30 Octombrie 2009 – Corneliu Stoica: „Interferenţe“, Editura Sinteze, Galaţi, 2009 (Nicolae Einhorn)

„Interferenţe”, noua carte a criticului şi istoricului de artă Corneliu Stoica (Editura Sinteze, Galaţi, 2009), adună între copertele sale articole, medalioane şi studii dedicate unor personalităţi importante ale culturii gălăţene şi naţionale, cronici literare şi plastice, eseuri, evocări. Pentru prima oară într-o lucrare de critică a sa, autorul depăşeşte sfera artelor plastice cu care ne-a familiarizat în „Artişti plastici de la Dunărea de Jos” (Ed. Alma, 1999), „Monumente de artă plastică din judeţul Galaţi” (Ed. Şcoala gălăţeană, 2003), „Identităţi artistice” (Ed. Alma, 2004), „Pictorul Nicolae Mantu” (Ed. Alma Print, 2005), „Întâlniri confortante” (Ed. Sinteze, 2007) etc., incluzând şi cronici de carte, studii de istoria literaturii,  prezentări ale unor monumente de artă peisagistică şi obiective de cult religios.

Volumul (format 20×14,5 cm, 210 pagini, ilustraţii alb-negru) se deschide cu un articol consacrat aniversării Centenarului Catedralei Episcopale din Galaţi, eveniment întâmplat la 27 aprilie 2006. Pe lângă o bogată informaţie de ordin istoric oferită, Corneliu Stoica reînvie atmosfera zilei de 6 august 1917 când, în plin război mondial, a fost sfinţită Catedrala de către episcopul Nifon Niculescu, cu hramul „Sf. Mare Ierarh Nicolae”. Pentru aceasta, pe baza unei cercetări a periodicelor vremii, aflate în colecţia Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Galaţi, el apelează la un extras din ziarul „România” (Nr. 188, 13 august 1917), organ al armatei, ce apărea la Iaşi, avându-l ca director pe căpitanul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim-redactor pe Octavian Goga. Tot domeniului obiectivelor de cult religios ortodox din judeţul nostru aparţine şi articolul „Un ansamblu monahal gălăţean – Mănăstirea Vladimireşti”, în care avem posibilitatea să citim şi un interviu cu pictorul Gheorghe Răducanu, cel care a realizat decoraţia exterioară în mozaic a bisericii mănăstirii, precum şi reacţia pe care a avut-o Maica Stareaţă Veronica Gurău după apariţia articolului în revista „Şcoala gălăţeană” (Nr. 98, decembrie 2001), autorul publicând o scrisoare inedită primită de la aceasta.

Pagini importante sunt acordate felului în care gălăţenii şi artiştii plastici de la Dunărea de Jos au cinstit de-a lungul timpului memoria genialului poet Mihai Eminescu; sunt prezentaţi prin medalioane pictorii Gheorghe Petraşcu, Dimitrie Hârlescu, Gheorghe Levcovici şi Mihai Dăscălescu, sculptorul Nicăpetre, tenorul Nae Leonard, profesorul şi istoricul literar Gheorghe S. Ştefănescu; ne întâlnim pentru prima oară cu portretele făcute unor plasticieni contemporani care s-au născut pe meleagurile gălăţene şi activează în alte oraşe din ţară (Valeriu Şuşnea, Emil Pricopescu, Veronica Costea-Cordali) sau din străinătate (Simona Soare, Adina Drinceanu, Neluş Oană); facem cunoştinţă cu importanţi caricaturişti de astăzi: Octavian Covaci, Florian Doru Crihană, Cristian Marcu, Costel Pătrăşcan, Vladimir Crivoi, Marian Şerban. Criticul pledează şi argumentează necesitatea înfiinţării unui Muzeu „Fraţii Arămescu” la Galaţi, având ca punct de plecare donaţiile succesive făcute de pictoriţa Gigi Arămescu-Anderson Muzeului de Artă Vizuală şi Bibliotecii „V.A. Urechia”. Autorului acestor rânduri îi este dedicat un amplu studiu monografic, scris cu acribie şi o foarte bună cunoaştere a vieţii şi activităţii artistice şi pedagogice. Tot de un studiu monografic beneficiază şi poetul Ioan Neniţescu (n. 11 aprilie 1854, Galaţi – m. 23 februarie 1901, Bucureşti), poet-ostaş, care a luptat în Războiul pentru Independenţă de la 1877-1878, intelectual de aleasă cultură, doctor în filozofie cu o teză despre felul în care Spinoza a văzut afectele („Die Affectenlehre Spinoza’s”). Aproape necunoscut tinerilor din zilele noastre, Ioan Neniţescu a fost cel care a semnat în calitate de secretar al Adunării Deputaţilor Legea din şedinţa din 2 aprilie 1888 prin care se acorda o pensie viageră lui Eminescu. Foarte interesante sunt fotografiile ce însoţesc acest studiu, obţinte de Corneliu Stoica în 1976 de la fiul scriitorului, poetul, filozoful şi diplomatul Ştefan I. Neniţescu, fotografii pe care el mai apoi le-a donat Bibliotecii „V.A. Urechia”. Evocarea făcută poetului simbolist Eugeniu Ştefănescu-Est, care şi-a trăit ultimii zece ani din viaţă în Galaţi şi este înmormântat la Cimitirul Eternitatea, fotografiile inedite publicate au darul să lumineze câteva aspecte importante ale vieţii scriitorului.

Cronicile de carte inserate în volum se referă la volume datorate lui Paul Păltănea („Peceţi ştefaniene la Dunărea de Jos”, „Viaţa lui Costache Negri”, „Galaţi – oraşul teilor”), Nedelcu Oprea („Biblioteca Publică V.A. Urechia Galaţi”), Violeta Ionescu („Un pilot subtil … Pictorul Ion Ţarălungă – In memoriam”), Vasile Velisaratu („Destine de artişti în secolul XX”, Vasile Ghica („Nasc şi la Tecuci oameni”), Marcel Ionescu şi Laura Sava („Valurile muzicii la malurile Dunării”) sau privesc albume de artă consacrate pictorilor Lola Schmierer-Roth şi Ştefan Buţurcă.

Foarte bun cunoscător al mişcării plastice gălăţene, ca şi al activităţilor expoziţionale din cadrul instituţiilor de profil, Corneliu Stoica şi-n această carte scrie pagini substanţiale despre expoziţiile unui mare număr de artişti: Nicolae Spirescu, Ioan Simion Mărculescu, Alexandru Pamfil, Gheorghe Miron, Gheorghe Mihai-Coron, Nicolae Placicov, Teodor Vişan, Gheorghe Suciu, Ana Maria Tomescu, Sterică Bădălan, Relu Angheluţă, Florian Doru Crihană, Cornel Corcăcel (Galaţi), Antonio Romeo Pălie (Bârlad), Aurelia Călinescu (Sibiu), Ion Bărbulescu B’Arg (Bucureşti), Constantin Tofan (Iaşi), Aurelia Tudorache (Buzău), Vasile Pop (Cluj). Nu sunt excluse cronicile plastice la ediţiile Simpozioanelor de Creaţie „Arta ca viaţă”, şi „Acuarela” (ambele organizate de Muzeul de Artă Vizuală), la alte manifestrări colective.

Încheindu-se cu o Fişă biobibliografică a autorului, cartea „Interferenţe” este o contribuţie importantă la cunoaşterea unor aspecte semnificative ale fenomenului artistic şi cultural de la Dunărea de Jos, un document preţios oferit celor care doresc să cunoască ceva din multiplele faţete ale valorilor plămădite pe aceste meleaguri şi nu numai.

NICOLAE EINHORN, pictor

____________________

29 Octombrie 2009 – Petre Petria: „Preţenţe femenine vâlcene afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale. Mic dicţionar“, Editura Offsetcolor, Rm.Vâlcea, 2008 (Al. Florin Ţene)

Scriitorul şi istoricul literar Petre Petria este din nou în librării cu o nouă  carte,de fapt un mic dicţionar,intitulat PREŢENŢE FEMENINE VÂLCENE afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale.Mic dicţionar,apărută la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.

De la început , trebuie să remarcăm faptul că scriitorul vâlcean nu se află la primul dicţionar al său dedicat personalităţilor vâlcene,până în prezent el a publicat trei dicţionare de acest gen.Descoperim în acesta un adevărat cercetător ,istoric literar, cu aplecare predilectă spre trecutul cultural vâlcean,al cărui fiu este.Dicţionarele constituindu-se în pagini de istorie locală, care alături de astfel de dicţionare din diferite zone ale ţării, se constituie în pagini de aur ale Enciclopediei Istorei Spiritualităţii Neamului Românesc.

Dicţionarul se deschide cu un Cuvânt înainte de prof.Augustina-Sanda Constantinescu,directoarea Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu-Vâlcea,sub auspicile căreia cartea a apărut,care subliniază:Prezentând 103 personalităţi femenine autorul salvează de la uitare contribuţia acestora la dezvoltarea culturii vâlcene şi implicit a celei naţionale.

După  Cuvântul înainte ,autorul semnează un Argument în care îşi motivează acţiunea sa :A te încumeta să aduni şi să ordonezi date despre cea mai sensibilă făptură umană,femeia-mamă,gospodină,educatoare,cercetătoare,scriitoare,având atâtea alte preocupări şi îndeletniciri-este foarte riscant.Pentru viitor, autorul îşi propune,la o nouă ediţie:să includem şi doamnele şi domniţele voievozilor care au trăit pe aceste meleaguri sau care au avut legături cu acest tărâm vâlcean , precum şi alte nume noi ,descoperite ulterior.Utilă şi frumoasă iniţiativă.

În prezentul dicţionar descoperim peronalităţi femenine marcante din toate domeniile de activitate,astfel,redescoperim pe autoarea de manoale şcolare Lizica Elisabeta Bellu,pe actriţa Coca Bloos,pe interpreta de muzică populară,mult apreciată,Maria Ciobanu,pe soprana Camelia Clavac, Maria Constantinescu,cercetător ştiinţific,pe Cecilia Cuţescu-Storck,artist plastic cunoscut,Ciucă Domnica,cercetător,publicist,Sanda Augustina Constantinescu,om de cultură,realizator de emisiuni culturale,Maria Dragomiroiu,cântăreaţă de muzică populară foarte cunoscută, Adina Enăchescu,poetă, actriţa Ileana Focşa, Maria Guran,cercetător ştiinţific, Alexandra Kazi Tani, istoric şi critic literar,maria Cristin Minculescu,actriţă, Florica Mitroi,poetă,Cornelia Moţoc,fizician,Elisabeta Novac,poetă ,Ada Orleanu, scriitoare,Silvia Pop,autor de manuale,Ileana Rusu, cercetător, Elisabeta Trăistaru, istoric,cercetător,Titina Nica Ţene ,poetă ,Malvina Urşianu,regizor,Ana Vancu,cercetător,Laura Vega,poetă,Raluca Zamfirescu,actriţă,Zenovia Zamfir,scriitoare,Elena Zarescu,poetă,etc.

Aceste personalităţi din toate domeniile de activitate,cum scriam mai sus,provin din România tainică,din România profundă,care în tăcere construiesc acel edificiu al culturii şi spiritualităţii româneşti.Fără această masă de creatori şi cercetători nu ar putea exista vârfurile din”cupola”edificiului de care vorbeam.Această masă de creatori creează zestrea cu care intrăm în Europa unită.Fără aceste personalităţi,(prezenţe,cum le spune autorul),noi am dispărea ca popor,ca fiinţă culturală,în cadrul fenomenului globalizării.Nu vârfurile menţin „vâna”nemului românesc,ci această semi-anonimă masă de creatori.

AL.FLORIN ŢENE

__________________

28 Octombrie 2009 – Vasilica Grigoras: „Petrea Iosub – un destin exemplar“ (George Anca)

În timp ce, cu mare zgomot, la “centru” se deconstruieşte cultura română, în adâncul ţării se hrăneşte cu sânge spiritual perenitatea ancestrală, cu spor anonim, spre ironia executorilor. Mai peste tot, marasmul general este spart de înaltul trăirii creative “locale”, nu e judeţ fără o enciclopedie proprie a personalităţilor, cât că una exhaustiv românească se lasă aşteptată, dacă se va mai crede cumva oportună.

Avem în faţă o carte, elogiu la 70 de ani, dedicată profesorului de filosofie, scriitorului şi managerului educaţional Petrea Iosub. Una din zecile, sutele de excepţii de la ruina, clamată ditirambic, a şcolii şi cugetării româneşti de azi.O carte de la Vaslui, ca de pretutindeni – interviu, note biobibliografice, problematica lucrărilor, opinii despre om şi autor, gânduri aniversare. O carte de dragoste: Petrea Iosub – un destin exemplar, colecţia Personalităţi vasluiene, nr. 6, 2008, autor, Vasilica Grigoraş.

Cu cine avem de a face, ne spunea, în scris, din Boston (2002) însuşi economistul pro-miracolului românesc Anghel Rugină:“În Sechestraţi în… tranziţie filosoful Petre Iosub a dat cea mai puternică condamnare a celor care au adus întreg neamul românesc la marginea gropii, un neam care nu e perfect cum nu e nici un alt neam, dar are şi virtuţi mari, căci aici s-a dezvoltat conceptul de “Omenie” care nu se mai găseşte la nici o altă naţiune”. Anghel Rugină este şi numele liceului economic din Vaslui, atribuit la diligenţele lui Petrea Iousb. S-au întâlnit de 12 ori.

Petrea Iosub a publicat la Vaslui, oare chiar “într-un cerc restrâns”? iată că pomenim titlurile cărţilor lui şi la “antipod”:Fragmentarium I şi II, Thalia, 1998,; Elemente de arheologie metafizică, Iaşi, 2000; Omul – o fiinţare privilegiată, Thalia, 2003; Pluralismul ontologic, Thalia, 2004; Metafizica existenţei, Thalia, 2007; dar şi: Sechestraţi în tranziţie. Publicistică, vol. I, 2002; Însemnări pasagere. Publicistică, vol II, 2003; Contemporan cu viitorul (monografie Colegiul Economic “Anghel Rugină”), coautor, Thalia, 2006.

Farmecul cărţii de faţă, despre Petrea Iosub, este dat de vocea nepatetică, dar cu atât mai autentică, a sărbătoritului însuşi, răspunzând empatic autoarei volumului, care-l intervievează. Citind referinţa, pe neaşteptate la Gogol, am urmărit-o cu ochii măriţi, amintindu-mi o conversaţie de zilele trecute, la Târgovişte, cu acad. Mihai Cimpoi, din Chişinău. L-am întrebat anume, înnondând firul cu o afirmaţie mai veche a sa: cum mai e cu originea românească a lui Gogol? Istoricul rus – mi l-a spus, nu i-am ţinut minte numele – arată că “Suflete moarte” sunt români, din Tighina, bunicul lui Gogol ar fi fost valah, şi chiar poet,iar marele scriitor, pomenindu-şi strămoşii notase de două ori “daci”. Aşa că nu e cu totul întâmplător ce alegere face Petrea Iosub: “În general, sunt împotriva modelului şi am aplicat mai ales procedura lui Gogol, care realiza tipul de femeie ideală prin proiectarea ochilor Nataşei pe fizionomia Galinei, o împodobea cu părul de soare al Hannei şi o aşeza pe trupul perfect al Pulheriei, şi, în sfârşit “ai să vezi o zână de femeie!”

Respingerea modelului e numai aparentă, profilactică, parcă răspus poetei Kamala Das – “Atunci când înveţi să înoţi/ Fă-o într-un râu care se varsă în mare”. Iar Iosub se simte acasă, profund româneşte, deja în plin ocean, fie şi ca lebădă: “Când îl cunoşti pe Molière, La Fontaine, La Bruyère, pe un Dostoievski sau Caragiale intri în viaţă cu altă demnitate şi cu altă viziune. M-au obsedat multă vreme drama lui Faust şi mai ales zădărnicia existenţei lui Sisif, dar şi frumuseţea solară a marii poezii universale (Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Stănescu, Poe, Esenin, Garcia Lorca, Heine, Homer, Ovidiu, Baudelaire, Apolinaire, ş.a.m.d.)

Federico Garcia Lorca are o poezie intitulată Pământ: Mergem / pe o oglindă / neargintată, pe un cristal / fără nori. / Crinii dacă s-ar naşte / invers, / trandafirii dacă s-ar naşte / invers, / dacă toate rădăcinile / ar privi stelele / şi mortul nu şi-ar închide / ochii, / am fi nişte lebede.”

Conversaţia alunecă, însă, dinspre mit şi poezie spre tragism:

Poate la scară de individualitate “importul” sau “exportul” de model să poată avea efecte, indiferent de natura acestora! Însă la scară socială astfel de modele, chiar dacă încep să se construiască, pe parcurs eşuează. Evoluţiile din plan personal sunt practic revoluţiile din plan social. Primele construiesc sau destructurează individul, celelalte determină salturi către altceva a cărei identitate programatică suferă schimbări radicale sau chiar mutilări, care zvârl comunitatea naţională înapoi cu decenii.

