28 Octombrie 2011 – Traianus (Traian Vasilcău): „Regăsit în cer“, trilogie psalmodica , Ed Mega Mix Iasi (Timofei Roşca)

Traianus: condiţia mesianică a poeziei şi revelaţia singurătăţii sinelui

În ultima vreme valoarea şi originalitatea poeziei se discută tot mai mult prin raportarea la noţiunile de „globalizare” şi „singurătate”. Dacă o concepem ca nivelare a culturilor, prima se taie de la sine ca o creangă pe care stă homo sapiens, inclusiv artistul. Dacă o înţelegem ca pe o contribuţie la înnobilarea umanului, atunci este necesar să ne asigurăm locul şi rolul în această colaboraţiune.

Problema înaintată de regretatul Marin Mincu e dacă toate culturile, literaturile lumii au permisul de a „participa la concertul umanităţii”. De aici, de fapt, începe tratarea problemei: de la condiţia omologării literaturii şi a recunoaşterii indicilor valorici, de la susţinerea examenului promovării şi întregirii în cultura universală. Ce să însemneze singurătatea absolută a subiectului, dacă nu condiţia necesară creaţiei, fără de care nu poate fi asigurată originalitatea. A vorbi cu „mine”-le tău, în sens eminescian, e una dintre cele mai enigmatice fenomene, pentru că tocmai atunci te raportezi cu adevărat la „ceilalţi”, trăieşti condiţia autodepăşirii. Iată de ce acelaşi înverşunat exponent al conceptului de „singurătate” insistă pe ideea că „cea mai adâncă singurătate se află în operele marilor scriitori, pentru care preocuparea de singurătate caracterizează fiinţa în substanţa ei”. [1, p. 36]. Acest „tărâm” pe cât de complex este, pe atât e şi de ispititor, deoarece predispune eul creator la cele mai imprevizibile sacrificii involuntare şi fantezii dictatoriale, mai cu seamă în timpul postsovietic, după eclipsa totalitaristă.

Un demers inedit întreprinde în această perspectivă poetul Traianus (Vasilcău). El îşi declară crezul mesianic în a sa minusculă predoslovie la trilogia psalmodică „Regăsit în cer” (Iaşi: Mega-Mix, 2009): „uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” [2, p. 5]. Din tirada de calificative atribuite poeziei de către prefaţatorul trilogiei, T. Palladi, se impune, bineînţeles, onirismul, un onirism nu atât estetizant, întrucât poetul se află totalmente într-o agonie a chemării de sine, spre o identificare cu fiinţialitatea – dispoziţie, evident, luciferică – cât mai cu seamă, un onirism sacerdotal: sufletul poetului este atins de raza isusiacă şi se înscrie pe tradiţia viereană, prelungită şi ea din Rilke, Blaga sau Voiculescu. Expresioniştii au intenţia, de regulă, să treacă dincolo de mit sau magie, nu-i satisface simbolul sau metafora: se confruntă direct sau absolut cu „lumina”, deci cu tainele genezei infinitului. De aici, nevoia de alte categorii, de alte unităţi conceptuale, pentru a verifica aceleaşi sensuri de moarte şi eternitate: „N-a fost doar adevăr nici viaţa lumii, / N-a fost numai murire viaţa mea / Şi-adeseori, adăpostind o stea, / Aluneca pe marginea genunii. / Cuvintele când apăreau în viaţă / Aveau ochii prea plânşi şi nu-şi spuneau / Decât tăceri cu lacăte de ceaţă…”. Intenţia autorului versurilor citate e de a lărgi sau a depăşi limitele „adevărului” vizat: existenţa umană între cele două poluri – viaţă şi moarte. Se încearcă a sesiza o intercontinuitate între cele două dimensiuni. Poezia debordează din albia ei firească. Celelalte motive cuprinse în spaţiul ei vin să confirme sau să pună la îndoială ideea autodepăşirii. Structura viziunii metafizice, deşi dramatizată, e mai progresivă decât la expresionişti, măcar din primul considerent că nu are teamă de infinit, ci, mai degrabă, îl „urăşte” („Urăsc eternitatea ca pe-un drog”). Oroarea vine din abisalitate, din puţinătatea lui de sens, din măcinarea şi secătuirea valorică a eternităţii, din răceala şi surzenia ei. Revenirea la motivele arhetipale – mamă, ţară, cântec etc. se explică prin căutarea elixirului vindecător de pustiu. Poetul reţine în poezie clipa pentru a o reîncărca cu sens, iar modul său de exploraţie, cum am spus, e cel mesianic: „Iar eu pe mine chiar mă bat în cuie”. Prin propriul sacrificiu, identificat cu lumea celor existente, el râvneşte să concureze rolul luminii vindecătoare de efemer. Din toate zonele pe care le conţine timpul social pe poet îl doare mai cu seamă aceea a erorii la grad general uman şi naţional. Eul poetic este un vizionar, un arheolog al tăcerilor, un suferind de surzenia infinitului şi a celor care îl trăiesc. Pe această coordonată Traianus se apropie de concepţia eliadescă a timpului sacru care poate fi suspus numai prin har, prin cântec, înţeles ca identificare cu absolutul, cu Dumnezeu, adică prin ultimul efort de a fi şi a depăşi sau cum spune poetul: „Numai cântând poţi înflori iubirea, / Poţi deveni iubire…”. Se încearcă a integra versul în vocea neantică a lumilor zăcânde („Eu am plecat, vecii să m-acuprindă”).

Este o poezie extensivă, a reîngândurării rostită în permanenţă la aceleaşi mari tensiuni. Formula neoromantică, resurecţionată, îşi îndreptăţeşte modelitatea graţie re-aventurării în sine a eului care prin turbulenţa lui spectaculară şi spectrală asigură un regim de existenţă cu impulsionări de fiecare dată noi şi care oferă şansa de a aprecia lumea într-o pluristructură valorică nouă. Reprezentările „plutesc” într-un clar-obscur, spontan, dar nu haotic, cum s-ar crede, mesager fiind însuşi eul poetic – un axis mundi într-o ardere luciferică, veşnic râvnită de cascadele veciilor. Însuşi versul e turnat în forme oximoronice mirabile: „Vecii atâtea s-au surpat în mine. / Ruinile luminii, – ce ruine! / În trupu-mi zac şi nu le vede nime…”. Eului poetic nu-i rămâne decât să plonjeze în această „invizibilitate” neantică sau latentă, ca să comunice din perspectiva tainelor sedimentate în memoria anonimatului, ca o moştenire zăcândă în genune: acesta este universul relaţional al poeziei traianusiene care invită la o comunicare de alt grad.

Într-o „recitire” eseistică a lui Pavel Everac, care ne apropie de codurile poeziei lui Traianus, aflăm că lumea e o identificare cu noi înşine, este deci eulogizată, ne regăsim în fiece component al ei. Mai mult: poetul comunică în limbajul elementelor lumii, cu „necuvinte”, adică cu relaţionările absolutului, ca şi Nichita Stănescu. Se deschid, inevitabil, şanse de a explora misterul în altă structură, în complexul altor relaţii, întrucât elementul lumii apare nu ca semn, ci ca energie, concentraţie şi relaţie organică de taine. Recunoaştem o tensiune a „tăcerii”, care întreţine energiile onirice, astfel ca poetul să-şi asigure intrările în alte sfere enigmatice, să pună stăpânire pe alte dimensiuni ale fiinţării şi ale infinitului, ori să le intensifice. Sesizăm un neobişnuit arhetipism cosmogonic, ritualizat printr-un imaginar ce fascinează tocmai prin neoomologismul lui. Se încearcă o formulă a veşnicii continuităţi a „vieţii lumii” de care se căznea M. Eminescu în „Odă…” sau în „Scrisori”. Bizarerismul imaginarului vorbeşte tocmai despre acest efort intuiţional: poetul oferă altă „dictatură” fanteziei sale: „Luna, plină de stoluri de cuvinte, îşi şterge ochii / Tăcerile s-au urcat şi-n plopi (!). Cerul a luat o grădină în braţe, în timp ce poetul înoată în marea de parfum a morţii, fericit c-a îmblânzit durerea… El aşteaptă să-i moară pe ţărmul liniştii viaţa muririi”.

Turnată într-un asemenea limbaj, predispusă unei atare ecuaţii lirice oximoronizate, actul creaţiei cere alte competenţe: contopirea cu poezia însăşi, aşa cum o ilustrează şi prefaţatorul celui de-al doilea volum al trilogiei în microeseul „Întoarcerea spre viitor a poetului”. Un model în acest sens este contopirea cu moartea, concepută ca eternă regenerare, ca necesitate sau mijloc de ieşire din iluziile primare ale existenţei, ca prilej de (in)conştientizare a ubicuităţii sinelui.

Toată poezia lui Traianus e o filosofie a eului, nu a spiritului abstract, cartezian, ca la marii idealişti, ci a entităţii vii, înzestrate cu zvâcnet fiinţial, re-purtat de haosul metamorfozei sau al cataclismelor. Nu întâmplător într-un instantaneu omonim poetul îl evocă pe Heidegger. Or, eul în viziunea poetului se confundă sau se identifică cu însăşi fiinţa, cu veşnica devenire a ei, cu timpul trăit ca prezenţă sau ca transcendenţă ontică: „Eu mor în orice zi câte puţin / Sorb ca pe- un leac al nemuririi vin / Şi-adorm la pieptul deznădejdii iar, / Fie-mi ţărâna cerului uşoară”. Moartea ar mai însemna înstrăinare, distanţare de noi înşine, de senzaţia egocentrică a fiinţei, ca să-l mai cităm odată pe autorul tratatului „Fiinţă şi timp”. Ipostazierea eului ar însemna ceea ce râvneşte infinitul: a-şi recontrola (dez)ordinea.

Poezia lasă impresia de o continuă textualizare a eului, „un continuum rapsodic cu variaţiuni” [3, p. 191] în virtutea stării onirice la care ne-am referit, şi mizează pe suport biblic, pe sensul rătăcirii adamice şi al regăsirii în moarte ca permanenţă, cum am văzut şi în primele două volume ale psalmistului. Moartea, în viziunea lui Traianus, nu este loc de evadare, ca la simbolişti, şi nici obiect (subiect) de compătimire, ca la modernişti. Este mai degrabă o necesitate, un filtru al purificării şi re-îndumnezeirii, când eul dobândeşte starea absolutei singurătăţi, fiorul cântecului divin. Însăşi singurătatea are gust divin, cum spune poetul: „Voi fi doar clinchet îndumnezeit”.

Traianus are vocaţia re-trăirii şi re-vizualizării a ceea ce numeşte el „preafiinţare”, adică „Odiseea” pluriperpetuării noastre materiale şi spirituale în timp şi spaţiu, nu fără a fi vegheaţi de raza providenţei. Doar poate la A. Blandiana vom mai întâlni o imagine a lumilor neantice atât de individualizate, particularizate prin minus cunoaştere, prin netimp, prin fiorul absenţei, dar şi al vigorii în imperiul abisalului: „Când am plecat din voi în slava bolţii / În ochi-mi se roteau păsări de fum, / Viaţa vieţii şi murirea morţii / Spre sufletul ideii-şi se făceau drum. / Murise pân’şi clipa. Să mă vadă / Nu era nici un gând la poarta serii… //… Lumea părea o sfântă herghelie / Spre care îngerii ningeau cu toţii…/ /… Cedându-mi  mie dreptul lor la zbor, / Să-mi scriu sub cerul ierbii – biruinţa! /… Parcă se stinse-n zori chiar nefiinţa / Ca o preafiinţare-a tuturor”.

Cu alte cuvinte, Traianus ne invită într-un univers al poeziei suprainspirate, adică de dincolo de sensul aşteptat. Aşa cum la St. Mallarme ne deruta o metafizică a limbajului, ceva similar se întâmplă în statutul ontologismului traianusian. Pe poetul noii generaţii îl preocupă însăşi modelarea fiinţialităţii: nu numai „punctul” (M. Eminescu), dar şi mişcarea, ca sens al infinităţii – domeniu care ţine de vis: „A nu-ţi visa, din teamă ori din neputinţă, dintr-o firească hainie, moartea – menţionează într-o postfaţă la cartea a treia a trilogiei psalmodice A.I. Brumaru – e numai o dezertare din ursită, inacceptabilă, Dumnezeu însuşi fiind acum rănit” [4, p. 189].

Am înclina să credem că pe poet îl nelinişteşte poate nu atât ideea „preadepartelui” eului, cât rezistenţa lui în cadrul perpetuei „muriri”, atâta cât se poate intui din vocea neantică a poetului.

Referinţe bibliografice:

1.                          Mincu Marin, Sunt unul dintre scriitorii care se opun globalizării. În: Limba română. Revistă de ştiinţă şi cultură. Nr. 11, anul XIV, Chişinău, 2004.

2.                          Traianus. Regăsit în cer (2000-2008). Trilogia psalmodică. Cartea I.-III. Iaşi: Editura Mega-Mix, 2009.

3.                          Cimpoi Mihai. Marele Singur, Poetul. În: Traianus. Regăsit în cer. Trilogia psalmodică. Cartea a III-a. Iaşi: Editura Mega-Mix, 2009.

4.                           Brumaru A.I. Un loc sigur în preafiinţare. În: Traianus. Regăsit în cer. Trilogia psalmodică. Cartea a III-a. Iaşi: Editura Mega-Mix, 2009.

