pentru că ceea ce înţelegem prin memoria exilului românesc, continuă să rămână în necunoscut, fără consecinţe vis-avis de mentalul contemporanilor. Dar totuşi, iată, lucru dătător de speranţă: încep să apară iniţiative, să se contureze gesturi şi proiecte ce anunţă nu numai un suflu nou, dar şi o profund necesară, prea mult aşteptată, înţelegere a faptului că istoria noastră (care nu va putea să fie nici credibilă, nici adevărată şi nici drept înţeleasă, dacă nu va fi a tuturor românilor), nu s-a înfăptuit niciodată doar în spaţiul dintre fruntariile ţării.

În asemenea circumstanţe, apariţia unei cărţi ce se intitulează Memoria Exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York – este, nu numai benefică, ci şi capabilă să ofere un răspuns pertinent acelor imperioase exigenţe pe care agitata noastră actualitate continuă (fără graţie) să le ignore.

Inaugurând – se pare – o premieră, respectiva apariţie, pe care o datorăm strădaniilor doamnei profesor dr. Mihaela Albu, propune inedita istorie a unui ziar. Desigur, nu a unui ziar oarecare, ci a celui mai important produs al presei de limbă română ce s-a difuzat în întreg spaţiul nord-american. Şi nu numai! Graţie acestei ample lucrări ne sunt restituite mărturii, aspiraţii, nume, întâmplări, fapte şi documente, dezbateri şi luări de poziţie, pe scurt, o întreagă şi veridică istorie total necunoscută. Consecvent dedicată luptei anticomuniste, publicaţia – la vremea ei – focaliza nu numai atenţia, interesul şi suportul românilor din Newyork, ori de pe continentul american, ci se adresa – şi era corespunzător receptată – exilului românesc de pe toate meridianele lumii libere. Paginile de ziar în care – cu fidelitate şi simţ al datoriei faţă de adevăr – au fost cuprinse cele amintite mai sus devin acum documente de inestimabilă valoare, mărturie impresionantă a modului în care românii (din diasporă) şi-au traversat istoria în cea de a doua (tragică) jumătate a veacului trecut.

Prin ei însă – aşa cum va fi spus la vremea aceea părintele Calciu-Dumitreasa – Ţara Romanească şi neamul românesc continuau să existe în libertate .

Eforturile de documentare şi investigaţiile, deosebit de ample, pe care le necesită elaborarea unei monografii de asemenea amvergură rămân, în detaliile lor, greu de imaginat. Dar datorită autenticului spirit de rigoare sub semnul căruia a fost orietată şi desfăşurată – în întregul ei – această cercetare, se poate afirma că ea răspunde nu numai acelor cerinţe pe care le reclamă nevoia, firească, de cunoaştere, de reîntoarecere şi reflecţie asupra semnificaţiilor unor evenimente deja lunecate sub timp, ci şi unei prea-îndelung amânate aşteptări: aceea de a ne regăsi faţă-în–faţă-cu-noi-înşine, cei care am fost – şi cum am fost – sub vremuri.

Implicaţiile unor demersuri asemenea celui despre care vorbim aici, prin consecinţele lor, pot deveni considerabile. După mai bine de jumătate de veac de absenţă (de cădere în afara lumii), prin intermediul lor se lasă întrezărită şi calea de reîntoarcere într-un firesc al concordanţelor cu timpul şi civilizaţia acestui început de mileniu. Sau, altfel spus, întru recâştigarea unui firesc al fiinţării noastre, ca naţiune, în deplina rezonanţă şi sincronie cu pulsul evenimentelor care – şi cum! – se desfăşoară astăzi în (ceea ce Marshall McLuhan numise) satul planetar

Surprinzătoare – şi nu numai prin ineditul său – această carte! Deşi, în prim-plan, e circumscrisă preocupării (anunţată din titlu) de a pune în lumină apariţia şi activitatea unui anume ziar – indirect – ea operează (joc secund!), aducând în vizibilul nostru procesul subtil prin care publicaţia devenea, relativ în foarte scurt timp, o instituţie prin care diaspora românească îşi deschidea o cale către foarte propria – şi speciala – ei umanitate. Umanitatea ce se va contura şi se va afirma înainte de toate în opoziţie, în respingere fermă şi luptă împotriva barbariei comuniste. Iar veacul XX chiar a excelat exhibând, în văzul întregii lumi, cele mai cumplite şi inconceptibile întoarceri la barbarie. Barbaria care (potrivit esenţialei definiţii întrevăzută de Goethe în convorbirile cu Eckermann) se identifică pretutindeni acolo unde, în operele umane, va fi contestat tot ceea ce excelează (Vortreffliche).

Act de rememorare, iradiind amplele semnificaţii prin care se configurează fenomenul exilului românesc, cartea Mihaelei Albu îşi dobândeşte valoarea pregnantă pornind de la miza şi reverberaţiile (ce se întrevăd), în planul i-mediatei actualităţi, dar şi datorită forţei de impact în planul profund (formativ, modelator) al unor viitoare construiri de mentalitate. Autoarea ştie şi procedează în consecinţă: atunci când lucrurile sunt tratate cu competenţă şi talent, bazându-se pe convingere şi dăruire, şi – nu în ultimul rând – pe o indispensabilă elocvenţă, suntem întotdeauna modelaţi de ceea ce citim, ca şi de informaţia care ajunge până la noi!..

Din perspectiva tot mai autoritarelor caracteristici ce domină asupra prezentului nostru, elaborarea unei asemenea cărţi se profilează şi ca răspuns adresat trebuinţelor unei terapii a memoriei colective. Aceasta pentru că vastul, multi-dimensionalul proces comunicaţional, instaurat de era digitală, a transformat realitatea într-un polifonic fenomen discursiv. Deci, nu pare deloc imposibil ca, într-adevăr, unul din semnele definitorii ale epocii noastre să fie – cum scria Antonin Artaud – Confuzia. (“Marea confuzie a limbajului, asupra căreia oamenii lucrează şi care-i chinuieşte“ apare şi în scrierile lui Roland Barthes unde limbajul e /privit ca/ un imens halou de implicatii, de efecte, de ecouri, de estimări şi reestimări, de reconectări…etc.). Prin urmare – a devenit limpede faptul că – vorbirea poartă în sine din ce în ce mai multe evenimente, fiind, totuşi, incapabilă să ilumineze esenţa conţinută de ele. Şi dacă – aşa precum iar s-a mai spus -– fenomenele ca şi persoana par să se dizolve, sau să-şi piardă înţelesul sub presiunea informaţionalului; şi dacă – sub redundantele stări ale lumii – aproape nici un discurs nu mai reuşeşte să se facă auzit (pentru că se spulberă în sine), operaţiile de extragere a semnificativului din curgerea de neoprit a unor evenimente (care deja s-au şi derulat), capătă o importanţă fără egal ! Se identifică astfel (încă) unul din criteriile esenţiale din perspectiva cărora evaluarea cărţii despre care vorbim, capătă ample valenţe ce permit extinderi şi asupra altor (foarte posibile, noi) paliere de analiză.

Contextual, reamintim o esenţială afirmaţie a lui Douglas Kellner: cultura nu a fost niciodată mai importantă! Vorbind despre noile provocări ale contemporaneităţii el sublinia, explicit, necesitatea unei alfabetizări care să determine o preluare si o înţelegere critică a conţinuturilor mediatice, deoarece mediile constituie un mediu cultural înşelător. De fapt, în continuarea acestei idei, Kellner va pune şi problema edificării unei pedagogii media pe considerentul – cât se poate de pertinent – că ne aflăm într-o lume supra-saturată de media.

Deşi preocupată de interogaţiile (rămase fără de răspuns) cu privire la o anume perioadă a istoriei recente, cartea Mihaelei Albu, într-un plan secund, pare a se menţine constant şi în aria de influenţă a acestor idei avansate de Douglas Kellner. Astfel, în desfăşurarea selecţiei (deosebit de ample) a materialului mediatic transpar, indirect, implicaţii ce decurg din conceptul de cultură media. Se manifestă şi tentativa de a clarifica, într-un anume fel, ceea ce se întrevede într-un dincolo al materialului mediatic. Dat fiind că, în procesul comunicaţional, realitatea e percepută, în principal, ca fenomen discursiv, receptarea, selecţia textelor, impun analize atente şi o manieră critică de operare. Aceasta şi pentru că aici ne vom afla mereu în proximitatea – sfera de iradiere! – a unui sens (desigur, în stare latentă) pe care vertiginoasele orizonturi, niciodată prea limpezi, ale evenimentelor, îl ocultează.

Nu este loc de îndoială: prin formele de structurare ale demersului pe care-l instrumentează, Mihaela Albu confirmă – cu prisosinţă –faptul că posedă o intuiţie sigură şi o fină sensibilitate în a detecta încărcătura, cu totul specială, a obiectului său de studiu. Probabil şi din acest motiv, în modalitatea de abordare sub-zistă şi acel ceva ce o situează în teritoriul întrebărilor (formulate cândva de Raymond Aron) cu privire la om ca fiinţă situată în istorie. Aşa se face că, printre rânduri, textele sale adăposteasc (aproape nostalgic!?), intensa căutare a unui obiect de reflecţie care (potrivit formulărilor aceluiaşi lui Raymond Aron) să intereseze în acelaşi timp inima şi spiritul. Faptul devine evident acolo unde multitudinea de aspecte către care îşi concentrează atenţia se ordonează pe criterii situate în siajul dificilei şi controversatei probleme a cunoşterii –aducerea cât mai în lumină – a istoriei-care-se-face şi a acţiunilor care fac istoria. (Ceea ce se constituie drept unul dintre obiectivele semnificative ale proiectului.) Însă, consecvent, odată instalat în acest teritoriu, discursul se vădeşte vegheat şi de o altă (aroniană!) interogaţie (cvasi kantiană o cataloga Raymond Aron în ale sale Mémoires): “până la ce punct sunt oare capabil să cunosc obiectiv Istoria – naţiunile, partidele, ideile de ale căror conflicte abundă cronica secolelor – şi timpul meu?”. Judecând după considerabilele mase(!) de material mediatic cu care operează, şi după maniera în care acestea se ordonează într-un eşafodaj de o coerenţă fără cusur, cartea Mihaelei Albu conţine – prin ea însăşi – un posibil şi (evident) pozitiv răspuns.

Dacă – pe lângă cele despre care (atrăgându-ne cu osebire atenţia) am vorbit până acum – am mărturisi senzaţia că o discretă adiere de post-modernitate e subzistentă ideii şi concepţiei prin care se pune în operă acest demers, instantaneu, ne-am expune riscului unor previzibile reproşuri. Referirile la post-modernitate, chiar şi atunci când au fost convingătoare, nu s-au aflat aproape niciodată în graniţele unei viziuni unanim împărtăşite. Ele se regăsesc, mai curând, în teritoriile nesfârşit-controversatelor şi abruptelor schimbări de traiectorie care, mereu, configurează alte paradigme şi discursuri aflate în veşnică nepotolită confruntare . Deci nu e de mirare că tot mai numeroase voci acuză – pe bună dreptate – utilizarea în exces, (adesea aleatorie), a respectivului termen. Dar totuşi… printr-un acord quasi general, post-modernităţii i se recunoşte incontestabilul sens de marcă semiotică semnalând fenomene (noi!) ce trebuie explorate şi teoretizate. Prin urmare, când cu inevitabilele precauţii întrezărim o (incriminabilă) adiere de post-modernitate, vorbim despre o valoare simptomatică ce semnalează prezenţa – în carte – a acelui ceva neliniştitor care, prin noutate, se refuză înţelegerii comune sau catalogărilor.

O noutate, oarecum în răspăr, se întrezăreşte şi în maniera cu totul diferită de a gândi actul jurnalistic. Potrivit unei accepţii (generalizate), acesta e considerat – exclusiv – prin prisma efemerităţii sale. Plasat sub un semn al zădărniciei, al vânării de vânt, el se vădeşte – prin specificul său – destinat evaluărilor depreciative. Aspectul depăşeşte sfera de scopuri urmărite în carte; dar sensurile adiacente pledoariilor ei susţin (inedit şi interesant) existenţa unor fecunde valori tocmai în acuzata efemeritate. Nu de tot epuizabilă sub clipa cea repede ce ni s-a dat, desconsiderata presă devine aptă, să (re)modeleze, şi (poate) chiar să determine necesarele mutaţii majore din interiorul mentalului nostru. Devine limpede: avem în faţă o tentativă originală de a reflecta din interiorul (dar şi din afara) acestei nou constituite culturi: Cultura Media. Şi – fără a face abstracţie de faptul că, în latenţele lumii contemporane, domină acea supradoză de infotainement – se încearcă un nou tip de lectură a lumii mediatice, a rosturilor şi rolului acesteia ca instrument al schimbărilor menite să confere individului o mai mare putere, totodată modelându-l ca forţă activă şi responsabilă.

Doctor în filologie la Universitatea Bucureşti, (cu o specializare în limba şi literatura română şi o a doua în limba engleză), Mihaela Albu (profesor la Universitatea din Craiova), funcţionează timp de mai mulţi ani (în urma unui dificil concurs), ca visiting professor la Universitatea Columbia din New York, Catedra Nicolae Iorga. Este de asemenea autoare a unor apreciate studii de specialitate şi a unui manual Limba română-limbă străină, utilizat în numeroase bibliografii ale unor universităţi străine (între acestea şi celebra Sorbona). Mihaela Albu este membru corespondent al Academiei Româno-Americane, precum şi al Society for Romanian Studies (SUA), deţinătoare a Premiului Asociaţiei Internaţionale „LiterArt XXI” şi al celui atribuit de revista Origini-SUA. Face parte din colegiul de redacţie al publicaţiilor Meridianul Românesc şi Romanian Journal. Începând din anul 2ooo i s-a încredinţat şi funcţia de redactor-şef al revistei Lumina lină (Gracious Light), care apare la New York. Aceeaşi funcţie şi acelaşi tip de atribuţii şi-a asumat şi pentru redacţia Ziarului Lumea Românească (The Romanian World Press) editat în SUA şi difuzat în Canada, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Romania, şi Suedia. Aşa se face că, pe parcursul vremii numele său a devenit o garanţie de seriozitate şi competenţă.

Dar Mihaela Albu este cunoscută – înainte de toate – ca un scriitor de talent. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, autoare a unor apreciate volume de critică, eseuri şi poezie, ea este o prezenţă des întâlnită în paginile revistelor literare. Prefaţându-i una dintre cărţile de eseuri, poetul Cassian Maria Spiridon utiliza, inspirat, sintagma (de extracţie barthes-iană) a discursului îndrăgostit. Deşi lapidar, confratele ieşean surprinde o trăsătură esenţială în scrisul Mihaelei Albu. Într-adevăr, paginile ei respiră sub fascinaţia acelui tip de discurs. La rândul nostru, referitor la cartea aflată în discuţie, menţinându-ne în siajul cuvintelor aceluiaşi Roland Barthes, am remarca şi un gust al cuvintelor devenit semnul cunoaşterii profunde şi fecunde.

Diversă şi dinamică, paleta de preocupări a autoarei! La ea mai poate fi alăturată o foarte bună (serios documentată) cunoaştere a literaturii şi scriitorilor din diasporă. În toate acestea vom distinge elementele şi temeiurile ce o recomandă pe Mihaela Albu drept una dintre acele persoane (foarte puţine la număr) cu adevărat apte să se încumete şi să reuşească într-un asemena proiect. În plus, valorosul act de memorie pe care l-a instrumentat se regăseşte – deplin rezonant – şi cu o serie de determinaţii care, în contemporaneitatea noastră, anunţă perspectivele unei noi Declaraţii a drepturilor omului. Pentru că, într-un fel sau altul, la acest început de mileniu moştenim, noi toţi, semnificaţiile unor evenimente a căror gravitate încă nu a fost (totuşi) şi încă nu este suficient conştientizată. S-a vorbit la un anume moment despre un sfârşit al istoriei, aşa cum, ulterior, aproape obsesiv, se va fi vorbit şi despre alte sfârşituri (al metafizicii, al filosofiei, al logosului, al ideologiilor, al meta-narativelor, al moderităţii, al comunicării, etc…) Am putea descifra în aceastea un semn că şi pentru istorie a început, ori se prefigurează, se anunţă, o esenţială mutaţie. Poate că a început să se configureze acea întelegere care (spunea Heidegger) să aibă în vedere nu numai omul ci şi natura omului. Iar astăzi omul mai poate fi gândit doar ca Libertate ce se sustrage cunoaşterii orientate obiectual, el fiind altceva decât un produs al naturii şi istoriei, şi fiind – totdeauna – mai mult decât ceea ce poate să ştie el despre sine; şi oricând altceva decât se poate anticipa, dat fiind că sinele său (das Selbst) nu este accesibil nici unei investigări. Să ne mai reamintim că … Hegel, marele gânditor al iertării şi al reconcilierii, spunea că totul poate fi iertat, mai puţin crima împotriva spiritului şi puterii de reconciliere a iertării.

Din astfel de perspective devine evident un fapt: discursul mediatic nu mai trebuie (obligatoriu) gândit ca un appareil sanglant de la destruction, ci, dimpotrivă, (şi) ca un amplu şi benign instrument în interiorul jocului social, accentuând fenomenul de responsabilitate şi activism în sfera umanului. Ceea ce pare a fi unul dintre mesajele importante ale cărţii semnată de Mihaela Albu. Carte care, evident, se adresează fiecăruia dintre noi, gravitând în proximitatea unui profund şi străvechi adagiu: De te fabula narantur!

Într-un anume fel ar putea deveni evident faptul că această carte participă la ceea ce, altădată, textele sacrenumeau semnele ale vremii. Acele semne care şi astăzi, ca şi atunci, prin tulburarea a timpului nostru continuă să lucreze ca o energie inefabilă a unui supra sens din care s-ar putea desluşi. o nouă urnire a istoriei potrivit căreia (reluăm cuvintele scrise de Hannah Arendt) demnitatea umană are nevoie de o nouă garanţie care poate fi găsită numai într-un nou principiu politic, într-o nouă lege pe pământ, a cărei validitate trebuie, de data aceasta, să cuprindă întreaga umanitate.

Les abus de la mémoire, Editions Arléa, Paris -1995

Op. cit.

Din postfaţa semnată de Răzvan Codrescu la volumul intitulat Întoarcerea la Hristos (document pentru o lume nouă), al lui Ioan Ianolide, Ed. Cristiana-Bucureşti-2006, decupăm un text cu o informaţie edificatoare ce ar trebui să dea de gândit: „ …la peste 15 ani de la prăbuşirea vechiului regim, în Romania nu avem nici un martirologiu oficial şi nici un martir creştin anticomunist cinstit după cuviinţă de Biserica neamului (în timp ce în Rusia, bunăoară, au fost canonozaţi cu sutele)../…./Noi însă nu numai că nu ne-am învrednicit, nici bisericeşte, nici istoriceşte, să recunoaştem jertfa mărturisitoare /…./ trecând prin Valeriu Gafencu (căruia i s-a şi spus „Sfântul închisorilor”) sau prin sublima mucenicie a filosofului Mircea Vulcănescu (« Să nu mă răzbunaţi !), până la ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) şi Maica Mihaela Iordache (căci femeile şi-au dat şi ele tainul lor mucenicesc), dar le necinstim zilnic memoria, fie prin uitare nepăsătoare, fie prin insinuări impioase (cum este, de pildă aceea că Ortodoxia românească n-ar fi opus rezistenţă comunismului, ci ar fi pactizat fără reacţie cu acesta).