Suntem cel mai tipic exemplu! ’89 marcează  ruptura şi modelul “economie de piaţă” se impune prin “terapie de şoc”; şi, în loc să configurăm concret viitorul, am început, prin sucesive şi obositoare guvernări, să ne retragem în trecut şi deja ne-am instalat bine în acesta. Asta nu s-a întâmplat nici măcar în Albania…”

Suntem total sub regim de ocupaţie politică şi economică. Orice decizie care ţine de destinul acestui neam şi contravine “coloşilor” este revocată sau se strânge şurubul. N-avem niciun element strategic cu care să ne apărăm interesele! Dacă supărăm rusul, se inchide vana de gaze, dacă supărăm neamţul se întrerupe lumina, dacă supărăm americanul, ne face KO. Partidele sunt deocamdată nişte caste gregare care sapă din interior interesul naţional şi îşi plasează propriul lor interes prin cele mai mârşave mijloace.

Istoria perioadei comuniste ar trebui judecată nu “tip Tismăneanu” ai cărui părinţi au produs-o şi au consolidat-o, cu învinovăţirea unui popor, ci a celor care au construit şi utilizat mecanismele represive. Noi am fost cobaii trocului dintre Occident şi Orient. Totdeauna mi-am pus întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat dacă Mihai n-ar fi semnat Armistiţiul cu Stalin şi-l lăsa pe Antonescu să negocieze? Sau dacă Anglia şi SUA îşi asumau 90% din influenţa în această zonă?… Acum vin unii şi te acuză de ce te-ai născut şi ai supravieţuit regimului?! Întrebări la care nu ai răspuns, pentru că cei care te întreabă, în timp ce tu te speteai cu existenţa, ei băteau “poarca” sau tablele prin Cişmigiu şi prin Paris, iar acum sunt… dizidenţi!? Şi mulţi au luat, din ’89 încoace, “Pomana porcului” cu tot cu coteţ!”

Să nu uităm, intergenaraţional, pe cuvintele-cheie “Vaslui” “revoluţie” s-a creat şi filmul internaţionalizat cu succes “A fost, n-a fost”  de Cristi Porumboiu, posibil elev al d-lui profesor Petrea Iosub (după  cum şi reciproca poate fi valabilă în reversibilităţile din ziua de azi). Prin diurnitatea chiar “olimpiană” a lucrurilor din destinul exemplar al unui profesor cinstit, adică onorat, celebrat la Vaslui, să nu uităm că, esnţial, acesta e familiar lui Blaga şi lui Kant:

La Lucian Blaga metafora nu mai este doar o figură stilistică, deoarece prin ea se defineşte însăşi esenţa umană (“omul metaforizant”). Este dealtfel o dezvoltare a gândirii aristotelice şi indiene care defineau singularitatea şi excelenţa umană tocmai prin capacitatea de a construi metaforic o lume proprie. Funcţia stilistică a acesteia se dublează cu o funcţie ontologică.”

Încă de timpuriu, Kant pătrunde în cultura română, iar în secolele 19-20 devine un punct de referinţă pentru mulţi gânditori, între care aş aminti pe Maiorescu, Eminescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, M. Florian, Joja, P. Andrei, Al. Boboc, T. Ghideanu, dar şi alte nume.

M-am oprit, asupra interpretărilor lui Mircea Florian pentru că este cel mai apropiat de rigorile şi exigenţele kantiene. Analiza realizată în studiul de anvergură “Elemente viabile în filosofia lui Immanuel Kant” este incontestabil o pagină valoroasă asupra actualităţii Criticii raţiunii pure a singuraticului de la Konigsberg.”

De ce nu ar fi rezonat în ecou la Konigsberg: Vaslui? Cel mai firesc lucru pentru curajosul filosof Petrea Iosub.

Aceasta este prezentarea cartii autoarei Vasilica Grigoraş: Petrea Iosub – un destin exemplar,

Prezentare scrisa in mod special de scriitorul/poet, Profesor George Anca, pentru programul de radio in limba romana din Melbourne, Australia.

Cartea  Petrea Iosub – un destin exemplar, colecţia Personalităţi vasluiene, nr. 6, 2008

GEORGE ANCA

______________________

27 Octombrie 2009 – Nicolae Pogonaru: „Cocktail“, Editura Rafet (Gheorghe Postelnicu)

Nicolae Pogonaru, varianta insurgentă a literaturii buzoiene, readuce la viaţă în ultimul său volum (Cocktail, Editura Rafet, 2007) poezia radicalizată de social. Liric hiperbolic, el valorifică prin alegorii şocante cotidianul, biologicul şi fiziologia elementară. Se dovedeşte şi de această dată, după FMI – 2004 şi banc(note) informative – 2006, exploratorul realităţii nude şi al provincialismului exotic. Face din oda cotidianului o specie personală (Întors pe dos, Safari, Dare de seamă, Rutină) echivalentă cu propriile trăiri. Conştiinţa artistică îşi găseşte vocaţia în asumarea practică a dezgustului şi a exasperării, desfigurând metodic faţa realului (Somn, Consiliere, Turnul Babel direct, Odă la UE). Acest lirism este perisabil numai în măsura în care voiajul metafizic se înmoaie într-un cult exagerat al anecdoticului (Progres, Poruncă, Fals, Nevermore, Reţetă pentru a deveni şef ).

Dacă Ion Caraion, Constant Tonegaru sau Geo Dumitrescu îşi propuneau să transforme atât poezia, cât şi viaţa, Nicolae Pogonaru are ambiţii mai mici. Revolta sa este eminamente literară, demolând prin ironie starea de graţie poetică a cotidianului periferic. Faţă de înaintaşi, domnia sa aduce nou un limbaj mai selectiv, dar extrem de divers, bruscând lexicul prin clişee lingvistice franţuzeşti şi englezeşti, prin cultisme care ne amintesc de simbolişti. Demersul vizează discreditarea confortului modern, demistificarea temelor tradiţionale: dragoste, natură, demnitate, inadaptare. Tehnica este cea a aglomerării de imagini din care se obţin puncte atunci când realitate îi dă ocazia să reacţioneze spectacular: „subsemnatul/nicolae pogonaru/născut în secolul xx şi flotant/pe planeta Pământ/… /posed libertatea de a privi orizontul” (Declaraţie de avere), „…e de ajuns pentru un om/a zis el/acum întoarce-te la loc/şi schimbă oglinda” (Întors pe dos).

Starea normală a acestui temperament retoric-exclamativ este luciditatea cinică, pentru că frumosul se află de fiecare dată în partea ascunsă a lucrurilor. Spiritul său vagant continuă să ne încânte şi să ne răscolească.

GHEORGHE POSTELNICU

_____________________

26 Octombrie 2009 – Ion Panait: „Mierle de toamnă“, Andrew, Focşani, 2008 (Adrian Botez)

Urmărim, cu atenţie, de cca. 8-10 ani, procesul de densificare a poeziei trubadurului focşănean Ion Panait. Deci, nu ne-a mirat deloc faptul apariţiei unui volum care, chiar dacă nu conţine hai-ku-uri autentice[1] (de tipul celor migălite, în Ţara Cireşilor în Floare,  de Matsuo Bashō, Masaoka Shiki, Yosa Buson şi Kobayashi Issa – …sau, în Carpaţii româneşti, de Şerban Codrin…) – conţine, totuşi, foarte reuşite pantomime, adaptări la cosmicul şi la matricea de sensibilitate româneşti,  ale  haiku-urilor nipone –  profetice  consemnări ale naturii, la întomnarea lumii, la marginea lumii…: Mierlele de toamnă[2].

Se ştie că mierlele sunt însemnul Casei prinţilor de Lorena…Dar, evident, dincolo de princiaritate, este umbra funebră…:

Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a <<mierli>>, cu înţelesul de a muri”. (cf. Gheorghe Şeitan, revista Kogaion).

Volumul de 62 de pagini al poetului focşănean Ion Panait (ilustrat cu spendide reproduceri după tablouri ale lui Van Gogh, din perioada olandeză şi din cea nord-franceză) conţine poeme cu valori inegale. Uneori, aglomeraţia substantivală nu lasă poezia să-şi respire Rostul Profund, alteori imaginea este “mişcată”, voalată…Dar, atunci când Ion Panait nimereşte drept în inimă Poemul, ca Mantră Sacră, imaginile sunt adevărate explozii galactice, iar oximoroanele şi paradoxurile fac punţi stelare între lumi. Însuşi Infernul  Logos-ului – poate deveni “rădăcină de miere”, prin menţinerea, fie şi fantasmatică, mnemotică, a  străjii eros-ului: “Infernul -/mierea de vrajbă/a gurii tale” (cf. p. 8).

Poetul, devenit Aedul Toamnei, Bardul  gaelico-viking al Toamnei, nu se predă unui tărâm anume, ca fixare definitivă –  ci oscilează, cu memoria re-învietoare, între “amiaza zilei”, pe care refuză s-o considere trecută, ci, dimpotrivă, o socoate un dar/har etern al zeilor (“Amiaza zilei – /euharistia surâsului/în preajma zeilor”)  – şi “marginea oceanului” – ca formă mistică de proliferare a lacrimii, ca semnalizare a pierderii cârmei vieţii: ”La marginea oceanului/melancholia lacrimii/în derivă” (cf. p. 5). Dar, mereu, Poetul ştie să păstreze, la modul mistic-mioritic, tracic, “mierla” funestă – lângă Lumina de Argint a Sărbătorii/Nunţii Cosmice: “Cântecul mierlei -/şi-n pragul caselor/argintul sărbătorii” (cf. p. 16). Oceanul Vântului Dinamico-Vital- împreunându-se cu acvaticul oceanului Marii Scufundări – sub semnul migdalului cristico-resurecţional: “Migdalul dorurilor,/vântul Atlanticului/e plin de mierle” (cf. p.  26).

În această lume, totuşi, Poetul-Zeu se simte exilat întru efemeritate, stând “cu chirie”, inclusiv prin sentimente, de obicei declinal-descendente… – nefixat întru durabilitatea fiinţării de Duh (dar prevăzând o schimbare a zodiilor fiinţiale, prin IARNĂ!): “Între nimic şi nicăieri/iarna- /închirierea tristeţii” (cf. p. 8), sau: “Insula – în fiecare/seară vapoarele/închiriază melancolia” (cf. p. 9).

Precum  va zice în volumul ulterior, La amurg, mai târziu, ca de obicei[3] – Poetul simte “caii ultimei şarje la Waterloo” (cf. op. cit., p. 144). Adică, Războiul Vieţii, până şi împăraţii îl pierd…Dar, evident, cu fruntea sus şi cu onoarea nepătată, verticali în faţa istoriei! Aici, în Mierlele de toamnă: “Războiul -/ lucrurile la un pas/de moarte” (cf. p. 5).

Da, grădinile sunt “bolnave”, şi “fluieră mierlele”, fatal…(cf. p. 5) – dar Ion Panait nu ezită să continue, asumându-şi toate riscurile, echilibristica, pe muchia presimţitei “osânde” –  între “pelinul” amar-dionysiac şi “macul” hypnotic, vehicul spre Steaua-Paradis, spre Marele Imperiu Celest – sau, măcar,  spre Parnasul veşnic în lumină: “Pelin şi maci,/mă umple dorul/rece al osândei” (cf. p. 6); “Arşiţa grânelor -/sub fala lor/imperiul macilor” (cf. p. 25). Ba, parcă macul este mai incandescent, sângele este mai aprins, de patima tainei divine a pământului, cu cât presimţirea “osândei”-judecăţii finale este mai apropiat-pronunţată…: “Aroma gutuilor -/macii sângelui beau/veninul pământului” (cf. p. 33). Iar de se va împlini declinul, el va semăna cu fenomenul auroral, cu noii zori ai Nemuririi, valurile vecilor de Foc înghiţind-incendiind secunda, precum sugerează ritualul funeraro-acvatic al vikingilor: “Mă părăseai, amiaza -/corabie de vikingi/incendiată…”(cf. p. 60). Datorită simbolisticii dezvoltate de MACI, totul va semăna cu un  Foc Cosmic, adus cu Trenul Timpului, din Gara Lui Dumnezeu: “Cai pe terasamentul/gării: se-ncarcă/macii-n trenuri” (cf. p. 50).

Deşi melancolia (poate şi anume remuşcări, cu privire la “managementul” vieţii… – neutilizării optime a frâului, pentru a încetini funcţia psihopompă a calului!: “Un han, un urcior / trist, damigeana/desfrâului” – cf. p. 27) începe să tindă, splendid şi dureros, spre infinitul stepei aride de noime umane (dar burduşită de cele divine…), deşi dezmărginirea trezeşte nostalgiile mărginirii voluptuoase şi atât de mistic-tihnite a “ochiului de pădure” : “Dansează stepa,/tristă icoană a/ochiului de pădure” – Ion Panait, surd la cântecele sirenelor, evoluează, cu graţia barbară a disperării, Mire pentru Mistică Mireasă Vândută – între “crin” şi “purpură” (“Între crini şi purpură/dansează mireasa/vândută” – cf. p. 7), între Vulturul Imperial-Sfidător, Trandafirul Erotic Sublim, Privighetoarea Orfică, Ţapul Ispăşitor (dar şi cu semnele obstinaţiei învârtirii “roţii” demiurgico-escatologice!), Pletora Păunului îngenuncheat al Luminii şi Ascultarea Vuietului Luminii-Logos Divin al Perlei: “Nisipul despărţirilor -/eroarea vulturului/ ce-şi leapădă petalele” (cf. p. 10);  “Ţap roşu, asfinţitul -/în genunchi/păunul verii” (cf. p. 11); “În ochii ciutei/suspină lemnul/ de trandafir” (cf. p. 45); “Rană de vişin:/privighetoarea-nveleşte-n mătase/uimirile” (cf. p. 46); “Privighetoarea, lacrima/iezilor – pământu-i streaşină/nedezmierdată, amăgire” (cf. p. 10); “Scoica: gura/ecoului ademenind/magia candidă a perlei” (cf. pă. 31).

…Iar BUFNIŢA nocturnă a Athenei rămâne…Crucea Renaşterii Sudului întru Nordul Divin – rămâne Bufniţa ”de argint”: “Crucea Sudului – alcătuirea/norocului: bufniţa/de argint luminează” (cf. p. 29). Corbul se situează, chiar dacă lunar, întru CRISTALUL VEŞNIC LUMINĂTOR (se dezvoltă cealaltă latură a simbolisticii corbului, cea pirică! – specific românesco-traco-gaelică, din herbul Ţării Româneşti – PASĂREA FOCULUI!): “Aureola zăpezii:/corb rătăcit pe/cristalurile lunii” (cf. p. 39).

Acesta este, esenţial, Ion Panait: obstinat şi sfidător Preot slujitor la Templul Vieţii/Credinţei Renaşterii – trăgând cu ochiul, în silă, ironic şi rebel,  la colegii ucenicind, caraghios de serios şi non-dialectic,  la templele macabre…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ


[1] Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradiţional japoneză, (limba japoneză fiind o limbă silabică), alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 „versuri” formate din 5, 7, 5 silabe.
Încă de la început, s-au creat confuzii între cei trei termeni aflaţi în strânsă relaţie: Haiku,
Hokku şi Haikai.


Termenul Hokku înseamnă, în limba japoneză „vers de început”, fiind la origine o verigă de legătură spre un şir mai lung de versuri, cunoscut sub numele de
Haikai. Deoarece hokku dădea tonul restului şirului de versuri, el a căpătat un rol privilegiat în poezia Haikai, încât s-a ajuns ca unii poeţi să compună numai un Haikai, renunţând la versurile următoare.
Abia prin eforturile lui
Masaoka Shiki această independenţă a fost oficial recunoscută prin anii 1890, prin crearea termenului Haiku. Această nouă formă de poezie avea să fie scrisă, citită şi percepută ca un poem complet, independent, şi nu ca o parte a unui şir mai lung de versuri.
Practic, istoria Haiku începe în ultimii ani ai secolului al XIX-lea.
Renumitele versuri ale perioadei
Edo (1600-1868), scrise de maeştri precum Matsuo Bashō, Yosa Buson şi Kobayashi Issa, sunt în general cunoscute sub denumirea de Hokku şi trebuie percepute în perspectiva istoriei Haikai, dar în prezent ele sunt citite ca Haikuuri independente.

Haiku-urile trebuie să conţină cel puţin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. De obicei subiectele se referă la natură, plante, flori, insecte, etc:

Viaţa mea toată:

Frunze purtate de vânt

În prag de toamnă.

Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Bashō, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, „Drumul îngust spre îndepărtatul nord”. Basho s-a născut in oraşul Ueno din prefectura Mie (Japonia), unde are loc anual un popular festival de haiku şi a întreprins trei călătorii celebre”(cf. Dicţionar wikipedia)

[2] -Ion Panait, Mierlele de toamnă, Andrew, Focşani, 2008.

[3] -Ion Panait, La amurg, mai târziu, ca de obicei, Andrew, Focşani, 2009.

________________

23 Octombrie 2009 – Cezarina Adamescu: „Iubirea, floare de colţ care devoră“, Editura on-line Semănătorul, 2008  (Olga Alexandra Diaconu)

Preocupată deopotrivă de propria-i creaţie, ca şi de creaţiile colegilor din breasla scriitoricească sau din alte domenii ale artei, scriitoarea Cezarina Adamescu este un observator atent al artei contemporane şi actuale, după cum reiese din câteva titluri apărute la Biblioteca on-line sau la Editura on-line Semănătorul: O gură de copilărie sau Vârstele Cezarionei, ( poezie pentru copii ) , 99 de anotimpuri fără Nichita ( poezii închinate lui Nichita Stănescu ), Busuioc pentru cuvinte ( cronici muzicale ), Când Sfinţii se întorc acasă ( carte dedicată Sfântului Anton ), Cântecul Cezarei într-o sumă de ipostazuri ( viaţa scriitoarei de-a lungul timpului ), Monumentul cărţii şi ucenicia cuvântului ( exegeze şi portrete spirituale ), Povestea fiului pribeag ( istorisiri biblice versificate ), Vârstele spiritului ( poezii ), Întâlniri cruciale ( incursiuni în universul unor scriitori de azi şi de ieri ), Treptele sinelui ( teatru pentru copii ), De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ( poezii în variate forme ale poeziei cu formă fixă, distihuri, terţine etc. ).