__________________

7 Octombrie 2011 – Ion Cristofor: „Geamantanul de sticlă / The glass suit case“, în română-engleză, Colecţia Poeţi români contemporani, Editura SEDAN Cluj-Napoca (Vasile Mic)

       Toate iluziile, toate cuvintele ard în sufletul poetului ca un anotimp reinventat în consens cu puterea trăirilor clipei. „De la un arbore cu rădăcinile în cer” învaţă „astronomia” … „într-un regat în care / cântecul este negaţia cântecului”.  Se face că omul suferă ori nu  pentru „toate cuvintele de dragoste din dicţionar”, chiar dacă niciunul (dintre cuvinte) „nu s-a făcut om” , apoi „fulgerul luminând sânii goi la fereastră / e un miracol irepetabil”.

       Asemenea unui vulcan ce a erupt, în măsură să erupă încă, oricând, în Geamantanul de sticlă / The glass suitcase a lui Ion Cristofor, poemul e asemenea unui răsărit – se naşte, se reinventează, fiecare vers este dăruit timpului său. Totul e alb sau nu e alb, dar nici negru nu e, sunt toate culorile sufletului… ce iradiază, se lasă privite.

       Sunt mai multe „ţinte” ale poeziei lui Ion Cristofor, din cartea aceasta, prima fiind chiar sufletul, nevoia de mai mult suflet, de mai multă uimire, răsfăţ, de ceea ce înseamnă şi poate fi însăşi gingăşia. A iubi, fie şi numai chipul femeii, pare, în poezia aceasta, ca şi cum ai privi cum te priveşte floarea-de-colţ..

       O „parte” politică a poemului, în volumul de faţă, sigur că este, cu voia autorului ori involuntar, să zicem printr-o înjurătură „frumoasă”, aproape şoptită, un fel de „cu ură, dragostea mea”. Că autorului poemelor nu-i place portocaliul, e foarte clar, dar nici restul culorilor nu dă de înţeles că i-ar plăcea. Aflăm doar că „Poeţii nu mai speră nimic”, căci numai mut se poate vedea cel ce se pomeneşte a avea în faţă şi „hoţi şi visători” ori „rechini şi paraziţi”, cum vrei să le spui.

       „În această lume de cămătari / în această lume de măcelari / în care muzele s-au angajat la bordel / nu eşti decât un biet poet”,  „biet chiriaş pe câteva hectare de melancolie”… dar neuitând poetul a reaminti că şi „roua… / e grea ca uitarea, ca plumbul”. Mergând, aşa, mai departe, o constatare ar fi că „adevărul vameşilor nu e adevărul lor / adevărul hienelor nu e şi adevărul nostru // la urma urmei / adevărul e că nu hienele ci păduchii / ne-au chinuit toată noaptea”… „dincolo de orice lege”. Speranţa, în imaginea poetului, nu are cum a fi poezia, cel puţin atâta timp cât „Oamenii… / Bat cuie mari în arbori şi-n pământ”… după care „Se-adună grabnic morţii / Se fac scurte socoteli / Apoi se face lumină”… în timp ce „pe cerul gurii lui / răsare luna roşie”.  Despre ce cer, ce lună roşie? Poate despre a celui ce va să vină?…

       Dacă am pierdut, dacă am câştigat(vom câştiga?) ceva… tot poemul răspunde… prin „câteva ciori ospătându-se ”. Dar, omule, „Nu rosti nici o vorbă în plus / nu rupe nici o petală / acum se bat cuie în braţele omului / se scuipă pe noul Isus”.

       Mitologia, metafora, cuvintele cu „aţintiri” filosofice, îşi fac loc, benefic, în multe dintre poemele acestea: „convins definitiv de Epicur / că nu există în realitate nimic / decât atomii şi spaţiul gol”.

        Zenon din Kition, Nero, Platon… prezenţi, sigur că da, printre metafore, în această carte, ne asigură de preţuirea ce poetul o poartă „senzorilor”  sacrului. Departe de „atunci”, însă, aflăm că avem azi de-a face cu o „nefericită inflaţie de filosofi”. Dar, nici o problemă, „Hoţii cei mari îi judecă / Pe hoţii cei mici la apus”. Mai precis.în vecii vecilor!. Dar nu-i nimic, „tânăra văduvă… / deschide ferestrele / pentru ca îngerii să-şi găseacă culcuş / sub plapuma ei”.

       „Am văzut fluturi fremătând / pe cadavre // am văzut ţigările fumegând încă aprinse / în gura spânzuraţilor // am văzut-o pe Venus din Milo angajându-se la bordel / şi capete de oameni fumegând // am văzut soarele răsărind / la miezul nopţii // ca o feştilă în lumânare / au ars în mine toate iluziile / toate cuvintele” (Toate iluziile).

       „Ce-am mai putea să aşteptăm de la neândurătoarea ruletă a vieţii / un pas te duce uneori în abis / doi paşi în paradisul uitării” (Și noi).

       A spune că poezia lui Ion Cristofor seamănă cu poezia altui mare poet, român sau de oriunde, e un risc. În primul rând, pentru că el vine din gruparea „de forţă” Echinox şi de acolo, de la Cluj, au pornit, au confirmat şi sunt prezenţi în literatura română importanţi poeţi, prozatori, critici literari…  Poezia lui Ion Cristofor seamănă mai ales cu poezia autorului cu acelaşi nume, impusă  în lirica românească încă de la volumul său  de debut „În odăile fulgerului”, 1982, cu poemele din cele încă circa şapte volume publicate, cu numeroasele volume de critică literară, eseuri, interviuri, traduceri, o bună prezenţă revuistică – în ţară, dar şi în Anglia, Franţa, Suedia, Cehia, Irlanda, Slovacia,Ungaria, Serbia, Slovenia,  în Japonia, Canada. Dacă ar fi să risc, totuşi, o comparaţie, aş zice că poezia lui Ion Cristofor se poate pune alături de cea a marelui Marin Sorescu.

       Despre cum sună în engleză poemele din acest volum, nu pot decât să cred ce s-a scris  (şi ce am reuşit eu să citesc) referitor la antologiile şi numeroasele cărţi  traduse în engleză şi dăruite poeziei lumii de către dr.Dan Brudaşcu, anume că toate traducerile sale sunt de excepţie, că sunt bine apreciate de critica de specialitate, iar apariţia  faţă nu are cum a fi mai prejos

        Luată ca un tot unitar, cea mai recentă carte a doctorului în filologie Ion Cristofor, cartea despre care tocmai vorbim, este o bijuterie de patrimoniu.

      

          *) Ion Cristofor:  GEAMANTANUL DE STICLĂ / THE GLASS SUITCASE, ediţie bilingvă română–engleză, Colecţia Poeţi români contemporani, Editura SEDAN Cluj-Napoca, 2011.

  ________________

26 Octombrie 2011 – Constantin E. Ungureanu: „Corespondenţa lui Vasile Alecsandri“ , Ed. Măiastra, Tg.-Jiu (Zenovie Cârlugea)

E îndeobste cunoscut faptul că epistolarul, ca ”text” nonfictional al asa-zisei literaturi de frontieră,  constituie una din sursele importante în documentarea cât mai exactă a vietii si operei autorului respectiv. În cazul lui Vasile Alecsandri, vocatia epistolară este una reală si probatorie în întelegerea mai aprofundată nu numai a acestui profil uman si scriitoricesc, ci si a unor contemporani, într-o epocă de mari prefaceri socio-politice si de modernizare a statului român. Este vorba de personaje de prim-plan ale vietii culturale si politice, dar si de unii apropiati ai poetului, fată de care ”felibrul” bard de la Mircesti nutreste fie o cordială pretuire, fie o mai apropiată întelegere si afectiune, care-i permit să se confeseze cu rezervă ori să se destăinuie în tonuri intime, totdeauna însă mentinând un echilibru emotional si o mai asezată asumare a relatiilor interumane.

Lucrarea dlui Constantin E. Ungureanu – figură luminoasă a învătământului din Ticlenii Gorjului -, Corespondenta lui Vasile Alecsandri (Ed. Măiastra, Tg.-Jiu, 2009, 182 p.) se constituie ca un omagiu adus acestui ”rege al poeziei” românesti, în preajma împlinirii a 190 de ani de la nastere (21 iulie 1821) si, în 2010, a ”120 de ani de la ultima sa călătorie, spre ceilalti, ad patres”…

Cercetarea corespondentei pune foarte bine în evidentă nu numai ”gândurile ce-l frământă”, dar oferă totodată pretioase informatii despre epoca în care a trăit si a scris, despre activitatea literară, culturală, socială si politică impresionantă desfăsurată pe parcursul a cinci decenii din sec. al XIX-lea, 1840-1890” (Argument, p. 9).

Într-adevăr, V. Alecsandri reprezintă o mare constiintă socială, culturală si politică a vremii sale, personalitatea sa manifestându-se plenar pe parcursul întregului secol. Ca Victor Hugo în literatura franceză (la funeraliile căruia, în 1885, va depune o coroană cu pioase versuri), Alecsandri poate fi considerat „un echo sonore du son temps”, căci, contemporan cu marile evenimente ale secolului, lira sa a vibrat puternic, lăsându-ne mărturia unui activism cultural si patriotic, a acelui bun nationalism într-un moment de cristalizare deplină a natiunii române în cadrul Principatelor Române recunoscute (dezrobirea tiganilor, revolutia pasoptistă si reformele cuziste, războiul pentru independenta de stat, primele răscoale tărănesti din deceniul al nouălea al secolului etc.). Toate aceste evenimente cruciale la care, efectiv, a participat direct sau indirect, fac din el un ”deschizător de drumuri în literatura română, un adevărat creator al României moderne”…

Initial lucrare de licentă la Universitatea din Bucuresti (sub conducerea regretatului docent si istoric literar Al. Piru), Corespondenta lui Vasile Alecsandri a cunoscut un mai îndelungat proces de structurare si augmentare, reusind a aduce în prim-plan nu numai pe scriitor, dar si pe Omul Alecsandri, cu habitudinile si pasiunile sale, cu dorul migrator de călătorii exotice si periodice reveniri la vatră, cu gândul curat si mobilizator fată de destinele patriei sale, neuitându-si niciodată prietenii si datoriile sociale fată de care s-a manifestat cu o exemplară demnitate.

Bazat pe sursele epistolare de bază (de la prima editie a ”Scrisorilor” din 1904, realizată de Ilarie Chendi si Eugenia Carcalechi, până la alte ”Lettres inedits” publicate în 1911 de scriitorul francez Edouard Grenier, secretarul lui Grigore Ghica în Moldova, iar de aici la epistolarul publicat în 1929 de fiica poetului, Maria G. Bogdan), lucrarea de fată a beneficiat, pe lângă cele trei volume mentionate, de acel ”corpus alecsandrinum” al epistolelor întocmit de neobosita cercetătoare Marta Anineanu, „un monument cultural suprem” (1960, 1964), prevăzut cu indice de lucrări si persoane.

Astfel, catalogul corespondentei lui Vasile Alecsandri inventariază peste 2150 de scrisori, printre corespondentii cei mai importanti aflându-se fratele poetului Iancu/Ion Alecsandri, sotia sa Polina Alecsandri, vărul Iancu Brănisteanu, prietenii cei mai apropiati Ion Ghica si Costache Negri, apoi: Titu Maiorescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Al. Ioan Cuza, Pantazi Ghica, Ion Bălăceanu, George Bengescu, Al. Papadopol-Calimah, George Steriadi, Bonifaciu Florescu, D.C. Ollănescu-Ascanio – fiul lui N. Bălcescu, Grigore Ventura, Aristizza Romanescu, Gr. Manolescu, Al. Odobescu, Iacob Negruzzi, Ion Bianu, August Treboniu Laurian s.a. Importantă e si corespondenta cu francezii filoromâni E. Grevier si Abdolonyme Honore I. Ubicini ori cu felibrii provensali, în frunte cu laureatul Nobel, poetul Fr. Mistral, care i-au decernat în 1878 la Montpellier premiul latinitătii pentru poemul ”Cântecul gintei latine”, iar în 1882 l-au sărbătorit ca pe un mare poet al natiei sale si de mai largă recunoastere… Despre ”peregrinările mele felibre” (la Monpellier, Forcalquier si Gap, aproape de Avignon), autorul scrie pagini foarte documentate, care amintesc de elogiul pe care Tudor Arghezi îl făcea geniului poetic provensal, stiindu-se că Frederic Mistral (1830-1914) este al doilea poet francez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1904.

Cu aceeasi atentie este prezentată legătura poetului cu confratii pasoptisti, îndeosebi cu C. Negri, N. Bălcescu, Kogălniceanu, A.I. Cuza, sau cu Ion Ghica, „cronicarul epocii” prin celebrele „Scrisori către Vasile Alecsandri” din 1884. De retinut pasiunea poetului pentru Elena Negri, sora bunului amic Costache Negri (”România revolutionară” din portretul lui C. Rosenthal, în amintirea căreia va scrie ”Lăcrimioarele” si ”Jurnal de călătorie în Italia”). Cele două luni petrecute, alături de iubita bolnavă, la Venetia, sfârsind cu decesul acesteia, pe vapor, la intrarea în Cornul de Aur, la 4 mai 1847, au lăsat urme adânci în sufletul poetului, care va deveni ceea ce îi ceruse aceea: ”poet national si popular”. În amintirea ei va scrie elegia ”Steluta”.