Tony Judt (deţinătorul premiului Hannah Arendt decernat în noiembrie 2007) eseu publicat în The New York Review of Books, vol 55,nr.2,14 febr. 2oo8, republicat în I.D. nr.3 (42), martie 2008.

Bogdan Cristian Iacob – „Condamnarea regimului comunist din România între text şi context” – I.D. nr. 8 (35)- august 2007.

Lecţia, ed.Cartier,pag. 21o

Douglas Kellner – Media Culture, London and New York, Routledge, 1995 / Versiune în limba română Institutul European Iaşi, 2001,

Sylvie Mesure – Notă asupra ediţiei 1986, Raymond Aron Introduction a la Philosophie de l’histoire, Ed. Galimard.

Julliard, Paris, 1983.

În acest sens deosebit de edificatoare este Best, Steven and Douglas Kellner, Postmodern Theory, Critical Interrogation, Londra, New York, Macmillan and Guiford- 1991).

Douglas Kellner – Media Culture London and New York, Routledge, 1995 / Versiune în limba română Institutul european Iaşi, 2001, p.60.

Ibid.

Karl Jaspers

Ibid.

Prefaţa la prima ediţie la Originile totalitarismului, ed. Humanitas, 2oo6

_____________________

28 Septembrie 2009 – Claudia Voiculescu: „Şansa suferinţei“, Ed. „Muzeul Literaturii Române“, Bucureşti, prefaţă de Aureliu Goci (Victor Sterom)

„Cartea doamnei Claudia Voiculescu trebuie citită – ca un poem integral – ca semnificaţie şi unitate a creaţiei – poem fragmentat doar de necesităţile de respiraţie şi unitate internă.“ (Aureliu Goci).

Formată din trei mari capitole: 39 de rondeluri, 26 de sonete şi 40 de alte poezii, – şansa suferinţei – se împlineşte prin structurala duală a poetei, pendulând stilistic dar şi spiritual între real şi ideal – structură profund paradoxală. Cu rondelurile se apropie de Alexandru Macedonski ale căror teme şi motive lirice vizează un univers individual, aspirând spre desăvârşire, stăpânind perfect arta filigramării.

„Mai pot să fiu o alinare/ Sau tristă zi sub cer noros/ Sau doar o gravă întrebare/ Sau cornul unui melc fricos./ Mai pot să fiu o-nfiorare/ Sau vânt sălbatic, volburos…/ În tristă zi sub cer noros/ Mai pot să fiu o alinare/ Sau pot să fiu abandonare,/ Murmur de seară, aburos/ Şi dor durut, mir şi mirare/ Sau vin răcoritor, brumos/ Cinstit la ceas de alinare.“ (Pot să fiu o alinare). Cu sonetele, de asemenea, se apropie de un alt mare poet Victor Eftimiu, realizând o adevărată alchimie a cunoaşterii, a iubirii prin meditaţie, dezvăluindu-ne – uneori senzual şi ceremonios, alteori discursiv şi melodramatic – dar, structural, printr-o luminoasă vitalitate, spontan şi deloc parcimonios.

„Noi am uitat să mergem la ospeţe/ Sau să cântăm un cântec îndrăgit/ Sau s-alinăm un suflet oropsit/ Când ne cerşeşte gestul de tandreţe./ Ne este sufletul adânc rănit/ Tristeţile ne dau de-acum poveţe/ Parc-am pune peste vis ostreţe/ Să fie orice lucru de plătit/ Străin şi-aşa de-nşelător e totul/ Şi raiul e uitat în noi captiv/ Şi nu mai ştim nici care-i antidotul./ Nedumeriţi privim retrospectiv./ Şi rătăcind precum Iscariotul/ Ne muşc-al remuşcării colţ parşiv…“ (Sufletul rănit).

Starea aceasta – din acest sonet – se prelungeşte şi în poemul din finalul succintei mele fulguraţii critice, în care, parcă rupe fâşii substanţiale dintr-un suflet încercat de fiorul tulburător – un corolar al plânsului fără ieşire. Tăietura versului, plină de prospeţime, ţinteşte spre concentrare şi perfecţiune. Distinctă mi se pare a fi „vâna romantică“, altoită pe o forţă persuasivă şi semantică proprie. În fine, în adâncul ideatic al acestui lirism plasticizat, palpită vădit şi indiscutabil autenticitatea.

„Mă doare iar lumina ce se pierde/ Într-un fundal de negru, să dezmierde…/ Pe cine, mai aproape de tine să mai chemi/ Când totul este-n ceaţa unei ostile vremi? Mie însă-mi, Doamne, mi-e sufletul o pradă/ În gheara unui uliu. Nu ştiu de-o să cadă/ Sau înghiţit de uliu, neauzit şi stins/ Va mai zbura cu-acesta când aripa şi-a-ntins.“ (Mi-e sufletul o pradă).

VICTOR STEROM

_________________

25 Septembrie 2009 – Adrian Botez: „Ruguri – România sub asediu“, Carpathia Press, Bucureşti, 2008 (Cătălin Mocanu)

Întotdeauna, am apreciat volumele de publicistică, în care sunt adunate articole publicate, de-a lungul timpului, şi în diverse ziare şi reviste, pentru că ele îmi oferă, retrospectiv, imaginea societăţii, de la momentul scrierii lor. În ultimii ani, m-am putut delecta, astfel, cu volume excepţionale, adevărate cronici ale perioadei de după 1989, precum cele semnate de FLORIN PARASCHIV, România în disperare temperată, 2001, GABRIEL CONSTANTINESCU, Gâlceava anticomunistului cu lumea, 2002, FĂNUŞ NEAGU, Punţi prăbuşite, 2002 ş.a. Spre deosebire de memorialistică, adesea melancolică şi metaforizantă, publicistica are nerv, este o radiografie a prezentului, are verbul tăios şi combativ; în scrierea istoriei, publicistica are un rol decisiv.

De curând, am primit cu bucurie o astfel de antologie, semnată de bunul meu prieten şi coleg, prof. dr. ADRIAN BOTEZ. Evident, o mare parte a articolelor adunate în volumul Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Bucureşti, 2008 (postfaţa – Ideologul Neamului Metafizic, semnată de eminentul om de cultură român Artur Silvestri), îmi este cunoscută, fiind vorba de articole, nu mai vechi de un deceniu, publicate în reviste precum Scara, Crezul nostru, Permanenţe, Contraatac şi revistele electronice ARP – ale dlui dr. Artur Silvestri.

Cititorul operei poetului, criticului literar şi publicistului Adrian Botez descoperă, succesiv, un poet abisal, constant sfâşietor, un hermeneut al operelor marilor clasici români, profund cunoscător al mitologiei popoarelor, simbolisticii, ocultismului, teologiei şi antroposofiei, deopotrivă, şi un publicist ardent, permanent receptiv la zvârcolirile prezentului. Temele predilecte ale publicisticii profesorului Adrian Botez sunt cele care ar trebui să îl preocupe pe orice intelectual responsabil: Şcoala şi destinul educaţiei românesti la începutul mileniului al II-lea, problemele tineretului debusolat, Biserica Ortodoxă Română, soarta Neamului Românesc după integrarea europeană, problema aromânească, despiritualizarea şi alienarea  omului în era postindustrială ş.a.

Profesorul Adrian Botez nu este un ziarist “rezonabil”, năzuind a-şi croi o notorietate în peisajul publicistic postdecembrist, aşa cum practică cei care ne împărtăşesc “veninoasele nimicuri”. Atitudinile sale ferme îl forţează, parcă, să scrie, din ce în ce mai virulent, la adresa celor care spurcă valorile Neamului şi ale Ortodoxiei Româneşti. În mod paradoxal, publicistica profesorului Botez este “comandată”de chiar cei împotriva cărora scrie.

În abordarea chestiunilor naţionale, profesorul Adrian Botez este un om de dreapta, un naţionalist autentic, în directa descendenţă a lui Eminescu, iar în rezolvarea problemelor sociale, un militant de stânga, un utopist chiar. Aparentă contradicţie, dar de înţeles, din moment ce modelul său este însuşi IISUS HRISTOS (deşi, din prea multa modestie care îl caracterizează, nu mărturiseşte acest lucru).

Profesorul Adrian Botez este, poate, singurul publicist al momentului care nu doar observă şi critică, ci oferă soluţii la problemele pe care le analizează. Demersurile sale sunt judicioase, pentru că responsabilitatea este o constantă, la profesorul, publicistul şi cetăţeanul Adrian Botez.

Personal, mi-aş fi dorit să nu existe un publicist Adrian Botez. Profesorul Botez a început “aventura publicistică” relativ târziu, nemaiputând suporta să asiste pasiv la dinamitarea valorilor Neamului Românesc şi ale Bisericii Ortodoxe. Articolele sale de presă apar dintr-o necesitate a societăţii româneşti, care reacţionează tot mai lent la diverşii fermenţi dizolvanţi ai Neamului şi Ortodoxiei. Profesorul Botez, mare poet creştin şi eminent critic literar, “face” presă, dezgustat de decadenţa acestui prezent perfid, în loc de a-şi continua opera literară şi de critică/hermeneutică. Acestui prezent i se consacră până la epuizare, dintr-o profundă conştiinţă de intelectual, deşi, paradoxal, domnia sa detestă acest prezent mercantil şi diabolic.

Dacă, din păcate, vom fi privaţi de a mai avea în faţă alte pagini excepţionale de poezie şi critică literară, semnate de profesorul Adrian Botez, aceasta se datorează faptului că publicistica lui Adrian Botez, la fel, excepţională, este, pentru societatea românească, atât de necesară.

prof. CĂTĂLIN MOCANU

____________________

24 Septembrie 2009 – Victoria Milescu: „Conspiraţii celeste“ (Florentin Popescu)

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). Şi când spun consecvenţă cu sine am în vedere, în primul rând, o permanentă căutare a mijloacelor de expresie care să ,,traducă‘‘ în limbajul poeziei incandescenţa unor trăiri nu numai autentice, ci şi convingătoare, cu vădita intenţie de a le găsi un suport ideatic pe măsură. Căci dacă în primele sale cărţi, dna Victoria Milescu acorda, ca să zic aşa, într-un termen mai puţin literar, prioritate sentimentului, trăirii fruste, impresiei imediate, treptat-treptat, poeta a început să ,,vadă idei‘‘, cum ar fi spus Camil Petrescu.

Aşadar avem a face, de la un volum la altul, cu parcurgerea unor etape ce reprezintă tot atâtea trepte spre conceptualizare şi maturizare lirică, fără însă a se marca o definitivă rupere de afecte, ori o voalare totală a lor.

,,Poezia – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu – este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează.‘‘

În ce o priveşte pe dna Victoria Milescu, ,,organizarea‘‘ de care vorbea criticul de la ,,Viaţa Românească‘‘ capătă concreteţe, pregnant,

în cartea pe care o ai acum în faţă, stimate cititor. Respectiva ,,organizare‘‘ se produce cel puţin pe două mari direcţii, ambele susţinute, aidoma unor cariatide, de idei deopotrivă interesante şi totodată adecvate temperamentului autoarei.

Prima ar fi, după opinia mea, cea care vizează un anume tip de meditaţie asupra existenţei, a vieţii şi a morţii, cealaltă o înclinare către poezia sacră, de pătrundere şi descifrare a tainelor dumnezeieşti cărora, prin spirit şi simţire, i se circumscrie în totul şi ,,trestia gânditoare‘‘ – omul.

La graniţa dintre speranţă şi vis, dintre existenţă şi nefiinţă stă acel vanitas vanitatum care i-a dat dintotdeauna fiinţei noastre fiori de nelinişte. ,,Dumnezeu şi moartea – citim într-un loc –/ îmi poartă de grijă/ eu fac să dureze efemerul/ construiesc o casă pentru vrăbii/ sădesc un pom pentru rai/ fac un copil care va dărâma casa/ fiind prea mică/ şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte/ scriu o carte despre toate acestea/ şi cineva o va arde/ să se încălzească sub viscol…‘‘ (Imitându-i pe ceilalţi).

Poeta este o nemulţumită – de sine, de lume, de proasta orânduire a lucrurilor – şi pe alocuri gata să descopere chiar şi unele ,,conspiraţii celeste‘‘ , dar ,,reproşul‘‘ nu este rostit în felul imperativ de odinioară al lui Arghezi, ci cu un fel de resemnare, care mi se pare a veni dintr-o superioară înţelegere a psihologiei umane, dar şi a cosmosului. Pentru dna Victoria Milescu ,,diamantul cerceilor nu mai sună‘‘, ,,şiragul perlelor s-a tocit‘‘, poeta este trezită de ,,chemări la nesupunere‘‘, în ,,venele crepusculare‘‘ vede o ,,cupă cu vinul nobil şi vechi al sângelui‘‘ într-un fel de disoluţie a universului, altădată animat de cântecul unor ,,păsări scumpe şi rare‘‘.Viziunea este aici halucinantă, iar imaginea venelor crepusculare comparate cu ramurile unui ,,copac aproape uscat‘‘ este, fără îndoială (şi fără exagerare!) demnă de unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Dna Victoria Milescu practică, pe de altă parte, o poezie sacrificială, în care lamento-ul său se petrece în preajma sau pe altarul poemului, căruia i se dăruie cu totul, care îi domină existenţa şi care rămâne referenţial în multe locuri – ceea ce o apropie, desigur, de gruparea aşa-zis ,,optzecistă‘‘, cu care, de altfel, nu i-am descoperit alte tangenţe.

Poeta este, în fond, o îndrăgostită de viaţă şi de toate ale lumii, o neînţeleasă (ca orice autentic creator de poezie) şi – dăruită cuvântului – se revoltă la gândul morţii şi al contopirii în univers, sentiment delicat şi frumos creionat, ca într-o stampă japoneză (în care umbrele şi tuşele de culoare vorbesc singure) într-un poem intitulat Jertfa zilei: ,,Dintre atâtea

păsări/ nici una nu te ia în zbor/dintre atâtea flori/ nici una nu-ţi spune secretul/ reînfloririi/ dintre atâţia sori/ nici unul nu redevine/ lut cu chip de om/ dintre atâţia oameni/ nici unul nu îţi sare în ajutor/ când te atacă haita cuvintelor/ dintre atâtea cuvinte/ nici unul nu se va sinucide/ pentru a te înţelege deplin/ dintre atâtea zile/ nici una nu va rămâne cu tine…‘‘.

Un nor de melancolie umbreşte chiar şi puţinele poeme de dragoste din carte, poeme în care inefabilul alternează cu notaţia simplă, într-o delicată creionare a tandreţei umane: ,,de-aş veni dinspre vânt/ aş şlefui diamante/ de-aş veni dinspre praf/ m-aş lipi de tălpile tale/ însângerând cerul…‘‘ (Dreptul la neîncredere)

Cât priveşte poezia circumscrisă sacrului, dna Victoria Milescu nu se pierde în căutări sterile şi de sub condei îi ies uneori texte de rară frumuseţe, amintind parcă de performanţele de odinioară ale unor V. Voiculescu, Nichifor Crainic sau Blaga: ,,Cât cer e-n mine/ câte jivine rare/ câte păduri de fag şi de smochin/ şi câte mări cu nave albe/ tăind rechini, sirene caste/ câte petreceri fericite până-n zori/ şi câte omucideri semnate: homo faber, homo industrious, homo duplex/ câte iubiri de ce-i nepământesc/ şi în răspăr cu legea/ pe toate ţi le dăruiesc/ o, Doamne, ia-napoi ce ţi-am prădat!‘‘ (Flăcări pe ape).

Fără îndoială, cum scriam mai deunăzi înbtr-o cronică la o carte anterioară a acestei autoare, dna Victoria Milescu este o poetă cu mult mai importantă decât unele gloriole ale momentului, elogiate prin reviste. Iar volumul de faţă o dovedeşte încă odată.

7 Brumărel 2006

FLORENTIN POPESCU

________________

23 Septembrie 2009 – Gheorghe Neagu: Antologie de poezie-Oglinda literară, 2000-2007 (Al. Florin Ţene)

Se pare că nici-o revistă pe suport de hârtie,chiar cu tradiţie,nu a luat iniţiativa de a publica în cuprinzătoare antologii anumite genuri literare,abordate de colaboratori,publicaţi în paginile acestora,într-o anumită perioadă de timp.Aşa cum,de fapt,ne face cunoscut în Cuvânt introductiv Gheorghe Andrei Neagu,redactorul şef Oglinda literară.

Din peisajul revuistic autohton s-a desprins publicaţia lunară Oglinda literară(ctitor şi redactor şef, prozatorul Gheorghe Neagu),care în 2008 a publicat Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007.Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu.

În voluminoasa carte de 420 de pagini sunt cuprinşi,în ordine alfabetică,toţi poeţii cu poeziile lor,din generaţii diferite,care au publicat în revista focşăneană în perioada 2000-2007.Antologia de poezie a fost publicată,aşa cum se specifică în Cuvânt introductiv ,cu ocazia trecerii Oglindei literare în cel de-al şaptelea an de apariţie editorială.

Această Antologie de poezie se constituie,practic,în o bibliotecă a poeziei contemporane ,de început de secol.Dacă,pe durata unei singure generaţii,cărţile au o mişcare secretă,orgoliul împindându-le mereu spre raftul din faţă,într-o antologie ,cum este cea de faţă,vecinătatea poeziilor semnate de diferiţi poeţi,se armonizează într-o formă de comunicare subtilă.

A apropia poeţi cu mare experienţă ca:George Anca,Maria Cogălniceanu,Daniel Corbu,Nichita Danilov,Viorel Dinescu,Eugen Evu,Adrian Frăţilă,Octavian Goga,Ghe.Grigurcu,Radu Gyr,Carolina Ilica,Marin Ifrim,Dumitru M.Ion,Leonida Lari,Ghe.Istrate,Virgil Panait,Gh.Neagu,Adela Popescu,Ion Roşioru,Petru Scutelnicu,George Stanca,Victor Sterom,Al.Florin Ţene,Miron Ţic,Ionuţ Ţene,Varujan Vosganian,etc,de mai tinerii poeţi,unii chiar în faza de debut,a făcut ca această Antologie de poezie să se constituie într-un evantai de stiluri şi estetici diferite.Acest volum este un barometru sensibil care indică starea Poeziei româneşti între două veacuri.Sunt incluşi poeţi de pe scena lirică care au mângâiat o altă estetică înainte de război(O.Goga,Radu Gyr,etc.),dar şi cei care valorifică fronda ce-i animă.De la iubitorii versului clasic:Toma Barbăroşie,Paul Andrei,Corneliu Vasile,Leonida Lari,la clasicii O.Goga,Radu Gyr,sau la parcimoniosul Constantin Duşcă,de la prozaismul rememorabil al Ecaterinei Negară, la redudanţa fugară,studiată,a lui Ion Tudor Iovian,sau la lirismul ce frisonează mai toate poemele.Aceste caracteristici complectează paleta policromă a fizionomiei poeziei de astăzi.La aceste generaţii reunite descoperim ştiinţa notaţiei cotidianului în registrul prozaic,uneori bufonic,histrionismul,patosul,sarcasmul,beligeranţa ludică,dar şi romantismul echilibrat,încorsetat în versuri clasice de bună factură.Poeziile publicate în Oglinda literară şi reunite în această Antologie sunt şi expresia gustului redactorului şef Gheorghe Neagu şi al celui care răspunde în cadrul redacţiei de poezie.Trebuie să remarcăm că această revistă cultivă bunul gust,echilibru moral şi estetic,respingând „poeziile” acelora care promovează pornografia şi imoralitatea numai pentru a şoca şi a fi „originali”.