Tema dominantă a  volumelor de poezii lirice, publicate la Editura on-line Semănătorul în 2008 ( De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ) este iubirea în toate ipostazele ei: voluptuoasă, pură, împlinită sau nu, devoratoare de suflete sau înălţătoare, integratoare a sufletului uman în sufletul cosmic, universal, mântuitoare.

Volumul De când te-aştept au înflorit magnolii este un volum al aşteptării iubirii, iubirea fiind tot ce e mai preţios în viaţa terestră, un volum al identificării iubirii cu lumina, ca purificatoare de suflete; de aceea, cei care iubesc par să fie dăruiţi cu o aură sacră. Când aura este ameninţată să dispară, poeta este cea care are rolul de a-şi avertiza iubitul prin mustrări uşoare, invitându-l să se reîntoarcă în hora stihială, armonizatoare de suflete. Exemplele ar putea fi nenumărate, dar ne mulţumim să dăm doar câteva: ,,Un suflet jinduit de armonie / În căutarea altui suflet sfânt / ar fi în stare, dând pe veresie / să-şi vândă chiar şi palma de pământ”; iubirea e identică luminii: ,,Revarsă, tu, un strop de armonie / măcar o dată vino în amurg, / şi adu-mi un potir cu apă vie / să stingi în ea lumina-n care curg. / /Aştept de-o viaţă-ntreagă să mă-mbie / un suflet jinduit de armonie”. ( Un suflet jinduit de armonie ). Aşteptarea apariţiei sentimentului de iubire nu rămâne fără răsplată, dar răsplata e condiţionată de sinceritate şi de iubire  neîntreruptă: ,,Prietene, aşteptările sunt demne / dar merită răsplata însutit: / rămâne-vor mirările solemne / că n-ai iubit de-ajuns, că n-am iubit”. ( Prietene, aşteptările sunt demne ); ,,Aruncă-n flăcări vorbele deşarte / aruncă-ţi şi nuiaua-n hău adânc / Păşeşte drept cum ai păşi-ntr-o carte / cu patimile strânse la oblânc…”. Sufletul e pasărea din piept:  „Ascultă-ţi pasărea în piept cum bate/ în căutarea veşnică de rost / întors târziu de pe cărări deşarte / nimic nu o să ţi se pară-anost”. ( Aruncă-n flăcări vorbele deşarte ). Viaţa însăşi e furată de trecerea timpului, de aceea apare mustrarea dulce a poetei: ,,Retras într-o tăcere adumbrită / refuzi zburarea clipei solitare / iar firul de nisip cernut prin sită / devine o clepsidră mustrătoare”. ( Retras într-o tăcere adumbrită ). Poeta nu se poate opri să-şi exprime dezamăgirea când îndemnul ei nu are răsunet în sufletul celui care-i este parte a doimii, a perfecţiunii: ,,Şi nici o- mbrăţişare nu mai ştiu / în stare să-mi alunge întomnarea / mi-e teamă să nu lunec în pustiu / subit se cască-n mine înserarea” ; // ,,Slujind tăcerii-atâtea năzuiri / s-au prefăcut în mute tânguiri”. ( Atâtea năzuiri slujind tăcerii ) ;  „Nimic nu mai era la fel în noi / ne împărţeam cărările-n răscruci / ne risipeam mereu din doi în doi / ducând pe umeri câte două cruci”. ( Nimic nu mai era la fel în noi ). Viaţa fără iubire e un gol imens: ,,Un gol imens de dincolo de lume/ de neumplut cu altceva, iubite, / îmi stăruie în clipele anume / când nu eşti lângă genele-mi uimite”. ( Un gol imens de dincolo de lume ). Iubirea e doar fum, pentru că nu dăinuie: Un gol imens de dincolo de lume / mă face să-nţeleg: iubirea fum e …” ( Un gol imens de dincolo de lume ).

Totuşi, din când în când, mai apar momente de iubire împlinită sau de speranţa într-o iubire care va veni. Iubirea împlinită e o ,,primăvară crudă, o integrare cosmică: ,,Demult aştept o primăvară crudă / C-un soare unic străbătând genune/ În care să-ţi ghicesc privirea udă / În tainica privire-a blândei lune”. ( Un gol imens de dincolo de lume ).  Speranţa rămâne chiar când sufletul e pustiit de lipsa iubirii: ,,Mă bântuie pustietăţi agreste / dar urlu din rărunchi: Va fi şi este!” ( Mă bântuie pustietăţi agreste ).  Iubirea aduce pace sufletului, pentru că e de sorginte sacră: „E-un dans de suflete înlănţuite / în aprigă şi tandră încleştare / tu vino-n calea inimii, iubite, / şi-ascultă a Cântărilor Cântare” ( Sărută florile înrourate ).  Dăruirea prin iubire nu poate fi în niciun caz o pierdere: „Nu pierzi nimic iubirea dacă-mi dărui / Prin vremi bicisnice creând o punte / Icoană-aşeaz-o-n suflet. Dacă stărui / Tu poţi să clatini ori să muţi un munte”. ( Nu pierzi nimic iubirea dacă-mi dărui...). Iubirea nu trebuie explicată, cercetată, ci doar trăită: „Nu căuta să-i afli înţelesul, / Doar nu cunoaşte înţeles iubirea”. ( Nu pierzi nimic, iubirea dacă-mi dărui )  Iubirea e şi o modalitate de cunoaştere a celuilalt, dar şi a sinelui: „Te ştiu acum până-n adânc de tine / Şi orice fibră eu ţi-o recunosc / Mi-eşti aerul, pământul ce mă ţine, / Îmi răscoleşti miresmele de mosc”. ( Te ştiu acum până-n adânc de tine ).

Dezamăgirea reapare şi poeta devine ,,un Manole fără Ană”: ,,Eram Manole fără Ană / Zidit în mânăstire ca-ntr-o rană” (  Mă aurea iubirea diafană ).  Salvarea de la hăul în care o prăbuşeşte lipsa de iubire e trăirea iubirii doar în amintire sau aplecarea întru iubirea mistică: „Mi-e vie amintirea tinereţii / Şi mă cuminec iar cu vinul vieţii”. ( Şi mă cuminec iar cu vinul vieţii ). Poeta nu se gândeşte doar la sufletul ei, ci şi la cel al iubitului, ameninţat de o moarte spirituală: „Şi-ajungi curând, curând la Marea Moartă / Făr′ de busolă şi fără de hartă” ( Făr′ de busolă şi fără de hartă ). Ea, însă, refuză să creadă că abisul e lipsit de iubire: „Un zbucium nesătul şi tandru sunt / Şi-aş vrea să nu se isprăvească visul / Refuz tăcerii înţelesul crunt / Şi populez cu dragoste abisul”. ( Un zbucium nesătul şi tandru sunt ). Deşi e ,,fluidu-acela tainic ce-ţi alerga-n viscere / ca un torent de ape, în veci nestăvilit”, iubirea îşi are drumul ocolit prin durere, ca orice urcuş spiritual: ,, De unde ştii că miezul în rană-şi poartă nimbul / Şi flăcări răcoroase ţâşnesc din ochii-n rouă?”. ( Fluidu-acela tainic ce-ţi alerga-n viscere ).

Fiind totuşi, ,,primăvara firii”, iubirea apare pe neaşteptate, chiar şi când sufletul poetei se crede întomnat: ,,Ca-n sanctuar intratat-am în primăvara firii / Eram în toamnă-atuncea, mă pregăteam de-odihnă, / Când am simţit cuţitul cel dulce al iubirii / Şi mi-am pierdut răgazul şi azima de tihnă”. ( Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii ). Aducătoare de nelinişte, iubirea redevine iluzie, nălucire: ,,Dar cum să pun eu stavili şi gratii nălucirii / Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii.”. (Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii ).

Scrisul apare ca mijloc de eliberare din durere, cu efect cathartic, mântuitor: ,,Iar literele-n pas de menuet / se leagănă cerând să fie scrise / /Păreau nişte bobiţe de rozar / Gătindu-se de sfânta rugăciune”. ( Ţi-am scris aseară ultimul sonet ).  Idealizat, iubitul e ,,izvorul meu de taină”, pulsarea lui caldă, „un cântec în câmpie”. Iubirea scoate sufletul din durată, de aceea, poposirea în timp e ,,ca-n nesfârşire”. Chiar când este voluptuoasă, iubirea se purifică prin durere: „Ca-n cornul abundenţei vii în mine / mireasmă, miez şi-ntru sămânţă nouă / răsai şi creşti în apele-mi veline / ca în pământ virgin udat de rouă”. ( Ca-n cornul abundenţei vii în mine ).  Durerea pregăteşte purificarea ce duce la luminare, la aurire sacră: „Mi-e pielea şi ţi-e pielea luminoasă / şi vorbe albe se rostesc în vid”;  iubitului îi spune: ,,O stea în colţul gurii îţi mijea  / Şi raza ei te-ncununa cu laur”.( Obrazul aţipit îmi tresărea ). Iubirea e un zbor, chiar dacă sau tocmai pentru că te dăruieşti celuilalt şi chiar dacă e trecătoare:  „În mâna ta-s o mică zburătoare / Cu sufletul din suflet, zbor de viaţă. / Tu n-ai ştiut că mâna goală doare / Şi ce rămâne dintr-un zbor e-o aţă? . ( În mâna ta-s o mică zburătoare ).

Poeta e o veşnică îndrăgostită care simte iubirea ,,la cea dintâi atingere de-arcuş”, iubirea ,,e o apă ce nici focul n-o mai stinge”, chiar dacă adesea armonia nu mai are loc. Am rezonat din fibrele viorii, / Dar în deşert se-nvârte roata morii”.( La cea dintâi atingere de-arcuş ). În ciuda unor pasagere neînţelegeri, iubirea continuă să triumfe: „Eşti iar aici şi cine te va smulge? / Din mine împlântat ca-ntr-un genom?”. ( Eşti iar aici şi cine te va smulge? ). Triumful se datorează tocmai formării acestui genom, ca simbol al contopirii, al unificării prin iubire. Datorită acestei unificări, iubirea e văzută ca o a doua naştere în care iubiţii au „o limbă a gesturilor”: „Să mor, să dorm pe gura gurii tale / Într-o iubire amarnică de fată, / Şi-apoi ca în acorduri triumfale / Să simt cumva că mă mai nasc o dată”. ( Să mor, să dorm pe gura gurii tale ); „Doar pentru noi voi inventa o altă limbă / Limbajul ce musteşte-a mângâiere / Acela doar ce sufletele-nnimbă / Compus din braţe pline de tăcere”. ( Doar pentru noi voi inventa o limbă ).

Deşi iubirea e o ,,continuă mirare” şi o ,,ancorare cosmică, o a doua naştere”, tot iubirea pentru Divinitate e mai puternică,  pentru că e salvatoare, scoate omul din tărâmul iubirii trecătoare: ,,Nu sunt nici ploi destul dogoarea să-mi aline / Când strig surpată-n gânduri departele din mine” ( Când strig surpată-n gânduri, departele din mine ) ; ,,Aripă, du-mă încotro, mă zboară, / spre cât mai Naltul şi spre Nesfârşitul”.  ( Trudită de prea mulţii nu ştiu dacă… ). Iubirea continuă să rămână totuşi, în nehotărârea poetei, sfâşiată între pământ şi cer, amestec de durere şi plăcere, de rai şi iad: ,,Eu smulg şi rana gurii mă mustră în tăcere / Iubirea mea trecută prin rai ca şi prin iad / Şi umbra lumii mută, înfuriată-mi cere / Să-i ies în cale nopţii, să mă aştepte-n Had”. ( Exorcizez din mine – îndurerată foarte ).

Poeta îşi recunoaşte, într-un final, aplecarea spre vis, spre iubirea idealizată: „Într-o profundă idealitate / Se zbate duhu-n versuri să se-ntrupe / Mă surp, mă-nalţ în irealitate / Nici lutul nu mai poate să-l astupe”. ( Ca pe-un pământ setos se-aşterne cântul ). Ea renunţă cu regret la iubirea pentru geamănul în iubire, pentru că mai avea ceva de oferit: „Şi-apoi cum în mormântul de zăpadă / Un albatros rănit e prăbuşit / Îmi lepăd sânge, piele şi obadă / Şi plec când mai aveam de oferit”. ( Din prăbuşire-n altă prăbuşire ). Se mulţumeşte să considere durerea din iubire o cale spre mântuire, neavând alternativă:  „Din prăbuşire-n altă prăbuşire / Eu urc Iisus la Tine, înc-o treptă / Şi prin această sfântă contopire / Devin de mântuire aptă”. ( Mi-ai dăruit, Divine Mire ). De un romantism structural de nebiruit, ea continuă să viseze, aşa că apolinicul, meditativul lasă loc trăirii fruste, dionisiace, în ciuda aplecării spre sacru: „Voi inventa un dans nemaivăzut / Un dans în spectrul razelor de soare / De dincolo de orice început / Ce-l vom dansa desculţi sub felinare”. ( Voi inventa un dans nemaivăzut ). Încearcă, totuşi, să transforme voluptatea dionisiacă într-un dans al spiritelor afine: ,,Şi-n dansul doar de spirite afine / De aşternut în sfintele tipare, / Sămânţa cea divină creşte-n mine / Şi se prelinge-n sus, în calendare”.  ( Trăiesc în permanenţă un miracol ).

Cum chiar poeta recunoaşte, ea a dorit să-şi lămurească misterul iubirii în diferite forme poetice: „Sonete, madrigale şi rondeluri / Distihuri, monostihuri şi terţine / Îmi caut iubirea în diverse feluri / Sperând că-n ele te-oi afla pe tine”. ( Sonete, madrigale şi rondeluri ). Dacă altădată ea era magica Circe, iar el tulburătorul Ulise, devenind conştientă de relativitatea sentimentului de iubire, ajunge să se confunde cu antica Euridice, ce nu poate fi privită decât de la distanţă: „Mi-e inima flămândă de iubitul / Iubirea noastră reînvie mitul”. ( Mi-e inima-n tristeţi ispăşitoare ).

Volumul intitulat Sculpturi pe o boabă de orez, cu subtitlul Panseuri lirice, poeme într-un vers, terţine, conţine idei şi trăiri sublimate, esenţializate, întâlnite şi în celelalte volume de poezii. Vom da mai multe exemple, spre ilustrare: „Ca firele de nisip, în albie vrând să m-adun, mă-nrisip…” ; „Precum fumul – fără de drum îmi e drumul…”; „Fir calomfir, înmiresm candeli de mir”; „Până albesc, geme de vânt, carcera inimii mele …”; „Fluier de vânt – viaţa , fără Cuvânt…”; „Tot în rotund, rotundul se-nnoglindă…”; „Iubirea Ta – oglinda crucii mele…”; „E viaţa mai presus de fire şi moartea-i marea regăsire…”; „Unicul sens spre necreat trece prin răni de lumină…”; „Nu sunt decât un ciob de cuvânt înmormântat în Lumină”; „De spasmele clipei râde în hohot eternitatea”; „Fiecare celulă onirică se desface la infinit în cristale somnoroase, devenind ninsoare poetică…”;  „Mâinile mele curgând una spre ţărâna – ţărână, cealaltă atingând Infinitul…”;  „La îndemâna oricui sufletul meu, merinde pentru duminici”;  „Aştept rotunjimea să-i pot măsura deopotrivă prihana şi puritatea…”; „Ecoul picăturii de linişte în apele mele lăuntrice …”;  „Născută aici pe pământ, lacomă de cer sunt”; „Ca dintr-un somn de copil cobor din cuvinte”; „La temelie cu Duh de iubire durează-mi în suflet o mânăstire”;  „Suspendat de o scară la jumătatea drumului dintre om şi divinitate  ies din fiinţă ca dintr-o carcere”;. ‚Moartea aceasta e o întoarcere…”;  „Îmi iau poezia chezaşă şi-o trag peste trup ca o cămaşă’;  ‚Jertfa ta de pe altare – aerul de respirare”; „Mă devoră iubirea, această floare de colţ carnivoră”. Deşi sufletul poetei e „ca un pământ fertil care înfloreşte” lumea poate exista şi fără prezenţa ei:  „Iată ce sunt, pământ de cuvânt, argilă umilă, bună de plămâdit, pământ înflorit…”; „Desigur că lumea există şi fără ca tu s-o alcătui…”.