Un episod foarte important este cel al relatiei cu ”Junimea”, unde Maestrul, încărcat de demnitate politică si merite cultural-literare, se bucura de mare cinste. Descinderile acestuia în casa lui Vasile Pogor, desi rare, se bucurau de mare cinste, de veneratia mai tinerilor literati ieseni, care făceau din această prestigioasă participare adevărată sărbătoare literară. Dacă regretabilă va fi ”iesirea” umorală a lui Macedonski împotriva bardului încoronat cu laurii Academiei în 1881, pilduitoare si exemplară rămâne relatia cu Eminescu, cel care îl considerase încă din 1870 ”rege al poeziei, vesnic tânăr si ferice” (Epigonii), si îndeosebi gestul poetului din 14 octombrie 1883, când, citind la Ateneul Român ”Fântâna Blanduziei”, contribuie la strângerea fondurilor pentru ”nefericitul Eminescu” (2000 franci), care peste câteva zile va fi trimis la sanatoriul Ober Döbling de la Viena. Considerându-l pe autorul ”Luceafărului” drept „unul din marii poeti ai României”, Alecsandri îi recunoscuse acestuia geniul fără pic de invidie si cu previziune de augurală întelepciune: „Natura a fost nedreaptă în privinta lui. E bine ca noi să redregem a ei cruntă nedreptate, dând lui Cezar ce este al Cezarului…”

Desi Alecsandri va fi asezat de Maiorescu în fruntea ”directiei noi” pentru întreaga sa activitate culturală, Eminescu va fi acela care va schimba fata poeziei noastre. Alăturarea celor doi este, observă autorul pe urmele lui Maiorescu si Ibrăileanu, ”nedreaptă”, întrucât ei reprezintă „generatii diferite”, fiind deci vorba de doi scriitori „necontemporani”, cum scria si Șerban Cioculescu, orice comparatie fiind, asadar, partizană, îngustă si plină de ingratitudine.

Pilduitoare este „stima reciprocă” a acestora si indignarea amândurora fată de gestul umoral macedonskian (a se vedea si însemnarea postumă a lui Eminescu), ajuns la extrem prin publicarea în 1883 a incriminantei epigrame antieminesciene ce-i va atrage o adevărată ostracizare din partea confratilor si determinându-l să plece în străinătate.

Desi a fost un pasionat călător european, de la Stambul până în sudul Frantei, legătura cu Parisul fiind mai de durată, Alecsandri s-a regăsit pe sine în atmosfera patriarhală a Mircestilor, încă din 1860, unde îsi invită oaspeti de seamă si scrie în liniste o parte însemnată a operei (teatrul de maturitate, legendele, pastelurile s.a.), nevoia de retragere si repulsia fată de politicianismul vremii regăsindu-se în epistolele trimise de aici. ”Elogiul Mircestilor” este de regăsit nu numai în epistole, ci si în operele literare (spre exemplu ”Serile la Mircesti”), abia târziu poetul acceptând postul de ministru plenipotentiar la Paris (1884-1889), dar cu nostalgia permanentă a „căsutei scăldate în soare”, a locurilor si oamenilor, pentru lunca, pădurea, Siretul curgător prin spatele grădinii, amintiri pierdute în ”orizonturile albastre” ale patriei. Rămasă în ”raiul Mircestilor”, Paulina Alecsandri se va îngriji de familie si de treburile mosiei, obtinerea de recolte „splendide” alimentând, periodic, migratiile poetului. Datând din 1928, Mausoleul Poetului cinsteste pentru eternitate legătura profundă cu pământul patriei, Mircestii cu genius suo locci constituind un topos cultural îndeobste recunoscut, precum Humulestii lui Creangă, Ipotestii lui Eminescu, Răsinarii lui Goga, Lancrămul lui Blaga, Florica lui Ion Pillat s.a.m.d.

Peregrin nu numai pe drumurile străinătătii (din Crimeea la Stanbul, din Grecia în Africa, din Italia în Franta si Anglia), ci si pe acelea ale patriei (din muntii Moldovei până la Balta Albă si Borsec), Alecsandri era constient de instinctele sale de „nomad”, caracteristice de altfel unei psihologii solare, meridionalitate propice aventurii si creatiei.

Nu sunt lăsate deoparte „problemele de limbă”, cu mult mai complexe în detalierea limbii poetice, si nici „informatiile literare despre creatia sa”, autorul monografiei oprindu-se chiar la unele mărturii privind „procesul de creatie”. Poetul ilustrează o structură clasicistă de vreme ce aminteste, într-o scrisoare din 1877 adresată lui Iacob Negruzzi, dictonul călăuzitor al lui Boileau din L’art poetique: „Polissez votre vers et le repolissez”… Din procesul de creatie făcând parte si acea stare de reverie (dolce farniente), numită ironic de poet ”lene”, poetul optând pentru calea de echilibru, horatiana aurea mediocritas, mărturisită încă din 1860 Elenei Negri.

Se impune o precizare. Marele talent de prozator al lui Alecsandri este vizibil în scrisori, îndreptătind convingerea lui G. Călinescu privind primatul prozei în ordinea valorică a operei. Vom exemplifica doar cu un scurt pasaj din epistola trimisă lui Titu Maiorescu la 25 martie 1875 (vol.V, Alecsandri, Scrisori 1, pag.6-7): „În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică. Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuviinţă a fâlfâi perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădelniţe.”

Spirit clasicist, modelat de imperativele culturale si politice ale unui secol romantic si nationalist în sens vechi, V. Alecsandri rămâne în literatura noastră chintesenta unei epoci care a pregătit terenul pentru izbânda geniului eminescian, la „răsăritul” căruia se înclină cu afabilă admiratie, „bardul de la Mircesti” sigur fiind de contributia sa „întemeietoare” si bucuros că poezia românească si-a găsit calea către spiritul vremii si universalitate prin „nefericitul Eminescu”…

Sub acest aspect, lucrarea dlui profesor Constantin E. Ungureanu este una binevenită, prin justa apreciere a Omului si epocii sale, istoricul literar agrementându-si textul cu o bogată iconografie dătătoare de atmosferă si autenticitate, de echilibru informativ si diferentiere în judecătile de valoare.

ZENOVIE CÂRLUGEA

 

________________

25 Octombrie 2011 – Lazăr Lădariu: „Vaslele timpului“, Antologie de poeme, Ed Nico., Tg Mureş (Cezarina Adamescu )

Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariţii editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul propriu, distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru şi substanţă poetică de neconfundat.

         Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un  florilegiu din întreaga sa creaţie.

         Volumul de debut, „Câmpuri cosite de ceaţă”, apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, în 1985, cu o prefaţă de Alex. Ştefănescu intitulată: „Modernitatea unui tradiţionalist”, volum distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş – oferă o selecţie riguroasă pentru această Antologie.

Simbolistica abordată încă din titlu şi chiar de la primele poeme, dezvăluie în Lazăr Lădariu un poet de concepţie modernă, cât se poate de ancorat în cotidian, cu reflecţii de o anumită structură conceptuală care se disipează în peisajul oniric propriu marilor modele universale.

         « Eu sunt acela, / fiul marelui miriapod / din al şaptelea cerc / peste cerul rupt în două / de şarpe” – spune poetul în deschidere (În armura cu mii de picioare), lăsându-ne să privim, printr-un colţişor de fereastră, atât cât ne permit dioptriile.

         Universul său este, ontologic vorbind, închis cu un lacăt şi cheia se află în mâinile autorului. Într-o zi şi o oră anume, însă, putem pătrunde lejer în acest luminiş, trăgând cu coada privirii exact în fântâna cu apă dulce a sinelui.

„La ora cea mai calmă a zilei în mausoleul nostru mişcător/ punem zăvoare dinăuntrul odăii cu peştişori de aur. // Aici în fiecare sâmbătă la ora zece / putem discuta despre zbor / ca despre floarea galbenă a dovleacului / amintindu-ne de resturile gloriei umilitoare. // (…) //  Spre seară în albul pânzei zburăm / peste vârfurile uimite ale copacilor. (În fiecare sâmbătă).

Simbolismul şarpelui este mereu prezent, fie în ipostaza persuasiunii, fie a înţelepciunii sale ştiute.

         Vulturi, salamandre, fluturi, cameleoni, păsări, arici, o piele de bivol sunt vietăţile care populează „camera în formă de om” unde poetul meditează, până când e nevoit să părăsească „marsupiul lipicios al obişnuinţei. Dar, atenţie: „Între ce se vede şi adevăr, unic obstacol – / imaginaţia de a vedea / vârful unui aisberg tăind pulberea / sub care-mi scriu scenariul / propriei vieţi fără martori”. (Camera în formă de om).

Sunt semne care cifrează sau descifrează misterul  în cheie simbolică. În universul acesta fabulos, cineva ne face semne binevoitoare cu mâna.

Aşteptam cu toţii să cadă / un fluture. / Şi nu mai cădea. / Veninul cobrei, secretat îndestulător pe lună plină, / nu ne va îngrijora câtuşi de puţin, / nu vom tresări aproape de casa / în care ne întoarcem ca o ninsoare umilită; / ne abandonăm tot mai adânc în fântâni, / tot mai adânc, / unde scuturându-ne de tristeţe / pregătim ruşinaţi cruciadele ierbii artificiale. / Ca într-o izbăvire / aşteptăm să cadă un fluture /

în preafericirea ochiului preaclar văzător, / când vom afla dacă / aceeaşi singurătate ne mai plăteşte cu ora. (Cădere de fluture).

            Oarecare grijă  calofilică manifestă Lazăr Lădariu în curgerea versurilor pecetluind imaginea şi sunetul cuvintelor, cu ţăndări de curcubeu care măsoară un cer nou şi o zarişte nouă, după ce primul cer a dispărut  şi suntem invitaţi să îl reinventăm.

Astfel, curcubeul sare din cadrul iniţial şi alunecă în abisul  evanescent al privirii. Îl prindem în plasa genelor micite din dorinţa de a vedea cât mai departe. E aici, peste „Câmpuri cosite de ceaţă”:

„Fluturii aceia, / toţi negri în noapte, / cad dincoace de paravanele schimbându-şi culoarea / unul după altul, / miroase a ger prin părul arlechinilor dansând / toată seara în mâini, /

până spre zorii / peste care se va tăvăli încă o zi. / Prin grădini pomii au prima oară fructe adevărate, / pe câmpuri cosite de ceaţă, / sub tălpi plapuma cu margini de pământ se surpă, / ziua îmi ţine ochii deschişi / să nu-mi pierd actul de naştere.”

            Şi brusc, aterizăm în cotidian, în mijlocul unei amintiri, privind o fotografie mişcată:

„Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu / sub vântul lovindu-ne în faţă. / Cădeam în genunchi, / ne ridicam din genunchi / şi iar porneam spre o nouă despărţire; / în fiecare buzunar tata punea câte o sămânţă / şi frunze amare simţeam sub picioarele noastre, / şi frunzele miroseau a carne de armăsar, / şi armăsarul a abator. // Ce furios ne scuipa vântul acela în faţă, // el, băutorul de noapte biruitor, / martor / între câmpul cu flori sălbatice / şi drumul de cerneală minat. // Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu, /ce furioşi scuipam noi vântul în faţă. // Acelaşi câmp, / acelaşi vânt /  fără tata. / La fel drumul prin visul nopţii cu încetinitorul./ Cămaşa lui asudată aleargă după mine, / În urma ei cad rar anii / de culoarea agrişelor congelate”. (Culegători prin câmp minat).

Ne urmăreşte chiar şi cu ochii deschişi,  „tăcerea ţăranului cu degete noduroase rupând pâinea, / miez al zăpezii; / şi femeia lui cu mâinile aţipite în poală, şi întrebarea / din ochii plimbaţi prin tihna cinei înfiorând aerul. / Se coace porumbul.” (Tihnita cină).

         Dar iată că cineva a îndrăznit mai mult şi

„A pătruns cu cele mai străine chei /  în cămăruţa mea. / Din perete în perete /  se zbate cămaşa lui argintie, / tremurată în scâncet; / sub frânghia teiului / în curte, ultima îngrijitoare povesteşte / despre casa pregătită cu pomi văruiţi, / despre fotografiile mele de familie, / mereu pe scaunul dintre părinţi, / zâmbind cu părul de o albă cânepişte. / La ore fixe, / hoţul caută locul / unde se afla oglinda. (Din depătare).

         Intruşi? Prieteni?  Poetul ne avertizează că nimic nu e ceea ce pare, că el însuşi este: „Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui. / Unde-mi desenez eu cercurile, nisip nu există, / doar şarpele îşi leapădă pielea în pădurile bântuite / de înfometatul lup al singurătăţii; / în casa mea de sub pământ vizitatorul acelaşi / vine în fiecare seară, / priveşte la raftul cu cărţi şi pleacă; / de fiecare dată o carte / devine cenuşă şi calul pustiei / se aude nechezând / şi toate întâmplările se adună / pentru a se mai scrie o carte / care se va preface şi ea în cenuşă; / între naştere şi moarte / vizitatorul se întoarce în fiecare seară. / Şarpele doar îşi mai leapădă o piele în pădurea / existând în memoria dicţionarului explicativ.” (Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui).

            Sentimentul predominant este singurătatea, mai bine zis, însingurarea, distanţarea, depărtarea, pierderea. Iar imaginea cea mai frecventă este aceea a unor fluturi. Toate acestea când  „timpul, / carcera noastră, / iniţiază în taină / discursuri despre faţa nevăzută a fiinţei.” (Dinspre pierduţii fluturi vine).

         În acest context, îl surprindem pe poet în următoarea ipostază: „În coridorul prea lung / aştept anotimpul mâncat de umbră / şi, iată-mă, îngenuncheat / în faţa neprevăzutului cu picioare retezate” (Dinspre pierduţii fluturi vine).

         Lazăr Lădariu trăieştee o anume stare de urgenţă lirică, izvorâtă dintr-o permanentă necesitate de a-şi expune gândurile, fie în chip metaforic, fie direct, explicit, cu o anumită densitate pe categoriile filozofice fundamentale: naştere, viaţă, moarte, singurătate, fugă, absenţă, retragere. Toate acestea, în mod   paradoxal, fiind prezent în  iureşul cetăţii, ca un veritabil cronicaar al vremiii sale.