Poeţii incluşi în această Antologie reprezintă puntea de trecere între semnele de emancipare ale secolului în care am intrat,ale liricii dinainte, şi trăsăturile postmoderniste,globmoderniste,organizate într-o poetică omogenă,coerentă.A evidenţia atâtea rădăcini care-i leagă pe mai tinerii poeţi de antecesori,într-o Antologie,nu e câtuşi de puţin o încercare de umilire,ci o realitate ,ce trebuie evidenţiată,a istoriei literaturii.Toate aceste modele acţionează asupra prezentuluzi precum strămoşii.Acceptând rudenia de singe,atunci poeţii incluşi în această Antologie utilă şi interesantă,concedem să acceptăm că există şi unele asemănări între poeţii aceleiaşi generaţii ,şi ,chiar,cu cei din alte generaţii.Vorba aceea ,sângele apă nu se face.Moştenirea genetică se trasmite împotriva voinţei.Modelele acţionează,este o lege a naturii.Motiv de stuidiu pentru critici şi mai ales pentru istoricii literari.

Antologia editată de revista Oglinda literară se constituie într-un necesar instrument de lucru pentru cei interesaţi ce doresc să studieze fenomenul poetic la începutul secolului XXl,dar este şi o zestre,peste timp,a Poeziei româneşti,în condiţiile intrării ţării în Uniunea Europeană,şi al fenomenului globalizării.Chiar dacă nu este o condică fabuloasă a bibliotecii Babel,este o mini-bibliotecă de pe raftul din faţă a Istoriei Poeziei contemporane.

AL.FLORIN ŢENE

_______________

22 Septembrie – Ştefan Acatrinei, „Sfântul Francisc şi Sfânta Clara“,  Editura Serafica, Roman (Cezarina Adamescu)

Cartea de faţă ar putea fi numită “O incursiune în epopeea mişcării minoritice”. S-ar crede că nimic nu mai poate fi descoperit legat de universul franciscan. Cercetătorii au mult de colindat pe cărări uneori bătătorite încât îşi pot epuiza toate resursele de apă vie, trezindu-se totuşi pe urme ştiute, în hăţişurile istoriei, învăluiţi în ceaţa miturilor, a legendelor înflorite, exagerate şi uneori mistificate după dimensiunea admiraţiei şi pietăţii faţă de sfântul favorit.

Cu toate acestea, mereu se vor găsi spirite cercetătoare, fascinate de filonul de lumină freatic care să aducă un plus de aer proaspăt printre prăfuitele manuscrise ale hagiografilor.

Este ceea ce face autorul lucrării de faţă, părintele Ştefan Acatrinei, O.F.M.Conv. care, cu asiduitate şi răbdare, ne introduce în acest univers fascinant ce a dat naştere unuia dintre cei mai remarcabili sfinţi care şi-a pus amprenta definitiv, nu numai pe spiritualitatea Evului Mediu dar şi a timpurilor moderne.

Urmărim dinamica dezvoltării numerice şi spirituale a istoriei Ordinului Franciscan pe parcursul a circa opt veacuri, în drumul său spre Cetatea din Ceruri, având ca suport promisiunea Testament a Seraficului Părinte Francisc, făcută tuturor acelor care vor intra în Ordin din timpurile sale până la sfârşitul veacurilor : “Cine ţine seama de acestea, să fie binecuvântat în cer de Tatăl preaînalt şi să aibă parte încă de pe pământ de binecuvântarea preaiubitului Său Fiu, împreună cu Sfântul Spirit Mângâietorul şi cu toate tăriile cerului şi cu toţi sfinţii” (Test, 40) – promisiunea transformată în binecuvântare şi care se regăseşte şi în Testamentul din Siena : “Scrie, că îi binecuvântez pe toţi fraţii mei, care sunt în ordin şi care vor veni până la sfârşitul lumii…” (Test. din Siena,1).

Mesajul care se desprinde din lucrare este o propunere de viaţă, nu atât a diverselor comunităţi, cât a fiecărui creştin în parte, este o provocare la convertire, la schimbarea radicală a vieţii, de înaintare pe calea desăvârşirii.

Se ştie, viaţa religioasă este o carismă, îmbrăţişarea şi statornicia în această condiţie de viaţă e un har deosebit. Un “Ordin” religios face parte din corpul social al Bisericii cu tot cu doctrina sa, constituţiunile sale organice, cu tradiţiile sale, iar aceasta nu anulează esenţa dinamică a “Ordinului”. Principiul reînnoirii dinamice – include şi revenirea repetată la izvoare, la “aspiraţiile originare, la spiritul şi idealul fondatorului” (Mesagerul Sfântului Anton, iulie 1995, “Carisma franciscană”).

Fără îndoială că spiritualitatea franciscană este una dintre cele mai fascinante forme de înaintare pe calea cunoaşterii şi desăvârşirii religioase, după exemplul reprezentantului său, formă care exercită o atracţie deosebită nu numai în rândul creştinilor, de aproape opt secole, dar şi al necreştinilor. Ea se întemeiază pe carisma celui care a propus contemporanilor său un mod de viaţă atât de simplu în aparenţă, încât, nu numai că uimea, dar această uimire se transforma aproape întotdeauna în perplexitate. În realitate însă, a te apropia de Dumnezeu pe calea simplităţii, nu este un lucru atât de lesne de înfăptuit, cu atât mai mult cu cât oamenii, îndeobşte, caută lucruri care nu au nimic de-a face cu simplitatea şi smerenia franciscnaă.

Calea propusă de Sfântul Francisc constituie o adevărată răsturnare de valori şi ierarhii, aşa cum este şi calea propusă de Isus Cristos şi, nu e de mirare că Francisc însuşi s-a socotit “Novellus pazzus in mundo”. Calea simplităţii şi a smereniei reflectă originalitatea şi specificitatea vocaţiei sale.

Impactul pe care acest mod de slujire l-a avut asupra contemporanilor ca şi a generaţiilor succesive demonstrează, dacă mai era nevoie, viabilitatea demersului său spiritual, cel mai răspândit în întreaga lume. Însă, în ce măsură carisma franciscană este un “modus vivendi”, pentru tânărul creştin şi cum poate fi actualizată această carismă în condiţiile de specificitate puse la dispoziţie omului de societatea de consum, şi în chip deosebit, cât de fideli pot rămâne votului de sărăcie – fraţii franciscani -, la aceste întrebări şi încă la altele, la fel de incitante, încearcă să ne răspundă şi să ne convingă cu stăruinţă, autorul lucrării.

Teolog şi pedagog totodată, având menirea, nu numai de a enunţa precepte, dar şi de a le face înţelese, a le transpune în viaţă, dându-le formă şi conţinut, părintele Ştefan Acatrinei a înţeles că opera teologică, dincolo de canoanele în care este încadrată, rămâne un edificiu durabil la temelia căruia se află pietrele rare ale înţelepciunii, cunoaşterii, înţelegerii, spiritului de jertfă, răbdării, iubirii creştine, şi îndeobşte a celorlalte virtuţi. În sanctuarul de sine, autorul a păstrat trei nestemate : sărăcia, castitatea şi ascultarea, aceste carisme atât de scumpe Seraficului Părinte Francisc. Ele îi împodobesc trupul şi sufletul, îi înnobilează spiritul, răsfrângându-şi razele în afară spre luminarea semenilor şi a discipolilor.

Şi poate că ceea ce e cu adevărat valoros, rămâne tensiunea între ceea ce este spus şi ceea ce este tainic, de neexprimat în cuvinte, de rostit cu “şoaptele Duhului”. Şi aceste taine se află încrustate printre rânduri, în spaţiile dintre cuvinte, în sugestiile de reflexivitate, în întrebările care îţi încolţesc, nechemate în minte.

Un astfel de demers – pertinent şi responsabil e menit, nu numai să edifice, dar şi să ilumineze sufletele.

Abordarea în cheie teologică a vieţii şi carismei autentic franciscane sporeşte şi suscită interesul de lectură. Iar rezultatele acestei cercetări şi exegeze teologice, alcătuindu-se într-un tot semnificativ, servesc comunitatea, avându-şi izvorul în trecut, activând în prezent şi proiectându-şi efectele în viitor.

Se cuvine o mică precizare : rândurile de faţă sunt doar un punct de vedere personal al cititorului însetat şi nu se constituie într-o referinţă critică, întrucât nu pot emite judecăţi de valoare ferme asupra unei lucrări teologice de o asemenea anvergură. Această prezentare poate cel mult să constituie un îndemn la o lectură fundamentală, necesară, plăcută, utilă, constructivă în procesul de edificare a persoanei şi pentru înaintarea pe o cale luminoasă spre atât de râvnita desăvârşire creştină.

Lucrarea de doctorat a părintelui Ştefan Acatrinei este precum o torţă aprinsă, purtată de sportivul elen, flacără care va dăinui şi care, transmisă din mână în mână, face ca focul sacru să dăinuie din generaţie în generaţie, ca un arc peste milenii. Importanţa şi originalitatea ei constau tocmai în transpunerea în viaţă a carismei franciscane şi aducerea ei la zi (aggiornare), astfel încât să nu mai râmână încremenită în hotarele secolelor XII, XIII, ci, înaintând în câmpul dinamic al Duhului Sfânt, să răspândească parfumul inefabil al acestei simplităţi şi comuniuni dintre vorbă şi faptă, făcând din orice ocazie, prilej de sfinţenie.

Dă-ţi seama că, oricine ai fi, eşti iubit” – poate că de la aceste cuvinte, transformate în motto, ale Papei Paul al II-lea, ar trebui începută intervenţia de faţă, căci această carte îţi conferă un sentiment tainic de încredere dacă nu în tine, cel puţin faţă de uriaşa forţă care se degajă din starea de copil al lui Dumnezeu şi sentimentul stenic al apartenenţei la marea familie. Şi ţie, nu-ţi va rămâne altceva de făcut decât să te laşi condus de mână prin această lume, în acest univers, către noi poteci care ţi se deschid şi te cheamă.

Pentru a ne face o imagine adecvată, cât mai aproape de adevăr, se cuvine o trecere în revistă a principalelor teme abordate de autor, care vizează trăsăturile specifice ale spiritualităţii franciscane reflectate în viaţa şi Scrierile Sfântului Francisc şi ale Sfintei Clara şi, în mod deosebit, carisma sărăciei, a ascultării, a castităţii, a umilinţei, urmarea lui Cristos în suferinţă, legătura cu Sfinţii Părinţi şi cu mediul monahal al timpului respectiv, dimensiuni majore ale spirtualităţii primei minorităţi franciscane. Autorul nu se mulţumeşte cu o privire exhaustivă, panoramatică, ci încearcă să pătrundă în miezul fenomenului franciscan care a dat naştere unui Ordin atât de răspândit în lume.

O astfel de întreprindere laborioasă, a necesitat, fără îndoială, o documentare amplă şi minuţioasă, o cercetare obiectivă, din care izvorăşte încă, o căldură inefabilă din iubirea faţă de acest sfânt Patron, atât de carismatic şi de îndrăgit. Francisc însuşi a fost un miez de foc care a ars continuu şi s-a mistuit până la sfârşit din iubire faţă de Acela pe care dorea să-L imite şi cu care voia să se identifice în suferinţă. Nu e de mirare, aşadar, că el continuă să împrăştie scântei de iubire pentru Isus şi acum şi, neîndoios, până la sfârşitul veacurilor, atrăgând ca un magnet, zeci de generaţii de creştini evlavioşi.

Autorul vrea să explice în paginile cărţii în ce constă, de fapt, această uimitoare forţă de atracţie.

Sfântul Francisc este o apariţie marcantă în istorie într-o perioadă de mari transformări pe toate planurile în lumea europeană. Aspectele istorice în care s-a dezvoltat Ordinul sunt legate de Evul Mediu, respectiv sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea, perioadă marcată de un profund progres la toate nivelurile, după opinia comună a istoricilor acestei perioade fecunde.

Sfântul Francisc nu poate fi rupt din contextul timpului său, de arealul în care s-a născut şi a crescut, cu toate că nimbul său străluceşte peste timpuri şi spaţii, transgresând istoria, lumea aceasta şi lumea de dincolo.

Secolul XII – epocă zbuciumată şi foarte încordată din istoria Europei şi a Bisericii orientale obosită de scindări şi lupte intestine pentru glorie şi putere, are la bază o societate caracterizată pe de o parte de mentalitatea profitului imediat, a acumulării de capital, de abuzul banilor, iar pe de altă parte, de noi forme de sărăcie şi violenţă. Paralel cu dezvoltarea socio-economică se poate vorbi şi de o dezvoltare a spiritualităţii şi pietăţii populare concretizată în pelerinaje, schimburi de idei, creşterea nivelului cultural al întregii societăţi.

Pentru a-l integra în acest context ca şi pentru a sublinia nota de prospeţime, noutatea stilului de viaţă, fascinaţia şi puternica atracţie pe care o exercita el ca persoană ca şi Ordinul proaspăt înfiinţat, autorul lucrării oferă o panoramă a situaţiei socio-politico-ecleziastice a Europei acelei epoci, după cum mărturiseşte în Capitolul I şi, în chip deosebit, aspectul convertirii atât de spectaculoase a lui Francisc, devenit, dintr-unul din cei mai înstăriţi tineri ai oraşului, în scurt timp, un om dezlipit total de cele materiale, dispreţuind tot ce-l îndepărta de Isus Cristos Răstignit, modelul suprem al sărăciei şi nimicirii de Sine.

Noul stil de viaţă, atât de uimitor, atât de insilut prin simplitatea şi naturaleţea sa, a avut ca urmare o schimbare radicală de mentalitate în societatea acelui timp, determinând pe mulţi tineri la alegeri radicale şi definitive precum şi focalizarea în jurul persoanei lui Francisc a nucleului primei fraternităţi.

Nici că se poate fenomen mai paradoxal în esenţa sa, dar Dumnezeu, care conduce cu grijă paternă paşii tuturor, de aşa ceva avea nevoie, în timpurile acelea, când se punea atât preţ pe bunurile şi prosperitatea materială – o dezlipire totală de acestea. Şi Francisc a fost omul providenţial, venit la timp să schimbe viaţa multora dintre semenii care se îndepărtaseră de mesajul Evanghelic. Şi această întoarcere la izvoarele creştine a fost fără precedent.

Toate acestea pe fondul unui progres rapid în toate domeniile vieţii sociale care a creat premisele unei îmbogăţiri rapide a păturilor feudale, făcând trecerea de la sistemul feudal la cel burghez. Ne este oferită, aşadar, o amplă frescă istorică, socială şi politică vizând amurgul epocii feudale şi zorii unei noi epoci: burghezia, cu tot ceea ce a adus ea – înflorirea comerţului, renaşterea oraşelor, schimbarea raporturilor sociale şi acel iz de libertate care nu incumbă neapărat descătuşarea de vechile forme de aservire, ci, dobândirea unor noi forme de subordonare, tot mai subtile, dar la fel de nedrepte, de inumane, bazate pe supremaţia banului şi a bogăţiilor materiale, de fapt, tot un fel de relaţii de dominare, sub altă haină. Puternica piramidă de raporturi umane sprijinită integral pe proprietatea feudală, atât de înrădăcinată, pare că se năruie în faţa acestui nou tip de relaţii. Şi schimbarea nu se face fără un ţipăt de sfâşiere. Este o răsturnare de ierarhii cu totul spectaculoasă, căci stăpânul de drept, feudalul, pare că nu mai are nici o putere, devenind ceva mai jos decât sclavul. Iar la întrebarea : “Francisc, pe cine vrei să slujeşti, pe stăpân sau pe slugă?” – acest spirit clarvăzător întrevede răspunsul menit să-i schimbe total viziunea asupra vieţii. Niciunul nu e atât de vrednic de slujire precum Acela care s-a făcut pe Sine însuşi sclav, din dragoste pentru oameni.

În aceste condiţii, pământul de care eşti legat, oamenii pe care-i slujeşti, sistemul de relaţii căruia îi eşti subordonat, nu mai înseamnă nimic, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi chiar spectaculoasă, aşa cum vedem din lepădarea de către Francisc a veşmintelor părinteşti în faţa episcopului şi a asistenţei, acest gest uimitor şi insolit pentru acea epocă, în care sistemul de relaţii era bine statornicit, capătă valoare de simbol, semnificând lepădarea totală de sine pentru a-L urma pe Cristos şi recunoaşterea dependenţei filiale numai faţă de Tatăl ceresc.

Este aceasta o altă formă de libertate într-o vreme când fiecare om era subordonat sistemului ierarhic structurat, cu reguli înţepenite, rigide, încât o astfel de lepădare era echivalentă cu un act aproape nebunesc? Da, este o formă de libertate nouă, la care acced doar sufletele alese, în dorinţa lor de a ajunge pe culmile cele mai înalte ale spiritualităţii şi desăvârşirii.

De altminteri, spiritualitatea monastică era centrată, tot pe exaltarea îndepărtării de lume (fugit mundi), aceasta devenind cea mai înaltă aspiraţie creştină.

Autorul prezintă succint câteva trăsături principale ale fizionomiei istorico-spirituale a Sfântului Francisc. Temperamentul cavaleresc era mai adecvat ambientului feudal specific trubadurilor care lăudau virtuţi cum ar fi : libertatea, loialitatea, compasiunea faţă de cei neajutoraţi, politeţea, ş.a. Francisc purifică şi transformă aceste valori naturale în spiritul credinţei, în căi evanghelice pe care le propune tuturor celor care se simt îndemnaţi să-l urmeze.

Evenimentele decisive din viaţa lui Francisc, cum ar fi întâlnirea cu leprosul, întoarcerea din drum de la Puglia după ce auzise vocea care-l întreba pe cine vrea să slujească pe stăpân ori pe slujitor, colocviul cu Răstignitul de la San Damiano, deşi par de o simplitate cuceritoare, sunt rodul unei perioade lungi şi zbuciumate de maturizare interioară, de acumulări şi meditaţii, conştientizarea de sine şi de ceea ce reprezintă în ochii celorlalţi, etc. Autorul lucrării pune accent pe momentul central al convertirii lui Francisc şi anume înţelegerea suferinţei sufletului şi a trupului ca pe o reflexie a patimilor lui Cristos şi ca o participare la ele – şi acest moment reprezintă cheia de boltă a întregii lucrări. Convertirea constituie pentru Francisc o schimbare progresivă, de fapt, închis în intimitatea sa, după care face pasul radical : “Şi-apoi, am cugetat o vreme şi am părăsit lumea” – spune el în Testament 4.

Adevăratul izvor al convertirii lui este însuşi Dumnezeu şi Francisc recunoaşte primatul iniţiativei lui Dumnezeu în Testamentul său : “Domnul mi-a permis mie, fratele Francisc, de a începe să fac pocăinţă astfel” (Test, 1 : FF 110).

Departe de a constitui scopul suprem, părăsirea lumii este doar o condiţie indispensabilă pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu. Abandonarea totală în braţele Providenţei divine este pentru Francisc şi, mai târziu pentru fraţi, un mijloc de dezlipire totală de sine şi un motiv de preamărire a bunătăţii Dumnezeiescului Tată, care pe toate le are în grijă.