În volumul O nuntă de cuvinte, cu subtitlul 111 sonete neînchipuite, apar aceleaşi trăiri şi aceleaşi idei care, de fapt, sunt veşnice în lirica lumii. Apare, ca un leit – motiv, dorinţa de dăruire: ,,Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine / Nimic al meu din tot ce-agonisesc / Clădesc, clădesc doar pe străvechi ruine / Şi cu un gest apoi le năruiesc //  În viaţă doar iubirea ta mă ţine / Ţi-mpart monada sufletului meu / Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine / Clădesc doar pe nisip şi pe ruine” (Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine );  „Legaţi suntem ca de un fir de plâns / De funie cum este strâns legat / Un mort frumos şi binecuvântat / De avuţia ce-n secret am strâns…”. ( Ţi-e respirarea în căuşul gurii ). Existenţa fără iubire pustieşte sufletul: „Pe valurile-n flăcări pescăruşii / Îşi ard aripile-ntr-un ţipăt trist / Şi nu e nimeni azi în dreptul uşii / Să îmi aducă-aminte că exist”. ( Vezi tu, mai mult ne-a răstignit ispita ). Iubirea e eliberatoare de angoasă: ,,Precum un arbor mic – busai / Sădit în glastra mea de-acasă / Rămâi pe când din vis tresai / Să mă elibrerezi de-angoasă”. ( În lutul obrintit de-acasă). Iubirea neîmplinită e ca mugurii care nu mai ajung să înflorească: „Şi ce culori ar zămisli, ce rod! / Ce gusturi şi arome-mbietoare! / De n-ar porni în nevoit exod / Cu mult  – nainte de a da în floare”. Iubirea e un sentiment care întreţine tinereţea sufletească: ,,Psalmodiind a muzicilor chiasmă / Să mergem să sorbim din vinul vieţii / Ca pururi adierea tinereţii / S-o resimţim în oase şi în plasmă”. ( În duhul frumuseţilor divine )  Trăind cu nostalgia purităţii, poeta se înalţă spre lumina infinită, spre increat: „Aşa voiam, prin lume cristofor / Să umblu cu lumina increată / Dar pasul imperfect cum să-l măsor / Cu infinitul cel fără de pată?” ( Precum ciulinu-mpins de vântul sorţii ).  Iubirea din sufletul poetei are sacralitatea unei catedrale, dăruirea continuă o întregeşte: „O catedrală pare dărâmată de viitura nopţii cea cumplită / Rămân în Logos pururi atârnată / Întreagă mi-e fiinţa împărţită”.  ( Doar împărţindu-mă rămân întreagă ). Iubirea apare nu doar ca întregire, ci şi ca mântuire: „Şi rodul întrupării din doime / Pe cât de dulce şi ameţitor / Păcat de-i, nu-l va ştie nime / Că-i leac de boală şi mântutor”. ( Iubind ne-or astupa pe rând troiene ). Creaţia e o sursă de inspiraţie divină: ,,Slujbaşi suntem luminii deopotrivă / Ne facem un condei în vârf de stea / Şi chiar de-s gândurile în derivă / Pe suflete se-aşterne blânda nea” ). ( Ne întrudim să prea cinstim cuvântul ).

Meditând la sensul existenţei umane, poeta e convinsă că mântuirea sufletului trebuie să aibă loc în timpul vieţii, iubirea ducând la Iubire, poezia fiind doar una din variatele modalităţi de exprimare a contopirii omului cu Divinitatea:  „O clipă-ncremenită-ntr-un cuvânt / Un picur de lumină ne-nserată / Un bob de rouă pe încins pământ / Atât suntem, o lacrimă vărsată …”;  „Nici nu clipeşti şi clipa va veni / Să-ţi locuiască sufletul şi cortul / Dar vai şi-amar de nu te va găsi / Cu banul pregătit să-ţi cumperi ortul”. ( O clipă-ncremenită-ntr-un cuvânt ) , de-aceea spune în alt loc: „Spre clipa cea de graţie alerg  / Maratonist într-o olimpiadă / O, de-aş avea răgaz numai să şterg / Şi îndoială, teamă şi tăgadă”.  ( Spre clipa cea de graţie alerg ).

OLGA ALEXANDRA DIACONU

___________________

22 Octombrie 2009 – Liliana Filişan, Rodica Elena Lupu, Victoria Milescu, Adela Adriana Moscu, Lelia Mossora, Luminiţa Suse, Dona Tudor: „Doamnele poeziei“  (antologie trilingvă: română-engleză-franceză), Editura Anamarol, 2008 (Ioana Stuparu)

Şapte poete consacrate: Liliana Filişan, Rodica Elena Lupu, Victoria Milescu, Adela Adriana Moscu, Lelia Mossora, Luminiţa Suse, Dona Tudor, au dăruit din preaplinul lor sufletesc poeme în trei limbi de circulaţie universală, aşezându-le într-o antologie trilingvă română-engleză-franceză, intitulată Doamnele poeziei.

Deşi venind din diferite colţuri ale lumii, din Germania, SUA, Canada, dar şi din România, acestea se aseamănă sensibilitate, prin măiestria ilustrării tablourilor de viaţă prin cuvântul scris. Cele şapte slujitoare ale condeiului au dăruit cititorului poeme în care şi-au găsit locul imaginaţia susţinută de bogăţia metaforică, puritatea, speranţa, dorinţa de perfecţiune, întrebări, răspunsuri tinzând spre zone uneori puţin accesibile… Puntea de legătură cu divinitatea este una dintre caracteristicele reflectate în poemele din acest volum publicat la Editura Anamarol, condusă de poeta Rodica Elena Lupu.

Liliana Filişan, îndrăgostită mereu de cuvânt, după cum singură mărturiseşte în poemele sale brodează idei şi sentimente de o rară sensibilitate. O adevărată salbă de metafore aflăm în poemul ,,Frunze de toamnă”: ,,Când întomnez în gând se strâng tristeţi la uşă/ şi-n mine plouă plumb… şi piatră… şi cenuşă…/ Sub pleoape vineţii dansează roi de fluturi/ când nori de alabastru spre nord se arcuiesc/ secate braţe curg, nevrotic înspre luturi,/ în răzvrătiri de ploaie un dor nepământesc…”

Rodica Elena Lupu este hotărâtă ,,să o ia de la capăt” (poemul ,,Voi trăi…”), iar aceasta din dorinţa de a afla perfecţiunea, după cum spune şi în poemul ,,Te caut”: ,,Caut o femeie în care să-ncapă/ Universul întreg, dorinţa mea toată,/ O femeie nouă mereu,/ Curcubeu şi cascadă/ Care să răsară, să explodeze, să ardă/ Să facă din mine ce vrea/ Atom, om sau stea/ Tot timpul să ia şi să dea…”

Victoria Milescu creează versuri de o mare adâncime, cu o deosebită

încărcătură spirituală ca în poemul ,,Între forţă şi slăbiciune”: ,,Sunt încă/ proprietatea lui Dumnezeu/ sunt scribul sub teroarea cuvintelor/ m-ai trimis pentru că tac/ muşcând pământ/ unde să fug când pământul fuge şi el?/ îngroziţi suntem de un singur cuvânt/ curând se va auzi/ va fi tunet sau adiere?/ îl voi rosti eu, îl vei şopti Tu?/ sunt încă preferata lui Dumnezeu/ unde să fug şi de ce?…”

Adela Adriana Moscu având o bogată experienţă interculturală, lucrând cu diverse grupuri etnice, subliniază în poemul ,,Cercul păcii”: ,,Dăm naştere iertării/ lăsând în urmă/ promisiuni neţinute,/ îmbrăţişând seminţele speranţei/ pe care le-am regăsit/ când ne-am simţit durerile adânci/ ale fiecăruia,/ când dădeam mâna unii cu alţii/ cu căldură…/ Alegem să ne cântăm unii altora/ în loc să strigăm… şi/ ALEGEM SĂ DANSĂM/ ÎMPREUNĂ/ CERCUL PĂCII…”

Lelia Mossora îşi clarifică unele întrebări, recurgând la sondarea ancestralului: ,,Istoria se repetă…/ Este adevărat./ Fiecare trăim clipe/ trăite demult…/ şi niciodată./ Fiecare visăm visele/ de altădată” (poemul ,,Clipe furate”). Sau: …,,şi ne preschimbăm în îngeri/ şi mai murim puţin/ să ne naştem/ din nou/ cu aceleaşi/ vise/ şi doruri…” (,,Şi îngerii mai mor uneori…”).

Luminiţa Suse, sub aparenta duritate a expresiei, cu un stil deosebit şi cu un conţinut al frazei bogat în neologisme şi metafore, îmbinând realul cu imaginarul, ascunde calităţile unei poete visătoare. ,,Anna celor o mie de crini”: ,,am aflat că la romani/ numele solstiţiului de iarnă era bruma/ ziua de astăzi nu este solstiţială/ suntem în ianuarie/ dar nopţile sunt din ce în ce mai scurte/ şi nu îmi ajunge întunericul/ ca să câştig bătălii personale/ astă-noapte, m-am luptat cu zmeul zmeilor/ dacă îi sărutam un ochi, îmi muşca un ochi/ dacă îi scoteam alt ochi, îmi dezmierda ochiul rămas/ dacă îi pălmuiam inima, îmi deschidea inima/ el mă acoperea cu un crin până la gleznă/ eu îl scufundam în noroi până la/ lumina zorilor/ mâzgălite cu roşu pe linia orizontului/ motive lichefiate în lapoviţă/ zmeul zmeilor absent/ eu, Ană zidită în turn de crini/ până la bruma”.

Dona Tudor impresionează prin relatarea unor tablouri dure de viaţă, rupte din realitate, cutremurătoare, trăite personal, cu război, bombe, privind moartea în faţă. Este un argument că aspectele triste, dramatice, tragice favorizează naşterea unor opere de valoare. Esenţial pentru existenţă este puntea de legătură cu divinitatea: ,,Adorm cu iconiţa de la preotul militar/ Şi-mi visez botezul trist,/ vioriu,/ vitraliu,/ vara,/ ametist…” (,,Vioriu, Vitraliu, Vara, Ametist”). Firicelul de rugă crescând spre Cer, răsărit din scrijeliturile în ţărână făcute de unghiile însângerate, îl găsim în poemul ,,Ruga-mi-se” (pentru generalul Mono Bhagat din India, aflat în misiune în Somalia): ,,

Sângele-mi se face spumă/ şi ce simt nu mă mai doare/ se rotesc cununi de brumă/ şi de păsări călătoare…/ Între dinţi e-o rămăşiţă,/ Dintr-un strigăt lung în noapte…/ Cine-i singur azi în lume,/ Ruga-mi-se doar în şoapte…”

Cele şapte poete care şi-au dat mâna pentru a alcătui volumul Doamnele poeziei au dovedit că poezia şi frumuseţea versului ei nu au graniţe.

IOANA  STUPARU

___________________

21 Octombrie 2009 – Ştefan Nemecsek: „Literatura hunedoreană“ (de la începuturi până în prezent), Editura „Realitatea Românească“, Vulcan, România, 2008 (Constantin Stancu)

O carte densă  despre zona judeţului Hunedoara a scris Ştefan Nemecsek, o carte ambiţioasă  despre oameni, locuri, scrierile lor zburătoare, despre speranţă şi tristeţe, despre uitare şi despre unitate şi ruptură în acelaşi timp.

Cartea se intitulează simplu „ LITERATURA HUNEDOREANĂ ( de la începuturi până în prezent ) şi a  fost girată de Editura „ Realitatea Românească, Vulcan, România – 2008. E o carte mesaj şi antologie, o carte ambiţioasă şi structurată pe ideea de religie a scrisului la români, o carte în trei volume :

– Analiza şi clasificarea activităţii literare – vol. I;

– Scriitori din Valea Jiului – vol. II;

– Scriitori hunedoreni – vol. III.

Autorul a avut ambiţia de a sonda spaţiul acesta în care au avut loc înfrângeri sau victorii, de a culege  date despre fenomen, de a pipăi cu degetele minţii istoria şi de a lăsa deschisă această panoramă a literaturii speciale din zonă. Cuprinsul este unul stufos, dar clar ordonat, pe autori în ordine alfabetică pentru a împiedica războiul scriitorilor cu scriitorii, pentru a da linişte într-un loc în care nu există linişte, pentru că acolo unde sunt furtuni apar şi lumina fulgerului şi …invidioşii …

O enumerare a tuturor autorilor este imposibilă într-un spaţiu atât de mic de cronică de suflet, dar sunt mulţi autori care sunt nominalizaţi în antologie, unii membri ai Uniunii Scriitorilor, alţii membri a istoriei româneşti, alţii membrii ai Cetăţii lui Dumnezeu, alţii scribi de serviciu într-o lume în care subiectul este puternic zguduit de orgolii greu de înţeles.

Valeriu Butulescu, scriitor şi el, are un cuvânt înainte, un fel de introducere în atmosferă, iar remarca sa este una pertinentă: „ singura înviere accesibilă omului rămâne istoria „, iar istoria este o ştiinţă inexactă în sensul că recompunerea faptelor în papirus se face într-un fel superficial, dar ceva rămâne: amprenta oamenilor pe timpul Hunedoarei, ca zonă transparentă şi rezistentă la moarte … o zonă mişcătoare între aur şi munte, între adâncul subteranului şi vârful bradului, pendulând între cer şi pământ, măsurată de timp şi de vers.

Poate că  remarca din cuvântul acesta de întâmpinare este una importantă:

„ Ei bine, acei anonimi mărunţi, care se hărăneau uneori cu ovăzul cailor, au pus şi ei virgule colective în cartea încă nescrisă a istoriei. „

Totul începe simplu, dar se dovedeşte a fi foarte complicat pentru că definiţia  scriitorului este greu de fixat în termeni agreaţi de toată lumea şi de curentele literare, şi cu mult mai greu pentru ideologiile de toate culorile, de toate experienţele şi ratările posibile în istoria lumii şi a judeţului Hunedoara. Poate va fi foarte greu de înţeles demersul autorului, când România se va reorganiza altfel, pe regiuni, când Europa va dori să ne deseneze altfel în numele democraţiei şi a liniştii, vom privi cu alţi ochi pasajul de pietoni numit literatură    hunedoreană … Din cauza aceasta cartea scrisă de Ştefan Nemecsek e o carte care prinde între coperte istoria unei zone aşa cum a fost, istoria scrisă pe riscul artiştilor şi trăită în mod miraculos între credinţă şi necredinţă, începând cu Palia de la Orăştie, semn al credinţei pentru urmaşi …

Ştefan Nemecsek notează scurt: „ Cum era şi firesc, în perioada cercetărilor făcute şi a documentării materialului prezentat am pătruns mai mult, mai adânc, mai profund în              „ atmosfera scriitoricească „, pe care mi-o închipuiam că o cunosc. Nu mi-a plăcut deloc ce am descoperit. Multe orgolii, multe ambiţii personale, multe judecăţi pe care nu le-am putut înţelege. „

Depăşind orizontul acesta îngust autorul a constituit antologia ca pe o poveste despre fenomenul scriitor care s-a manifestat în viaţa celor care au avut curajul şi laşitatea de a scrie şi a pătruns în viaţa scribului care scrie cuminte, fără reguli anume la marea carte a lumii, la marea poveste a lumii, continuând adevărul cuprins în cuvintele care se leagă cumva în vers, în schiţă, în roman, în scenariu, în studiu despre limba română de totdeauna şi de oricând, scribul care nu cârteşte la Dumnezeu când i se cere să scrie ceva cu adevărat important: orice om e o valoare în sine, mai presus de regulile dregătorului de moment.

Meritul autorului este acela de a pleca de la povestea scriitorului de hunedoara de la istoria locului, de prezenta mirajul aurului şi a cărbunelui în Ţara Zarandului şi a Văii Jiului, de a schiţa pe scurt fenomenul social, economic, politic şi religios a ţinuturilor care compun arealul numit Hunedoara. În acest areal sunt mai multe ţări care trebuie luate în considerare ca leagăn, ca picior de plai, ca gură de rai, ca miracol.

Mirajul aurului a dat valoare zonei Brad, puterea neagră a cărbunelui a dat valoare Văii Jiului, pomii din zona montană au scris pe cer istoria, curgerea Mureşului sau a Streiului au caligrafiat destinul omului, nimic nu a fost la întâmplare, scriitori au existat pentru că au existat lucruri minunate care trebuiau descrise cumva, iar cuvântul este semn şi armă, apărător al sufletului prin simpla scriere, rostire sau bâlbâire.

Sunt prezentaţi poeţi ai muntelui şi a subteranei, poeţi obiectivi, livreşti, cei care rămân singuri sau abordează miracolul, cei care au scris amar sau care văd lumina, ironici sau boemi, poţi religioşi sau metafizici, poeţi ai timpului lor în stil hunedorean.

Sunt poeţi adică fabuloşi, clasici, tradiţionali, sentimentali, prinşi în valul optzecist, poeţi discreţi care se văd în transparenţa istoriei.

Sunt romancieri sau personalităţi preocupate de teorie şi critică literară, oameni care au tradus sau au scris istorie, sunt cei care au scris pentru copii sau au scris scenarii pentru filme, scribi ai istoriei, adică.

Citind antologia descoperi pe Valeriu Butulescu folosind cuvinte puţine dar profunde, la limita iresponsabilităţii în timp şi la limita responsabilităţii în faţa istoriei. Dumitru Velea declară că între timp a murit dar că iubeşte paradoxismul şi viaţa luminoasă din haiku, ca semn şi nod în Valea Jiului, dar că preferă să fie prezent la banchetul lui Platon.

Descoperi pe Nicolae Uţică între zori şi amurg, câştigător al concursului de poezie internaţională, că poate ivi o asimptotă la eternitate, sau este pasionat de nedeile momârlanilor ori că e nevoie de o memorie de rezervă pentru a rezista în Valea Jiului, în Vale, adică.