„Am fost şi la capătul tunelului violet, / la gât purtam cheia / ca un flaut / în ştiuta noastră răbdare. // Noaptea am călărit pe şei întoarse, / caii umbră nu cunoşteau / sub clorofila de sânge a razei.// Am fost pe străzi, /  în spitale, /   în armate, /  la circ şi  la morgă / şi iar am luat totul de la capăt cu fiecare

ţipăt.” (Neîmpăcaţi am găsit cuvântul).

         Al doilea volum antologat este „Doar lumina deasupra”, apărut la Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 continuă periplul ideatic prin „Teritoriul nimănui”, vâslind printre metafore şi sintagme dinspre teluric spre celest, dinspre real spre imaginar până pe „Tărâmul natal” unde, o dată ajuns, poetul spune:

„Parcă m-aş întoarce dintr-o ţară îndepărtată / în fiecare primăvară, / parcă m-aş întoarce dintr-o boală / odată cu plutirea aceea pe cer / de miei lânoşi / şi mă cufund într-o baie / a devălmăşiilor adormitoare; // de fiecare dată de mă întorc aici / îmi ţin o clipă răsuflarea prin limpezimea / ochiului cu o pupilă mare, / tremurătoare / ca o zăpadă primă-n declin;// din cerc în cerc / de şapte ori ies, / de şapte ori intru doar într-ale mele ştiute, / asemenea puiului din ou în ou / până la peretele de cretă / mai alb decât pânza închipuirii de-atunci.// Doar aici e unicul loc / unde cu un deget pot împinge / mătasea întunericului / dincolo de sunete”. (Tărâm natal).

         În acest tărâm ancestral,  familiar autorului, oamenii îşi urmează destinele sub oblăduirea luminii care e pururi neschimbată: „iată, / parcă din sticlă şi fum, / când umbra de toate se leapădă / în casa lor de tihnă fecundă / stau / bărbat şi femeie – / două îmbrăţişate seminţe, / o singură rădăcină albastră; / doar lumina deasupra / şi spicul tăcut, / tăiş prin auzul atâtor naşteri / la fel de tăcute. (Doar lumina deasupra).

 

                                                        II.

 

 

         Vâslind prin mările propriului Timp, „spre maluri care nu se surpă” – ca să împrumutăm sintagma unui alt mare poet mureşean, Lazăr Lădariu întreprinde această călătorie iniţiatică, spre locul de unde survine fiinţa, acel dasein specific fiecăruia, mai îndepărtat ori mai apropiat, după cum şi omul se simte mai străin sau mai  apropiat de sine, de Dumnezeu şi de ceilalţi.

         Din poemele lui Lazăr Lădariu nu lipsesc vieţuitoarele fabuloase, inorogul, îngerul, vulturul de ipsos, ca şi magia provocată de viziunile stranii care-i bântuie somnul şi trezia.

„am furat puterea apei cu negru descântec,/ fericit am dansat în pieţele acelea străine,/ în nouă fântâni mi-am scăldat osul cântător,/   steagurile mele s-au ofilit în gura pământului;/ cineva cu alt chip mă caută,/ rotind o frunză de gheaţă/ ceva uşor mă atinge…(Cineva cu alt chip mă caută).

Lazăr Lădariu ne îndeamnă să căutăm prin sufletul său „mirositor ca o rodie” ca să-i aflăm rădăcinile înflorite: „Caută bine prin sufletul meu mirositor ca o rodie / şi-l vei găsi pe tata aruncând seminţele serii pe cer / în sfânta semănătură / spre noaptea cabrând peste dealuri. // Caută bine prin sufletul meu / când coboară fluviile miresmelor / şi vei vedea cum curge sufletul pomilor; // au rodit deja seminţele aşteptării, / caută doar bine prin sufletul meu. (Caută bine prin sufletul meu).

         Un alt volum oferit spre antologare este: „De pe celălalt mal”, apărut la Editura COLUMNA, Târgu-Mureş, 1991.

         Aceeaşi voce gravă, puternică, se prelinge nestingherit prin auzul, arterele şi venele noastre, conturându-şi fluxul continuu şi hrănindu-se din jarul incipient al focului sacru, cel fără cenuşă.

         Joc spectral de lumini şi umbre dansând pe gheaţa subţire a lucidităţii şi apoi rotindu-se şi ridicându-se în (văz)duh în spirale de fum lânced, spre malul unde amurgul abia aşteaptă să nască aurora. « Moale păşeşte lumina / prin mlaştina albă; // zăpada aceasta / împrumută treptat / ceva din căldura corpurilor în aşteptare; // în gara uitată / de bunăvoie am poposit / să privim / singura pasăre frângându-şi aripile / prin trupul de sticlă / al unui aer necunoscut; // departe, / soarele amurgului / răstoarnă pahare neatinse. (De pe celălalt mal).

         Tonurile dominante sunt alb-negru ca într-o haşură abia creionată de o mână grăbită. Motivul păsării care « în altă pasăre zboară » revine frecvent, simbol al crugului lăuntric spre care ochiul interior se pleacă pentru a-şi afla « îngerul adâncurilor », de fapt, o altă faţetă a hohotului provocator al  singurătăţii.

« Pasărea în altă pasăre zboară, / aripa înlăuntrul aripii, / mărgeaua se limpezeşte în miezul moale / al scoicii; // ştim totul despre singurătate, / îngerul adâncurilor se prăbuşeşte în noi, / căderea lui înceată / peste iedera din camera goală / înfioară faţa oglinzii; // pe riduri alunecă o apă supusă / şi îndepărtatul cântec până aici nu va ajunge / în luntrile acelea cernite; // ce iarbă mâloasă, / ce umbră înaltă / e aşteptarea în ultima haltă. (Pasărea în altă pasăre zboară).

Şi peste toate, ca un miracol bland, naşterea clipei “între două ţipete”, alunecând prin colul clepsidrei foarte frumos ilustrată metaforic de către autor: « Din moment ce s-a întâmplat, / naşterea aceasta este adevărată; // nici bobul de nisip, / nici firul de iarbă / nu vor opri ceasul acela; // zadarnică / până şi mâna lungă / din apă ieşită, / din aer; // prin măceşii târzii / trompeta vremii cântă / rugina; // de mii de ani se pregăteşte / clipa dintre două ţipete. (Dimineaţa născându-se).

         Dacă ar fi să-i căutăm poetului un portret cât mai aproape de realitate, ar fi cel desenat în acest vers: “copacul singur îşi creşte inelele » – fiindcă până la urmă, singurătatea poetului e suverană, chiar în mijlocul unui vacarm asurzitor de voci cunoscute şi străine. El îşi asumă această singurătate necesară în « Cetatea de dincolo de câmpuri » dar şi în Agora, acolo unde se află în centrul evenimentelor.

         Acest sentiment este şi mai pregnant în poemul « Cu mâinile ridicate » :

         «  Viaţa trece cu mâinile ridicate: / un semn de iertare, / un semn de trădare. / Flash-uri succedându-se: / după fiecare fotografie / picură o frunză de sânge. / Gălăgioasa lume îşi înconjoară vedeta, / chemând-o la rampă cu fluierături prelungite. / Prin piaţă trece paiaţa / cu mâinile ridicate ».

         O oarecare atenţie calofilă se poate observa în dispunerea versurilor ca şi în grija pentru acurateţea stilistică.

         Următorul volum antologat se intitulează : « Dimineţi fără coloane », apărut la Editura TIPOMUR Târgu-Mureş, 1994.

         Timbrul grav nu-l părăseşte nici în acest spaţiu în care dimineţile au dispărut după amfilade înalte iar poetul, la răscruce de vârstă, se vede nevoit să-şi memoreze cu nostalgie anii pierduţi, clipele risipite ireversibil, obligat să-şi salveze aparenţele :

         « Ce repede s-au împrăştiat, / seminţe de salcâm sonor /  ţâşnind din păstaie, / toţi anii mei / în cele patru zări / şi singur m-am trezit la răscruce / cu floarea de măr la butonieră / sub norul fosforescent alunecând / spre steaua / până azi neştiută; // ce repede se-ntristează grădina-nserării, / când nimeni nu ară / cu plugul acelei întoarceri, / nici măcar o ambiţie de-o oră, / de-o seară; // ce repede se duce / şi lotusul cântător / pe valurile cerului roşu, / şi murmurul răzbate uşor / pe apele-n lună, / precum pasărea nevăzută în zori; // ce repede / şi fără nicio scăpare. (Ce repede).

         Şi aici sunt folosite simboluri : lotusul cântător floarea de măr, pasărea nevăzută ş.a.

         În « Poem despre singurătate » – poetul spune : « pe tăcute/ hârtia începe să mă scrie / apăsat nemilos ».

         Acest volum are ca personaj principal Singurătatea. Aproape în toate poeme se regăsesc cuvinte precum : singur, solitar, indiferenţă, nepăsare, pajişti pustii, « copacii în fluvii fugind spre pădurea cea mare » ; « iarba cea resemnată » ; « ultimul câine vagabond » ; « caii cei trişti » ; « verzile dureri ale câmpului » ; « vânătoarea celui singur » ; « singur în adâncul depozitelor de gheaţă » ; « cerul palid » ; « sânul alb de zăpadă », spini, otrava vânturilor,  întreg bagajul romantic, elegiac şi nostalgic al poetului visător. Iată şi câteva imagini proaspete : “mi-am oblojit rănile / cu luminoasa iarbă a zăpezii, / apă, / câtă privirea / înapoi / şi-nainte; // gândul meu – / pasăre adormită-n copac, / un rod care pică” (Întoarcerea fiului risipitor).

         Fără îndoială că Lazăr Lădariu nu este un poet selenar, ci mai degrabă aurorar, un poet al dimineţilor.

         Insă nu lipsesc din orizontul privirii nici « peisajele în mov » care « se retrag dincolo de rama tabloului,/ chicotesc şi mor ».

         Un anume fior bacovian străbate lirica lui Lazăr Lădariu, în orice caz, frigul e atotstăpânitor, singurătatea e suverană, movul şi nuanţele de gri abia se întrevăd. O simbolistică a luminii sărace, difuze, nesigure, uneori ca o furtună,  pune stăpânire pe vers deşi Lazăr Lădariu nu e un poet lunar, aşa cum am menţionat. Spectrul său are doar câteva culori complementare. Se mai constată lipsa totală a ludicului. Chiar şi copertele ilustrează peisaje cosmice, cu cer, aştri şi cioburi de lună sfărămată cu pietre şi risipită pe boltă, în timp ce omul alb, stă de veghe. « Planete pentru iscoadele albe » (Editura TIPOMUR, Târgu-Mureş, 1995) (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş) – este un alt volum din care autorul şi-a extras un mănunchi de poeme reprezentative.

            Aici îşi face un autoportret complet în care autoironia fină se vădeşte chiar de la primele versuri: “Sunt un redactor cu probleme sociale, / norocul meu că nu port ochelari şi barbă / când citesc prin sticla uşii grele / ziarul dimineţii. / E dincolo de toate Noaptea Sfântului Bartholomeu a cuvintelor,/ o boleşniţă, / o spaimă prin ore, / atârnând ca nişte zdrenţe / înghiţite de ploi carnivore. / În găoacea oboselii / embrionii / se lungesc donquijotesc, / umbre subţiri în dans valpurgic / se întorc în gheaţa tăcerii, / altele pe ridurile unor feţe bătrâne / se-nalţă spre altare de foc. / Cuvintele catharsisului în plexiglas / cu vis de play-boy pornesc în derivă, / cele ce au trecut zidul antipoeziei / mor de molimă, / de cancer, / de infarct, / numai exilatele de ciomegele semnelor de exclamare. / Întrebarea singură se prăbuşeşte teatral, / apoi putrezeşte / pe brânci. // Sunt ruguri înalte, sunt focuri mocnite, / doar filele rămân albe, / prind aripi contopindu-se cu pescăruşii albaştri / ai mării aparţinându-mi numai mie. // Ce puţină cenuşă din atâta Sodomă şi Gomoră! / Lumina ca o furtună, / paznic de zi, anunţă: / rădăcinile sunetelor aşteaptă corabia. / Se vede catargul. (Redactor printre întâmplările cuvintelor). Poezia este dedicată lui A.E.Baconsky, in memoriam şi într-adevăr aluzia la « Corabia lui Sebastian » este clară.

          Adânc înfipte în contingent, poemele lui Lazăr Lădariu lasă mai puţin loc cosmicului, metarealului, oniricului. Ele par mai degrabă crâmpeie de existenţă cotidiană, aşa cum se prezintă, îndeobşte. Însă de rama tăioasă a ironiei nu scapă nimic.

“Îndură-te, viaţă, / că şi noi te-am iertat / peste greşelile noastre, / cu vinul cel prost îndestulător te-am plătit, / cu ţigări puturoase, / fumate până la capăt, /cu ochii noştri uimiţi de tot ce se-ntâmplă, / cu copiii şi fără copiii / veniţi să ne dezmoştenească, / cu o mare de bunătate / şi de răutate, / cu şarpele nostru ieşit la drum, / la fiecare colţ de stradă/ devorându-ne urmele, / cu rănile noastre bandajate / cu câte un poem, / cu trenurile ducând doar femei platinate, / pentru care merităm şi noi / măcar o amânare. (Poem în afara concursului de debut).

Şi o tulburătoare poezie care respiră nostalgia căminului natal,  glasul părinţilor, fotografiile îngălbenite şi pragul casei care-l cheamă cu glas stins:  « Mă cheamă iarăşi tata cu steagul alb de pace, / departe-i este faţa şi eu tot mai departe. / Sub deal i-au înflorit în ochi / doi meri / şi-un vânt de noapte. / Îl văd, / el urcă plugul / pe muntele nimbat – / o cruce de martir, / iar eu cobor o vale cu vulpile în spate; / crăpată-i este palma şi umedă-i cămaşa, / el m-a adus de mână, / eu nu mai aflu casa ». (Ca un ecou).