Consecinţele convertirii se concretizează într-o angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos şi în aceasta constă noutatea formei sale de viaţă.

Francisc alege – spune autorul – viaţa de peregrin şi străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a realiza intima sa propunere spirituală, aceea de a-L imita pe Isus Cristos sărac, umil, răstignit, care a venit să-i slujească pe oameni şi să-i mântuiască de păcatele lor.”

Este foarte interesant de pătruns în acest univers, în acea atmosferă de tranziţie dintre vechi şi nou, pentru a percepe cum se cuvine, cum a irumpt ca o flacără în înalt, acel suflet arzător şi însetat de Dumnezeu, Francisc de Assisi.

Părintele Ştefan Acatrinei ne conduce cu mână sigură în atmosfera, pe cât de înfloritoare în aparenţă a noii burghezii, pe atât de şubredă în realitate. Căci, ce e mai înşelătoare şi mai supusă deşertăciunii, decât opulenţa clădită rapid şi pripit, pe truda şi pe sudoarea celor mai slabi? Şi totuşi, numărul celor puţini care deţineau mult, tindea să se mărească, şi mulţumirea lor de ei înşişi înflorea direct proporţional cu averile dobândite.

Pietro Bernardone era unul din aceşti noi stăpâni care, în virtutea banilor, aveau impresia că pot dobândi orice. Premisele erau întemeiate deja şi pentru tânărul Francisc. Şi chiar părea că va urma întrutotul idealul patern de a spori averea familiei. Când şi unde şi-a dat seama Francisc că toate acestea nu sunt decât amăgire, goană după vânt, nimicnicie? Mulţi hagiografi fixează momentele cheie ale trezirii conştiente la viaţă, fie în visul în care o voce l-a întrebat pe cine vrea să slujească, pe stăpân ori pe slugă, fie în convorbirea cu Isus Răstignit în Crucifixul de la San Damiano, fie mult mai devreme, în închisoarea de la Perugia, când, timp de un an, a meditat asupra trecutului său frenetic şi asupra viitorului care încă plutea în mintea sa în nebuloasă, dar care deja era în mâinile sigure ale lui Dumnezeu.

Cert e că Francisc, după întoarcerea din prizonierat, nu mai era acelaşi. Dorea să-şi schimbe total modul de viaţă, chiar dacă nu ştia încă, în ce direcţie. Materializarea acestui gând încolţit în nopţile de nesomn, avea să se producă, la timpul potrivit, şi într-un mod atât de neaşteptat, încât, se poate afirma că a şocat nu numai tânăra generaţie din care Francisc făcea parte integrantă, ci întreaga societate a assisienilor, ba chiar şi comunele dimprejur, iar mai târziu, întreaga Italie, pentru ca în cele din urmă, să depăşească toate graniţele.

Ce are mai spectaculos convertirea sa, faţă de cea a marilor convertiţi de-a lungul veacurilor? Şi cum a putut să zguduie mii de conştiinţe, mai puternic decât orice cutremur, iar puterea sa de atracţie continuă să crească peste veacuri, fără îndoială până la sfârşitul lumii? La aceste întrebări încearcă să dea un răspuns documentat şi pertinent autorul lucrării “Sfântul Francisc şi Sfânta Clara”, apelând la hagiografi cunoscuţi timpurilor medievale cum sunt Celano, Sfântul Bonaventura, ca şi la “Izvoarele Franciscane” reuşind să surprindă trăsăturile cele mai pregnante ale personalităţii celui care va deveni “piatra unghiulară a fraternităţii”.

A te dărui total lui Dumnezeu, urmându-L pe Cristos după învăţătura Evangheliei, contemplarea profundă, sărăcia trăită în umilinţă, efortul continuu de a converti propria inimă – iată dorinţele ce-l animau pe Francisc, imediat după convertire precum şi strădania de a descoperi chipul lui Cristos în cei mai săraci şi în fraţi, pentru a-L imita – deziderate care trebuiau concretizate într-o regulă. Iată pe scurt miezul, esenţa trăirii franciscane, pentru cei care încă n-au cunoscut acest ideal de viaţă fraternă, dar doresc să ştie câte ceva despre ea. Apostolatul penitenţial itinerant început cu doi fraţi discipoli, Bernardo de Quintavalle şi Pietro Cattani, avea să fie primul experiment de viaţă franciscanaă, sămânţa noii comunităţi creştine ce a dus la formarea nucleului celor 12 fraţi (precum cei 12 Apostoli ai lui Isus Cristos), pentru care Francisc a scris Regula, a mers la Papă ca să i-o aprobe.

Un adevărat dar făcut de Dumnezeu, nu numai acelui Ev şi acelui spaţiu geografic, dar şi nouă, celor de azi, care dorim să-i ducem mai departe flacăra pe culmi. O dovadă în plus că Dumnezeu, la timpul potrivit, se foloseşte de oameni pentru a-i continua opera de iubire.

Punctat semnificativ, acest moment, al constituirii fraţilor în primul nucleu franciscan, reprezintă un punct de referinţă în istoria fracniscanismului. Sărăcia totală, trăită în spirit de umilinţă, pocăinţa concepută ca mortificare şi austeritate având ca scop convertirea inimii şi rugăciunea care-i unea atât de intim, în spirit de credinţă – iată principalele trăsături ale vieţii primei comunităţi franciscane. O atmosferă de caritate, de slujire reciprocă şi de seninătate însoţea raporturile dintre ei, toate acestea derivând din dorinţa profundă şi din efortul continuu de a se identifica în mod total cu Domnul Cristos. Cunoscute fiind acestea, fraţii au început să le transpună în practică, prin predicarea itinerantă cu caracter penitenţial.

Nedispunând de structuri ierarhice formate ori de o legislaţie precisă, persoana lui Francisc inspira cu toate acestea şi focaliza alegerea valorilor substanţiale pentru fraternitate. O constantă a atitudinii lui Francisc a rămas fidelitatea faţă de carisma primită şi adeziunea totală faţă de Biserică, păstrarea credinţei în comuniune de ascultare faţă de clerici, în special faţă de Papa : constantă care se regăseşte şi astăzi în fraternitate.

Francisc însuşi a scos în evidenţă cele două izvoare de unde îşi află originea comunitatea : inspiraţia divină şi autoritatea Bisericii (Cf. Test. 16-18 : FF 116).

Francisc mărturiseşte că nu-l învăţa nimeni, nimeni nu-i spunea ce trebuie să facă, nu se ghida după nici un model precedent, tot ceea ce făcea fiind rodul unei spontaneităţi şi a unei libertăţi de gândire care nu putea fi însufleţită decât de Duhul Sfânt. Şi – deloc întâmplător – în momentele de cumpănă – Francisc şi însoşitorii apelau cu evlavie la Cuvântul divin prin deschiderea Sfintei Scripturi, pentru a găsi răspuns la neliniştele sau la întrebările privind viitorul fraternităţii, ritual cunoscut încă de la începutul creştinismului..

Limpezită într-o astfel de manieră, noutatea intenţiei sale se concretizează în expresia : “a trăi după forma Sfintei Evanghelii” (Cf. Test.17 : FF 116) – care va străbate întreaga viaţă franciscană, carismă vizibilă şi astăzi.

Dar ce înseamnă : a trăi după forma Sfintei Evanghelii, aşa cum a făcut Francisc? Aşa cum rezultă din paginile cărţii, rod al cercetării asidue a principalelor izvoare franciscane, înseamnă “a urma” în simplitate şi sărăcie acest ideal de viaţă care a fost modelat de către Isus împreună cu apostolii”. (Cf. 1 Cel.29 : FF 336).

Şi ca o caracteristică principală a noii forme de viaţă evanghelică propuse de Francisc este renunţarea totală la ceea ce i-ar fi revenit sieşi, cât şi la ceea ce ar fi revenit comunităţii şi nu aşa cum se întâmplase până atunci cu cei care alegeau viaţa călugărească, renunţând la bunurile personale, dar nu şi la cele ale mănăstirii.

Refuzând siguranţa – precizează autorul lucrării – Francisc opta pentru sărăcia adevărată, care pentru el trebuia să fie totală, precum cea a lui Isus sărac, umil şi răstignit. “Voia să trăiască integral, fără nici o excepţie mereu împreună cu fraţii.”

Un alt punct major caracteristic carismei franciscane era solidaritatea şi iubirea frăţească acţionând ca o puternică legătură de unire în diferite dificultăţi. Francisc, punct de referinţă şi sufletul fraternităţii, îşi propune el însuşi : “să suport orice, cu răbdare şi umilinţă” (Cf. 3 Comp. 36 : FF 1440.)

Marcant este şi momentul când, la San Damiano, se va forma o altă comunitate de viaţă evanghelică, o comunitate de femei care va urma carisma lui Francisc, trăind într-o manieră proprie femeilor.

Capitolul II – are în vedere contactul Sfântului Francisc cu Sfinţii Părinţi. Ca referinţă cunoscută şi punct de plecare fundamental, autorul lucrării foloseşte Scrierile Sfântului Francisc. Cercetător minuţios, el caută imagini, limbaj, simboluri, idei care-l leagă pe Sfântul Francisc de precedentele experienţe spirituale, în chip deosebit cele patristice.

Primul element al legăturii existente între Sfinţii Părinţi şi gândirea şi spiritualitatea Sfântului Francisc, este nivelul cultural al Sfântului. Sunt reliefate influenţa şi aportul pe care liturgia şi experienţele altora le-au exercitat asupra gândirii lui Francisc. În Evul Mediu, societatea clericală avea ca bază a propriei culturi, îndeosebi liturgia, Biblia şi Sfinţii Părinţi. Clerul fiind mediatorul între credinţa cultă şi cea populară, transmite poporului noţiunile esenţiale ale credinţei şi concluziile conciliilor.

Este fără îndoială că Francisc şi-a format o cultură religioasă datorită contactului cu credinţa populară din zonele pe care le-a frecventat ca laic : Assisi, Foglino, Spoleto. Prin intermediul liturgiei a putut cunoaşte modele de viaţă ascetică. Se ştie că modelul unor sfinţi devine patrimoniu cultural şi bisericile dedicate cinstirii lor, devin locuri unde se formează deprinderi de devoţiuni particulare. Şi Francisc a fost influenţat în pietatea sa de cultul dedicat sfinţilor. Legendele populare şi aşa numitele Passiones care făceau referinţă la misiunile efectuate de apostoli, au înflăcărat mintea şi inima Sfântului Francisc. Adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului, credinţa populară l-a influenţat. De asemenea, prezenţa fraţilor studioşi în fraternitate a facilitat transmiterea orală a culturii – concretizată în culegeri de predici, meditaţii şi alte texte patristice, printre care şi Breviarul, care erau citite de fraţi în comunitate.

Confruntările dintre teologi lasă să se întrevadă faptul, demn de remarcat, că Francisc, la începutul convertirii sale, apela la preoţi pentru a-şi lămuri unele pasaje biblice. Nu e de neglijat faptul că Francisc a frecventat Şcoala parohială San Giorgio. Contactul cu lumea monastică şi cu ambientul benedictin, centrele monastice de influenţă romualdiană, cum ar fi: Camaldoli şi Fonte Avellana, au avut rolul lor, ca şi contactul frecvent cu mănăstirile şi bisericile parohiale unde participă la Liturgia Orelor, oficii care-l pun în contact cu amabientul liturgic şi cultural monastic, atât de puternic legat de tradiţia patristică.

O influenţă deosebită în formarea Sfântului Francisc l-au avut fraţii docţi, titlu generic pentru literaţi, oratori, intelectuali intraţi în Ordin, contribuţia lor teologică, biblică şi patristică fiind de un real folos progresului cultural, nu numai al Sfântului Francisc, dar şi al celorlalţi fraţi. Şi aici trebuie amintiţi : Toma de Celano, Giordano da Giano, Giovanni din Pian di Carpine, Cesario da Spira, Bonaventura şi Anton de Padova care, din necesitatea de a oferi fraţilor o formare adecvată, au contribuit la instituirea Noviciatului, cu texte patristice, cu literatură monastică şi o bogată tradiţie de modele literare de referinţă.

Văzută de Francisc ca o ocazie prielnică pentru a formula mai bine propriul proiect de viaţă, sosirea în fraternitatea minoritică a aşa-zişilor sapientes trebuia folosită cât mai optim, însă doar pentru a alimenta duhul rugăciunii şi al pietăţii, aşa cum reiese din Scrisoarea către fratele Anton.

Un subpunct al Capitolului II – referitor la Breviarul folosit de Sfântul Francisc – este de natură să emoţioneze cititorul, care fiind pus în faţa cărţii de căpătâi a Sfântului Francisc şi a unuia dintre cele mai vechi Breviare portabile, nu poate să nu tresalte la gândul că această veche carte, păstrată la Assisi este într-o strânsă şi tainică legătură cu viaţa Sfântului Francisc şi are istoria sa, fiind, după moartea Sfântului, folosit de către fratele Leon iar apoi dăruit surorii Benedicta, cea care i-a urmat Clarei la conducerea comunităţii clariselor.

Iar menţiunea fratelui Leon de la prima pagină este un document preţios “în amintirea şi din pietate faţă de Sfântul Părinte, care a citit de multe ori din ea” (Il Breviario di San Francesco. Nota di Frate Leone : FF 2296).

Nu trebuie uitat că liturgia a fost un element important în formarea culturală a lui Francisc, contribuind la formarea unei conştiinţe evanghelice. Iar referinţa la modul propriu de a se ruga, pe care o face Sfântul Francisc la începutul Testamentului, este de natură să descopere chiar rugăciunile folosite de Sfânt :

Iar Domnul mi-a dat în biserici o asemenea credinţă, încât mă rugam în mod simplu şi ziceam :”Te adorăm, Doamne, Isuse Cristoase, în toate bisericile din lumea întreagă şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea” (Test. 4-5 : FF 111).

Capitolul III – se referă la urmele prezenţei Sfinţilor Părinţi în Scrierile Sfântului Francisc. Scrierile sunt prezentate în contextul conceptelor prezente în timpul său care i-au influenţat modul de gândire.

Notabilă este analizarea Capitolului III al Regulei Neconfirmate, text ce conţine citate patristice, apoi primele versete ale Testamentului, Îndemnul I şi Parafrazarea Rugăciunii Tatăl Nostru.

Demn de remarcat este faptul că Francisc şi fraţii săi au trăit în perioada uneia dintre reformele cele mai semnificative ale istoriei Liturgiei Orelor.

Considerat un maestru al vieţii spirituale, Papa Inocenţiu al III-lea a dat Curiei Romane un instrument potrivit pentru viaţa liturgică şi anume un nou Breviar. Prima fraternitate minoritică şi viitorul Ordin Franciscan au trăit această reformă spirituală şi liturgică, adoptând şi răspândind Breviarul în întreaga Biserică, dovedind astfel legătura existentă între Ordin şi Curia Papală.

Ca idee centrală a acestor documente este cea potrivit căreia munca are, înainte de toate, o finalitate ascetică : a învinge lenea prin intermediul muncii manuale, pe lângă aceea de a întreţine persoana cu propriile puteri, după exemplul Sfântului Paul, care, în pofida faptului că avea din ce să trăiască, prefera să muncească.

Consideraţii similare sunt făcute şi în ceea ce priveşte Testamentul lui Francisc – ca referinţă la Sfinţii Părinţi, în chip deosebit Ambroziu, Origene, Augustin, în ceea ce priveşte tema amărăciunii păcatului şi a dulceţii milostivirii.

Influenţa exercitată de vieţile Sfinţilor Părinţi a fost pentru Francisc şi fraternitate un stimul pentru a putea urma cât mai fidel Evanghelia.

Transformarea primei fraternităţi minoritice în Ordin religios a pus în faţă necesitatea confruntării stilului de viaţă cu Regulile precedente. Exegeza principalelor teme care se regăsesc în Testament în lumina literaturii patristice ca şi a biografilor lui Francisc, ne face să înţelegem semnificaţia termenilor “facere misericordiam” şi “facere poenitentiam”, cu referinţă la întâlnirea lui Francisc cu leproşii, urmată de retragerea lui din lume.

O analiză temeinică este făcută, tot în acest capitol Îndemnului I, nu ca o reflecţie sistematică a unui teolog, dar ca o expunere largă a credinţei din partea unui om credincios pentru care Cuvântul lui Dumnezeu este, în mod esenţial, “duh şi viaţă”.

De precizat că Îndemnurile (Admonitiones) – sunt o culegere de expresii şi cuvinte cu un caracter didactic sapienţial, în sintonie cu Apoftegmele Sfinţilor Părinţi, atât în ceea ce priveşte structura cât şi conţinutul pedagogico-salvific.

Consideraţii originale face autorul şi asupra operei Expositio in Pater Noster. Sunt trecuţi în revistă autorii principali care au făcut comentarii asupra Rugăciunii Domneşti, care ocupă un loc central în credinţă şi devoţiune, iar pentru laici constituie o substituire a Breviarului, considerată de Tertulian drept sinteza întregii vieţi creştine. Printre aceste comentarii, un loc central l-a avut acela al lui Ciprian. Părerea autorului este că Francisc şi-a însuşit tradiţia patristică într-o manieră creativă iar parafrazarea acestei rugăciuni în viziunea lui Francisc are originalitate creativă.

Fiind unul dintre fiii timpului său, ideile Sfântului Francisc nu erau străine de ambientul socio-cultural al Evului Mediu, aşadar, nu este posibil să înţelegem în totalitate experienţa lui Francisc fără a lua în consideraţie moştenirea patristică.

Capitolul IV – face referire la Kenoza lui Dumnezeu, mai precis la revelarea lui Dumnezeu în kenoza sa, conform concepţiei Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara.

Autorul încearcă să scoată la iveală o imagine cât mai autentică, aşa cum rezultă din Scrierile celor doi Sfinţi.

Logica crucii – prototip al oricărui efort ascetic omenesc – este răspunsul omului la iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Autorul ne conduce în urma crucii lui Cristos şi acest itinerar începe în biserica San Damiano, punct decisiv în alegerea Sfântului Francisc.

A-ţi face din cruce oglindă, aşa cum a făcut Sfânta Clara întreaga viaţă la San Damiano, într-o continuă contemplaţie a pătimirii lui Cristos, înseamnă că ai înţeles măreţia jertfei şi te-ai identificat cu ea, urmându-L pe Cristos pe calea străbătută până la Calvar, că ai asistat cu ochii măriţi la acest groaznic supliciu, mai mult, ai simţit în carne supliciul cuielor, înţelegând totodată că numai prin jertfă şi moarte se poate ajunge la triumful iubirii adevărate, la înviere şi la viaţa în Cristos.

Francisc înţelege că drumul crucii nu se termină în durere, ci în Înviere, iar crucea este itinerariul obligatoriu pentru a ajunge la triumful Învierii. Nu e de mirare, aşadar, că rugăciunea euharistică şi a adorării Sfintei Cruci, va deveni de-a lungul secolelor, rugăciunea comunităţii franciscane.

Din Scrierile celor doi Sfinţi se întrevede cum spiritualitatea lor îl are în centru pe Isus Cristos răstignit şi înviat, care şi-a dat viaţa pentru oile sale; întreaga lor viaţă a fost atât de marcată de misterul crucii, încât nu poate fi separată de acest semn al răscumpărării. Cea mai bună “lectio divina” pentru aceşti corifei ai suferinţei, este Isus Cristos răstignit.