Citind antologia înţelegi că există Apocalipsa după Valeriu sau că e un alfabet straniu în care Valeriu Bârgău a vorbit şi continuă să vorbească, că acest poet aparent fragil a pus pe picioare o editură şi a rezistat în jurnalism exact aşa cum şi-a propus să fie: călăuza.

Povestea este interesantă când înţelegi că Mariana Pândaru face un salt mortal, lacrima i se pare amară, ori e ceva miraculos după căderea nopţii, sau poate ambiţia Paulinei  Popa care vine spre noi cu mâinile în flăcări, ne invită la nunta cuvintelor şi este atentă la ghilotina sinelui, îmbrăcând rochia nesupunerii. Este un efort pentru o femeie să ţină în fiinţă o editură aşa cum fac Mariana Pândaru sau Paulina Popa, pentru că trebuie să găseşti soluţii să vezi „ piaţa „ literaturii şi să ai o inimă bună pentru a scrie copiilor la modul serios sau matur.

Înţelegi că Eugen Evu a ieşi în lume, a fost premiat dar se reîntoarce mereu în apartamentul său din Hunedoara pentru a  scrie, a descoperit tineri care scriu, a inventa o operă importantă şi a alcătui antologii specifice zonei, pentru că este pregătit pentru toate iubirile, stă cu faţa spre stea, că a descoperit amarul mierii sau şi-a amintit că plângea să nu se nască, dar ne transmite sărutul cu privirea şi poartă rănile altuia, propunându-şi să fie stăpânul jocului deşi are temeri că există o purpură iarna. Se regăseşte în cartea întâlnirilor, acolo unde a pregătit banchetul lui Eugen Evu.

Citind antologia tresari când vezi că unii au trecut dincolo, în zona nedefinită  pentru a o defini, că Ionel Amăriuţei când trăia a privit printr-un ochean întors şi s-a simţit vinovat de plecarea cocorilor.

Înţelegi frământarea lui Miron Ţic şi pasiunea sa pentru scris, pregătit pentru miracolul zăpezilor şi are curajul de a face o invitaţie la dragoste la o vârstă matură, pasionat de călătoria spre izvoare, ca simplu martor insolit.

Dumitru Hurubă e pe contrasens şi ca scriitor de umor a nimerit în rezervaţia de zăpăciţi pregătind pentru contemporani o carte de colorat mintea în timpul insomniilor sale binefăcătoare în care a descoperit că … bunica are un amant.

Reflectezi la viaţa de dascăl în  judeţul Hunedoara când citeşti cărţile lui Radu Igna, când pricepi că a existat o vâltoare a istoriei şi că la un moment dat nu se întâmplă ceva deosebit în viaţa unui dascăl, doar o revoluţie, sau că există o armonie specifică tocmai la Snack Bar, o armonie a mitocanilor pregătiţi să preia puterea economică, politică sau de orice fel, numai să fie acolo, iar parlamentul lor e la bar …

Descoperi mulţi nonconformişti, revoltaţi sau visători, uneori la marginea misiunii autoimpuse de scriitor, pregătiţi să rateze ţinta şi chiar o ratează.

E lume care a fost şi ai revelaţia că în ţinutul Hunedoarei s-a ivit Palia de la Orăştie, iar autorul face bine că insistă pe fenomenul scrisului adânc şi pe istoria acestei scrieri de excepţie pentru literatura Română, pentru că prin ea ne dovedim că putem exista în eternitate.

Autorul antologiei, Ştefan Nemecsek este un scrib al esenţelor, captează fenomenul vieţii literare în regiunea Hunedoarei ca pe mişcare importantă şi priveşte literatura ca mod de evadare în eternitate, cu toleranţă, ca pe o singură temă mereu actuală. Cărţile sale                  „ Controverse filozofice „ sau „ Toleranţa în filozofia lockeeană „ indică spre un demers serios şi necesar în istoria recentă a României. De remarcat şi lucrarea sa de sinteză : „ PRESA HUNEDOAREANĂ ( de la origini până în prezent ), antologie în două volume, apreciată pe plan internaţional şi dosar de trecut râul istoriei.

De ce a scris Ştefan Nemecsek această carte despre literatura hunedoreană ?

E o întrebare la care dânsul răspunde exact şi modest: pentru că în decursul timpului peste numele şi personalităţile multora din scribii de hunedoara se aşternuse uitarea şi nu era drept, pentru că aceşti români au scris în limba română şi majoritatea au fost consideraţi ca modele umane şi profesionale demne de urmat pentru generaţii de oameni care au fost, sunt şi vor fii în acest ţinut marcat de strălucirea miraculoasă a aurului şi blestemul aurului şi de forţa cărbunelui care a pus în mişcare lumea în secolul al XIX –lea şi în secolul al XX-lea, lăsând deschise speranţele la civilizaţie.

În loc de concluzie, aş menţiona doar atât: Palia de la Orăştie a fost rodul a cinci cărturari români: Mihai Tordaş – „ episcopul românilor din Ardeal „; Ştefan Herce – „ propovăduitorul Evangheliei în Sebeş „ ; Efrem Zacan – „ dascălul de dăscălie a Sebeşului „; Moise Peştişel – „ propovăduitorul Evangheliei în Lugoj „ ; Archirie – „ protopopul Hunedoarei „ .

Multe persoane care declară că iubesc cultura nu ştiu că au existat aceşti cărturari care mărturiseau că Palia de la Orăştie este doar pârga până când Dumnezeu va îngădui să apară şi alte scrieri.

Antologia Literatura Hunedoreană probează că Dumnezeu a îngăduit a se tipări şi scoate şi alte cărţi pre limba română … şi va îngădui pentru că ne priveşte altfel, priveşte la inima oamenilor, nu la chipul, la titlul sau funcţia lor, la modul cum se îmbracă sau înjură, la modul cum uită …

CONSTANTIN STANCU

_________________

20 Octombrie 2009 – Simona-Grazia Dima: „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti (Victor Sterom)

Ştiam şi nu ştiam, citisem şi nu citisem, mă întâlnisem vreodată cu poezia Doamnei Simona-Grazia Dlma sau nu mă întâlnisem niciodată? lată că inevitabilul s-a întâmplat.

Am în mâini volumul de poeme: „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003. Tardiv? Nicidecum. Poezia adevărată nu are TIMP. Aşadar, pătrund cu sufletul şi mintea în – poezia ca o rană – a acestei cărţi de o mare unitate de ton si dispoziţie lăuntrică, rareori „umbrită“ de nostalgie şi de câteva întâmplări sufleteşti discordante, tocmai că vin din afara flintei poetei, în fine, „păcate livreşti’ de care nimeni nu scapă. Versurile lecturate aici amintesc de inflexiunile rilkeene dar, numai atât; pentru că, citite atent, ele relevă o certă independenţă, o structură particulară, care se susţine prin propria ei alchimie: „O îndurare a existat totdeauna/ spre mine, generozitatea călăului/ spărgea norii şi dezvelea cerul copil,/ m-au purtat pe mâini ca pe un mort,/ nu sufeream îmi plăcea seara aceea reavănă,/ perfectă pentru înviere, nimic nu era vechi atunci./ Lumânările din jurul meu îi făcuseră pe mulţi/ să vină atât de aproape, ce bine, altfel/ nu m-ar fi cunoscut, stăteau în cerc,/ parcă-ar fi ştiut că nu e orice seară,/ eu tocmai renăşteam, da, pricepeau,/ precum un singur om, convoiul/ savura mireasma presimţirii.“ (pag. 22).

Poemul acesta surprinde tonul grav, frust, acuitatea observaţiei, a meditaţiei în sine, acurateţea stilului. „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“ ne spune despre poezie că este „muzicalitatea gândurilor“ (Paul Valery) sau „sensibilitatea abstracţiunilor“ (Hegel), precum fericirea este identificată cu frumuseţea, ori suferinţa cu armonizarea deplină a sacrificiului.

Este clar că poeta Simona-Grazia Dima – prin acest volum – tinde spre concentrare şi esenţe, ea are capacitatea de-a înzestra cuvintele cu o mare încărcătură expresivă; poemul ei e „bogat“ în imagini plastice, dar şi inefabile, în fine, pot afirma că poezia Simonei-Grazia Dima este un „tot“ armonios, simfonic, cu momente de respiraţie, cu ritmuri subordonate imaginilor de limpezimea cristalului, ideile ţâşnind precum razele de apă din fântânile arteziene. Dincolo de aspectul lor de „mărturie meditativă şi constatativă“, aceste poeme păstrează o proaspătă vibraţie lirică; ele confirmă ideea că poezia nu este deloc în criză şi că nu va muri niciodată.

„Cine strigă, de milenii, în mine?/ Cred că am scăpat de el şi-l aud iarăşi./ Mă-ncurcă lăcomia pădurii compacte,/ crengile rele: nesocotind totul,/ se înalţă avide şi cresc, deşi nu vor fi/ niciodată de folos – nici lemn, nici cetină,/ nici chiar mireasmă. O-ntreagă luxurianţă/ bună de aruncat. Şi de acolo strigă, strigă,/ nu se mai opreşte./ De-ar dispărea perdeaua deasă,/ îndărătnică, subversă. Bariera. îndată ce-ai uitat,/ coboară somptuos, cu violenţă, îţi spune tăios/ că pactul nu s-a realizat si sfâşie. Iar ţipătul/ Deschide ochii, în timp ce urma ca de bici/ cu vinele de bou îţi şerpuiesc pe spate“. (Legatum).

VICTOR STEROM

_________________

19 Octombrie 2009 – Angela Baciu-Moise: „De mâine până mai ieri, alaltăieri”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007 (Cezarina Adamescu)

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala.

Şi stratul de fard şi voalurile au rostul lor. Ele acoperă vulnerabilitatea. Dacă treci de barierele emoţionale pe care le simţi ridicate în preajma sa, poţi descoperi o persoană caldă, generoasă, deschisă, comunicativă, stenică.

Angela Baciu-Moise are abilităţi creative certe, aşa cum s-a vădit în volumele precedente, intens mediatizate şi apreciate de critică.

O dimensiune în plus, dimensiunea suferinţei, se relevă cu acest al 13-lea volum de versuri, suferinţă ce capătă valenţe noi în universul trăirilor poetei : „durerea nu este insuportabilă pentru că e ascuţită,/ ci pentru că e permanentă, nu se moare din asta,/ trăim, luptăm” („Astă zi de luni”).

Asta te face să simţi mai acut bucuria lucrurilor simple, fireşti, necesare, dar ignorate până atunci. „Durerea însăşi e necesară pentru a simţi bucuria că nu te doare nimic” –spunea un clasic român.

Iar Jose Martì, spunea : „Dintr-o rană mai cumplită, iesae versul mai frumos”.

Şi îndeobşte, orice suferinţă te fortifică, mai ales dacă e oferită ca jertfă, având drept consecinţă : „nu mă justific, am, dacă nu/ cel mai frumos atunci sigur cel mai călit suflet/ din toate câte au fost şi sunt…” („Astă zi de luni”).

Un remember scris cu majuscule direct pe suflet, o ciudată înstrăinare de sine, un spaţiu pustiu în care s-art putea aşeza din nou, ca la început, credinţa şi amintirea, doi piloni pe care se sprijină sufletul vânzolit de angoase, spaime, durere, frustrare, pierderi ireversibile.

Discursul său a părăsit spiritul de frondă şi mai curând „se agaţă”, are nevoie de un confesor, de un umăr, de urechi şi de ochi, de mâna aceea răcoros de fierbinte, încăpătoare şi fermă în care căuşul palmei sale să se cuibărească. Şi mai ales, de un trup viu, armonios, primitor, ca să-şi demonstreze că mai există încă.

Pentru atunci când totul se clatină în jurul său, când până şi punctul de sprijin devine alunecos, pământul se cască, bolta cerească se năruie. Volumul de faţă este un veritabil jurnal liric, monolog interior, confesiune de tip solilocvial, din care elementul emoţional nu lipseşte. În care se regăseşte eul zbuciumat, tulbure, neliniştit, anxios, căutând o ieşire din hăţişul existenţial.

Iminenţa unor intemperii devine obsedantă : vine ploaia, fulgerul, nori ameninţători, vânt puternic. Stai în preajmă!

Iar când totul se vădeşte a fi efemer, doar amintirea, ecoul, străfulgeră apele minţii. Consideraţii, impresii, ecouri, ce licori din prafuri de meteori puse din timp la dospit pentru posteritate!

Câte o fărâmă din mângâierea de ieri, mai pătrunde şi în tainiţele cărnii, dar vai, atât de stranie, de îndepărtată! Până la urmă, nostalgia îşi cucereşte spaţiul îndreptăţit. Nimic care să se ridice deasupra? Nimic care să dăinuie? Carnea uită, dar sufletul, nu…

Memoria cărnii, a trupului bucurându-se de voluptăţile şi binefacerile dragostei trupeşti, ori această memorie e atât de scurtă! Nu poţi simţi deliciile cărnii după zece-douăzeci de ani, dar un simţământ rămâne genuin, ori poate numai adierea blândă răvăşind cămările inimii. Din aceste cămări răbufnesc stoluri migrând în abisul hârtiei, fără punct, fără virgulă, cine să mai aibă aminte de ele? – într-un haos sublim – cuvintele – ciocuri de păsări ciugulind din carne şi bând sângele tău cu voluptate şi doar Numele Domnului, caligrafiat pe azur, cu majuscule.

Fără mirări-întrebări, în această zbatere continuă numită viaţă – singura ocazie pe lumea asta – cum spunea o poetă poloneză.

Poeme – gânduri sălbăticite, plete vânzolite de vânt, himere…

Dacă până nu demult Angela Baciu-Moise s-a îndreptat spre Dumnezeu cu spatele, acum, întoarsă cu faţa, încearcă să facă primii paşi, învaţă să meargă, se poticneşte, o ia de la capăt, şi Isus a căzut de trei ori sub povara crucii. Dumnezeu a trecut pe la ea prin odaie. Învaţă să-şi poarte durerea cu seninătate, chiar conştientă de marea demnitate care i s-a conferit : aceea de creştin.

E ca un temerar care se avântă să descopere noi ţinuturi, curios să cerceteze, conştient de condiţia noastră de pelerini şi pribegi pe aceste ţinuturi, în această viaţă, dată nouă spre custodie şi bună gospodărire.

Da, am un destin cu uşa întredeschisă – / să rămân, să ies, spectator în fotoliul din sufragerie,/ călător de profesie, vorba poetului.// Da, am un destin cu uşa întredeschisă.”(„Poem”).

Cu zece ani în urmă, un redactor, poet de la Porto Franco, mărturisea, în scris, că atunci când o vede pe Angela, atât de elegantă şi frumoasă, cu pletele curgându-i râu pe spate şi încadrându-i pomeţii perfecţi, cu gura ca o piersică pârguită, îi vine să intre cu capul în fişetul metalic.

De altfel ea are conştiinţa propriei prezenţe şocante şi nu ezită s-o afişeze, fără ipocrizie, prin tot ce face, e starea ei de a fi : „e firesc să-mi iubesc/ tinereţea pentru că încetul cu încetul o pierd se duce precum/ copilăria. Eram atât de frumoasă(…) îmi trec mâna prin părul/ lung negru brăţările zornăie aproape erotic mişc părul ca pe o coamă sălbatică.”

Poeta scoate la iveală o recuzită din care nu lipsesc durerea, singurătatea, boala, nostalgia timpului ireversibil, amintirile, tăcerea, abisul, moartea, depresia. Ea percepe durerea în trepte : „ atâta durere am strâns în mine că moartea-mi pare ireală nu/ mă mai sperie asta înseamnă să trăieşti” („O zi în cafenea”).

Mesajul subliminal coincide cu dimensiunea spirituală, cu acele trepte ale sinelui străbătute una câte una spre Înălţimile la care cu toţii tindem : „”Pe vremea aceea, demult, nu credeam/ în NIMIC” („Întreabă-mă despre frică”). De asemenea, ies în evidenţă dimensiunea şi treptele păcatului : „nu ştiam ce înseamnă / ISPITA! („Întreabă-mă despre frică”). Apoi : „mă dureau încheieturile mâinilor,/ atunci parcă am îngropat toată/ INOCENŢA – tangoul copilăriei” („Întreabă-mă despre frică”).

Treptat cerul interior se înseninează, lucrurile se limpezesc : „Ai vrea să risipeşti toate umbrele trecutului/ şi ştii, trebuie/ să tăvăleşti URA prin praf,/ s-o calci în picioare, (…) apoi să te ridici senină,/ să nu mai laşi pe nimeni să răscolească rana,/ să dai drumul sângelui să rodească şi/ în faţa lui Dumnezeu singuri să ne rugăm.” („Jocul”).

Şi acest temei al rugăciunii rămâne după toate valurile ridicate în faţă. Nu lipseşte revolta în acest drum spiritual : „Cu ce plătim durerea, acele cruci de piatră/ răsturnate peste mormintele vechi?” („Jocul”).

Un stil deja format, dezgolit de metafore, cu un vers liber, orchestraţie amplă şi totuşi, fără desfrâu verbal, o concentrare a expresiei care are ca miez de foc lucrul mărunt, banal, gestica obişnuită.

Sfântul Augustin spusese : „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce”.