         În acelaşi ton elegiac, nostalgic se înscrie şi poemul : « Aş vrea să trec prin tine, iarbă » : Aş vrea să trec prin tine, iarbă, dar nu mai pot / de un hotar de vreme, de un hotar de iarnă / mă ţes în vălul lor ninsorile – mirese de zăpadă, / fulgi trec prin mine albinele de ceară. / De-un anotimp plângând un clovn mă tot întreabă / de-or şti cumva vreodată orbii pustiilor oraşe / cum naşte-n brazdă o sămânţă / când binele şi răul vor face o rocadă / şi muşcă bolovanul din trudnicul Sisif. / Pribegii cai cu lacrimi ard un loc de execuţii, / decapitaţii crini îşi cată cupele vărsate pe butuc, / cuţitul îndoielii bolnav îşi culcă tăişul pe-o petală / şi simt, amar, cum creşti în cerul gurii mele, iarbă ».

         « Ieşirea din iarnă » – un alt volum antologat al poetului Lazăr Lădariu, (Editura TIPOMUR, Târgu-Mureş, 1997. Coperta de Mariana Cristescu) – cuprinde tot un grupaj de zece poeme în care autorul îşi defineşte dubla, kantiana însuşire : aceea de a trăi pe pământ, dar cu privirea veşnic îndreptată spre cerul înstelat de deasupra : « să fii pe întinsul acesta, / cu ochiul dincolo văzător / singurul paznic / al umbrelor fără stăpân. (Ieşirea din iarnă).

         Poetul se recunoaşte un solitar în turnul de veghe aşteptând clipa saltului suprem : « uitat în turnul meu de veghe / simt limba grea de clopot iarăşi / şi-n dangăt lung, de înviere, / în cer fereastră tai /  şi mă arunc. (Fereastră tai în cer).               

         Clopotul e un element nelipsit din toate volumele şi el apare în diverse ocazii, fie ca un şir de clopote care-l cheamă, fie în dangăt lung şi sfârşietor care anunţă ceva, oricum el este un simbol al vestirii.

 «Bătrân ca drumul ce îmi duce paşii / mai singur azi în vis mă-ntorc acasă anii, / şi casele tresar: cine-i străinul? / Iar piatra de sub tâmplă mă alungă. // Nu ştiu dacă de vină-i vremea tot mai rea din urmă, / când umbra serii peste mine se prăvale / sub coasta stângă-n tainică vecernie / şiragul cel de clopote mă cheamă ».  (Şiragul cel de clopote mă cheamă).

         « Zăpezi dilematice » – este de asemenea o antologie, apărută în 1999 la Editura Tipomur.

         Acelaşi vers amplu, orchestrat pe o suită de voci şi de instrumente, se recunoaşte şi-n acest grupaj reprezentativ care începe cu o « Bucurie simplă » în care autorul slăveşte minunăţia întâmplărilor neprevăzute, a lucrurilor obişnuite care totuşi dau savoare vieţii : « slavă, / slavă, / cântăm nervurilor frunzei luminându-ne palma / sub ochii noştri fotografiind în exclusivitate / verzi tentacule, / ritmic tact în pielea argintie / a cutiilor de conserve / se ridică vie pădurea;// pe sub iarbă se aude un tren / sau poate şi mai adânc / pe sub noi trece, o singură dată la o sută de ani, / miriapodul ».

         Şi în acest grupaj apare motivul şarpelui casei, ca simbol al ceasului amiezii, când îşi face siesta şi îşi leapădă pielea în iarbă.

         Umbra, (mai grea decât trupul), zborul păsării, cerul, şarpele, ninsoarea,  clopotul, valurile, sabia, şopârla, arlechinul, acrobatul şi clovnul, sunt elemente lirice pentru construcţie.

         Un alt volum este « Onomastica ierbii », Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2001. Aici apar personaje stranii precum « Vânătorii de tăceri » :

 E ora când vin, / tiptil, / rătăciţii vânători de tăceri, / în uriaşe rucsacuri / ducând, / sub lacăte mari, / uneltele lor cu cifruri secrete; // trec încet câte doi, / de mână, / prin pupilele mele, / atenţi la fiecare mişcare / a ierbii abia trezite din somn; // cu liniştea în pământuri ascunsă, / prin culori mişcătoare, / din cele două direcţii ei vin / să schimbe sacii lor / grei de cuvinte; // la ceasul serii văzuţi, / vânătorii cu aură / de litere mari, / anume alese, / trec iar peste deal / pe un nor luminos ».

         Culoarea preferată a poetului este albul. Vietatea : pasărea, sinonimă cuvântului. Alte  coordonate lirice : ninsoarea, aşteptarea, gara, munţii, iarba, floarea soarelui, miriapodul, zidul, secundele, cerul, colivia, gratiile, pustia, pământul, furtuna, cuibul, seminţele, rugurile, cohortele de frunze ş.a.

         Un poem aparte care se distinge este „Icoane de sfârşit de veac”: „Bat clopote prelung în zare / De-ngropăciune de mileniu şi de an, / Din Alba-Iulia, în Putna lui Ştefan cel Mare, / Credinţa dă floare în suflet de ţăran. / Din ramele-nceputului de secol, / Icoane rătăcind prin munţi înalţi, / Coboară toţi ai mei, tăcuţi prin viscol, /Pe caii murgi de brumă-ncălecaţi. / Îl văd pe tata trist şi încruntat, / La sânge rasă e faţa-i de pământ / Cu brici de ger, în holde-nveşmântat, / El, veşnic sol cu-al gliei legământ. / O văd pe mama cea rămasă-n drum, / Să mă petreacă-n şcoli şi în domnie, / O lacrimă-ascunzând în zâmbetul de fum, / Acolo-n cap de pod şi de vecie. / Şi-mi văd şi fraţii, pe-ai mei toţi, / Cu palma aspră mângâind ogorul, / Făclii prin vremea asta de nepoţi, / Urmaşilor ducându-le, greu, dorul. / Trec toţi, tăcute cruci, icoane sfinte, / Făr’ să privească unul înapoi, / Şi-aud scâncind, în urma lor, prin ploi / Şi prin zăpezi, puţine, ca de leac, / Căţel supus, urmându-le cuminte, / Colindul de sfârşit de veac”.

         Filonul autentic patriotic străbate tot acest poem înflorind în metafore superbe.

         Altundeva, poetul se recunoaşte pasăre din codru: “Pasăre în codru-am fost / Din arat şi până-n iarnă / Primăvara a trecut / Cu lumini la subsuoară, / Peste râu cu apă lină / Trecu vânt cu şa de rouă. / Vara am lăsat-o-n urmă / Cu a ei gură de fragi / Şi cu floarea de pe coasă, / Tremurând sub nalţii fagi. / Toamna-şi clatină arama, / Cătinel să treacă munţii, / Dimineaţa-şi trage geana / Şi părul din seri cu lună. / Iarna-şi sună iar argintul, / Dorul arde zilele, / La fântâni, lângă pârleaz, / Sub cojoc dorm satele.”

         În acelaşi spirit al reîntoarcerii la vatră se înscrie şi poemul: S-a-ntors Ion acasă şi se vorbeşte aici de înstrăinare: „S-a-ntors Ion acasă din moartele oraşe, / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase. / S-a-ntors din morţi cel dătător de nume / al ţării hăcuite de-nstrăinaţi de mume. / S-a-ntors, cu palma-i aspră să mângâie pământul / rămas în amintiri cu trupul greu, / cu dorul şi cu vântul. / Şi-a pus cămaşa albă şi încălţări de rouă, / şi-a dat cu briciul aspru pe barba lui, / răzor de spini. / Păşeşte rar Ion, / cu el se-ntorc strămoşii, / pe palme cu biserici, / răsună prin hrisoave oftatul greu din cronici./ Se-ntorc din ţintirime să dea tribut la vreme / cu coasa arsă-n timpuri, cu plugul să îi cheme. / S-a-ntors Ion acasă din moartele oraşe / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase./ Şi-aude-o-nstrăinare gemând, / acolo-n fundul / pământului furat cu fapta şi cuvântul./ Din morţi Ion se întoarce / la vii ce-l ocolesc, / tresar bătrâne case, / mirate se întreabă / şi nu-l mai recunosc”.

         Pasteluri închipuind rotirea anotimpurilor, se derulează în această carte, într-o suită de poeme, pline de imagini calde, metaforice:

„ Se-ndepărtează copacii tot mai mult de frunze, /O despărţire mută-n răscrucile de drum, / Pecetea urmei, pe mine, nu m-ajunge, / Zadarnică-i pornirea în haitele de scrum. / Îmi cere iarăşi iarba nou zălog, / Mă ard caii prin sânge, sub biciurile grele, / De drum m-adună snopul aceluiaşi pârlog, /

Pe sub tăceri mai deapăn un râu căzut din stele. / Mai ar şi-acum, în zori, pământul cel din vise / Şi duc în palme o tânără grădină, / Abia ating cu tâmpla, cu gândurile ninse, / Amfore bete, în cântec de lumină. (Mai ar şi-acum pământul cel de vise).

         Cine nu a încercat sentimente de nostalgie când şi-a amintit de zăpezile de altădată ? Aici zăpada e sinonimă cu vârsta copilăriei.

« Duios trec, prin sângele meu, / turmele mieilor copilăriei / pe pajişti sfinţite cu lapte; // prin ceaţa unui vis nesfârşit / coboară blândeţea zăpezilor neîncepute, / până spre frunte, / spre tâmplă ajung, / zvon îmi aduc izvoarele toate / venind dinspre toamnă, / cântând dinspre munte; // peste trupul meu, / tăcută / trece ninsoarea de miei, / cu apa lor neîncepută / pe umede boturi, / lacrimă pentru jertfa / noii primăveri. (Zăpezile de altădată)

         La ceas de bilanţ provizoriu, Lazăr Lădariu îşi permite să treacă în revistă stările ingenue pe care le-a încercat la scrierea poemelor, acum antologate. E o adiere, un parfum care se confundă cu cel din vis, o dulce-amară nostalgie după ILLO TEMPORE, Hiperboreea, paradisul pierdut. Câteva imagini, câteva cuvinte au rămas, cu toate acestea mărturie…

         Veghe cu fluturi – o altă carte semnată Lazăr Lădariu, apărută la aceeaşi editură în 2002 are o puternică tentă mistică relevând trăirile poetice la citirea Psalmilor evanghelici. Şi aici poetul are un imbold de a urma pasărea în zborul ei  “ pe calea tuturor celor ştiute/ la marginile cele de ceaţă ale pământului” – spre muntele nădejdilor.

“Lângă izvoarele apelor stau, / pom abia înflorit în zorii treziţi, / praful îl spulberă vântul ivit / pe calea tuturor celor ştiute / la marginile cele de ceaţă ale pământului; // cu ochii pe muntele nădejdilor sunt, / rugându-mă rodului cu strigările mele, / cu glasul stins, cu ochiul dureros tulburat, / de luciul de aur al săbiilor aruncate de soare; // pe creştet, / colbul trecerii mele coboară, / urechea ia aminte la toate / până să mă mut în munţi, ca o pasăre, / sub suflare de vifor, pe căile aspre; // strig, şi cuvintele mele cad pietre pe stâncă, / acoperite de aripi sub laţul subţire al morţii, / prin norii văzduhului pândesc şi aştept / la temeliile lumii o vană răsplată; // mă întorc şchiopătând pe cărările uitate ale tăriei, / curăţat de toate greşelile începutului, / cu ale mele cununi de pietre scumpe, / cântare nouă cântând / acolo unde, cu ochii la cer, / „am şezut şi am plâns”. (Citind psalmii lui David).       Poetul e conştient că tot ce lasă în urmă este, după expresia dramatică a Eccleziastului, “deşertăciunea deşertăciunilor” şi “vânare de vânt”. Tot ceea ce rămâne – sunt cuvintele. Ajuns la o asemenea conştiinţă, poetul le revendică şi le reclamă prezenţa.

“Cuvintele mele / sunt ca munţii, / ca stâncile sunt, adunate, / snop de aur /în mâna lui Dumnezeu; // cuvintele mele, / de departe privite, / au forma văzută / doar de cei / care urcă muntele; // cuvintele mele, / înşirate pe spinarea ceţurilor, / sunt ca stâncile / din pumnul zilei; // cuvintele mele, / invers rostite, / s-ar putea să vă sperie, / în oglindă privite; // cuvintele mele, / ca o cometă, / ca ursul greoi, / ar putea uimi ochiul; // cuvintele mele / sunt ca munţii, / ca stâncile sunt. » (Cuvintele mele).

         În altă ipostază, poetul este un Iona în burta chitului, aşteptând « încărunţit de lunga lui aşteptare, / cu dorul cel de moarte / în ruga lui de pe urmă. (« În burta acestui peşte enorm »).