O altă imagine scumpă lui Francisc este cea a Bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale.

Capitolul V – are în vedere traseul spiritual al Urmării lui Cristos reflectat în Scrierile Sfântului Francisc şi ale Sfintei Clara – urmare văzută ca şi dovadă de compasiune, care constă în a merge pe urmele sale, după exemplul şi viaţa sa, pe de o parte şi doctrina sa, trăind conform Evangheliei, pe de altă parte. Autorul reliefează aspectul sărăciei evidenţiat în itinerariul spiritual al Urmării lui Cristos, în viaţa Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara.

Sărăcia, unul din aspectele cele mai caracteristice ale spiritualităţii Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara, condiţia esenţială pentru a-L urma pe Cristos se exprimă, nu numai prin sărăcia materială, dar şi prin cea spirituală. Aceasta presupune renunţarea la egocentrism şi îndepărtarea de la toate simbolurile lui. Renunţarea la sine însuşi, la propria voinţă, devine pentru Francisc cea mai autentică răstignire şi experienţă evanghelică în urmarea lui Cristos.

Momentul cheie când începe această renunţare, în viaţa lui Francisc este îndreptarea atenţiei către cei leproşi. Este proba decisivă a disponibilităţii sale în a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu. Ascultând sugestiile Sfântului Francisc, “micuţa plantă” – Sfânta Clara realizează că misiunea ei în această viaţă este de a-L urma pe Cristos pe drumul pocăinţei. Ea pătrunde astfel în mod profund în misterul lui Cristos sărac şi răstignit, îmbrăţişând urmarea Evangheliei. Cât priveşte sărăcia exterioară, deosebit de interesantă este optica Sfântului Francisc care înţelege că se poate îmbogăţi dacă devine sărac din dragoste pentru Cristos, în favoarea celor săraci, deoarece numai în crucea lui Cristos se poate găsi adevărata bogăţie.

Autorul citează din Regula confirmată, Elogiul sublimei sărăcii, un adevărat imn al sărăciei care, din dragoste faţă de Dumnezeu trebuie să-l însoţească pe orice frate.

Interesant de remarcat este şi modul cum Sfântul Francisc uneşte virtutea sărăciei de cea a umilinţei. Doar sărăcia trăită în umilinţă poate da viaţă unei adevărate sărăcii. Sărăcia exterioară fără umilinţă ar deveni ostentaţie şi fariseism.

Şi în spiritualitatea profundă a Sfintei Clara, sărăcia este văzută ca element esenţial al căsătoriei mistice, pusă în contrast cu căsătoria pământească şi nu este numai o renunţare, ci, înainte de toate, o alegere fundamentală făcută din dragoste : o opţiune pentru iubirea sponsală a lui Cristos în locul iubirii creaturilor, alegerea Împărăţiei lui Dumnezeu în locul împărăţiei pământeşti, aşa cum rezultă din Scrisoarea către Agneza de Boemia care a renunţat la a se căsători cu un împărat îmbrăţişând sfânta sărăcie.

Fidelă vocaţiei franciscane, Sfânta Clara cere “Privilegiul Sărăciei” şi insistă până ce îi este acordat oficial, lucru despre care vorbeşte Testamentul său:

M-am străduit să mă adresez papilor… ca să confirme şi să întărească cu privilegiile lor papale profesiunea de a trăi Sfânta Sărăcie” (Test.sC 42 : FF 2840).

Un expozeu edificator face autorul privind denumirea de fraţi minori şi surori sărace, sintagme care se identifică între ele, deoarece amândouă se referă la vocaţia evanghelică pe care şi-au ales-o în comun, la urmarea lui Cristos sub forma slujitorului Domnului, care se face ultimul dintre toţi, adică cel mai mic.

În ceea ce priveşte ascultarea perfectă a lui Isus Cristos faţă de Tatăl, constituie pentru Sfântul Francisc şi Sfânta Clara – fundamentul propriei ascultări, altă expresie concretă a urmării lui Cristos.

Adevărat spirit evanghelic al ascultării, aşa cum l-a înţeles Sfântul Francisc şi cum s-a transmis peste veacuri ca o adevărată carismă franciscană este mai mult decât o structură juridică limitativă şi devine o adevărată cale evanghelică în urmarea lui Cristos, ce are puterea de a elibera de sclavia cărnii, a lumii şi a diavolului şi de a mări în om capacitatea de a iubi şi a-l readuce la starea de fiu al lui Dumnezeu. Această ascultare îl duce pe Francisc până acolo încât este dispus să-şi dea şi viaţa, numai să nu lezeze comunitatea fraternă.

Expresia profundă a imitării până la identificarea pe care Sfântul Francisc a practicat-o faţă de modelul său suprem, Isus răstignit, reiese din Rugăciunea Sfântului în care arată că el vrea să fie una cu persoana iubită :

“O, Domnul meu, Isuse Cristoase, te rog ca tu să-mi îndeplineşti două favoruri înainte ca eu să mor : primul, ca în timpul vieţii mele eu să simt în sufletul şi trupul meu, cât îmi este posibil, acea durere pe care tu, dulce Isuse, ai suportat-o în ceasul pătimirii tale dureroase; al doilea, ca eu să simt în inima mea, cât îmi este posibil, acea excesivă iubire de care tu, Fiul lui Dumnezeu, ai fost cuprins pentru a suporta de bunăvoie atâta suferinţă pentru noi, păcătoşii” (Fior : FF 1919).

Capitolul ultim – are în centrul atenţiei crucea ca mijloc de trecere de la realitatea pământească la realitatea eternă. Autorul ia în considerare suferinţa ca participare din partea Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara la durerile lui Cristos şi la misterul mântuirii, înfăptuit prin cruce.

Răul fizic şi răul moral sunt privite prin prisma evenimentului pascal al lui Cristos care a realizat misiunea mesianică nu prin forţă, ci prin slăbiciunea Slujitorului lui Yahve.

Este subliniată atitudinea spirituală pe care o asumă Sfântul Francisc şi Sfânta Clara în faţa suferinţei. Ei acceptă durerea ca mijloc necesar de purificare. Boala a fost un mijloc de identificare progresivă cu Cristos răstignit şi de constantă asceză spre sfinţenie. Multiplele boli de care au suferit, u-au făcut mult mai umani însă, faţă de fraţii şi surorile aflate în suferinţă şi au avut pentru ei sentimente însufleţite de dragoste, înţelegere şi compasiune.

Autorul are în vedere şi aspectul moral al suferinţei în optica operei De vera laetitia precum şi atitudinea celor doi sfinţi în faţa suferinţei. Francisc, identificat în istorisire cu “dreptul care suferă” – are puterea de a se învinge pe sine, până acolo încât să se bucure de acea zdrobire fizică şi morală şi aceasta pentru Isus cel răstignit, fapt ce îi conferă adevărata şi perfecta bucurie.

Carisma franciscană împărtăşită plenar se întrevede în rândurile cărţii care face obiectul acestui studiu şi se constituie într-o pledoarie pentru trăirea în simplitate, smerenie şi ascultare, după iniţiativa şi idealul Seraficului Părinte.

Stilul limpede, îngrijit, elevat, concis, frumuseţea expresiei, eliberată de balastul unor cuvinte de prisos, asociaţiile de idei surprinzătoare, sintagmele originale, mijloacele de expresie plastice, dau un plus de valoare acestei lucrări de doctorat, făcând-o accesibilă şi interesantă pentru categorii de cititori diverse.

Cu scopul mărturisit de a te ajuta la cunoaşterea personalităţii şi operei Sântului Francisc şi a discipolilor săi, lucrarea degajă o căldură interioară, o frumuseţe pură izvorâtă din dragostea pentru Isus Cristos şi pentru acela care e considerat “cel mai aproape de inima lui Isus” – aşa cum i s-a revelat sfintei Margareta Alacoque.

Capitolele sunt egale ca valoare şi ca dimensiuni, bine închegate, curg limpede, structurarea este făcută cu grijă şi discernământ şi minuţie iar tema este deosebit de generoasă şi atrăgătoare. Nimic superfluu, rigurozitatea exprimării fiind o trăsătură specifică stilului autorului dotat cu un simţ al măsurii şi cu o putere de sugestie vrednice de marile cauze spirituale pe care le slujeşte.

Maniera de lucru este aceea a cercetătorului asiduu şi neobosit care, cu migală de artizan porneşte în căutarea filonului sfânt care-l conduce la adevăr şi nu renunţă până nu-l află, oricâtă strădanie ar necesita acest demers.

Lucrarea se înscrie în categoria acelora cu un solid fundament biblic, liturgic, dogmatic, patristic exegetic, impregnat de o spiritualitate profundă, cu valenţe specifice moral-didactice şi educative.

Autori prestigioşi şi de notorietate teeologică incontestabilă precum: A.Vauchez, R. Brown, J.K. Goff, G. Dubby, Yves Congar, F. Iglesias, E. Perroy, P. Brazzi, A. Terzi, P.Rivi, E. Leclerc, Th. Desbonnets, M. Sensi, F. Cardini, R. Manselli, I. Baldelli, dar şi hagiografi medievali ca Toma de Celano şi Bonaventura, sunt citaţi frecvent în lucrare, contribuind la construirea acestui edificiu spiritual – o mărturie de iubire şi devoţiune faţă de patronul tuturor ramurilor Ordinului Franciscan.

Finalul lucrării se constituie într-o exaltare apoteotică a lui Cristos înviat care este certitudinea victoriei asupra adevăratei suferinţe. Aportul spiritual al cărţii de faţă este grăitor şi ne face să cunoaştemm să respectăm, să ne uluim în faţa miracolului numit Francisc, cel care s-a identificat în suferinţă cu Cristos.

Lucrarea părintelui Ştefan Acatrinei este un imn adus frumuseţii spirituale şi iubirii, cu toate valenţele ei, iubire perpetuată în timp dincolo de orice frontieră pământească sau cerească. Cititorul poate dobândi prin ea un profit spiritual real şi o lumină în drumul desăvârşirii proprii, lumina victoriei lui Isus Cristos, Lumina Lumii, fapt pentru care ne permitem, cu reverenţa de rigoare, să o recomandăm călduros oricărui creştin.

Şi, dincolo de toate aceste cuvinte, să lăsăm inefabilul să vorbească…

Galaţi, decembrie 2007
CEZARINA ADAMESCU

______________________

21 Septembrie 2009 – Mihai Vinereanu: „Dicţionarul  Vinereanu“, editura ALCOR, 2009 (George Liviu Teleoacă)

La aniversarea de anul acesta, 2009, a naşterii lui B.P. Haşdeu, unul din cele mai mari spirite enciclopedice ale neamului nostru, dar înainte de orice fondatorul filologiei, al lexicografiei şi al lingvisticii ştiinţifice româneşti, domnul Mihai Vinereanu şi editura ALCOR îi aduc un omagiu pe măsură oferindu-ne nouă tuturor DICTIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE. Realizat pe baza studiilor de indo-eurpenistică prin valorificarea a tot ceea ce s-a acumulat până acum în domeniu, dicţionarul are în concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba turcă şi alte 20% din alte limbi. Toate dicţionarele care i-au urmat (Tiktin, Puşcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egida Academiei Române) reconfigurează cam o aceeaşi structură, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizară destinată creolizării însoţită în plan gramatical de pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia foarte bogată a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifice limbii române, ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită din graiul răstit al mercenarilor abrutizaţi trimişi în Dacia de Imperiul Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul sumar al migratorilor, este o idee esenţialmente falsă, care a fost perpetuată doar prin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologică consistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi mature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.

Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profund unitar al limbii române vorbită fără nici-o diferenţă atât în interiorul fostului limes roman cât şi în exteriorul lui. S-a ignorat şi se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, n-a putut unifica graiul dacilor, aşa cum n-a reuşit să unifice nici macar dialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de Dante Alighieri.

În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau după caz originea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii de dicţionare de până acum au recurs în mod absurd la aşa numitele reconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi fost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, se afirmă la nivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fi probat, aşa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut o existenţă reală în acel domeniu numit „latina vulgară” înseamnă a menţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.

În numele ideii că limba română ar fi de origine latină, până şi omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele românesti, deşi existenţa acestor omonime reprezină o altă dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este celebru cazul cuvântului „mergere” în legatură cu care Sextil Puşcariu a dat o explicaţie, de care ne jenăm şi astăzi, în tentativa imposibilă de a corela înţelesul verbului românesc „a merge” cu înţelesul verbului latinesc „a scufunda”.

Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar şi în cazurile în care aceleaşi cuvinte există într-adevăr, atât în limba latină, cât şi în limba română, dar care se mai regăsesc şi în alte limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-a propus latinescul „cabalus”, deşi cu un acelaşi înţeles există şi cuvântul polonez „kobela”. Şi mai grav este faptul că în încercarea de a nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fost eliminate din discutie, în mod sistematic, cele peste trei sute de cuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă care este cu cel puţin o mie de ani mai veche dacât latina.

Generate, dar şi apoi tolerate prin încălcarea uneori flagrantă a normelor de conduită unanim acceptate în activitatea de cercetare, aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor au produs un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe mulţi specialişi din lingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite şi să propună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resursele necesare şi mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problema originii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci Mihai Vinereanu. Familiarizat temeinic cu logica riguroasă şi practica ştiinţelor exacte, autorul reuşeşte ca după mai bine de douăzeci de ani de efort solitar să ne ofere la acest moment aniversar, ca pe o reuşită de excepţie, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de indo-eurpenistică. Şi este o reuşită de exceptie, atât prin cantitatea şi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu care aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze că limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de 80% din cuvinte utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. Pe baza unor criterii de glotocronologie şi în deplin acord cu datele furnizate de istorie sau de toponimie, autorul dicţionarului crează premize şi pentru a inţelege influenţele pe care le-a avut limba română asupra celorlalte limbi. În efortul său de a ajunge la originile reale ale limbii române, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv, acele inadvertenţe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotaţi pe plan internaţional, convins că soluţiile sale nu pot fi contestate dacă metoda comparativ-istorică este bine înţeleasă şi corect aplicată.

Ca profesor la o catedră de specialitate din New York, unde activează de peste 15 ani, obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţii generaţiei sale, domnul Mihai Vinereanu a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE pe măsura unor asemenea exigenţe. Acesta este şi motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionar în termeni superlativi:

„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o lucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicţionarele de până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.

Consider că dictionarul domnului Dr. Mihai Vinereanu este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:

este fără contradictii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,

este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice, româneşti şi străine,

spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.

În concluzie, considerăm că … această lucrare lexicografică va deveni, cu siguraţă, un punct de referinţă in literatura de specialitate.”

În opinia mea, eu mai pretind că acest dicţionar nu va fi doar un punct de referinţă în literatura de specialitate, ci şi că în plan socio-cultural ne restituie demnitatea identităţii noastre reale cu condiţia minimă de a-l consulta cât mai des şi de a-l cunoaşte cât mai bine. Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un real folos pentru noi toţi prin bogăţia de informaţii acumulată din toată literatura de specialitate a lumii, informaţii care devin tot atâtea dovezi în favoarea repotenţării indentităţii limbii române şi a poporului român. De un real folos pentru toţi cititorii este şi capitolul intitulat ARGUMENT conceput de autor ca un veritabil curs de iniţiere în indo-europenistică, dar pe înţelesul tuturor.

Cu privire la importanţa socio-culturală a dicţionarului, iată care este şi mesjul autorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate şi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii şi a poporului român – istorici, arheologi, lingvişti – să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri. ”

Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale autorului, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care porneşte de la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE se înscrie între lucrările deosebit de valoroase ale domeniului, menit să asigure prin implicaţiile sale progresul lingvisticii în plan general şi la nivelul exigenţelor actuale. Apariţia lui confirmă în mod deplin toate aşteptările celor din ţară ca şi a celor mulţi din afara ei care au preţuit şi preţuiesc în mod deosebit limba română. Dintr-o perspectivă mai largă DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române pentru a cărei propăşire au trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P. Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi răspunde cu un NU viguros domnul Dr. Mihai Vinereanu susţinut de probele irefutabile ale dicţionarului său produse prin metoda comparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.

Nu putem încheia fără a consemna aici abnegaţia şi profesionalismul de care a dat dovadă doamna Corina Firuţă directoarea editurii ALCOR, animată de convingerea că dicţionarul domnului Dr. Mihai Vinereanu reprezintă „un instrument de cunoastere şi cercetare … punct de plecare pentru alte dezbateri şi lucrări ştiinţifice.” Ca dovadă că anticiparea nu este expresia unui optimism gratuit, de circumstanţă, iată, în acest sens, un exemplu pe cât de simplu pe atât de edificator.

Despre cuvântul „lăcustă”, pătruns în limbajul ştiinţific sub forma sintagmei Locusta migratoria, autorul ne arată că Puşcariu, Candrea, Giuglea şi Rosetti l-au considerat de origine latină susţinuţi de părerea lui Walde (I, 818) conform căreia ar fi existat un cuvânt proto-latin *lokos-ta. Pentru a se fi apropiat însă mai mult de adevărata origine a cuvântului „lăcustă” toţi aceşti autori ar mai fi trebuit să ştie că în dialectul aromân al limbii române, devoratoarea insectă poartă numele de „gulucustă”. Cuvânt prea lung pentru spiritul iscoditor al unui cercetător spre a nu încerca să verifice elementele componente ale juxtapunerii. În numele remarcabilei deschideri datorată noului dicţionar care consideră limba română de esenţă preponderent dacică, mi-am permis să caut elementele componente ale juxtapunerii „gulucustă” tot în dialectul aromân şi cu o satisfacţie deplină am constat în dicţionarul lui Take Papahagi că segmentul „gulu” se referă la cuvântul „golu” şi că segmentul „custă” este un cuvânt de sine stătător care defineşte ideea de infăptuire. Simplu: lăcusta – gulu-custa, este cea care constituită în stoluri pustieşte câmpul de verdeaţă şi în zbor razant înfăptuieşte golul. Forma autohtonă gulucustă, după cum se vede matrice şi pentru forma latină „locusta”, alaturi de alte cuvinte româneşti cu un acelaşi rol, ne obligă să nu mai greşim şi acum aşa cum am greşit atunci când nu am acordat credit lui Petru Maior, care deşi corifeu al Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblu limba română este muma celei latineşti.”

GEORGE LIVIU TELEOACĂ

__________________

16 Septembrie 2009 – Maria Vaida: „Ochiul care a trecut dincolo de Noapte“ (Carmen Ardelean)
Amplu şi documentat studiu monografic, teză de doctorat ce l-a avut ca profesor coordonator pe cunoscutul universitar Mircea Popa, volumul Gheorghe Pituţ- Ochiul şi Noaptea semnat de doamna Maria Vaida a fost apreciat chiar de la lansarea în cadrul Sesiunii Internaţionale de Comunicări organizate de Centrul de Cercetare a Imaginarului Alba Iulia, la 28 martie.  Abundenţa  informaţiilor şi complexitatea sau noutatea interpretărilor, corectarea unor date eronate strecurate în analizele sau exegezele anterioare, dar, mai ales, analiza exhaustivă şi competentă a tuturor segmentelor operei – de la poezie la proză şi publicistică, de la traduceri la literatură pentru copii sau la corespondenţă – susţin, confirmă calitatea studiului extrem de laborios.