Angela Baciu-Moise a ales, pe frontispiciul volumului său de versuri cuvintele Măicuţei Tereza de Calcuta : „Ştiu că Dumnezeu nu-mi va da ceva ce nu pot duce. Îmi doresc doar ca El să nu aibă atâta încredere în mine.”

Conştientă de rostul său în această lume, Angela Baciu-Moise construieşte, clădeşte, o lume pentru mâine din cioburile lui ieri şi alaltăieri, pentru ca urme de temeinicie pentru cei care au fost, sunt şi vor fi. Prin poezia sa ea a descoperit expresia iubirii care nu este altceva decât expresia lui Dumnezeu. Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.

Galaţi, 27 iunie 2008

CEZARINA ADAMESCU

____________________

16 Octombrie 2009 – Gelu Vlaşin: „Ultima suflare“, Editura „Azero“, Bucureşti (Victor Sterom)

„Sunt / ceea ce crezi / că nu e / sunt valul care te ia / şi care te izbeşte / care-ţi aduce pustiul / la picioare / sunt nisipul ne­sfârşitului / sunt stăpânul pră-pastlei eterne / respiră-mă / sunt ultima suflare…“ Aşa sună toate poemele din cel de-al patrulea volum scris de Gelu vlaşin în care trăieşte cu o cuceritoare putere lirica, o vari­ată gamă a sentimentelor şi frământărilor moderne, văzuta în totalitatea lor ca teme unde putem găsi un accent persuasiv, o notă distinctă, o atitudine, care ne exprimă cu verosimili­tate, pe noi înşine.

Această poezie tematică, dar şi ideatică provine dintr-o simţire vibrantă, mereu atentă la priveliştile diverse ale lumii din afara, dar, mai ales, la mişcările dinlăuntrul nostru; simţire echilibrată, doldora de tensiunile fireşti ale sufletului.

„sunt aerul / care-ţi tine res­piraţia / sunt otrava / care-ţi sade pe buze / sunt carnea vie/ care-ţi chinuie trupul / sunt sân­gele clocotitor / al chinuitelor aşteptări / sunt cimitirul amintirilor tale / sunt / ştreangul zilei / de mâine / sunt ceea ce crezi / că nu/e…“ (pag. 64)

Bun mânuitor al versului strâmt, cultivând posibilităţile redundate ale nedefinitului ecou, ale suspensiei sugestive, Gelu Vlaşin crează fie ca un caligraf dezinvolt, fie ca un gra­vor subtil, lată un tablou în plină mişcare a trupului; din el respiră – însă – calmul şi încrederea, „pe genunchiul meu drept / stau amintirile şi tu / una câte una / îmbrăţişându-te / una câte una / sărutându-ţi pleoapele umede / şi genele /una câte una / şi tu / eşti atâta /printre piramidele răsturnate / ale îngerilor / ucişi / unul câte unul / pe genunch’iul meu drept / stau si te aştept…“

Un poem „gravat in care aflăm nu atât relieful imaginilor, cât sugestiile senzorial-existenţiale bine dozate. Aşadar, dincolo de pasiunea pentru armonie stilistică, există o reală sensibilitate şi o conştiinţă, implicate în poem cu toafă gra­vitatea.

„Ultima suflare“ ne su­gerează o vagă înrudire cu expresia plastică şi ludică a lui Petru Romosan. Desigur, limba­jul lui Gelu Vlaşin nu împrumută un model, dar apropierea ne ajută să aproximăm trăsăturile-i caracteristice. Un poem ca: „Primul joc“ cu care, de altfel, vom încheia această „fulguraţie“ critică, dă glas unui crez dina­mic, definitoriu pentru poet. „ochii nu sufocă / jocul nu se joacă / jocul nu ucide / jocul moartea joacă /jocul care toacă / undeva la mine / se coboară cerul / şi închinăciunea / nici că mai respiră / undeva se moare / jocul care doare / în cerul cu scâncete de moarte / nici noaptea nu mai caută / nici moartea nu mai doare / jocul care doare /jocul care moare“…

VICTOR STEROM

__________________

14 Octombrie 2009 – Ioan Miclău: „Scrieri în proză“ (vol. II), Ed. Cuget Românesc, Bârda, 2007 (Mariana Gurza)

Apariţia cărţii „Scrieri in proza „(volumul II) a scriitorului Ioan Miclau, apăruta la  Editura „Cuget Românesc”,2007, vine să ne întărească convingerea în puterea sa creatoare, cu acelaşi simţământ duios privind dragostea pentru Neamul Românesc.
Cartea, asa cum ne mărturiseşte autorul, „are o identitate”, „ca orice fiinţă(!), născută din fiinţă.”Lăsând la o parte elementele ce ţin de coordonate tehnice, gasim aici o filozofie subtila privind naşterea unei cărţi.
Publicist, poet, dramaturg  şi prozator, autorul este ca albina ce doreşte să strângă cât mai mult polen, din cele mai diversificate flori,  pentru mierea cea mai dulce în cuvânt. Un dac vechi, crescător de albine.”Lupta cu imaginaţia sa proprie”, un dar al celor care vin din „locul unde s-a născut veşnicia”.
Autorul a reuşit în acest volum să adune mai multe texte inedite. Impresionantă, „restituirea”nuvelei „Fiica zeiţei Vesta”, dedicată fiicelor sale Elena, Tincuţa, Otilia. Dar temele sunt mult mai largi : el ne introduce firesc în lumea proverbelor, în crestomaţia din vechea literatură română şi universală, în cronici de suflet, în „poemes pour coudre les babits des saisons”.
Ioan Miclau – un om intre oameni „- aşa cum îl vede  Dimitrie Grama, si cum o simte cel mai bine „Benoni din Ciudanoviţa”, mereu prezent în viaţa bibliotecii „Mihai Eminescu”, în sfera nevăzută a simţirii…Impresiile despre filmele româneşti din Australia realizate de Ben sunt mereu prezente.
Aşa cum scrie Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu Bârda, „Ioan Miclău obişnuieşte să-şi amestece în fiecare picătură de cerneală o rază din sufletul său  mare de roman. Astfel, scrisul său capătă viaţă, capătă putere pentru a strabate în timp şi spaţiu.”
Pentru Ben Todică, „dorul şi înstrainarea sunt elementele care-l controlează” pe autor, acea mare „dorinţă de a nu lăsa să-i dispară cultura, istoria, …străbunii neamului” .
Cu dorinţa de a fi citit Ioan Miclau, „de a-l cunoaşte şi a-l înţelege”, de-al iubi, m-aş opri asupra Rugăciunii unui român „Dă-mi zâmbetul pe buze, Doamne/ Şi-n inimă dă-mi dragostea-napoi,/Dă-mi codru verde şi izvorul/Şi ia-l pe anticristul de la noi.
MARIANA GURZA

___________________

13 Octombrie 2009 – Miron Ţic: „Planeta iubirii“, Editura: „Călăuza v. b.“ Deva, Prefaţă de Constantin Cubleşan (Victor Sterom)

„Planeta iubirii“ este o carte pe care nu poţi să o citeşti dintr-odată. Ea este o carte de suflet, din care, seara, în taina unei linişti pe care singur trebuie să ţi-o creezi, se cade să citeşti o pagină sau două.“ (Constantin Cublesan) Aferism! Pentru că, foarte greu mi-a fost să mă opresc numai la două poeme pe care le exemplific în succinta mea însemnare critică. Volumul „Planeta iubirii“ este „împănat“ cu referinţe critice semnate de poeţii: Eugen Evu, Angela Furtună, Valeriu Bârgău, Al. Florin Ţene, Ion Machidon şi criticul literar Petricâ Birău, care spune: „Ca într-un vârtej, spiritul scriitorului – Miron Ţic – dansează în jurul aceluiaşi sentiment drag inimii sale, iubirea“.

Cartea poetului şi prietenului Miron Ţie se vrea reprezentativă, pentru că înmănunchează poeme din mai multe perioade de creaţie şi pentru că s-a operat o selecţie cât mai apropiată de virtuţile specifice  (structurale)  şi  de harul real care conferă o fizionomie originală a acestui poet. El ne introduce într-un continuu „spectacol“ al iubirii în care expresia lirică e gravă şi densă, iar accentele sobre şi tandre, totodată, provin de la o netăgăduită „stilizare“ a ţinutei lăuntrice.

„Curgem pe cărările ne-ntoarsef Doar noi le ţinem în secret,/ Spre unde nu ne va căuta nimeni,/ Şi nici oboseala nu intră-n/ Suflet,/ Dorul nostru din fiecare secundă,/ E numai al nostru şi nimeni n-o să-l ascundă./ Mult mai târziu, ne prindem într-un joc,/ Până ce inimile ne iau foci Intre imaginile din marginile de ploii Se aşează aerul visării,/ Cât frumosul nu pleacă din noi,/ Vedem împreună puritatea înserării.“ (Pag. 90)

Cărţile îsi au destinul lor; această vorbă rostită de un poet latin cuprinde un adevăr. Sigur este că poemele din acest volum au caracterul unor întâmplări trăite şi asumate… E destul pentru asta să le citeşti. Ele par a fi fost scrise de imboldul unei pasiuni reale, ale unui bun „observator al inimii umane“, cum se caracteriza STENDHAL pe el însuşi.

Aceste poeme, uneori concentrate, alteori laxe, sunt într-adevăr, expresia creaţiei psihico-sentimentală de mare adâncime. Stilul folosit – aici – este al mărturisirii şi e susţinut de o tensiune înaltă de elocvenţa dragostei şi de perfecta adaptare intrinsecă la mişcările sufletului. Infuzia de real, simplitatea frustă, sentimentul purificării, impulsul visător, meditativ şi contemplativ, ne relevă raţiunea şi sensul trăirilor adevărate.

„O văd cum bea cafeaua pe terasa echinocţiului,/ De acolo, îmi face semne cu mâna ei angelică,/ Buzele el se adâncesc în liniştea/ Gândului meu, cu fiecare clipă mai însetat./ Parcă e prea pupn aer sau prea puţină lumină/ în care să ne mărturisim dorinţele aprinse/ Înainte ca piatra să crape fără să ştim/ Cine a lovit-o… aşa din senin“. (Femeia ce-şi bea cafeaua)

VICTOR STEROM

___________________

12 Octombrie 2009 – Milen Badralexi: „Hei,Uhnem“, Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2008 (Al. Florin Ţene)

O poetă al cărui eu este frisonat de pildele mitologice şi de cele din cultura universală,inclusiv din vechile Scripturi,este Milen Badralexi(Maria Debruyker),în volumul,intitulat simtomatic,Hei,Uhnem,apărut la Editura Univers Ştiinţific,Bucureşti,2008.

Avidă să descopere filonul adevărului,poeta constată cu durere că:Atât de-avizi de adevăr,/copiii noştri află prea târziu nu se poate/iubire fără bunătate./Ne doare disperarea lor dreptate-/iubire aspră nu se poate.(Făgăduim).Un freamăt elegiac emană aceste poeme,din care se desprind ingenioase proiecţii ale reveriei,unde idei din filozofia universală,interpretate poetic, stau alături de fante ale reprezentărilor fantaste cu incizii din tezaurul cultural universal,unde conceptul de Idee(La Platon) este ilustrat prin Bine,Frumos,Adevăr: Aici,în pâcle,înlănţuiţi cu fluiere de lut,/oricum rămânem risipitorii de absurd,/dar nu îi defăima pe zei,nu prihăni Ideea.(Există idei mai puternice decât noi).Observaţia şi disertaţia fuzionează în discursul elastic şi proteic.Problemele existenţei asaltează prezentul imaginaţiei.Uitarea e un pretext pentru interpretările aducerilor aminte privind trecerea spre nefiinţă.Închipuirea parcurge un spaţiu himeric,stăpânit abil,prin exerciţii de persuasiune:Ce zeităţi ne contemplă cu compasiune,/din copaci şi din ape?/Pietrele drumurilor ne admiră cum ne rostogolim în moarte,/ochii frunzelor ne scrutează,pe când ne petrecem/prin pulberea lumii.(Am uitat).Mitologia,aureolată de un lirism bine temperat,interferează cu secvenţe ceremonioase rupte din mitologia contemporană,cu tablouri populate de viziuni extrase din zestrea culturii universale,stilizate cu suplicii subtile demne de un Oscar Wilde:Cât l-am admirat pe ţăranul acela din Aragon,/pentru „Hasta la muerte”/Şi pentru nălucirea aceea-/tinerele dona în joacă,râzând,/aruncându-şi una alteia,în văzduh,paiaţa,/precum ursitoarele pe nevolnici muritorii.(Legământ).

Prozaismul accentuat,eclectismul,viziunea selectivă sunt semne ale unei estetici reformatoare pe care poeta şi-a însuşit-o cu metodă,deşi eul liric al autoarei poartă în amintirea ei culturală genele unui romantism.

AL.FLORIN ŢENE

_________________

07 Octombrie 2009 – Adrian Botez: „Povestea unui colecţionar de audienţe“, Editura Corgal Press, Bacău, 2003 (Cezarina Adamescu)

Năvalnice şi tumultuoase precum fluviul în revărsare, de o prospeţime interioară neaşteptată, poemele colocviale semnate de Arian Botez în volumul sus amintit, demonstrează, o dată în plus, că spiritul nu cunoaşte graniţe în comunitatea lui socială şi în comuniunea lui cu omul. Aceste aparente „audienţe” în anticamera lui Dumnezeu, aşteptând să fie ascultat, înţeles, acceptat iar uneori contrazis, ricanează conştiinţa, silindu-l pe poet la o examinare riguroasă, ca dinaintea unei sfinte spovedanii. El îşi pregăteşte atent discursul, şi, din spirit de frondă, se autoflagelează în mod repetat, precum asiaticii se biciuiesc pe spinare până la sânge pentru a-şi mortifica simţurile. „Cu o scânteie de jungher/ exasperat – spintec/ oglinzile// până la foşnetul pasului/ Sfântului Duh” (Misteriu medieval).

De fapt acest spirit neliniştit, veşnic în dispută cu sine, ascunde tocmai marea nevoie de comunicare şi de comuniune electivă cu semenii, dar şi o mare timiditate, înfrântă anevoie şi conştient că suferinţa benevolă, asumată conştient, face parte din viaţă: „mă siluiesc – sălbatic – pe mine/ însumi – deci/ exist” (M ă siluiesc – deci exist)

Celestul şi teluricul se amestecă permanent, într-un melanj voit în toate poemele, deoarece suntem alcătuiţi din partea pământească şi scânteia de divinitate din noi, care însufleţeşte lutul: „Unde e răsăritul?” mă-ntreabă/ prima lacrimă – sângerând din inima/ aprinsă a lumânării// „aici” – arăt eu – cu vârful/ care-mi străpunge inima – al/ săbiei ecuatoriale” (Misteriu medieval).

Se pare că starea aceasta de tulbure zbatere a cărnii împotriva spiritului, şi a spiritului împotriva cărnii, îi este proprie lui Adrian Botez, ca şi nouă, de altfel. Un teren de luptă în care se duc bătălii permanente.

Revendicări, târguri, pacte, admonestări, iertări, împăcări, toate acestea conduc – ca şi într-o iubire – în cele din urmă la acel catharsis, la care jinduieşte omul care poartă: „piroane şi aripi – de-a valma” (Nu ţi-e dat să fii rob).

Cu o autoironie muşcătoare, dar având rol moralizator şi pedagogic, autorul îşi aşează pe tipsie capul, în mâinile noastre sufletul, pe masă – inima la discreţie, îşi întinde mâinile spre încătuşare şi picioarele spre înlănţuire. Dar spiritul – ce nu poate fi înlănţuit – biruie şi se înalţă deasupra pidosnicelor dureri şi răni fizice. Iată câtă demnitate respiră din acest poem: „Nu ţi-e dat ţie – biet muritor – a şti/ nimic din Taina Copacilor – dar/ îţi este lăsată – din veac pentru veac/ tăria de-a întinde – ca-ntre foşti camarazi de arme – sau/ loiali adversari – mâna ta/ Morţii: nu e totul decât o-ntâlnire ce-a fost/ hotărâtă – cu mult înainte de a fi/ stele pe cer/ fii curtenitor cu Oaspetele învăluit în/ mantie neagră – arată-i ce-i/ francheţea umană:/ unui aristocrat nu i se cere să/ iubească – ci să ştie cum să se poarte – larg generos – faţă de/ Moarte//*// am greşit doar când mi-am închipuit că trebuie/ să-mi încovoiez umerii sub poveri/ care nu sunt ale mele: himere/ minciuni crescute din ugerul fricii – făcute/ să m-abată de la/ statuara lumină” (Reflecţiile unui candidat la senatul roman).

Tulburătoare aceste invocaţii interogative către Dumnezeu: „Doamne – dă-mi atâta suflare/ în mijlocul muzicii învăpăiate/ s-ajung – vers cu vers/ să-mi tălmăcesc/ neputinţele// acolo-ntâlni-voi şi umbra – pe care/ viaţa întreagă – am auzit-o/zburătăcind în delir/ – zbătându-se/să schimbe ordinea/ orelor – de deasupra capului meu: umbra// îngerului – umbra – amară de/ lumină – a josnicei mele/ neînţelegeri// în îngerul meu izbăvit – voi topi/ îmbrăţişarea din urmă// pe îngerul meu – răstignit/ oglindă umilă-ţi voi fi ţie/ Hristoase” (Sfârşit de rugăciune).