         De o notă aparte, aproape stranie în frumuseţea lui este poemul « Baladă »  – emblematic pentru  întreaga creaţie a autorului  care se doreşte sămânţă îngropată în pământul strămoşilor pentru ca din nou să dea colţ, să răsară, să crească şi să rodească la rândul ei seminţe :

« De-o viaţă ar / cu plugul luminii pământul / şi subpământul strămoşilor duşi, / sămânţă să fiu, să fiu şi cuvântul / peste apusuri cu ochi nesupuşi; // făcut-am drumuri pe jos, drumuri pe cal, / fost-am cândva ce-am dorit, fost-am fierul călit, / fost-am sub cruci aurite trupuri trase pe roţi, / val răcoritor sub dogoare de vară; // fost-am sunetul grânelor acum pârguite, / lemn de vioară şi mugur de cânt, / fost-am steagul din frunte de plai, / steagul cu capul de lup; // fost-am călăreţ peste nori, peste treceri pe apă, / izvorul din timpuri curgând, / fost-am plug, fost-am sapă, / fost-am descântec de stea / în hotarul de holde; // fost-am sânul de roade / al gliei sub roua din zori, / calendarul cu aripi, / litera cea mare am fost; // fost-am sămânţa şi culegătorul am fost, / fost-am tăcerea din ciobul de lut”.

         Şi nu în zadar, pentru că poetul are această capacitate de a fi orice doreşte prin cuvântul său cu putere magică.

         Trimiterea la Blaga şi la Nichita Stănescu nu e deloc întâmplătoare: “A fi sămânţă şi a te sprijini/ de propriul tău pământ” (Elegia a unsprezecea. Intrare în muncile de primăvară).

Vânătoare de umbre” – un alt volum antologat, apărut la Tipomur în 2004 dezvăluie aceeaşi sensibilitate lirică, cu deosebirea că acestea sunt ecouri din psalmi la care face trimitere permanent. Temele principale sunt: urcarea muntelui, aşteptarea Învierii, odihna lângă izvoarele apelor (Ps. 137); periplul pe uliţele Înaltului, stâncile cu idoli de piatră; haosul atotstăpânitor, vânarea de vânt (temă recurentă), peregrinul rătăcit prin capitala florilor de câmp, aşteptarea unui tren care nu mai soseşte niciodată, schimbarea la faţă (valabilă şi pentru natură); bobul de grâu care e îngropat în pământ, moare ca să nască viaţă. Tema aşteptării este predilectă. Din acestea, foarte frumoase toate, am ales: „Fericit cel care se teme / de poruncile Domnului”, / El vede, prin întuneric, lumina drepţilor, / cu numele Lui închide gura păcătosului, / lăsând legea moştenire neamului;// vas al spălării şi brâu este cinstea, / sub ochii Lui răsar picăturile ploii, / în cununa roadelor / lumina cântă, / urmând curcubeul; // urechile Lui aud / minciuna uscată în gura duşmanilor, / ochii Lui deprind tăria cerurilor,/ bunătăţile cetăţii / cu inima primindu-le, / pe pământ neumblat / El află că linguşirea vrăjmaşilor / e limbă şi sabie; // cu piciorul marea trecând, / în casa odihnei ajuns, / El aude grâul înmulţindu-se. (El aude grâul înmulţindu-se).

            „Pasărea cântătoare” duce cu gândul la poemul „Soldatul şi pasărea” al lui Nichita Stănescu: „Soldatul bătrân / mi-a dăruit demult / o pasăre cântătoare / şi o cheiţă din aur; / îmi ciugulea bucuroasă din palmă / mărgelele fiecărei dimineţi, / împreună traversam seri pergamute, / zburam până dincolo de nori, / sfidam furtunile mării; // copil şi pasăre, / nedespărţiţi întâmpinam zorii, / treceam peste nopţile albe / cu zilele succedându-se; // din întuneric apărea cântecul ei, / precum fantoma zeiţei din valuri, / din neguri ţâşnea lumina dintâi / peste vârfurile uimite ale copacilor, / cu tăceri împletite / curcubeul lega frunţile munţilor; // într-o zi cineva mi-a furat / cheiţa de aur; / în prima linie în mine soldatul / murea / deodată cu pasărea mea cântătoare.”

         Şi iarăşi o poezie de esenţă tare este: „Despre palma ţăranului”: „Despre palma ţăranului / nu se vorbeşte niciodată / cu gura plină, / nu se strigă lozinci / prin pieţele publice, / se murmură doar, / se şopteşte, / se plânge în gând; // în palma / grea de atâtea seminţe, / sunt semnele acelea / săpate adânc / pe obrazul ogorului; // în cuta / de pe fruntea lui / se citesc toate pâinile / cele adevărate, / odată cu cărţile / date pe faţă / în veşnic / răsăritul de soare ».

         « Sub norii d plastic » – (Editura DACIA, Cluj-Napoca, 2005. Volum apărut cu sprijinul Primăriei Târgu-Mureş şi al Fundaţiei Culturale „Cezara Codruţa Marica”. Coperta de Mariana Cristescu.)  Premiul Special al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş în care se regăsesc aceleaşi teme : aşteptarea, trenul, călătoriile, porumbeii albi, îngerul, steaua de dimineaţă, gara uitată. Cităm pentru frumusţea ei genuină, poezia : « Dimineaţă trezindu-se » : « Grăbită, / dimineaţa-şi trimite câinii zorilor / tulburaţi de nesomn, / cu glas şoptit / vântul descântă / nevroza frunzelor / sub ninsoarea cernută / a colbului; // abia trezită pe văi, / cu palida faţă / buimacă, / lumina umblă prin sate / numărând albi nuferi / abia ieşiţi din smoala nopţii; // pentru viitoarea amiază de-arome, / din umbra înaltă / îmi fac haine noi, / când cerul hohoteşte de îngeri. »

            Un alt volum este « Litaniile cerului »   (Editura NICO, Târgu-Mureş, 2006. Coperta autorului.)  Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş. În chip surprinzător, poetul părăseşte stilul de până acum şi se întoarce la poezia clasică, în ritm şi rimă susţinute de imagini superbe. Toate, absolut toate sunt frumoase, dar ne vom opri la „S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie” şi la „Aici, la noi, în Ardeal”: „Ca nişte clopote abia întoarse / Se clatină uimiţi ciorchinii-n vie, / Stă bruma sus, în deal, cu frigu-n oase, / Chemând prin ceţuri toamna belalie. // Se culcă iarba-n caier printre dealuri, / Urechea la pământ îşi pleacă vântul, / Se tânguie un vaiet printre valuri, / Pădurile-şi încep în murmur cântul.// Pasc turme grase pe cerul adormit, / În vechiul corn un tânguit învie, / Moţăie gutuii sub un vânt uimit, / S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie. // Trist doarme codrul pe umbre alburii, / Se-nclină bolta-n seară cu mirare, / De îngeri plină-i toamna asta în vii, /Sub norii-ntorşi de-o veşnică vâltoare.”

AICI, LA NOI, ÎN ARDEAL: „Nu-i lapte pe lume mai dulce, / Nici soare să urce pe deal, / Mai altfel, mai blândă chemare, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-i ninsoare căruntă pe munţi, / Nici zăpezi să respire-n val / Prin pădurea pândită de lupi, / Ca aici, la noi, în Ardeal.// Nu-i seară mai plânsă pe culmi, / Pe Mureş, pe ape-n aval, / Nu-i doină mai tristă să cânte / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-i loc să coboare în vuiet / Clopote-n chemări de caval, / Cu gloanţe mari, de ploaie şi jar, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-şi sună în tropot pe ceruri / În marşul de ploi triumfal, / În trăsnet, furtuna, saboţii, / Ca aici, la noi, în Ardeal”.

         O poezie duioasă, tulburătoare este şi: „Maica-i lacrimă-n icoană”: „Maica-i lacrimă-n icoană / peste spaimă, chin târziu, / despuiată de păcate, / inima-i ceasornic viu. // Peste bolta sfărâmată / sufletul se-nalţă lin, / blândă porumbiţă albă – /cânt de viaţă, cătilin. // Vin rugi din zări, păsări cântând / se-nalţă prin tămâie, / mirosind a vechi altare / sub ochiul de lămâie.// Maica-i lacrimă-n icoană, / peste spaimă, peste chin, / când inima-i ceasornic viu, / sufletul se-nalţă lin.// Cânt de viaţă, cânt de moarte”.

         De asemenea, un poem încântător care cântă ţinutul mirific, meleagul natal este: „Cu capetele sure îşi mână bruma calul”: Pe o câmpie arsă, din cronica pustie, / Cu capetele sure îşi mână bruma calul, / În răzburata vreme, pe calea neîntoarsă, / Prin viile ruginii mă cheamă iar Ardealul. // Cu ai mei eu vin, cu toţi încep tăcutul cântec, / Ei toţi, cei răstigniţi azi cu palmele în cuie, / Oglinzile-aburite întoarcă timpu-n vrere, / Prin iarna care vine, pe o colină suie.// A gheaţă sună timpul trist din goarnele de ger, / Prin ceaţă caut ninsori de-odată cu văleatul, / Ţăruş în carnea gliei, eu aici am să rămân, / Să dau bineţe vremii: mă cheamă iar Ardealul”.

Volumul: „Trecerea râului”, (Editura NICO, Târgu-Mureş, 2007. Coperta de Mariana Cristescu.) Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş – continuă seria antologatelor lui Lazăr Lădariu, în care apare iarăşi steaua de dimineaţă, motivul trecerii râului, clopotul lumii, păsările uriaşe, munţii înalţi, acele « Câmpuri cosite de ceaţă », zborul păsărilor şi cartea scrisă pe cer. Poetul se simte îndreptăţit să se întrebe, ca şi Francois Villon, « Unde sunt zăpezile de mai an ? » – când e conştient că « lumina e acum ultima şansă ». Cităm din acest volum poemul : « O cruce singură urcă dealul » : « O cruce singură urcă dealul, / din când în când odihnindu-se, / nimeni în jur, / singurătatea doar, / cu apă şi văzduh botezată, / în urma ei vine / cu o ramură de izmă în mână; // din norii cerului / coboară rugăciunea tânguindu-se, / cu mielul în braţe; // prin iarba cuprinsă de friguri, / omul păşeşte rar / după paharul / înaintea lui îndepărtându-se”.

 

Lazăr Lădariu, un poet cât se poate de intresant, original, ceremonios,  cu accente dramatice şi tonuri elegiace, sensibil, cu putere de penetraţie la cititori, receptat pe merit de critica şi estetica literară,  un român adevărat care-şi cântă glia strămoşească şi e mândru de obârşia sa.  Şi care, în Antologia de faţă a reuşit cu succes să-şi expună sufletul  şi să-l realcătuie din cioburile de vitraliu existente în fiecare volum, într-un suiş continuu spre Înălţimile la care aspiră, îndeobşte, fiecare poet care se respectă.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

 ________________

24 Octombrie 2011 – George Ene: „Strigăt până prea târziu“, poezii, Semănătorul, Editura Online (Cezarina Adamescu )

         Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,

Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”.  Un asemenea scenariu pentru a concepe o poezie ar speria pe orice îndrăgostit care ar dori să aducă în dar fiinţei iubite produsul minţii şi al inimii sale.

Mai ales când spune: „Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect (…) Am devenit ardere păgână, / Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună / Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele / Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele / Şi coşmaruri – căci toate mă inundă / Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă” – tabloul acesta ne aduce aminte de Serghei Esenin, frumosul blond al veacului trecut, care a scris poeme cu propriul sânge, după ce-şi tăiase venele, într-o cameră de hotel poezii testament pentru frumoasa balerină Isadora Duncan, ori de prinţul Danemarcei, Hamlet, care o vede pe Ofelia plutind înecată pe valuri…

         Chinul naşterii de cuvânt este jertfă şi mântuire, este zidire de biserici, poate fi altar şi e de dorit să devină lumină din lumină, un sentiment eliberator, edificator, stenic, atât pentru creator cât şi pentru beneficiar, altminteri, devine povară, chin, zbatere fără aripi, muncă de Sisif, fără rezultat. Poetul George Ene spune: „Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc./ Îl las să mă ardă de tot”.

         Întrebarea legitimă ar fi: „Cui prodest?” – cui i-ar folosi, i-ar face plăcere acest chin,  măcar iubitei? S-ar îndupleca văzând ea acest supliciu demn de muncile infernului? Ar dori ea să străbată până la el să-i acopere cu boarea lacrimilor sale: „Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu”?  Poetul însă, îşi asigură iubita că nu e totul pierdut, deşi el va rătăci ca un zbucium viu şiu se va întoarce-n praf, aici, pe pământ, „Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie, / Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie, / Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt / Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt”.

         Mesajul este, aşadar, unul optimist, plin de speranţă, şi transgresază ideea: Strigătul perpetuu îngropat în cuvânt – Poezia – se va ridica deasupra şi va rămâne scris pe cer întru nemurire, adică în Cartea Vieţii veşnice.

         Din mesajul poetic mai răzbate un mesaj: deşi poetul e rob şi cade la picioarele iubirii, ea se va înălţa pe măsura căderii lui, fiindcă va fi înveşnicită-n versuri, aşa cum Ana lui Manole s-a înveşnicit în zidul gros de mănăstire: „Dar voi trece precum ziua, c-aşa-i trecerea, pustie, / Pe când tu vei creşte veşnic înălţată-n poezie: / Monument de prospeţime din iubirea ce nu moare. / Te-oi simţi peste milenii cum alergi: floare în floare, / Împletind stropii de rouă şi de soare-ai nemuririi / Şi voi tresări-n ţărână greu, sub platoşa simţirii, / Într-un geamăt de furtună, într-a mării respirare, / Mica mea iubire mare…” (Mica mea iubire mare).