Scopul declarat al autoarei, regăsit în consistenta prefaţă care fixează  şi coordonatele lucrării este, pe de o parte, receptarea şi interpretarea operei de pe poziţia unui psihanalist al literaturii, iar pe de altă parte, combaterea argumentată a „etichetărilor tendenţioase”(aşa cum inspirat le numeşte autoarea), etichetări aplicate sistematic operei şi autorului.

Demersul critic, oscilând între subiectivitate constructivă (venită din originea bihoreană comună a autorului şi a „interpretei”), patos şi eleganţă a  frazei atunci când e vorba de  conturarea biografiei ( în capitolul inspirat intitulat Indici matriciali şi răscrucea existenţială) şi obiectivitate, sobrietate şi pertinenţă a  interpretării atunci când e vorba despre opera autorului, e centrat pe devoalarea şi problematizarea temelor, motivelor şi conceptelor care dau specificul creaţiei lui Gheorghe Pituţ. Bibliografiei impresionante, autoarea îi alătură, la finalul studiului, o addenda care conţine fotocopii ale unor manuscrise, documente şcolare şi fotografii(unele inedite) şi, ca un corolar al operei, capitolul Între contestare şi acceptare ce cuprinde, într-o interesantă manieră de punere în oglindă, o demontare a opiniilor nefondate privind opera lui Pituţ şi un crochiu de aprecieri critice care susţin îndreptăţita repoziţionare a autorului.

Aflată  în căutarea „genezei lumilor imaginare”, Maria Vaida decupează din biografia autorului, în mod inedit, perioada „călătoriilor europene”, perioadă considerată determinantă pentru evoluţia omului de cultură. Intuim aici o încercare de delimitare a celor trei factori marcanţi ai personalităţii: astfel, dacă în Periplu biografic ereditatea şi educaţia sunt constantele urmărite, a doua parte a capitolului adaugă educaţiei decisivul factor mediu, într-o manieră ce aminteşte de Marthe Robert în Începuturile romanului sau romanul începuturilor sub aspectul psihanalizării componentei biografice.

Prezentarea universului operei lui Pituţ debutează cu analiza celei mai consistente componente a creaţiei sale, lirica, analizată in extenso, de la enumerarea simbolurilor care

„ redefinesc semnele esenţiale ale lumii […] dobândesc echivalenţa unei trăiri mitice, în rostul lor primordial” (p.72), continuând cu „anamneza”, evoluţia semnificaţiei acestora ca într-un veritabil tratat de poietică a simbolurilor. Ochiul şi noaptea, timpul, dimensiunea telurică, himericul sau religiosul, universurile plurale sunt doar câteva dintre axele creaţiei lirice urmărite, dincolo de aprecierile critice deja existente, încercându-se demonstrarea funcţiei compensatorii a scrisului care, şi în cazul lui Pituţ, e „mijlocul ideal de descătuşare a energiilor afective, reprimate sau stânjenite în planul existenţial curent”(Al Oprea, Faţa nevăzută aliteraturii, Bucureşti, editura Eminescu, 1980, p.130). Complexitatea studiului vine, aşadar, din dublarea calităţii de biograf, istoric şi critic literar cu cea de semiotician şi psihanalist al literaturii.

Capitolul al doilea, centrat pe dimensiunea epică a creaţiei,  repoziţionează atât opera Oficiul Universal şi Aventurile marelui motan criminal Maciste , cât şi două specii slab reprezentate în proza românească şi privite cu oarecare reticenţă: romanul minimalist şi romanul alegoric. Realizând o adevărată hermeneutică a celor două specii epice, identificând particularităţile compoziţionale, stilistice sau naratologice, autoarea evidenţiază componenta ludică şi simbolică ce prefigurează literatura pentru copii a lui Pituţ asupra căreia se opreşte în capitolul VII, corectând un „eşec editorial” generat de o ilustrare grafică neadecvată.

Activitatea de traducător este rezultatul călătoriei de studii în Germania, dar şi pasiunii pentru poeziei. Analiza actului traducerii este dublată de un demers comparatist, care pune faţă în faţă traducerile lui Pituţ şi ale Gretei Tartler, având ca punct de pornire poezia Hildei Domin.

Conturând pe deplin personalitatea lui Pituţ, capitolul dedicat publicisticii porneşte, în stilul deja recogniscibil al autoarei, de la fixarea rolului, a poziţiei presei în cultura unei naţii sau în ansamblul operei unui autor. Integrând activitatea de gazetar printr-un fir biografic aproape invizibil care străbate întregul volum în ansamblul creaţiei lui Pituţ, capitolul tratează cu obiectivitate valoarea inegală a articolelor sau valoarea inferioară a acestora în comparaţie cu cele ale colegilor de generaţie. Dincolo de carenţele constatate, e surprinsă chintesenţa valorii gazetarului Pituţ „ pregnanţa intelectuală, onestitatea trăirii şi originalitatea scrisului.”(p.203). Portretist, critic literar, observator al fenomenului literar în ansamblul lui sau al vieţii în genere, Pituţ prefigurează sau reia în publicistică marile teme ale creaţiei, dar şi problemele fundamentale ale umanităţii.

Literatura de graniţă este completată prin capitolul VIII, corespondenţa constituind, în viziunea autoarei, „forma de reflectare în oglinda neşlefuită a timpului”(p.243), atestând „preocupările, relaţiile, visele şi frământările”(p.243). Celor şase scrisori ce-i au ca destinatari pe Dumitru Ţepeneag şi Laurenţu Fulga, autoarea le adaugă primul interviu al scriitorului, acordat lui Ioan Goldiş, redactor-şef al revistei „Pagini de ucenicie” din Beiuş şi un interviu acordat autoarei de părintele Ioan Pituţ, fratele mai mic al poetului.

Fără  îndoială, dincolo de valoarea documentară, ştiinţifică, lucrarea doamnei Maria Vaida răspunde unei necesităţi de redare, în circuitul deschis al marilor oameni ai literaturii române, a unui scriitor ardelean pe nedrept marginalizat. Mai mult, dacă am accepta să intrăm într-o polemică temperată cu vocile care considerau prea „entuziastă” evocarea lui Pituţ, am avea un simplu şi cuprinzător răspuns: suntem în faţa unei cărţi mari, evocare a unei la fel de mari personalităţi a literaturii şi culturii române.
Prof. drd. CARMEN ARDELEAN

_________________

14 Septembrie 2009 – Mariana Brăescu: „Îmi amintesc şi îmi imaginez“, Editura Carpathia Press, Bucureşti (Const. MIU)
Referindu-se la modul de alcătuire şi închegare într-un volum a prozelor ce alcătuiesc volumul Îmi amintesc şi îmi imaginez, semnat de Mariana Brăescu (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005), editorul – Artur Silvestri – nota pe coperta a patra a cărţii: „Priveam cu uimire, şi fără să-mi pot explica, alăturarea aceea de cuvinte, aproape dictate şi închegarea lor într-un ceva pe care îmi era cu neputinţă să definesc esteticeşte. Să fi fost memorialistică? Să fi fost ficţiune şi, mai mult chiar, o experienţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o puteam nici măcar întrezări? Cred, mai degrabă, că era câte ceva din toate acestea, ori, mai bine spus, un mesaj enigmatic…”

Pe bună dreptate, prozele Marianei Brăescu au ceva enigmatic, tocmai pentru faptul că autoarea topeşte în creuzetul inimii pasaje de memorialistică, dublate de altele de ficţiune.

În cele ce urmează, vom aduce în discuţie acele elemente care contribuie la conturarea stărilor enigmatice.

Mai întâi, e vorba de lirismul descriptiv, detectabil, bunăoară, în Urcând în nuc până la cer: „Ca o dragoste mare arde vara şi toamna vine doar cu parfumul acelei iubiri. Acolo, în nord, în ultimele săptămâni din august, calci adesea frunze galbele ca bănuţi pierduţi. În septembrie, de-acum serile cad răcoroase, nopţile pier cu sufletu-ngheţat, dimineţile-amintesc că-n curând vine bruma.” (p. 18). Vizualul relevă, în acest fragment la care ne-am oprit, lirismul autentic şi care anticipează starea de melancolie propice rememorării.

În alt loc – Raiul pierdut – lirismul se află în relaţie de consubstanţiabilitate cu retrăirea prin rememorare, încât sub aspect afectiv, putem vorbi de trăire în imediat: „Intram în rai   („Oamenii mari îi spuneau <<seră>>, dar eu ştiam: era raiul.” – declară autoarea în incipit.),cu picioarele goale. Câteva trepte trebuia să cobor şi simt şi acum, sub talpă, treptele calde şi ude, trepte prietenoase, cum numai cele din cărămidă roşie, subţire şi arsă pot fi. Prima, mai caldă, aproape încinsă câteodată, încât trebuia să-mi salt când un picior, când altul. A doua, călduţă, ca trupul încordat de pisică, când se încălzeşte, vibrând toată în jurul tău. A treia, aproape răcoroasă, dar blândă, ca pereţii de porţelan al unei ceşti de ceai neatinse un ceas. Apoi dintr-o dată, podeaua: tot cărămidă prietenoasă, ca o vatră, caldă, uşor umedă. Povestindo, o simt ca şi cum aş atinge-o acum.” (s. n. , p. 25).

În al doilea rând, Mariana Brăescu excelează în portretistici. Călătoria are în centrul ei două tablouri feminine: cel al unei copile – Zaza – (al cărei handicap – muţenia – era aproape insignifiant în comparaţie cu frumuseţea ei serafică) şi cel al bunicii naratoarei. Primul portret impresionează prin precizia detaliilor în descrierea facies-ului „Casandrei din Viena” : „O găsise la uşă, în prag de iarnă geroasă, vietate mică, îngheţată. N-au putut să scoată de la ea nici un cuvânt, deşi fetiţa îi urmărea întrebările cu o privire deşteaptă, prea vie pentru ochii unui copil de 5-6 ani. Şi când doica bătrână (…) a îmbăiat copila,  ca s-o cureţe, dar mai ales s-o dezgheţe, s-a văzut, spre mirarea tuturor, că obrajii ei pământii sunt mai roz ca petala de trandafir, iar codiţele negre ca funia, şi ca funia de murdare, au dat la iveală părul moale, inele blonde ca mierea.” (p. 37.38). Recunoaştem aici caracteristici ale esteticii urâtului cu valoare de frumos aproape indicibil. Cel de-al doilea portret/ tablou este unul stilizat, naratoarea reţinând, prin rememorare, felul cum se metamorfozează culoarea ochilor bunicii, ori de câte ori  aceasta rememora călătoria sa la Viena: „Călătoria însă, da, mi-a povestit-o de o mie de ori. Şi-n acele momente cenuşiul din ochi se lumina spre albastru marin, părul negru se mai întuneca cu o noapte, în care bunica se cufunda privind fix, hipnotic. Trăia, încă o dată, drumul la dus…” (p. 40).

Cea mai tulburătoare proză – Tânăra fată în roz – se axează pe o enigmatică metamorfozare a Zinei (o frumoasă everică de care erau îndrăgostiţi toţi băieţii), având ca suport motivul dublului: „Şi chiar a-nceput s-o picteze acolo, în faţa tuturor. Zina Eschenazi nu mai râdea de mult, iar când lumea s-a uitat mai bine, Zina stătea chiar aşa, ca mireasă (…) Şi lumea amuţise de uimire, aşa ceva nu se mai pomenise niciodată şi părul lucios şi negru al evreicii se albăstrea tot mai tare, inele şi pe cap îi apăru întâi coroniţa de mir şi beteală (…) dar Zina Eschenazi nici măcar nu clipea, şi îşi dădu seama într-o clipă că rochia ei (roz, în realitate – n. n.) e de-acum o rochie albă, cu talie strâmtă şi corsaj înalt, cu trandafiri, cu trenă bogată (…) şi simţea cum, sub privirile lui încordate, nebune, ea se muta încet, cu încetul pe şevalet (…) Şi când a aşezat şevaletul lângă pian, lumea n-a ştiut să spună care din ele e portretul şi care e modelul.” (p. 34, 35, 36).  Putem lesne sesiza că fantasticul se află aici la graniţa verosimilului. Aşa se explică de ce acelor de faţă când Zina a fost pictată le e greu să deosebească net copia de original. Prin această modalitate de construcţie, proza Marianei Brăescu se apropie de cea a lui Mircea Eliade, unde cititorului îi e aproape imposibil să decanteze realul de fantastic.

CONST. MIU

___________________

11 Septembrie 2009 – Liviu Jianu: „Lumea are cele mai bune intenţii!“, Editura Contrafort, Craiova, 2008 (Ştefan Vlăduţescu)

„Există fapte şi oameni care în particular n-au nimic care să atragă ca inspiraţie epică. Totuşi, un spirit ce lecturează cotidianul cu o privire scrutătoare, sub aparenţa de platitudine şi în cuprinsul banalităţii, găseşte semnificaţii desfătătoare. Acestea sunt coordonatele universului epic al cărţii de proze scurte „Lumea are cele mai bune intenţii!” (Craiova, Editura Contrafort, 2008) de Liviu Jianu.

Autor de volume de poezie şi de informatică, concitadinul nostru Liviu Jianu debutează în ordinea epicului, arătându-se un bun narator. Cartea acoperă un interval tematic tridimensional şi se dezvoltă în trei tonalităţi distincte. Se individualizează mai întâi un stil al reflecţiei ce urcă de la concret la general, fabulos şi umoristic. Este vorba de o meditaţie ce se investeşte într-un registru grav, insinuant liric şi cu o marcată deschidere spre simbol. Se înscriu pe această dimensiune schiţe precum „Buzunarele”, „Gradaţie de merit”, „Educatoarea” şi „Dicţionar de război”. Pecetea acestora este, dincolo de stil, centrarea pe evenimente şi împrejurări de mare semnificanţă existenţială. Faptele se impun împotriva povestirii. Acest lucru ne dă senzaţia că avem de a face cu naraţiuni fără epic, mizând probabilistic pe o bine controlată transparenţă a fisiunii simbolurilor. Între acestea, „Buzunarele” şi „Gradaţie de merit” sunt antologice şi, parcă, de nerepovestit.

Pe o a doua dimensiune întâlnim un stil jurnalistic anticalofil şi plin de vervă, un stil al reţinerii unor vieţi aflate în plină viteză, unul al oralităţii accelerate, al vorbirii naturale atrasă în proză de exigenţele prinderii în literar a ceea ce este domestic şi cotidian. Aici se încadrează schiţe precum „Sfântul Mitică Le Grand”, „Ceaiul rusesc”, „Mătura” sau „Moneda de 10 cenţi”. În  această zonă, Liviu Jianu face proba resurselor sale lingvistice şi capacităţii de a fixa idei şi trăiri în armătura unui dialog polifonic. Izbuteşte să configureze biografii şi să înrămeze limbajual portrete. Reuşeşte să concretizeze o elegantă dinamică a naraţiunii, să scoată în evidenţă autenticitatea reacţiilor comportamentale şi să le păstreze acestora o nuanţă de fidelitate a transcrierii.

Un al treilea stil ce aduce cu el şi un registru specific este acela de autoinvestigare religios-teologică. Pe această zonă se configurează chipuri şi oameni strălucitori aşezaţi în locuri unde se întâmplă lucruri de rezonanţă esenţială. Scena este învăluită în cuvinte evocatoare şi purtătoare de conotaţii de plecăciune şi smerenie. Acum prozatorul dovedeşte o remarcabilă capabilitate de a păstra sfiala adresării şi ispitirea rugăciunii în limitele literaturităţii. Intervenţii narative, precum „Vânduţi pe doi Hristoşi”, „Rugăciune”, „Preotul de familie” sau „O ursitoare a Sfântului Scaun” ilustrează potenţialitatea de a face din smerenie şi modestie o experienţă estetică.

Cele trei stiluri nu se află în competiţie. Ele sunt complementare, instanţa epică reuşind să nu le amestece şi a produce buimăcire. Un stil de exclusivitate se profilează în fiecare povestire. Ele sunt, de asemenea, echivalente valoric şi fac ca volumul să fie pe fiecare zonă tematico-stilistică unitar.

Propensiunea şi înzestrarea prozatorului  sunt spre literatura de comportament cu inflexiuni simbolice. Proza prinde agreabil mişcarea sentimentelor, observă bine trăirile complexe şi notează pertinent situaţiile existenţiale. În plus, izbuteşte să ţină în concordanţă desfăşurarea evenimentelor şi „filmarea” lor narativă. Momentele statice sunt investite cu semnificaţii reflexive, precum nişte pauze pentru intervenţia gândirii. Conflictele, intrigile sunt rare, căci mişcarea este supravegheată de sus şi de departe. Prozatorul este un bun constructor de imagini în mişcare. Sigur, curgând pe trei braţe, volumul nu are coerenţă şi coeziune decât la nivelul instanţei narative, dar lectura nu este afectată de fragmentarism. Se observă o lipsă de aperenţă pentru descriere şi discursivitate în favoarea unei plăceri elegante a povestirii ce caută, dincolo de aparenţe, sensuri şi semnificaţii profunde ale existenţei.

Cu lumea interioară a povestirilor sale, Liviu Jianu are delicate şi generoase intenţii bune, iar lumea la rândul ei are cu ea însăşi o înţelegere de nezdruncinat. Am spune că aceasta este proza lumii celor mai bune, confirmate şi realizate intenţii. Vedem în acest volum o probă de teme şi de stiluri. Marele efort de-abia începe pentru a alege să fii ceea ce talentul îţi permite şi a scrie coeziv, unitar şi coerent pe spaţii mari.”

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU

_______________

08 Septembrie 2009 – „De la imperiul elamit la revoluţia islamică. Cinci milenii de istorie, artă şi cultură iraniană”, Editura SEDAN, Cluj-Napoca

Recent, la Editura SEDAN din Cluj-Napoca, a apărut lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ”. Aşa cum precizează prof. dr. Dan BRUDAŞCU, cel care a făcut selecţia şi traducerea textelor şi a semnat Prefaţa, cartea este consacrată cunoaşterii de către cititorii români de azi a istoriei străvechi şi frământate, precum şi a culturii şi spiritualităţii iraniene, bogate şi profunde, cu o incontestabilă contribuţie la tezaurul civilizaţiei universale. Dan BRUDAŞCU a selectat o serie de texte relevante, semnate de cercetători, istorici, arheologi, istorici de artă şi cadre universitare, atât din Iran, cât şi din alte ţări ale lumii, mai ales din Olanda şi Statele Unite ale Americii, precum şi texte din alte surse sau propriile sale mărturii din perioada desfăşurării, în urmă cu 30 de ani, a revoluţiei islamice.

Fiecare text este însoţit de un aparat ştiinţific amplu, care oferă  celor interesaţi posibilitatea aprofundării diverselor domenii sau perioade istorice cuprinse în acest volum.

Dan Brudaşcu ne propune, de asemenea, pertinente note şi observaţii, încercând să sublinieze similitudini, apropieri sau cooperări dintre popoarele noastre de-a lungul veacurilor.