Autorul îşi impune în toată creaţia sa, comandamente morale înalte: „slab poţi să fii – uneori – cât mai/ rar: ticălos/ niciodată” (Bilanţ); „cine greşeşte din credinţă – nu/ greşeşte” (Bilanţ), nu e de mirare, fiindcă poetul are: „versul smuls din rărunchii durerilor mele/ cu patimă/ trecute” (Bilanţ).

Diferitele ipostasuri sub care se prezintă autorul, fie ca Bătrânul Ovidiu, fie drept Robin Hood-ul paginii, când Anti-Pavel, când Francois Villon, haiduc, justiţiar, el pune la cale pedepse exemplare: „pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici/ I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii// Acum – când armiile contra firii/ Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă – / puteţi veni – apostoli ai iubirii/ Să daţi aureolei iar fiinţă// Eu voi pleca – atlet al nimicirii/ Mă cheamă alte pagini de blesteme/ Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii/ voi trece peste moarte – peste semne// Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă/ Şi cai mâncând jăratic vor răpire/ Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă/ Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire// Va fi o noapte-atoateînvierii:/ S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie -/ Voi fi un oarecare duh al primăverii -/ De bucurie – mă voi face ploaie” (Robin Hood-ul paginii).

Şi totuşi, Villon-escul trubadur al suferinţei, cununat cu durerea, în iureşul unui superb joc de aparenţe, spune: „Vă par la toţi nebun şi hahaleră/ Dar nu vedeţi hârjoana mea cu moartea:/ Când toţi trădează – eu sunt cel ce speră/ Când toţi vă-ncăieraţi – îmi dărui partea// Căci versul meu e muzică la îngeri/ Şi ce-a fost rană – e acum lumină/ Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri/ Căci şi Hristos pe stihul meu suspinul” (Ultimul cântec al lui Villon).

Poetul se vrea eliberat de orice fel de constrângeri, chiar şi de cele „religioase”. El nu poate fi încorsetat în minte şi inimă de dogme alcătuite de om, spiritul său se apropie de Înaltul Divin, fără a fi împins, îmbrâncit de ambiţiile lumii. Aşa, pur şi adevărat, doar aşa, se va putea înfăţişa într-o zi, dinaintea Celui pe care-l consideră, necondiţionat, Domn şi Stăpân.

„Legat burduf de/ păcate – mi-ai luat dreptul de a-ţi/ respira cerurile” –rosteşte Adrian Botez – ca şi cum ar spune, o dată cu Dostoievski: „Sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin” – dar revolta e îndreptată asupra protopărinţilor, cei care l-au condamnat la o vină ce nu-i aparţine. Şi, drept consecinţă: „plouă/ torenţial – peste toate drumurile –pe care mi s-a spus că/ voi întâlni lumină şi/ izbăvire” („Există, oare, viaţă înainte de moarte?).

Iată o întrebare fundamentală, care, citită pe un zid, a fost pretextul, poate, al unui alt cortegiu de întrebări, cu, sau fără răspuns, al altor frământări în exasperarea de a fi, în care uneori nu întrezăreşte limanul, pentru că nu înţelege de unde vine şi încotro se îndreaptă: „nu mi se dă şansa răstignirii/ pentru ceva: nici măcar pentru/ mine// doar o durere atroce şi absurdă/ aiurarea durerii” („Există, oare, viaţă înainte de moarte?” Inscripţie pe un zid din Londonderry).

Privită astfel, viaţa pare o lungă penitenţă, până la dizolvarea durerii omeneşti în Durerea Absolută ori în Fericirea Absolută.

De aici şi penitenţa aspră la care se supune omul, precum dreptul Iov, nădăjduind că astfel pătimind, calea va fi netezită spre Viaţa care, doar o dată cu Moartea, începe: „Orgiastic vampir – îmi sug rănile: furibund/ rup cicatrici// nu admit să mi se fure – nepreţuit/ hohotul de a fi blestemat; singurul mod/ de-a cinsti această rătăcită/ singură viaţă – înghesuită la colţ de neant” (Mă siluiesc – deci exist).

Ori, altundeva: „adorm cu pistolul la/ tâmplă: pentru prima oară – voi visa/ mângâietor” (Cu pistolul la tâmplă).

Dar toate acestea sunt posibile pentru că: „Diavolul şi-a turnat – peste trufie – şi/ purpura: plesnesc/ cercurile butoiului/ lumii” (Misteriu medieval).

Cârtind, revoltându-se împotriva propriei sale condiţii de creatură, supusă regresiei, erorii, supusă pidosniciilor trupeşti şi chiar celor de suflet, poetul mărturiseşte: „absurdă –naşterea mea – în această lume – ireductibil/ străină – a fost actul meu de protest – contra/ tiraniei divine// cu un ultim efort – ricanând/ şoptesc la urechea cerească: <<de tot ce/ s-a-ntâmplat – nu-nvinuiesc/ pe nimeni!>>// şi NIMENI – turbatul – se năpusteşte/ bolid – pulverizând/ înscrisul pe văzduh – testament// ar fi cam timpul – Doamne – să te/ maturizezi – ca / artist.” (Cabotinism divin).

De notat că toate aceste revolte îndreptăţite, aceste acuze şi revendicări nu se fac decât cu o singură dorinţă – aceea de a se apropia, cât mai mult de Divnitate, de a ÎNŢELEGE ceea ce nu e de înţeles pentru făptura umană, de a accepta, ceea ce cu greu se acceptă, pentru că omul nu cunoaşte Planul Divin, şi motivul pentru care a lăsat suferinţă mai multă decât bucurie, ură mai aprigă decât înţelegere, război mai degrabă decât pace.

Şi echilibrul fiind încălcat, omul se străduieşte să pună lucrurile la punct, considerând, cu deplin temei, că Planul a fost rău întocmit; de aici toată răzvrătirea: „am ostenit de durere şi ură/ nu mai căutaţi la această adresă pe nimeni:/ un morman de lovituri anonime – a rămas în urma mea// călăii dorm – pe securi ştirbite/ culcaţi: ceasurile trec– unul prin faţa celuilalt/ provocând – sfidătoare – infarctul/ vulcanilor// iarna extrage săgeţi – din rănile albe/ uitate/ evangheliile abia mai bâlbâie – printre/ slovele dumbrăvii – arse de/ lună// fotografia celui pe care trebuie să-l/ ucid – am pierdut-o: şi de-atunci/ tot mai mult – victima – mi se spune – / seamănă cu mine// nu-i de mirare: anamnezic/ ştiu că Dumnezeu – o vecie/ asta s-a chinuit să mă-nveţe/ neizbutind: să fiu/ victimă” (Cabotinism divin).

De fapt, chiar în împotrivirea de a se socoti victimă, omul cade victimă…

Neliniştit din fire, Adrian Botez nu se poate împăca deloc cu ideea unei lumi strâmbe ab initio, a unui plan rău întocmit şi paginile Genezei, chiar de la cele dintâi, îl uimesc peste măsură fiindcă nu acceptă, pe lângă frumuseţea şi desăvârşirea creaţiei, deopotrivă, strâmbătatea, care impietează rotundul, muşcătura din colţul de cub care-l face imperfect şi-i strică armonia.

Dar cum să existe armonie perfectă, de vreme ce, chiar omul a stricat acest echilibru?

Jinduitor până la sfântul nesaţiu de alte spaţii, perfecte, ideale, transcendente, poetul nu-şi găseşte cu nici un chip liniştea, locul şi rostul; de aici i se pare că a fost azvârlit într-un imens iureş lumesc ce nu-i este propriu şi în care nu se poate simţi acasă, fiindcă, deja se află înotător învederat împotriva curentului, adică a ambiţiilor şi deşertăciunilor lumeşti. Un lucru clar a înţeles omul (poetul): acela că nu are dreptul să îngenuncheze în faţa nimănui: „Nu Ţi-e dat să fii rob:/ de aceea/ înţelegi – şi/ Te sfâşii// Toate-s scrise – pe/ frunzele arborilor – nervurile/ Stâncilor – în/ Hieroglifele păsărescului zbor: ireal de/ clara caligrafie: cartea Ta – unicat al/ Stelarei Biblioteci/ tuturor care-ţi spun: <<Te lovim – pentru că eşti menit loviturii – nu ai drept să ripostezi -să/ Te mânii>> – arată-le vag cu -mâna – spre copleşitorul freamăt de ocean – al/ cereştilor pagini/ acolo se plămădeşte Fulgerul Frazei – tainic şi/necruţător// piroane şi aripi –de-a valma // toţi s-asculte: unii/ poate nici n-au Literă// alţii – însă se/ vor cutremura – şi se vor strânge în/ Tine – ca-ntr-un trunchi de copac – pe timp de furtună – aşteptând/ în ochi cu nobleţea morţii – să cadă/ Fulgerul – geamăn: pe trunchi de copac – şi pe / Om” (Nu ţi-e dat să fii rob).

În toată această răzvrătire, omul – demn şi neîndoit în suferinţă, neşovăitor în credinţă, încercat peste poate, are un singur lucru de acceptat: de a rămâne, până la sfârşit, de o exemplaritate în gând şi în faptă, vrednică de martiri şi mucenici, care au mers la moarte cântând, or cu zâmbetul pe buze, pentru credinţa lor. Întru aceasta îşi îndreaptă rugăciunea Poetul, de a-i fi convertite în lumină toate faptele, toate stările: „Cer mereu iertare Domnului:/ m-aude oare?/ simţi – Doamne – când pun în palma Ta – boarea/ otrăvită – a sufletului meu?// Te vei îndura – să mi-o înapoiezi/ respiraţie curată / lumină luminată?// îndură-Te – cu mult mai deplin – decât am făcut-o eu/ pentru mine// nimeni nu are de ce mă iubi -/ dar de ce atâta năpastă?” (Sfârşit de rugăciune).

Tehnica ruperii versului în chiar mijlocul lui este un procedeu care ţine de originalitatea poetului şi de nevoia de respiro pe care o necesită ideea, atât de densă şi plină de nuanţe.

Nu e de mirare, aşadar, că Poetul se socoteşte un „Războinic înfrânt”.

Admirabilă, în schimb, înţelegerea de rost şi temei, în scurta poezie: Ghetsemani: „cine nu arde – va fi vinovat:/ santinelă – adormită în/ avanpostul/ Ghetsemani”.

Astfel de zicere justifică demersul liric în totalitate – ca pe un act asumat şi sublim al creatorului care-şi dăruieşte prinosul pe altarul creaţiei sale, cu preţul – de multe ori – al propriei vieţi.

O poezie de o frumuseţe şi înţelepciune dincolo de muşuroaiele de cuvinte: „Dimineaţa –cu mult înainte de-a începe lumea/ să fie minţită – prin/ oameni: e linişte curată – în/ ochiul păsării trezite – la fluturarea/ plecării ultimei stele// e singura clipă de mulţumire deplină – a/ lumii: clipa/ de-ncredinţare – c-au fost –şi mai pot veni/ veni/ vremuri – când s-oprească la masă/ Scări fulgerânde – de/ Îngeri// apoi – deodată/ crâncenă – îşi/ suflecă proletarele mâneci – şi coboară/ la slujba dogorii – din/ iad: mereu/ ziua de/ azi” (Dimineaţa).

Un poem tulburător, prin accentul său intim este Hoinar: „Invalid de suflet – mă mănâncă piciorul/ filozofic// am destulă ţară – pe/ degetele mâinii/ drepte// îmi lăcuiesc cu grijă – unghia/ lirică// locuiesc în mine – cu/ chirie/ nu-mi lipseşte nimic – din ceea ce nu trebuie nimănui// veşnic hoinar – globule roşii/ m-au luat la ochi// voi plăti consumaţia – de/ viaţă – într-o altă/ viaţă// acum – e prea târziu – sau// prea devreme – depinde de/ poziţia inimii faţă de/ soare” (Hoinar).

De asemenea, un pastel admirabil este Graalul cicorii: „Fierbe albastru potirul cicorii: duh sfânt/ se scală în el/ veniţi – preacinstiţi cavaleri: aici/ e Graalul – în umila/ cutremurătoarea de lumi – floare a/ câmpului – ascunsă-ntre umbre târzii – toate/ florile”.

Aceleaşi accente intimiste în poezia: Cucerirea cerească: „Nu mă-ntreba câte vântoase şi câte/ păsări – am însoţit cu mintea mea – deplin părtaş/ să mă ia – silindu-le – la/ Marea Străbatere a distanţei dintre/ ce eşti – şi/ ce poţi – cu mult mai senin adevărat – deveni// nu mă-ntreba cum arată pieptul meu – aprins de/ împărăteasca respiraţie – a/ Zborului – peste toate – tot mai măruntele/ planetare gunoaie – tocate de/ ritmice – zvâcnirile mele spre/ zei de sus// nu mă-ntreba – căci nicicând nu voi accepta/ să mă-ntorc – umil iarăşi – cu gândul – din Cucerirea Cerească”.

Sentimentul religios, atât de pur, de genuin în esenţa lui răzbate acut din poemul Aleargă: „Aleargă la pruncul Iisus – ajungi/ înaintea păstorilor-crai: tu singur/ lumii vei duce – Taina – pe care/ prea târziu au sosit evanghelii s-o prindă: şi ea/ între timp – se uscase – începuse s-arate – deja/ istovire de tâlcuri// aleargă – aleargă – târziul poate/ nu-i de tot târziu: strecoară/ Cheia de Aur – printre/ uscate de eonii de secetă – frunzele/ Copacilor// învie iarăşi – Grădina – din Iesle”.

Şi cât de fidel se autodefineşte poetul şi totodată, cu câtă simplitate îşi rosteşte crezul artistic: „Strivite degete-ntre/ canaturile porţii fiecărui vers:/ cu răstigniri şi învieri presar/ arida – umilita-ntre/ umilite – pagină de carte// spre Albie – n-au apele decât o călăuză: jertfelnic/ Cântecul Rănilor – izbăvit în Cuvinte” (Cântecul rănilor).

În Povestea unui suflet, Adrian Botez îşi dă adevărata măsură a credinţei sale pătimitoare în Hristos: „nici nu am pe altcineva a iubi/ Hristoase: Te-am trădat – dar/ mult mai rar decât/ pe mine// nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – / Rănile Tale// când cumpliţii soldaţi Ţi-au bătut/ cuiele – au străpuns – dintr-o dată/ şi palmele mele: cu sângele// Palmelor smulse din Cruce – am scris această/ Poveste – a unui suflet/ posac – înduplecat la iubirea de/ Tine”.

Şi în mărturisitorul Domnului Toma cel mai credincios cu care se confundă, pentru că, el, în pofida faptului de a dori să cunoască nemijlocit, avea ascunsă în tainiţa inimii, credinţa în „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” cea mai frumoasă mărturisire a iubirii de Hristos: „dintre apostoli – cel mai mult Te-a iubit/ Toma: Învierea Ta îi era/ secretul cel mai/ adânc şi fierbinte – apărat în cele mai incredibil de/ afunde tainiţe – ale sufletului// şi când nişte fraţi nătângi/ l-au izbit în obraz – fără urmă de prevenitoare delicateţe – cu vestea/ Adevărului – dureros de secretul său/ viciu – sărmanul s-a fâstâcit – ca de-o/ prearuşinoasă vină – a exclamat disperat/ apărându-se – astfel – de brutala/ indiscreţie – apărând neapăratul divin: „nu-i adevărat/ nu se poate”// da – nu se poate – nu trebuie să se/ poată – a-i smulge singura justificare/ a febrilei sale existenţe de vis// <<nu – spune el astfel – voi nu ştiţi să împărtăşiţi/ Hristosul>>.

Cu o autoironie cât se poate de fină şi stilată, poetul îţi exprimă punctul de vedere şi totodată se defineşte; „n-am sufocat vise – decât din nebăgare de seamă – distrat/ fiind eu din naştere/ n-am fost neom – decât în/ cea mai mare parte a timpului/ îmi place grozav să le cânt păsărilor – păcat că eu/ dorm tot timpul/ şi-n general – sunt foarte diferit de cei care fojgăie toată ziua/ prin mine – ca prin mediul lor ambiant/ optim” (Diferenţa).

Vehement şi incisiv în sens profilactic, poetul înaintează în zigzag printre rânduri, spre inima cuvântului cheie – singurul care i-a mai rămas nealterat; „vizionarea lacrimii nu e permisă decât la/ televizor – iar orice revoltă necesită/ preambalare – ştampila cu termen de garanţie şi – evident/ tot cortegiul de taxe – // două linguriţe – pe stomacul gol – contra/ sentimentelor – şi câte-o bulină vânătă după masă/ (în cazuri cronice sau mai complicate – clismare) – dacă/ simţiţi că privirile o iau razna – spre/ cer// e linişte şi prosperitate – în cea mai bună dintre/ lumi (cu excepţii nesemnificative – precum/ dispariţii spontane de/ popoare de zei – sau/ cursuri de ape – sau/ mări// cu excepţia morţii – prin inaniţie/ a viselor)// trăiţi-vă-n pace eternitatea de/ casapi de zei – o eternitate/ real – nederanjată de vreo boală de inimă// (e complet ineficient şi – deci/ contraindicat – să mai reinventezi/ inima – Profilaxie.