         Când părăseşte tărâmul iubirii pentru cel al meditaţiei, George Ene reuşeşte să comunice idei interesante, însă  grav îngreunate de construcţii total apoetice, precum: concavă, convex, asociativitate, comutativităţi, distributivitate, complementarităţii, câmpuri cibernetice, logica booleană, ş.a. Şi totuşi, în aceste hăţişuri de cuvinte cu tentă de categorii matematico-fizice, răzbate filonul freatic al poeziei care ţâşneşte cu limpiditatea izvorului: „Până şi ochii vulturului / se coc în adâncul tăinuit

al complementarităţii lui 0 şi 1, / nimicul şi sinele / care-şi fac rocada-nerocada lor / hic et nunc, căci se multiplică / întotdeauna la infinit / până se umple cerul cu ochi de vulturi / de la care cerşim ochi, să ne umplem / până-n vârful degetelor de ochi, / să vedem cu degetele nevăzutul, / să-l gustăm cu pipăitul, / să-l pipăim cu mirosul, / să-l mirosim cu auzul, / să-l auzim cu pietrele / intrate adânc în pietre / încât cântă, auziţi-le! / Femeile noastre când nasc ţipă./ Şi pietrele ţipă, dar nu le aude nimeni. / Le vibrează nisipul sub tălpi, / iar tălpile lor ne umblă prin vise / cu plecaţii, cu veniţii, / cu neveniţii încă, ce purced / prin noi spre alte vremuri, / cu alte ţipete, de bună seamă / ecou în pântecele pântecelor /nenăscute, vedeţi-le!” (Traducere din logica booleană) – cred că autorul a dorit să spună „bouleană”. În asemenea alchimie timbrală, anvoie găseşti mărgăritarul, cu toate acestea el există, căutătorii să aibă răbdare să exploreze, ei sunt puşi serios la încercare şi la munci grele.

         Există şi parafrazări nichitastănescine, după elegii, un fel de parodii destul de reuşite, cu imagini împrumutate de la marele blond Nini, „pietre umblătoare”; „cântăreţele de broaşte”; „căscatul zorilor”; „ochii neadormiţilor vulturi” ş.a. dar autorul şi-a declinat intenţia chiar din titlu: Elegie după toate elgiile cuiva.

         Din când în când răsar florile nemuritoare ale gândirii aforistice, precum: „Tăcerea e o insulă între cuvinte” (Anunţ) ori formulări metaforice de genul: „tăcerea din jurul meu a prins crustă, / iar singurătatea mea / a devenit planetă.” (Anunţ).

         George Ene nu se fereşte  să folosească substantivul drept verb: „paşii/ care m-au potecit în adânc” (Ardere)  –  în definitiv poetul e şi el un inventator – de limbă –

însă foloseşte şi sintagme tologice consacrate drept dogme, precum „imaculata concepţie” – într-un context care nu are însă, nimic de-a face cu dogma mariană: „pune fruntea pe scrisul meu / şi-i vei simţi arderea / născând pe hârtie / cea mai pură iubire / şi iartă-mi / imaculata concepţie” (Ardere).

         De asemenea, autorul nu se dă în lături să folosească limbajul comun, popular, uzitat îndeobşte, zilnic, fără fasoane: ex. „vorba e că”; „mai mereu”; „ferească Sfântul”; „să fi vorba de”;  ş.a., dovadă uşurinţa dar şi plăcerea filozofării şi a comunicării cu cei din jur.

         Un poem filozofic rotund, destul de reuşit este: „Panta rhei”: „în mine curge azi cel de ieri / parte peste parte / până când potecile din palma mea / se vor adânci şi vor seca / asemenea canalelor din Marte / care nu duc nicăieri”.

         Structural, George Ene este un meditativ romantic care construieşte cu unelte moderne un discurs liric  bazat însă pe motive livreşti: „Zbori prin sângele meu, / Pasăre Phoenix./ Tălpile tale mă ştampilează / sub frunte, / în inimă. / Şi numele tău…/ Fiecare semn e o piatră / cu care-mi spargi sufletul. / Din fiecare piatră iese un şarpe / cu clopoţei. Auzi-le orga chemându-mă! / Vii spre mine traversând toată istoria umanităţii / prin contrabandă, / din sămânţă în sămânţă, / nufăr alb luat de torent…/ Mâine, ce va mai fi? / Petrecându-ne, oasele noastre / se vor împleti asemenea / rădăcinilor / care se îmbrăţişează / pe dedesubt” (Iubire).

         Iată că găsim şi o eminesciană elegie: De aşteptare / Pe când marea arde albă / Sub al lunii crug solemn, / Visul meu tăcut, de lemn,/ Îţi stă frunză neagră-n palmă. / Te chem vrajă prin descântec / Spre acum şi spre aici / Ca pe-un straniu licurici / Pe poteci muiate-n cântec./ Dar nu-mi vii în clipe rare / De-ntuneric. Când te culci /Împrejurul gurii-ţi dulci/ Şoaptele-mi rostesc pahare. / Şi nu-mi vii în clipe dure / De lumină. Când visezi / În frumoşi-ţi ochi mă vezi / Stea căzând peste pădure…/ Albesc ţipăt într-o carte / Cu coperţile de-argint –/ Sunt captiv, dar mă tot mint / Că-mi eşti totul şi-ţi sunt parte. / Hei, cum mi-ai sfinţit în piept / Un altar pentru durere –/ Taina lui încet mă piere / Şi-am murit de când te-aştept”.

         Dar până una-alta, autorul este  cotropit, alături de eroii săi, de „Lucrarea dorului, pustiitoare”, dovadă a firii sale meditative,  înclinate spre introspecţie, dar şi spre parabolă, spre iluminare şi fundamentare a principiilor proprii.

         Anecdotica poveştilor versificate de George Ene aduce cu cea a monumentalelor istorisiri poetice olteneşti ale lui Marin Sorescu din volumele „La Lilieci”, care toate sunt fabule epico-lirice,  scrise pe un ton hâtru, având, de fiecare dată o învăţătură la sfârşit, fie şi una care nu-l avantajează pe erou care spune sincer: cine face ca mine, ca mine o să păţească. Tonul sarcastico-umoristic nu lipseşte din lirica lui George Ene, cu accente fine de autoironie. Iată şi o mostră de autoironie:

„Să rămână totu’ ca mai-nainte: Ai venit / cu noaptea târziului din părul tău, / cu neliniştea din ochii tăi / în care-ncerci să-mi faci culcuşul, / ai venit, zic, / să-mi tremuri strunele vechi, ruginite, / bătrâna vioară ce sunt, / care poartă, ia seama, / o marcă de dinaintea / Celui de-al Doilea Măcel Mondial…/ Ai venit şi vinul vechi, / din potirul inimii mele, / a-nceput să fiarbă…/ Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii, / din care beam, fericit, / să-mi picuri otrava ochilor tăi / pretutindeni pe unde calci, / până-n inima mea? / Puf de Păpădie, / Căprioară cu Boticul de Lapte, / Uriaşo, / fie-ţi milă de biata-ţi jucărie / şi scoate cheia / din maşinăria veche, / să rămână totul ca mai-nainte / pe când nu mă inventaseşi, / minune!”

         Fără îndoială că  George Ene posedă o anume iscusinţă în mânuirea cuvintelor, astfel ca ele să capete alura de inefabil specifică poemului. De asemenea, bagajul stilistic este  pe măsura unui autor cu exprienţă. Autorul abordează teme filozofice şi psihologice, morale şi sociale dar nu neglijează  aspectele universal-valabile ale omenirii, pornind de la axioma einstein-iană: „Lumea e o necunoscută. Timpul Concret e contracţie simultană şi extindere simultană la scara Timpului General Infinit, iar Materia Timpului General Infinit e chiar Lumea…”– George Ene  brodează gândul cu flori de cuvânt şi  interpretează misterele vieţii în felul său: „Există o fugă înăuntru, / căci toate aleargă uniform / şi rectiliniu înăuntru, / iar înăuntrul se scufundă / tot mai înăuntru / până-n înăuntrul înăuntrului / se scufundă, / se afundă în sinele înăuntrului, / pitindu-se în sine însuşi, / cădere în cădere, / punct, / punct în punct, / în punctul dinănutrul punctului, / în punctul punctat / al adâncului gândit, / unde cuanta / ţâşneşte din ea însăşi, / emisie şi corpuscul, / întronând echilibrul perfect, / corpuscul-undă / generator de echilibru / pe muche de cuţit/ căci se mişcă ceva – / un semnal implicit dinăuntru / pentru mişcarea în sens invers, / căci mişcarea se mişcă în sine / şi-şi creşte creşterea, / tot mai creştere, / tot mai spre în afară de sine, / din sine ţâşnind dincolo de sine / în largă explozie mută, / ca o irumpere / împingând marginile / dincolo de margini, /mutându-şi cercul în afară / încât circumferinţa creşte, / se extinde / faţă de centrul-punct în extindere, /

până când marginile rotunjite / devin nemărginite. / Ceva e dincolo de dincolo / şi chibzuieşte în sine însuşi, / şi-şi opreşte extinderea / şi-şi chirceşte oprirea, / şi porneşte adunarea marginilor / către un loc, tot mai spre centru, / într-un punct necuprins. (…) / Explozia Marii Creaţii / dospeşte în adâncul adâncului / şi urmează logica nimicului: / Lumea şi nonLumea împreună, / care devine ceva / şi iese din sine însăşi / punct al nimicului, / punct în punct / până dincolo de sine / unde totul e Timp, / un Timp în alt Timp – / Timp în Timp / a ceva fără cuprindere, / cuprins în necuprins…”

         Nimic mai impresionant decât universul gândirii care-ţi permite structuri şi asociaţii de cuvinte indite, un fel de  sferă, înlăuntrul căreia există altă sferă, care la rândul ei adăposeşte altă sferă şi aşa mai departe, ferice de acei care pot urmări dinamica evoluţiei universale.

         Există însă şi formulări nefericite, din dorinţa de a da un plus de originalitate cuvintelor: „teii aplaudaci”;  (probabil ca să rimeze cu gândaci) (Strâmb cânta orbul acela), „mâncătorie”  ş.a.

         Şi o foarte reuşită încercare de definire a Poeziei, care este pe rând: „sieşi spinare”; „sieşi drum”; „sieşi lucrare”; „sieşi risipire” într-o creştere firească până la sublimul numit îndobşte, iubire: „Poezia: Sieşi spinare: / cară sublimul printre culori / pe care-l subţiază-n auz / în toate limbile lumii, / cu nevăzute săgeţi / împerechindu-l, / desperechindu-l. / Sieşi drum: / toboşar şi cadenţă / coborâtoare în eurile / flămânde de sine –/ oglinzi prin care se iese / dincolo, sub cereasca / muzică nesfârşită / a spaţiilor; / în care muzicienii / se pierd unii în alţii / în adâncul necuprins / albastru, /sihastru./ Sieşi lucrare: / în poveşti ţâşnind din sine, / cu împăraţi iuţi la mânie / şi fete mult prea visătoare, / servind jar iubiţilor lor / cai iuţi, mai iuţi / ca săgeţile ochilor – / împlinindu-se / în chipeşi înfloritori, / atoatebiruitori. / Sieşi risipire: / din iubire în iubire, / se răstoarnă peste sine, / se caută şi nu se găseşte / decât pe drumul reîntoarcerii / în seminţe, tot mai în adânc, / de unde renaşte întreagă / în titlul său, de sieşi / spinare, drum, / lucrare şi risipire – / rostogolire / în iubire…”

         O poveste frumoasă este cea a descoperirii semnului închinăciunii, cu degetele împreunate, gest care „s-a împământenit / tare demult – / la începutul veacurilor. / A devenit ritual / pentru că el desemnează / esenţa fiinţei noastre irepetabile, / şi tocmai de aceea / ne-a şi intrat definitiv în sânge” (De la profan la sacru).

         În unele locuri autorul strecoară neglijenţe stilistice şi cacofonii: A-nceput să lovească cu furie” (Frunză-ntre frunze) – (dublă cacofonie şi nedelicateţe stilistică).

         „Geneză” –  este un fragment epic interpretat în stil propriu al etnogenezei poporului nostru, cu un motto din Eminescu. La fel povestea calului care umblă bolnav prin municipiu este un melanj epico-liric care continuă istoria constituirii  neamului românesc într-un fel destul de insolit: „Oraşul e o catedrală pustie / în care calul îşi aude paşii şi inima / bătând. Caută fără să ştie ce / cu ochii lui sticloşi şi blegi de nesomn, / de nesomn. / Ritmic copitele lui, în care au ruginit caielele, / fac să tresară casele rănite, din pereţii cărora / încep să curgă amintiri necunoscute lui, / necunoscute lui. / Calul bolnav plânge. E atât de ciudat să vezi / un cal bolnav plângând. Noaptea n-a învăţat / arta trădării, de-aceea calul a-ngenuncheat pios / lângă cişmeaua lui imaginară, dar fără apă, / şi plânge încet, plânge de durere, / de durere. / Oasele-i împrumută trosnetul crengilor / împietrite de liniştea urbei, şi toată şandramaua / fiinţei lui şubrede sună a cavou jefuit, / jefuit”. (Lipseşte o statuie ecvestră în municipiu).

         Nu lipsesc din discursul poetic al lui George Ene parabolele, tâlcurile, fabula, şarja amicală, parodia, umorul negru din „Povestea vorbei” – a şugubăţului Anton Pann, spusă, desigur, cu mijloacele actuale: Învăţătură de minte: Boala stă la capătul podului şi se ia de trecători. / Îi întreabă când pe cei ce coboară, când pe cei ce urcă: / „Nu vreţi o porţie de amigdalită?” / Celor care-i zic că e mai bine să-şi schimbe meseria / le face un semn – numai de ea ştiut –/ încât noaptea îi dor cumplit amigdalele. / Celor care n-o bagă-n seamă nu le face nimic. / O doamnă grăbită, care tocmai urca podul, / a fost tot la fel întrebată / dacă n-are nevoie de o porţie din aceea, / şi fiindcă aceasta i-a răspuns: / „Ce eee? Du-te, femeie, că eşti nebună!”, / alaltăieri i-au fost scoase amigdalele, / ieri a făcut o infecţie galopantă, / iar azi-noapte a fost depusă la morgă. / Învăţătură de minte: / Să nu le spui niciodată nebunilor că-s nebuni!” Tot umoristică este şi poezia: „Reclamă-mă, dacă ai cui!”