Volumul, o premieră în oferta de lectură a editurilor româneşti în ultimii 50 de ani, este extrem de interesant. Dan BRUDAŞCU subliniază, pe bună dreptate, că: „Din păcate, cititorului (român – n.n.) de azi îi lipsesc, de ani buni, lucrările care, cu onestitate, fără partis-pris-uri sau interese propagandistice conjuncturale, să prezinte date şi informaţii de larg interes şi de mare utilitate despre istoria şi civilizaţia iraniană. Mai mult, mass media, fie ea scrisă sau audio vizuală, din România, ca şi cea externă, acordă prea puţin spaţiu aspectelor fundamentale ce ţin de istoria şi patrimoniul cultural-spiritual al poporului iranian, insistând de obicei pe diverse acţiuni, declaraţii, măsuri sau poziţii de natură politică, militară, doctrinară sau diplomatică. Nu întotdeauna cu necesara şi  minima obiectivitate ce se cere”.

Dan BRUDAŞCU ţine să mai precizeze în Prefaţa cărţii că: „Ideea acestei cărţi nu a fost motivată de nevoia de a explica sau justifica oricare din poziţiile liderilor de la Teheran. În realitate, pe noi nu ne-au şi nu ne interesează. Este dreptul acestei ţări de a avea comportamentul pe care îl doreşte în context regional şi internaţional, atâta vreme cât nu prejudiciază interesele proprii, dar şi pacea şi stabilitatea în zonă şi în întreaga lume”.

Lucru extrem de interesant, lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ”, perioadă ce acoperă aproape cinci milenii de istorie, pe lângă prezentarea principalelor momente şi evenimente istorice, regatele şi imperiile ce s-au succedat, luptele, războaiele ce au avut loc etc., oferă cititorului român şi abordări pertinente şi obiective referitoare la arta – mai ales cea elamită şi partă -, religiile populaţiilor care au trăit pe teritoriul de azi al Iranului – politeismul antic, maniheismul, mazdakismul, mitraismul, creştinismul şi creştinismul, dar şi despre evoluţia literaturii persane şi iraniene.

Circa 50 de pagini din carte sunt consacrate perioadei cuprinse între anii 1921 şi 1979, între care au domnit reprezentanţii ultimei dinastii imperiale din istoria acestei ţări – dinastia Pahlavi -, extrem de grăitoare şi în ceea ce priveşte lupta poporului iranian de a lua în stăpânire resursele energetice şi întreaga avuţie naţională, dorinţa sa de a scăpa de orice amestec străin şi de a-şi croi un nou destin. Sunt, astfel, oferite detalii puţin sau insuficient cunoscute cititorilor români privind naţionalizarea petrolului, avatarurile luptei lui Mosaddeq, revoluţia albă a şahului Mohamad Reza Pahlavi, prăbuşirea regimului imperial, revoluţia islamică şi tensiunile din viaţa politică şi religioasă a Iranului în anii ce au urmat, dar şi devastatorul război irakiano-iranian, cauzator al unor uriaşe distrugeri şi pierderi materiale, dar şi a sute de mii de morţi şi răniţi.

Lectura acestei cărţi aruncă o altă lumină, nouă, pertinentă şi obiectivă atât asupra acestei ultime perioade, cât şi asupra altor momente majore din istoria poporului iranian. Cartea umple o parte din golul imens de informaţii cu caracter ştiinţific, nu propagandistic sau denigrator, privind această ţară, trecutul şi valorile ei cultural-spirituale, într-o perioadă de intensă şi adesea excesiv de subiectivă mediatizare a unor declaraţii incendiare, politicianiste, exagerate sau lipsite de temei ale unora din actualii lideri de la Teheran.

Pentru a descoperi adevăratul Iran şi locul pe care îl are această  ţară în istoria universală, în arta şi cultura acestei lumi, lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ” este un ghid esenţial şi onest.

_________________

07 Septembrie 2009 – Ioan Baban: „Univers cultural şi literar vasluian“, Editura Pim, Iaşi, 2008 (Daniel Dragomirescu)
Departe de a fi devenit inutilă, redactarea periodică a unor lucrări de sinteză în domeniul culturii şi reactualizarea lor atunci când este cazul reprezintă o necesitate obiectivă, iar asumarea unor asemenea proiecte de certă anvergură necesită, cum bine se ştie, o muncă de documentare susţinută cu mijloacele cele mai riguroase, dar care în egală măsură cere obiectivitate şi onestitate, precum şi conturarea unei perspective de ansamblu, pe plan sincronic şi diacronic, asupra fenomenului cultural studiat.

O astfel de realizare este şi Univers cultural şi literar vasluian, carte apărută în 2008 la Editura Pim din Iaşi (unde se tipăresc multe scrieri de tip academic şi universitar),  sub semnătura profesorului Ioan Baban. Lucrarea este, din motive asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează, o contribuţie binevenită la nivelul spaţiului spiritual şi de cultură pe care îl vizează. Ea a fost precedată de Dicţionarul personalităţilor vasluiene (autori: Petru Necula şi Mihai Ciobanu), lucrare cu miză similară şi anumite merite, dar redusă ca dimensiuni, şi relevanţă, întrucât nu a fixat, drept criteriu exclusiv în selecţia „personalităţilor”, contribuţia acestora în sfera vieţii culturale şi spirituale. Mai consistentă este lucrarea (în multe tomuri) Valori culturale tutovene de Traian Nicola, care se ocupă, însă, cu precădere de zona Bârladului (interesantă din punct de vedere cultural, este adevărat).

Profesorul Ioan Baban a avut în vedere întreg teritoriul judeţului Vaslui, atât urban, cât şi rural, fără vreun partis pris anume. Dicţionarul său înregistrează cu grijă şi multă migală toate înfăptuirile pe tărâmul culturii, raportate la un spaţiu geografic ce-i drept limitat, dar cu o tradiţie veche şi binecunoscută (şi greu de ignorat), dacă ne gândim că de aici au pornit în lume nu doar vasluianul Peneş Curcanul, cu anecdotica sa vitejie imortalizată de Vasile Alecsandri, ci şi personalităţi de excepţie, precum Nicolae Milescu Spătarul şi, mai ales, Dimitrie Cantemir, cel mai de seamă cărturar român din epoca veche.

Evident, Dicţionarul nu este lipsit de unele neajunsuri, autorul însuşi declarându-se conştient de acest lucru, în prefaţa lucrării. Dar se impune să avem în vedere faptul că o asemenea lucrare se elaborează de regulă de către un colectiv amplu de specialişti în domeniu, cum a fost cazul, de pildă, cu Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, elaborat în anii 70 la Institutul „Al. Philippide” din Iaşi sau cum este cazul acum cu dicţionarul scriitorilor români elaborat sub egida Academiei. Ţinând cont de întinderea recentei lucrări (care însumează aproape 500 de pagini mărunt tipărite) şi de larga sa cuprindere (peste 500 de articole), trebuie să concedem că efortul epistemologic întreprins de către autor nu este de subestimat. Desigur, însă, că în faţa aspectelor de ordin cantitativ primează acelea de fond.

De regulă, un dicţionar de acest tip nu se identifică în totalitate cu o istorie critică a literaturii, rostul său fiind cu precădere acela de a înregistra toate faptele de cultură concretizate în lucrări publicate, iar autorii săi având grijă să nu omită nimic cât de cât notabil. Din acest punct de vedere, autorul Dicţionarului s-a achitat cu bine de sarcini. El însă a dorit să ordoneze materialul şi după unele criterii valorice, nu l-a satisfăcut să înregistreze mecanic ceea ce i-a oferit spaţiul de cultură cercetat. Autorii sunt apreciaţi în mod explicit, prin aserţiuni critice care atrag nu o dată atenţia, graţie modului în care acestea sunt formulate. Exemplele sunt numeroase, spicuim doar câteva dintre ele: „Neliniştit cum era, sonda spaţii mai puţin cunoscute şi cuvintele evocatoare ale acestora şi-au făcut loc în versuri” citim la p. 41, în legătură cu scriitorul Ion Alexandru Angheluş (autorul cunoscutului op Ambrozie şi nectar). Despre Stelian Baboi suntem informaţi în mod tranşant că „proza care îl defineşte … este cea  publicată după 1989 … Acum prozatorul da frâu liber unei fantezii în care realitatea, nonrealitatea, mitul şi chiar profeţiile îşi dau mâna în creaţii originale” (p. 55). Un alt autor de origine bârlădeană, dar mult mai cunoscut, Constantin Chiriţă „a făcut un efort enorm şi o extraordinară risipă de fantezie”, iar un al treilea bârlădean, Cezar Ivănescu, poet foarte preţuit în multe locuri din ţară, şi mai ales la Iaşi, este considerat fără umbră de dubiu „un reper major” (p. 239) pentru poezia secolului trecut, tot aşa cum vasluianul Ion Enache, în volumele comentate în Dicţionar, „dovedeşte că este un mare poet” (p. 183), iar Ion Iancu Lefter „un poet remarcabil” (p. 253). Cei care nu privesc cu ochi buni asemenea alăturări ar trebui să citească mai întâi fără idei preconcepute atât pe Ion Enache, cât şi pe Ion Iancu Lefter, şi de-abia după aceea să-i pună pe vreun raft dosnic (aşa ar fi onest). Despre un scriitor aflat în toate manualele şcolare interbelice, Corneliu Moldovanu (fost şi preşedinte al SSR), autorul lucrării crede că „depăşeşte atmosfera semănătoristă, dar … opera (lui) rămâne ancorată în timpul său” (p. 286). Referitor la un veteran al poeziei vasluiene, Gheorghe Lupu (1940-2004) se afirmă că „dialoghează cu sine despre obârşii, despre stările existenţiale ale acestei lumi” (p. 261), iar în legătură cu cărţile lui Cassian Maria Spiridon, şi el de origine vasluiană, suntem încredinţaţi, cu siguranţa celui pentru care parcurgerea atentă a paginilor tipărite este o deprindere, că „lectura cărţilor (sale) este de un real folos” (p. 392).

Dicţionarul a fost elaborat cu mijloace de lucru de tip academic şi se bazează pe o documentare amplă şi conştiincioasă. Argumentul cu care se deschide pleacă de la câteva premise importante, de natură să îi dea o justificare obiectivă, precum omiterea unor „scriitori importanţi” din dicţionarele apărute, „lipsa reacţiei normale a criticii literare” în condiţiile actuale, dar şi împrejurarea că după 1989 „literatura în mare parte s-a regionalizat’ (p. 7). Deloc subiectivă sau partizană este şi remarca conform căreia „a existat în acest spaţiu o mişcare culturală şi literară dintotdeauna” (p.8), astfel că este firesc şi util ca în această privinţă să se pronunţe, în bună cunoştinţă de cauză, tocmai un cercetător din zona vizată. Cele peste 500 de articole sunt precedate de o bibliografie cuprinzătoare şi sunt urmate, la final, de cuvenitele index-uri (de autori şi de nume), ceea ce probează, o dată în plus, temeinicia Dicţionarului.

Unul din reproşurile care i-au fost aduse autorului (Vasile Iancu, în „Convorbiri literare” a publicat anul trecut o recenzie dedicată Dicţionarului) vizează includerea unor autori sau personalităţi culturale care n-au avut decât tangenţial legătură cu locurile vasluiene (precum Eminescu, Ibrăileanu şi Călinescu, de exemplu) sau care s-au afirmat ca scriitori în altă parte (cazul lui Ion Hobana şi Constantin Chiriţă, între alţii). Obiecţia nu este nejustificată, dar pe de altă parte putem înţelege, dacă nu şi admite că prin prezenţa unor asemenea figuri, autorul a dorit să facă mai interesantă cartea şi pentru eventualii cititori din afara judeţului (care ignoră cine au fost Ion Iancu Lefter sau Ion Enache, dar au auzit de cutare ori cutare autor de la Iaşi, Cluj sau Bucureşti) – şi, pe de altă parte, dovedeşte că nu se cantonează într-un localism îngust şi nerelevant, percepând bine relaţiile necesare cu fenomenul cultural românesc în ansamblu. Desigur că includerea în paginile Dicţionarului a unor anonimi de provincie, care vor fi scos la viaţa lor, vreodată, o plachetă ocazională de versuri sau vreo micro-monografie sătească pentru obţinerea titlului de învăţător emerit poate ridica la rându-i semne de întrebare, însă aici avem dovada abnegaţiei şi a zelului cărturăresc dovedite de autor, care nu a dorit să omită nici o contribuţie, cât de modestă, la cultura scrisă a zonei avute în vedere. Pe de altă parte, cercetătorilor de la Iaşi sau chiar celor de la Bucureşti li se pune la dispoziţie un material documentar bogat, în care nu este exclus totuşi să se regăsească şi vreun nume, anonim sau ignorat azi, care ar putea trezi interes mâine. Cazuri au fost şi vor mai fi.

Pe de altă parte, nu se poate trece cu vederea caracterul larg cuprinzător al Dicţionarului şi efortul de documentare riguroasă  întreprins pe teren. Autorul a străbătut apostoleşte (la vârsta de peste 70 de ani) în lung şi-n lat judeţul, pe spezele sale, pentru a culege toate informaţiile necesare, animat ca şi vechii cronicari  de gândul umanist că „a lăsa nescris este inimii durere”. Interesante (şi nu o dată pitoreşti sau amuzante) sunt şi o serie de detalii de tip anecdotic, care fac sarea şi piperul unei lucrări de acest fel, pentru că altfel ar risca să pară   prea aridă. Ioan Baban stăpâneşte, din diverse surse, un volum considerabil de informaţii cu privire la viaţa unora dintre scriitorii cuprinşi în lucrare. Unii dintre ei, de notorietate naţională. Despre G. Călinescu, de exemplu, aflăm că, fiind odată în trecere prin oraşul Bârlad, ar fi dorit să facă un scurt popas la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”. Motivul?  Pentru că aici – surpriză – susţinuse bacalaureatul în timpul primului război mondial, în condiţiile vitrege din vara anului 1917, când datorită ocupării Bucureştilor de către armatele germano-bulgare de sub comanda faimosului (feld)mareşal Mackensen, o parte dintre absolvenţii Liceului „Gh. Lazăr” fusese evacuată în Moldova şi repartizată să-şi susţină bacalaureatul la Bârlad; un detaliu biografic, într-adevăr, mai puţin cunoscut (cel puţin publicului larg), menit să pună o pată de culoare în paginile cărţii.

Deficienţele Dicţionarului nu sunt nici ele de trecut cu vederea, dar autorul se declară, cum am menţionat, în mod principial conştient de acest lucru şi de caracterul perfectibil al cărţii. Din revista „Est” (scoasă la Vaslui între anii 2001-2004) au apărut şi numerele 7 şi 8, iar din „Adevărul literar din Vaslui” s-a scos şi numărul 14 / sept. 2007.  La autori, anul şi locul naşterii, ca şi al decesului (acolo unde e cazul) s-ar cuveni trecute între paranteze imediat după nume, aşa cum este uzanţa în toate lucrările de acest gen (a se vedea, de pildă, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900). Scriitorul Theodor Răşcanu, de o anumită notorietate în epoca interbelică (colabora la „Adevărul literar şi artistic” şi publicase Ruginoasa. Povestea unui castel blestemat, un roman de succes despre Al. Ioan Cuza)  a murit în iulie 1952 (curmându-şi singur viaţa, ca să evite iminenta sa arestare de către Securitate), iar mormântul său se află în cimitirul „Eternitatea” local (a se vedea Wikipedia şi mai ales articolul publicat de Paul Zahariuc în „Obiectiv de Vaslui”, în 2008). Publicistul Benedict Jelescu a fost nu numai gazetar la „Flacăra Iaşului”, dar este şi autor de librete muzicale (cf. Dicţionarul personalităţilor vasluiene). Leonard Ciureanu a mai publicat, până la data apariţiei Dicţionarului, şi alte volume de versuri decât cele menţionate. În cazul autorilor ocazionali, mai potrivită este titulatura „Lucrări publicate” („Opera” sună mult prea pretenţios). La unii autori se menţionează apartenenţa la USR (Ion Gheorghe Pricop, Petru Cimpoeşu, Bogdan Ulmu etc.), la alţii nu. Desigur, multe dintre aceste inadvertenţe se datorează faptului că autorul Dicţionarului nu a putut dispune, la momentul potrivit, de toate datele necesare (au fost cazuri în care unii dintre autorii ce urmau să fie cuprinşi în carte nu au oferit în timp util informaţiile solicitate), astfel încât o ediţie revizuită şi adăugită, susţinută de forurile culturale locale, se va impune în viitor.

Probă de erudiţie şi devotament cultural, lucrarea de faţă demonstrează convingător că un dicţionar mai mult nu poate fi de prisos, pentru că – aşa cum afirmă autorul – dicţionare s-au scris şi se scriu mereu şi nu sunt niciodată prea multe. Există, incontestabil, şi în acest spaţiu o contribuţie la realizarea edificiului cultural românesc, iar această contribuţie se cuvine mai bine cunoscută şi mai bine apreciată decât până acum.

DANIEL DRAGOMIRESCU

________________

03 Septembrie 2009 – Eugen Dorcescu: „Omul din oglindă“, Ed.on-line Semanatorul, 2009 (Olga Alexandra Diaconu)

Personalitate complexă, Eugen Dorcescu, e unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului al XX-lea, precum şi ai secolului nostru,  printre operele sale importante enumerându-se Metafora poetică, Emblemele realităţii, Poetica non-imanenţe (eseu şi teorie literară), Arhitectura visului, Culegătorul de alge, Omul de cenuşă ( volum antologic), Biblice,( volum antologic), Psalmii, Eccleziastul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase( poezie), Basme şi povestiri feerice. (proză). Trebuie salutată în mod deosebit tenacitatea cu care poetul a lucrat ani întregi la versificarea cărţilor sacre, ca şi ardoarea cu care s-a avântat în dialogul său cu Divinitatea, într-o epocă în care nu numai societatea, dar nici critica literară nu acordă suficientă atenţie poeziei mistice. Volumul antologic de poezie, intitulat Omul din oglindă, aparut la Editura on-line Semănătorul, 2009, constituie o radiografie spirituala a societăţii contemporane, dar şi a intelectualului acestei societaţi, detaşat şi meditativ la vârsta senectuţii, intelectual ce se simte anacronic într-o societate în care domneşte răul, prin supremaţia vieţii instinctuale şi acaparatoare asupra celei spirituale. Starea de spleen a intelectualului se exprimă fie direct, fie prin intermediul Bătrânului sau Eremitului, ale căror euri se suprapun eului poetic într-un ţinut virtual, caracterizat prin puritate, calitate specifica sacralităţii. Prin tematică şi forma expresiei poetice – curgătoare, muzicală, eliberată de rimă, există doar oaze poetice în care este prezentă clasica rimă – volumul are un caracter unitar. Scârbit de societatea abjectă în care trăieşte, Bătrânul – Poetul doreşte retragerea din lume, retragere care începe să se confunde la un moment dat cu întoarcerea în punctul genetic, considerată ca singura posibilitate de eliberare. Poetului îi repugnă nu doar oamenii, ci întregul univers fenomenal, considerat bolnav, drogat, putred şi neagă tot ce a iubit altădată.