Dar iată surprinsă magistral, condiţia de Poet: „sfinţii se uită la tine pieziş – iar/ arhanghelii te percheziţionează/ de-a binelea: nu cumva ai/ traficat pe sub mâneci („te ştim noi – iluzionistule”) – vreun gram/ neştampilat – de/ ilicită dumnezeire// aşa că – Poete – privindu-L/ de foarte departe – cu jindul de frate – sus/ pe semenul imperial de pe Cruce – rebel şi umil contrabandist de/ credinţă şi vise – zgârie/ munte şi lemn – cu degetele vii – şi aşteaptă – jos -/ din sângele – propriu şi sterp – disperat/ al mâinilor tale – // să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei/ cronica zenitului ei.” (Condiţia de Poet).

Aidoma sunt surprinse faţetele fără echivoc ale singurătăţii: „singurătate: mucegai invizibil care – treptat/ se prinde – la suprafaţa fiinţei// târziu – îţi dai seama – că/ toate lucrurile s-au depărtat de tine/ până la o distanţă la care mirosul/ devine – probabil/ suportabil// eşti băgat în seamă – ca un/ vacuum – sau vâltoare –în care/ nu e bine să intri// toţi îţi spun greşit cât e ceasul/ doar-doar vor depărta – cât mai mult – boala ta/ penibilă – cu certitudine molipsitoare -/ de ei// nu te mint cu gând de a-ţi/ face rău – ci doar/ pentru a încerca binele/ lor – cât ţine// se felicită reciproc – din priviri – că au perceput/ la timp – nuanţa atât de subtilă – a / aerului infectat – din zona/ singurătăţii// şi au făcut ce trebuia să facă// bolovanul se uită – placid – cum dispare/ treptat – pe porţiuni – din propriii săi ochi” (Singurătate).

Exasperarea existenţială atinge uneori dimensiuni nebănuite ca în : Cu paşi tragici traversăm comedia: „cereri peste cereri am făcut să mor/ funcţionarii cântă duios din trompete – şi/ semnează ce vor/ mă-ntreb cum mi-ar sta pe cal alb – masivă/ inutilă statuie – în for/ pe cal alb – şi domniţe – ciopor/ să se fandosească/ în jurul comandamentului de piatră al lumii// cu fâşâit distrofic – o filă se prelinge/ din gheara de sfinx a visului meu:/ citesc pe ea secreta zi când mă vor/ înainta – zeu” (Cu paşi tragici traversăm comedia).

Aceeaşi stare de dezesperare angoasantă răzbate şi în poemul Confesiune: „deopotrivă –aşteaptă/ ziditul în piatră – ca şi cel în/ disperare – moartea: singură schimbare/ ce-a mai rămas posibilă – în/ viaţă// de ce nu-şi iau zilele? – se-ntreabă/ cei ce stau în lumină/ nu şi le iau – pentru că nu le au// om şi păcate – condamnaţi împreună a sta – tot mai/ înghesuiţi – în mereu mai strâmtul întuneric al/ singurătăţii// prizonieri ai delirului – ei/ nu cunosc când îi vizitează/ Hristos: o umbră în plus – pe/ perete// a gândi:/ aduce febra/ minciunii – închipuirea/ care-i sleieşte cu nădejdea deşartă// alungă-ţi nădejdea – şi vei putea tu deveni/ ţie suportabil// nu plăcerea e partea – pe lume – a/ omului – ci nesfârşitele – înăbuşitele-n subteranele sufletului – şi – pietrei – / chinuri/ întunericul – e/ mai autentic decât oricare lumină frivolă// întuneric autentic – garantat şi/ grozav de fertil: beznele vii – sumedenii de temniţe – ale/ acestui pământ – un pământ mai mult/ întuneric – decât/ pământ// cine vă permite – să nu ştiţi că/ omul – cel mai adesea – arată/ aşa?”

Şi totuşi, miresmele vieţii în dau târcoale în acest „întuneric (…) mai autentic decât orice lumină frivolă/ (…) garantat şi/ grozav de fertil” – aceste miresme îl amuşină şi îl îmbie, în toată prospeţimea lor: „A trebuit să albesc – pentru a şti/ cât pot fi de/ rebel – şi de/ tânăr// nu mă-nspăimânţi – cărunteţe/ ci-mi torni în vine – năpraznicul/ vin al – nebuniei/ sacre// de-acum ştiu; mi-a mai rămas/ să mă măsor – doar cu/ zeii” (A trebuit să albesc).

Treptat, revin culorile, gusturile, acele bucurii sacre de a-ţi fi poftă de un coltuc de încredere, de un coltuc de tandreţe, ca de un coltuc de pâine fierbinte, bucuria regăsirii unei melodii îndrăgite e îmbietoare precum strugurii pe ciorchine: „mă bucur mult – că/ dimineaţa aceasta – am regăsit/ o melodie frumoasă – pe care o/ crezusem pierdută – pentru totdeauna – undeva/ în podul prăfos al memoriei mele// poate că nu meritam – dar Dumnezeu/ mi-a dat-o-napoi:/ e darul Lui: sublim dar – la care mă-nchin – şi cad în genunchi// vreun drumeţ – care/ trece – întâmplător – pe sub fereastra mea/ când eu fredonez – şovăielnic/ dar tremurând de entuziasm – melodia poate/ o va-ndrăgi – dintr-o dată – o va-mpărtăşi/ de parc-ar fi fost/ a urechilor şi sufletului său/ de când lumea// să ne gândim – necontenit – la drumeţii întâmplători – adevăraţii/ trimişi ai lui Dumnezeu – semne ale – iertării păcatelor noastre – de/ Sus// binecuvântat fie întâmplătorul/ drumeţ – binecuvântată întâmplarea/ amintirii de muzici” (Regăsirea melodiei).

Câte ceva din „tăcerile Galileeanului” ori din „Cuvântul Galileeanului” – trecute prin propria conştiinţă şi transfigurate artistic, răspândite ca din gură de apostol, a păstrat autorul pe toată întinderea liricii sale: „nu v-am învăţat să fiţi umili – ci/ trainici// pe unde treceţi – să luminaţi – pentru ei/ aţipiţi în orbire – chipul/ Adevărului Vieţii: cu el doar se sparg – berbeceşte – porţile/ Tatălui – spre-a vă dovedi vrednicia de/ Fii// pe cei cuprinşi de/ furiile destrămării – să-i mângâiaţi cu/ liniştea imaginaţiei// să nu deveniţi ibovnici duhorii şi pajii/ Încăpăţânării Neantului – v-am spus// dar – mai cu seamă – v-am predicat/ să plecaţi hotărât – de lângă cel ce/ zâmbeşte-n delirul unei lumi – de ne-nţeles întru nimic/ vouă – o lume în care/ fără sforţare-i respiră aripile.” (Din Cuvântul Gaileeanului).

A doua carte este intitulată Licornul şi în ea regăsim poeme de naştere, de viaţă, de moarte şi Înviere în care poetul e cu gândul mereu îndreptat spre rădăcinile fiinţei, dar mai ales spre Viaţă: „Printre amorţitele degete – îmi scapă/ Viaţa: unde se duce?// Mereu – în urmă – către/ Cel care-am fost – şi/ Nicicând n-oi mai fi// Frumoase rădăcini are omul: acolo – adânc – la/ Urma urmelor – stă ghemuit/ Făt-Frumosul// (…)Fuge viaţa din noi – azvârlindu-se în/ Anonimitatea văzduhului:/ Dincolo – o aşteaptă – dintotdeauna şi/ De la-nceput – nunta cu/ Făt-Frumos// (…)/ Scutură-ţi – de mine – aripile/ Viaţă: aş vrea – măcar/ Să nu întârzii din cale/ Un înger”. (Făt-Frumosul).

Dar şi stări de pace lăuntrică, în care omul se înfrăţeşte cu lumina ireală – Lumina Taborică, împărtăşindu-se din Duh: „Staţiune de relaxare totală a lucrurilor/ Lumină ireală: singura linişte adevărată/ Sub care fac plajă – o plajă perfect netulburată/ Ca-ntr-un tablou impresionist:/ Adormitele – în propriul/ Sine perfect sticlos – lucruri// E-atâta imperială – netulburată indiferenţă/ Rafinat animalică: toate lucrurile/ Au redevenit heraldice însemne – animale subtil dumnezeieşti/ Înalt civilizate – până la transparenţa/ Paradisiacă.” (Studii de lucruri).

Nici erotic, nici senzual, nici obsedat de plăceri nepermise, Adrian Botez cântă iubirea în felul său, înălţând-o deasupra celorlalte sentimente, într-o discretă şi cât se poate de curată entropie în sublimitatea trăirii ideatice: „o ramură de cireş – plină ciucur de/Intenţii tulburi – tremură deasupra mea// (…) Nici nu ştim unde – în ce balamuc de/ Puritate voi ajunge – cu atâţia// Copaci puşi pe savant studiu – jur-împrejurul// Ghimpilor inutili ai neliniştii mele.” (Paznici).

Ca într-un tablou impresionist, autorul surprinde atmosfera lâncedă a Veneţiei cu apusurile ei leproase şi cu miasmele din canale: „Lingave strofe se deşiră vremea/ Apuse nestemate ard în sânge/ Pe trepte de-eşafod graţiatul plânge/ Perna gondolei linguşeşte lenea// Spre fulgerele apei din lagună/ Bolborosind blesteme or slăvire/ Şi-aruncă dogele inelul de safire:/ Răspuns e-un hohot sau sughiţ de strună// Leprozerie de palate aţipite/ Păgână desfrânare de tăcere/ Toţi demonii-n adâncuri fac avere/ Orele gem – în ceasuri surghiunite// O vrajă rea se plimbă pe canale/ Pustiu de giuvaere – molimi de podoabe/ Plutesc cei sugrumaţi de zvonuri oarbe/ Cad alchimişti în focuri de furnale// Sfâşietor – povestea e cu zâne/ Dar orice rază-i prefăcută-n bezne/ Iar Cavalerul e legat de glezne:/ În ieri uitatul – adormit-a mâine.” ( Veneţia pregătită).

Întreg volumul este foarte dens şi interesant, plin de sensuri oculte, pe care, decriptându-le, afli înţelesuri fireşti de o frumuseţe stranie şi adâncă, ricanând sensibilitatea cititorului.

În partea a treia: Carte pentru Hristos şi neamul meu, aflăm poeme în aceeaşi tonalitate, cu o notă în plus de vibrantă simţire pentru ţărâna de-acasă, pentru neam, pentru limbă, pentru om şi, în chip deosebit, pentru divinitate.

Poeme de credinţă şi iubire precum, o Ctitorie de Logos, o frumoasă Prigoană de Doină, care ar putea fi cântată vocal şi vocal-instrumental; Cântecul Cavalerilor Rourei; Hristos urcând Golgota, ca şi Hristos al Apocalipsei, tot atâtea ipostaze ale sentimentului religios şi civic al lui Adrian Botez. Îi întâlnim, de asemenea, pe Iosif din Arimateea; pe Simon din Cirene, dar mai este prezent aici şi Naiul sfânt (al lui Gheorghe Zamfir).

Ca personaj colectiv, Poporul român, reflectat cel mai bine în Rugăciunea unui copil, care, aidoma unui înger păzitor, mijloceşte pentru acest neam obidit. Iar în Biruinţa, aflăm o schiţă de autoportret: „sunt un biet cerşetor – ţinând scripca de gât/ buzunarele-mi sunt forfotire ce ceruri/ dar nu-mi este din lume nimic urât/ chiar de greierii-mi pleacă-n regatul de geruri// lăcaşul mi-l fac pe la muchii de lacrimi/ prin piele îmi iese iubirea ca roua:/ Te supără – Hriste – aruncă-mă la crini/ să pot a răzbi la NĂSCAREA A DOUA”.

Într-un limbaj dinamic, viu, incisiv, cu trimiteri livreşti, foarte rar liric, dar nu lipsit de liricitate şi sensibilitate („peste ochii arzători ai vinului din/ pocale – se coboară – viclean – pleoapa/ lunii.” (Misteriu medieval).

Sintagme proaspete, reuşite, inedite, precum: ugerul fricii; terasa Nimicului; desfrânare de tăcere; umbră amară de lumină; catifele de trăsnet; panseuri lirice: „crezi că-i puţin să n-ai nimic?” (Scurtă dare de seamă); ca şi o licenţă poetică: „adus-am rost în rai cu-a mele frângeri” – fac poezia lui Adrian Botez agreabilă, interesantă, născătoare de emoţii estetice.

Dispus să-şi reconfigureze trăirile în versuri – azvârlite ca un curcubeu-legământ – Dumnezeu/om peste lume – Adrian Botez, prin lirica sa, poate seduce ochiul cu frumuseţea, cu nuanţele, cu inefabilul pe care le poate isca în sufletul cititorului.
Galaţi, 14 august 2008

Sfântul Maximilian Maria Kolbe, Cavalerul Neprihănitei,

CEZARINA ADAMESCU

____________________

02 Octombrie 2009 – Şerban Codrin: „Baladierul“, editura Helis, Slobozia, 2007 (Al. Florin Ţene)

Poet ce vine din lumea arhaicelor balade ,dar aduse în contextul modernităţii,având o încărcătură ideatică originală şi personală, este Şerban Codrin cu al său volum (la propriu) monumental,dar”şi la figurat”(Ion Roşioru),cu un titlu original Baladierul, amintind de Petrarca,apărut la editura Helis,Slobozia,2007.

Volumul se deschide cu o baladă,profesiune de credinţă,închinată maestrului care ocean îmi eşti,şi cer mărinimos,în timp ce maestru radiază ca un altar.

Poetul scrie în stil clasic,în majoritatea cazurilor ,cu rimă încrucişată,desfăşurând un univers liric ondulator cu lungi acumulări de detali,în viziuni ce dizolvă realitatea  din pasta istoriei,dar, şi din prezentul vâscos:Sclipici de briliante,ireal/Vibrând pe margarete-ncoronate,/Extatice garoafe,crini royali/de nouăzeci şi nouă de carate,/Presimt în fastuasa revărsare/Şi neastâmpăr peste trotuare/Cum bântuie din cer în văgăuni/Şi curg de-a rostogolul pe imperii,/Curg hăituiţi călare de-un nebun,/Curg demonii din marile Siberii.(Balada când viforul călare pe dragoni sălbatici bântuie coclauri).Incă de la prima baladă autorul ne fixează intenţioa sa şi scenariul pe care îl doreşte să-l desfăşoare în cele ce urmează.Observaţia se amplifică până la percepţia realităţii ca halucinaţie,iar din felul acesta precipitat de a trăi fenomenele şi a privi lucrurile ţâşneşte brusc o stare paradoxală de natura revelaţiei:Jos,într-un târg de lene,dobrogean,/Cu felinaru-n creştet,idiot/Luna-ntărâtă,goală sub capot,/Butoaiele cu apă la burlan./O fată pritoceşte prăjituri/Cu praf de nuci în sucul purulent/Şi-mbălsămează cerul spre-Orient.(50).Plonjonul în mitologia biblică,uneori cu un scenariu burlesc,îl face pe poet să descopere abuzuri de utopii fără greşeală, iar ironia fină  emanată de baladă îl conduce pe cititor să perceapă o stare paradoxală de natura revelaţiei:Chiar Domnul în obsesiile Sale/

Îşi face socoteli câte păcate-a/Plantat cu fast livezi ideale,/Din plin să Le deguste voluptatea.(Balada fericiţilor Adam şi Eva în grădina desfătărilor).

Repetiţia ultimului vers din fiecare grupaj de versuri,de 6 sau 10,nu face decât să accentueze ideea pe care doreşte să ne-o trasmită ,dar şi “parfumul”unei muzicalităţi incitante.Limba profetică a poetului are ceva clocotitor şi sibilinic,ridicând realitatea umilă la  dimensiunile altei realităţi coborâte din infinit”Blestem să cadă pe piciorul tău!/

L-aud călcând cu-arcadicii pantofi/Supremul bine şi supremul rău/Pe străzi cu nume vechi de filozofi.(167).

În fapt,Şerban Codrin este un imaginativ,deoarece incizia fanteziei complectează tabloul surprins în diferite ipostaze,la care se adaugă simţul ritmului şi al rimei,toate aceste elemente definindu-l.Dar şi un fel de dereglare sistematică  şi sistemică a simţurilor,care îl ajută să vadă retrospectiv  şi introspectiv lumea,fabuloasă şi,uneori,terifiantă:Aseară ,luna ca o farfurie/Cu mere,portocale,nuci,smochine/Şi struguri în dantelă brumărie,/Şezând la masă,îţi ghicea de bine.Viziunile insolite,având ceva din faptul crepuscular al lui Trakl,provine din exacerbarea unor trăiri presimţite şi din amplificarea amănuntului cotidian.Starea de graţie e un delir al ritmului,metafora este folosită echilibrat de teamă să nu optureze ideea şi mesajul, toate pe un suport de delir al ritmului şi al rimei.In fiecare fragment de real,poetul “plantează” un strop de iraţionalitate,prilej de a pătrunde brusc în mister:Din cer curat s-a destrămat furtuna,/Şi,pacoste,n-a mai rămas nici una/Din marile iluzi,aşadar.(266).

Mitologia,misterul,fantomele evadând din istorie,din realitatea imediată cu aparenţă domestică,aluzii de ordin cultural şi livresc,imagini furtunoase,impresia de puzzle existenţial ,sunt principalele elemente din baladele unui poet admirabil ce a evadat dintr-un bâlci al deşertăciunilor cu invitaţia să-l vizităm,trăind ineditul.

AL. FLORIN ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s