Viziunea asupra societăţii se schimbă în funcţie de felul în care se manifestă ,,judeţul sufletului cu trupul”. Astfel, în primul volum există un echilibru relativ între suflet şi trup, Bătrânul simţindu-se încă fericit alături de cea căreia încă îi mai tresar mâinile când ,,îi striveşte cârligei în palmă” . Foarte curând, însă, ,,judeţul” înclină balanţa în favoarea sufletului. Boala şi bătrâneţea apar ca o modalitate de a apropia omul de Divinitate, de a-l ajuta să vadă altfel elementele micro şi macrocosmice înconjurătoare. Are loc ,,un fel de translaţie centrifugală, / copacii lunecă spre zare, / clădirile se- mprăştie lin, linear, / spre amplasamente distante, / oamenii cad în ameţitoare / tuneluri” care schimbă viziunea poetului asupra vieţii: apare dorinţa lui de întoarcere Acasă, prin înălţarea în spirit, alături de ,,Cel care i-a dat viaţă”. Întrucât apare ideea că există atâtea universuri câţi oameni sunt, lumea fenomenală pare să dispară o dată cu Bătrânul.

Înţelepciunea şi luciditatea, accentuate o dată cu aplecarea întru sacralitate, duc la o metamorfozare fizică a ,,omului din oglindă”. Dar ceea ce nu apare în oglindă este o lumină interioară, nevăzută, semn al apropierii de Divinitatea abia bănuită, deocamdată, care îl determină pe Bătrân, numele apare ca simbol al înţelepciunii, să vadă schimbat însuşi rostul astrelor, soarele şi luna nemaifiind izvorâtoare de viaţă, ci de moarte. Înţelepciunea, dobândită parcă prin racordarea la o frecvenţă energetică mai înaltă, îl ajută să mediteze cu detaşare, întrebându-se adesea câtă realitate şi câtă iluzie există în univers, dându-şi seama, în cele din urmă, că realitatea şi iluzia îşi schimbă locurile în funcţie de modul în care spiritul uman se apleacă spre lumea fenomenală sau spre sine însuşi. Lumea fenomenală nu poate fi reală pentru că este într-o continuă curgere, într-o continuă devenire, în timp ce lumea spiritului poate conecta omul la esenţe. Spiritul e miezul, lumea este coaja. Bătrânul nu mai iubeşte fenomenele în individualitatea lor, ci totalitatea şi unitatea lor, ca şi punctul în care ele se vor întoarce, pentru că întregul şi punctul una sunt. Nu iubeşte o fiinţă anume sau un anumit element al naturii, ,,ci, mai /  degrabă discretă –/ frăţietatea tuturor acestora / iubeşte taina care-i leagă pe / cei sortiţi morţii”.

Dotat cu această luciditate anticipativă, Bătrânul vede lumea fenomenală cuprinsă de tentaculele demonice ale morţii spirituale, ,,oamenii sunt nişte morţi care se mişcă”, putreziciunea domneşte la nivel fenomenal şi spiritual deopotrivă. De altfel, devenire înseamnă, ne sugerează poetul, o permanentă plecare din şi reîntoarcere în punctul genetic, deci, şi o reîntoarcere ciclică în sânul naturii, idee vehiculată în istoria filosofiei de-a lungul veacurilor, de la presocratici la Nietzsche. Bătrâneţea este şi o vârstă a uimirii, nu doar a înţelepciunii, curiozitatea intelectuală, raţională devine un instrument al tinereţii. Totuşi, este o stare asemănătoare morţii, dar care ,,întârzie mai puţin decât moartea”, de aceea, o stare nedorită. Gravitaţia, identificată în cărţi de parapsihologie cu timpul, e singura care-l mai ţine pe Bătrân în lumea fenomenală, după ce a depăşit stadiul în care încă mai era interesat să se întregească sufleteşte prin iubire. Toate acestea se întâmplă pentru că fiinţa nu mai e îndreptată către vitalitate, ci către spiritual.

Vederea unităţii îi provoacă Bătrânului nostalgia şederii ,,pe o bancă la ţărmul /  marelui râu “, deşi se află încă pe ,,un limb unde vremea ucide durata”. Vederea râului trezeşte nostalgia Râului, aşa cum poiana trezeşte nostalgia Poienii. Fiecare îşi supravieţuieşte sieşi, prin ceea ce îşi aminteşte despre el, de aceea bătrâneţea este ,,o supravieţuire a celui care a fost împlântat în vital”. Dorinţa de eliberare, de scăpare de greul lutului devine obsesivă şi constituie liantul de bază al volumelor incluse în antologie, ca şi a volumului Drumul spre Tenerife, publicat in 2009, la Ed. Eubeea Timişoara, volum pe care poetul nu s-a  decis sa-l includă în antologie, poate doar pentru că a apărut pe hârtie de curând.

Absenţa apare ca o altă caracteristică dominantă a vieţii Bătrânului, absenţa de la lumea fenomenală. Lumea spirituală e considerată o lume infinit mai bună, ,,fără cause, fără efecte, fără regrete, pentru că regretul e o caracteristică a lumii ireversibile. Conştiinţa apare ,,ca un sinistru torţionar. Bătrânul observă doar ,,vulturul negru al morţii” şi simte răceala de gheaţă a morţii chiar când afară e o căldură toridă. Luna îi trimite ,,un mesaj încifrat, vântul apare ca ,,un fel de alter-ego fantomatic, un vaier al eului”, poetul vorbeşte despre ,,ruptura iniţială dintre carne şi duh”, dar această ruptură îl face mai viu, mai înţelept: ,,bătrânul e neînchipuit de viu, / el vede altfel, aude altfel, înţelege / altfel, pentru că ,,un arc, un resort, o barieră / s-au rupt, undeva, în / adâncurile fiinţei sale, s-au rupt şi l-au eliberat”. ,,Până şi moartea /  i se pare un efort de / nesuportat”. ( vol. Elegii )

Dacă volumul Elegii conţine nostalgia întoarcerii Acasă şi negarea lumii terestre, pe care în tinereţe a iubit-o, volumul Moartea tatălui sondează mai în adâncime, poetul a urcat o nouă treaptă din urcuşul spiritual, divin, observând interferenţa celor două lumi: tatăl se află ,,în lumea de-aici”, dar şi ,,în lumea celor mutaţi la Cel Veşnic”, ,,locul şarpelui e chiar / în Eden, locul / infernului e-n paradis”, lumea de dincolo e ,,fosta-ne / casă”. Sunt reluate ideile din volumul anterior: moartea apare mai întâi ca un vis, reapare ruptura dintre spirit şi trup: ,,Tatăl desenează, în vis / circumferinţa / neantului. / Ştie prea bine / că-i o himeră / că e o tragică / glumă / o farsă / pentru fiinţa / grea, ca o lespede / a celui ce doarme”.  E vorba de un somn al spiritului uman, nepregătit încă să afle tainele vieţii terestre. Disoluţia trupului atrage după sine multiple înfăţişări ale spiritului: ,,Tatăl are / acum / înfăţişări diverse, / nenumărate / Peste tot întâlneşti / chilii ale solitudinii sale, / telurice, / ale expansiunii sale eterice”, pentru că prezenţa Lui  este ubicuă, în plan fenomenal şi spiritual.

Lacrima apare ca simbol al purificării prin durere şi deci, singura cale spre moarte, în care nu poţi intra oricum: ,,Lacrima / e singura / punte / spre moarte”, (…) ,,Lacrima, da./ Instantanee, pură, / traversată de soare”. Întrepătrunderea celor două lumi duce la suprapunerea tatălui cu Tatăl (,, nu ştim dacă / ceea ce numim, / aici, tatăl / nu e cumva / însuşi semnificantul, / ambiguu, adecvat / înţelegerii noastre / înceţoşate, al teribilului /  semnificat / numit Tatăl”), a mamei cu durerea, ( ,,mama-i un căuş de durere” ) cu lacrima, cu puritatea, a maicii cu Maica, cu Mijlocitoarea între cele două lumi, ca simbol al durerii: ,,Două lumi, /  două dimensiuni / se-ntretaie / în acea clipă, / în acel loc: deasupra, o lume – o criptă / de-azur – , /  unde lumina-i totuna / cu întunericul, / dedesubt, / o criptă – o lume de / lut – unde-ntunericul / e însăşi substanţa / şi neagra transparenţă / a luminii”. Plânsul mamei e un plâns cosmic.

După plecarea tatălui, apare spărtura, casa nu mai e monada, adică un univers în minitură, nu mai e simbol al întregului, urmaşii rămân în lumea celor cinci simţuri, ştirbiţi de înţelegerea unei asemenea plecări, devine centrul unei lumi ce atrage disperarea, angoasa, tăcerea. Uitarea apare ca un fenomen de contracarare a acestor stări, datorate lipsei de înţelegere a fenomenului morţii.  Din monadă spartă, lipsită de unitate, casa tatălui se transformă în ,,mormântul / în care se / descompune, încet, / memoria tatălui”. Neînţelegerea devine negaţie. Lumea fără tatăl – Tatăl rămâne o interogaţie retorică: ,,Se poate concepe o lume de la care tatăl şi-a  întors chipul?”

Există locuri de comunicare între cele două lumi, cu o lumină identică celei din spaţiul dintre veghe şi somn, locuri prin care se întoarce spiritul tatălui în lumea terestră: ,,de-a lungul râului (…)  domneşte (…)  aceeaşi lumină / ce-acoperă spaţiul / dintre veghe şi somn, … / (…) Pe-aici trece tatăl, / noapte de noapte”. Apare suprapunerea nefiinţă- fiinţă: ,,E vorba doar / de / intensitatea fiinţei, / a fiinţării”, dar şi de ,,intensitatea / nefiinţei, a nonfiinţării”. (…) ,,Cele două / intensităţi / reunite / sunt arhifiinţa de / astăzi a / tatălui”.

Treptat, ,,absenţa capătă trup”, devine mai vie decât prezenţa, viziunea asupra vieţii se inversează, ca şi în primul volum, apare impresia de irealitate, de iluzie a existenţei terestre, trecătoare: ,,Cum ar putea să existe ceva, cineva care trece?” Apare unitatea, întrepătrunderea lumilor ca înainte de Geneză: ,,Şi la fel ca atunci, / peste tot şi niciunde, /  fructul poartă un / sâmbure negru, / compact / neatins, / ce-l ascunde pe tatăl”. Drama timpului ireversibil împiedică adevărata trăire a vieţii terestre: ,,Cel ce trăieşte intens / drama timpului / nu se poate / mişca / nicicând şi niciunde, / în spaţiu”. Natura însăşi e trecătoare, are loc o ,,derută ontologică / a pădurii, / a râului, / lunecarea spre neant / a Poienii”. Durerea nu duce încă la puritatea care apropie omul de Divinitate, de aceea ,,mama locuieşte / într-o / lacrimă / tulbure”. Moartea pare să clarifice, totuşi, oamenilor un unic sens: ,,Tatăl poate exista / fără lume / Dar lumea / nu poate / exista / fără Tatăl”. Viaţa terestră apare ca o perpetuă rememorare: ,,fiul e mai mic şi de-o fiinţă cu tatăl”.

Interferenţa celor două lumi apare şi în cel de-al treilea volum din antologie, În piaţa centrală. În Prolog, seara apare ca un moment cosmic al interferenţei binelui cu răul, al coşmarului cu odihna când poetul va ,,cădea lin, / adânc, în / ghimpatele visuri”, va pluti ,,cum se-ntâmplă, / mereu / în tenebre şi-abisuri”. El primeşte ,,şi balsam şi răcoare”, ,,şi o sfântă uitare”. Ziua este momentul cosmic al destinului uman, o dată cu zorii, viaţa devine ,,drumul ştiut”, ,,calvarul ştiut: / un om şi o cruce”. În poemul Omul din oglindă, angoasa morţii depăşeşte frica provocată de dezastre sociale sau calamităţi naturale; războiul dintre suflet şi trup continuă, spaima se zugrăveşte pe chip: ,,Omul acela, conturul / acela, e / sufletul chiar”. Din cauza înstrăinării omului de el însuşi, ,,întunericul s-a prefăcut, / perfid, / în lumină, / calea e-ntoarsă, / lumea e-ntoarsă, / fiinţa e-ntoarsă, / spre a face/ credibilă / ontologica farsă” care este chiar viaţa: ,,Dincolo-i zăvoiul, e râul, / e cerul, sunt norii, e / soarele roşu şi greu. / Dincolo, dincoace, sunt / noaptea, amiaza şi / zorii. / Şi dincolo – ca şi / dincoace – de toate / acestea / sunt eu”.

Poetul începe să desluşească semnele morţii, se reîntoarce ,,spre locul de unde-mi / trimisese primul / semn fără greş – mă luase în seamă – iconomul de trupuri, / implacabila moarte”. Eul se apropie de esenţă, de arheu, întunericul se suprapune luminii: ,,se-ntoarce, nici viu, nici / defunct, / la ceea ce-a fost / înainte să fie”, se-ntoarce ,,la acel întuneric profund, / absolut, / la acel întuneric perfect, / care-i însăşi lumina”. Sufletul ajunge într-un moment al vieţii lui când sunt vii, deopotrivă, uitarea şi amintirea: ,,ce vie-i uitarea! / Şi amintirea, ce vie-i!” Sufletul ,,s-a trezit. / Aidoma vântului ce / galopează-nsorit / prin delirul / câmpiei”. Poetul se apropie sufleteşte tot mai mult de Tatăl, dar apropierea e dureroasă: ,,Iată-mă / vin, / pe o cărare / de spini şi pelin / desenată-n a plângerii vale”. E o întoarcere volens-nolens, la Matricea iniţială: ,,Duh arzând, renăscut, / şi uitucă ţărână, / cum am fost / la-nceput, / sub a Domnului talpă, / în a Domnului mână”. Irealitatea se confundă cu realitatea: ,,Totul e / cât se poate de limpede, / şi totu-i mister”. Poiana, la care revine des sufletul poetului este o poiană aspaţială şi atemporală, de aceea, veşnică: ,,În Poiana ieşită din / spaţiu şi timp, / din al vieţii / zadarnic tumult. / În Poiana / de-acum, de / demult”. Universul devine ,,un singur drum, ,,infinitul e golul acesta, / dintre râul / de-atunci şi / râul de-acum”. Timpul devine o piedică în calea aflării depline a sacrului: ,,Această draperie grea, / apăsătoare, confuză,” care pune oprelişti ,,exact în clipa / când sunt pe / cale să văd, / când sunt pe / cale să gust, / când sunt pe/ cale a înţelege”. Acvila apare ca un semn divin, dar şi ca simbol al propriului suflet: ,,Eram acvila duhului, / pedepsită să-mi / poarte lutul în gheare”.

Poemul Sub cerul pustiei descrie o poiană de vis, din ,,lumea creată de Iah Elohim, tocmai pentru că nu e atinsă de pasul omului, poiană cutreierată doar de vânt şi de păsări, ,,pe al cărui covor / mi s-a părut / a zări, / când şi când, / urma Lui”. Interferenţa lumilor se întoarce până la Geneză: ,,La rădăcina celor / ce sunt / de pildă, la / rădăcina zilei/ acesteia, / stă, deopotrivă, / primordialul / Cuvânt / şi fiinţa mea, / tremurătoare, firavă, / ca trestia”. Apare Eremitul, ca simbol al cugetării, al purităţii, al sacrului. El priveşte ,,cum un braţ nevăzut / leagănă, lin, / cădelniţa lunii”. Divinitatea e omniprezentă: ,,Mâinile Domnului, / verzi, străvezii, / mângâie-ntinderea / plaiului / Astfel încep, / zi de zi, / dimineţile raiului”. Vântul apare ca semn al mişcării, al vieţii: ,,Vântul / răscoleşte pădurea / răscoleşte Poiana, / cu văzduh şi / lumină, / pământul, ,,mută, din / nevăzuta lui/ temelie, cuvântul”, revelează esenţa celor ce sunt.

Prezenţa celor patru elemente primordiale – apă, aer, foc, pământ – stă la baza a tot ce există: ,,Toate cele ce sunt / se împart, ne-mpăcat, / între cer şi / pământ, / între lut şi văzduh”. Totul pare să fie protejat, vrăjit de spiritele celor ce au fost ,,părinţii Pustiei”, simboluri ale sacrului, ,,ce trec, se petrec, prin / spaţiul real, virtual, / ce vin şi revin, / intangibili şi puri”. Doar înt-un asemenea loc pur omul se apleacă în el însuşi, descoperind ,,un abis de / lumini şi răcoare”. Varietatea universurilor individuale se comprimă într-unul singur: ,,Însă numai unul, / unul singur, / există”. Misterele lumii par să fie ascunse în pergamentele Eremitului. Ele sunt transmise telepatic Poetului, pe care-l consideră ,,dublul meu rătăcitor, / pământean”. Prezenţa se contopeşte cu absenţa: ,,Te-ascunzi / în negarea lui Da, / în afirmarea lui Nu”. Într-un asemenea univers, invadat de lumină, dispare angoasa morţii, pentru că ,,moartea însăşi e-o floare risipită în flori”.

Poemul În piaţa centrală vorbeşte despre existenţa a trei niveluri de conştiinţă, primul, ,,un fel de somn, vegheat / de raţiune şi de conştiinţă”. Oamenii sunt clasificaţi în indiferenţi, adormiţi, angoasaţi şi oameni care primesc revelaţii. Apa apare ca semn al morţii sufleteşti: ,,Nu focul, ci apa / licăreşte-n pervaz, licăreşte-n / firidă”. Sufletul nu poate fi prins din panorama lumii terestre sau celeste: ,,Dar tot ce-i deasupra de / sine, în sine şi sub / nu-i nici cub, / nu-i nici sferă”. E prezentă o lume demonică, tentaculară care cuprinde totul. Infernul e chiar ciclica reîncarnare a sufletelor: ,,Infernul e chiar această/ repetată / cădere în trup”. Lumea e o lume muribundă, chiar soarele ,,e-aidoma nouă / nici nu moare, nici / nu trăieşte”. Natura terestră e dominată de ploaie, ca instrument al dezagregării, ca o pedeapsă pentru o lume apocaliptică: ,,N-aţi cunoscut că trebuie să vină/ Răsplata pentru merit, pentru vină? / Că într-o zi al Judecăţii Tron / Ne va zvârli-ntre cei care suspină?” Asistăm la o lunecare treptată, continuă a fenomenalului în origine, în esenţă: ,,Lumea toată coboară / scări de umbră şi vis. / Râul alb desfăşoară / o spirală-n abis”. Totuşi, Divinitatea nu dispare complet din contingent, curgerea continuă: ,,Singur râul curge şi / murmură. / Râul ancestral, râul / liric, insomniac. / Cea mai sublimă / făptură / din câte există”.

Sufletul trăieşte între două lumi: ,,Peste suflet / se lasă, / uşor, / vulturul nopţii, / cu sufocantul său / zbor”. Vântul, din simbol al mişcării, al vieţii, se transformă în instrument al morţii: ,,Vântul, polizor nevăzut, şuieră-n / vis / şi ascute / un satâr nevăzut.(…) Spaţiu-i mut. Timpu-i mort”, oamenii sunt ,,de frig”, dezorientaţi: ,,Mă caut, între ceruri şi pământ, / Şi mă găsesc oriunde şi niciunde”.

Concluzia Poetului e că ,,fiinţa-i şansa ce s-a irosit, / şi-acum reface-a erelor cărare, / nădăjduind în cel ce S-a jertfit / în semn de mântuire şi iertare”. ( Chipul). Ideile cuprinse în această antologie sunt un semnal de alarmă pentru societatea contemporană ca şi pentru cea de peste timp, un semnal de trezire spirituală a unei lumi ce se complace să trăiască fară a-l ţine-n suflet pe Dumnezeu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s