         Autorul realizează şi parodii şi şarje îngroşate,  poeme  anctotice pe teme şi cu personaje biblice, ceea ce nu este o alegere fericită.

         Iată şi o sintagmă împrumutată de la Nichita: Dragostea-mi trecu printr-un inel de foc / leoaică tânără”.(Dragostea-mi trecu).

         Ultimul poem este didactico-filozofico-moralist cu un accent pe valorile morale al vieţii, care strecoară şi mici proverbe în ea: „Toţi revenim, când o să fie: Un dar ţi-e clipa cea de faţă. / Primeşte-o, deci, cu bucurie. / Clipă cu clipă fac o viaţă: / Aportul tău la zidărie. / Nu te-ntreba-ncotro aluneci. / Cată mereu spre datorie / Şi-ai grijă să nu te întuneci / Ori cât de greu ar fi să-ţi fie. / Prietenii fă-ţi cu măsură. / Fii practic. Fugi de teorie. / Iar de te-nfruntă, taci din gură / Evită a lor mâncătorie. / Cu fruntea sus cinsteşte-ţi veacul / Prin munca ta. Cu măiestrie / Îţi uşurează de greu sacul, / Că viaţa nu-i o loterie. / Iar când finalul de o clipă / Te va-nălţa, când o să vie / Cu zbaterea lui de aripă, / Oferă-te cu dărnicie. / Rotirea Soarelui ne-nvaţă / Să fim atenţi la aporie: / Vom reveni în altă viaţă, / Dar tot aşa: la datorie! / Cum Universu-ne-mpresoară / Şi se roteşte-n veşnicie, / De ce-am veni noi într-o doară / Şi nu rotindu-ne-n vecie? / Nu-i fără noimă întrebare, / Ci cuvenita-ne felie: / Pentru că-adesea ori arare / Toţi revenim, când o să fie”.

Eliminând tot ceea ce nu-i este propriu în gândire şi-n simţire, cu o mai mare atenţie asupra mijloacelor de expresie, căutându-şi un drum propriu, nebătătorit, George Ene, ajuns la o anumită maturitate artistică, poate demonstra că lirica lui se înscrie pe linia modernităţii,  că are ceva de spus  pentru a îmbogăţi falanga de poeţi autentici şi-şi poate găsi un loc pe podiumul celor ce acced la performanţă. Şi aşa cum poetul ne demonstrează că are ceva de spus, şi  noi, nu avem decât de câştigat dacă  îl citim. Şi aici se verifică sintagma: orice poet este o lume de cercetat, de cutreierat, de a-i smulge tainele spre folosul nostru.

Cartea poate fi citită şi descărcată la adresa www.editura-online.ro  la secţiunea

Poezie.

CEZARINA ADAMESCU

  _________________

21 Octombrie 2011 – Darie Ducan: „Aprilie aseptic“, poezii, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

Palmaresul cu adevărat impresionant pentru  preatânărul autor Darie Ducan este grăitor, el numărând, pe lângă volume de versuri, teatru, eseistică, publicistică, făcându-se cunoscut în media drept unul din copiii teribili ai scrisului, nu numai prin faptul că a reuşit să debuteze şi să devină membru al URS la vârsta de 18 ani, dar prin întreaga activitate şi prin prezenţa la radio şi televiziune precum  şi la Cenaclul Facultăţii de Litere, Atelier postmodern, alături de alţi studenţi fondatori, precum şi prin declaraţiile îndrăzneţe cu privire la scrierile sale: „Nu se pot scrie cărţi perfecte. Într-o lume de cărţi, eu scriu oameni!”

         Să urmărim câteva coordonate biografice:

La doar 18 ani devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, gest controversat şi bulversant pentru precocitatea sa. Este absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Publică în numeroase ziare locale şi centrale poezie, publicistică, eseu, dramaturgie, cronică de carte, reportaj, interviu, prefeţe, realizează între 2004 şi 2005 la Radio Târgu-Mureş emisiunea săptămânală de poezie „Tineri poeţi”. Debutează în volum în anul 2003 cu  Funingine pe rană, Editura Tipomur, urmând destul de multe volume de poezie: Zeii de carton, 2004, poemul Trilogia lapidară, 2004, Acordorul de tărgi, 2005, ambele la Editura Ansid, Lungi plantaţii de singular, Editura Nico, 2007, 50 Sonete I,II,III, 2007, Cartea dintre doi tâlhari, Editura Nico, 2008 precum şi volumele de teatru Dreptunghiul leproşilor, Editura Nico, 2008 şi Prerogativele lui Dumnezeu, Editura Nico, 2010. (…)  Considerată în diverse feluri,  – cum se specifică în  nota introductivă a volumului de faţă – poezia sa există, impresionează sau scandalizează, bucură sau lasă indiferent”.

Darie Ducan  propune o scriitură  alertă, vioaie, nonconformistă, îndrăzneaţă şi deosebit de originală. El este scris de cărţile sale la fel cum pânza reflectă mâna care a zugrăvit-o.  „Scrie oameni” şi oamenii „îl scriu” şi cerneala gândurilor se revarsă de la unul  la ceilalţi prin toţi porii. O maree de dragoste răspândită sonor înspre inimi. Cuvintele tind să ajungă „spre maluri care nu se surpă”.

El adoptă retorica interactivă, punând întrebări şi solicitând răspunsuri imediate frământărilor noastre generale dar şi firicelelor de gânduri care s insinuează în creierul nostru. Ne ia martori, nu tăcuţi şi discreţi ci legaţi cu firele invizibile ale Poeziei. Ne cere şi ne acordă audienţă. Ne face acest favor pentru că ne consideră prieteni. Stilul colocvial este prezent pe tot parcursul demersului liric. Ba mai mult, este un stil familiar, amical, destul de intim, de vreme ce ne împărtăşeşte frământările lui.

Dar uneori se opreşte, respiră şi se/ne uimeşte, de cât aer împărţim împreună, ceea ce ne conferă dreptul de a ne considera din aceeaşi familie!

Am auzit un om odată răspunzându-mi cu mult înainte / ca eu să fi pus întrebarea.” – spune Darie în „Prima câmpie”. Aşadar , intimitatea e atât de mare încât  gesturile, cuvintele, nu mai au nevoie de explicaţii, ele se ghicesc, se adulmecă, se amuşină.

Stilul foarte lejer, direct, fără căutări chinuitoare face accesibilă poezia lui Darie Ducan, tuturor gusturilor. Desigur că există şi un spirit de frondă (cum altfel?) dar el se reazemă pe un talent care nu poate fi pus la îndoială, pe multă muncă şi pe rezultatele notabile de până acum. Darie Ducan este deja o voce  distinctă în peisajul liricii actuale, care s-a impus prin originalitate şi limpezime.

Discursul său urmează linia epicului interactiv în poezie, genurile nu mai au graniţe şi trec cu dezinvoltură din unul în celălalt.

 „Printre ziare uitate tipărite albe apune roşu un om tăiat la propriul lui trecut. /Când ai să înţelegi că nu toate cuţitele poartă numele de cuţit pentru că asta e doar o funcţie? / Scaunul, masa, pasta de dinţi toate îşi înţeleg pudra de talc dintre ele şi lume / şi o numesc filosofie ca să nu se mai agite şi să rămână ele./ Polemica te face de neatins.Reflexul se sinucide când abia a trecut de pânzele albe.” (A doua câmpie).   

            Tematica abordată este concretul cotidian, despodobit de toate miresmele sale. Nimic căutat care să pomădeze realitatea. Darie Ducan înfăţişează lumea – aşa cum e.  „A patra câmpie: „Nu muri, nu alerga cum laptele venea spre tine /  prunc, atunci când mama / nu avea baraje şi fluenţa lui o irita cum o irită astăzi / logoreea politicienilor, demagogia lor. Fumează o / ţigară, apoi lasă fumurile să se certe şi desparte-le. / Împăcându-le / vei fi adevăratul creştin care să merite să nu moară. / Când despărţind împaci eşti tot atâta filosofie pe cât  / crezi că hic şi nunc au conspirat să fii acolo.”

             O rugăciune cât se poate de inedită adresează Darie Ducan Creatorului: -Doamne, ţine-mi numele acesta pentru zile bune/  şi-n nopţile în care plouă straşnic zi-mă pe silabe. / Din acest moment ne uzăm în porecle ca să ne ţinem / numele ca pe haine bune. A mai auzit cineva / să se folosească numele Ieronim, Iorgu, Sânefta, Aglaia, astăzi? (A şasea câmpie).

              Ar părea că sporovăiala poetului este lipsită de substanţă, dar nu e aşa. Gândirea lui învăluită în şoapte livreşti are forţa de a transfigura banalul, de a-i da chip şi suflet, minte şi inimă. A şaptea câmpie: „Partea ta de adevăr e mereu cea care nu se spală pe / mâini după ce există./ Unghiile tale au învăţat să doarmă înfipte în carnea / mea. Se face că de fiecare dată când lipsesc, de sub ele / se trezesc înfofoliţi şi murdari toţi cerşetorii / Bucureştilor şi se duc /

să înapoieze monedele primite numai că, aruncându-le / înapoi înspre mâini, /

abia dacă le mai prind sufletele lor în ridicare.”

             S-ar sputea spune că Darie Ducan nu este un răsfăţat al Poeziei, ci mai degrabă un slujitor, un salahor care îi cărăuşeşte cuvintele, imaginile şi parfumul, în saci umpluţi cu raze, şi cu frunze de laur,  ca să o aureoleze. Uneori, Poezia e cea care îi şterge sufletul de miasme telurice. Împletind aceste ramuri cu lumina de sine, el îi aşează o aură, la rândul lui aureolându-se. Poetul a găsit şi o formulă originală pentru cei care îşi pierd credinţa şi speranţa: aceea de a se agăţa de lucrurile mici şi foarte mici, pentru a merge mai departe şi a depăşi impactul. A noua câmpie: Nu apela la nimeni atunci când nu mai ai credinţă./ Caută pe jos un bilet de tramvai, găseşte-i gaura şi /  dă-i ocol de trei ori. / Se va găsi un Dumnezeu şi pentru asta.”

           De ce şi-a numerotat astfel titlurile poemelor Darie Ducan? Cred că din dorinţa de libertate interioară pe care întinsul câmpiei i-o poate conferi, acolo unde poate alerga slobod precum un mustang înspumat care nu suportă zăbala şi şaua.

           Prin hăţişuri şi bolovănişuri, tânărul autor ne conduce spre luminişul fiinţial, la capătul orizontului, acolo unde cerul îmbrăţişează pământul, pentru că doar din acel loc poţi vedea limpde, cu dioptriile sufletului.

           „A treisprezecea câmpie: Azi dimineaţă cineva mi-a bătut la uşă chirilic. / M-am speriat că-mi vin străbunicii târziu, / găsiţi de vreo ezitare latină. / Bătea a pământ  şi era dimineaţă.”

           Componenta erotică e prezentă pretutindeni, chiar cu obstinaţie,  în lirica acestui tânăr:

          „A cincisprezecea câmpie: Tot sexul e numai mecanica fină / dintre luciul apei cu luciul altei ape. Ce departajează apele, / ce le separă, un vas, un borcan sau un mal / e numai acel sentiment prin care nările animalelor judecă / cum să tragă o targă pe uscat cu respiraţia / ca să îşi salveze aproapele.”

         Aceeaşi plămadă de inefabil, acelaşi mister seemnat indescifrabil, provocat doar de muza care e destul de nerăbdătoare să-ţi dea, atunci când citeşti, cu tifla:

„A şaisprezecea câmpie: Aceeaşi targă o prinzi ca pe un creion între degete / şi semnezi cu mânerele ei în nisip. / Deşi scrii acelaşi lucru, un mâner va semna indescifrabil, / indescifrabilul care te-a salvat.”

         Şi totuşi, dinspre zenit spre nadir, câtă lumină de sine!

         Mulat pe discursul cotidian, un firişor de romantism dă culoare şi prospeţime imaginii: „Numai rugăciunea şi ultima respiraţie nu se dizolvă în apă mereu” – spune Darie într-un poem.

          Darie Ducan îşi devansează generaţia şi scrie pentru un timp fără etape, fără vârstă, semn al eternităţii cuvântului „Fluctuaţii: Am avut cândva fineţe, îţi găseam un nai în orice parte a corpului, / în orice cută de piele. Eşti capătul arătătorului tuturor acum şi cum /  cu unghia se lovesc de tine, exactă, a ţambal suni şi orice apropiere de centru / cade în aparenţe, în partea aceea a Bucureştilor unde încă mai sunt / cişmele din anii 60, unde încă se bea din pumn o apă de etnie bizantină”.

           De asemenea el nu-şi fixează poemele într-un spaţiu mărginit, ci le lasă slobode să cutreiere adâncimile şi înălţimile în aceeaşi măsură.

           Iubirea este pentru el fundamentul, apoi eşafodajul pe care se înalţă cuvintele: „***: Mai iau străzile ca altădată la rând / dar de această dată nu ca să te caut, / ci ca să nu te găsesc şi să mă pot culca liniştit.”

           Într-o ordine proprie a stării, poetul se retrage undeva, acolo unde fericirea constă exact în ceea ce o neagă: „Drumul a fost lung, / scrisorile de la o vreme se timbrează cu targa pe care e dus poştaşul, / nimeni nu primeşte prea mult de la mine, ce e peste două rânduri e un  roman, / tu la orice faci eşti prefaţa. Satură-te!” (Ordine a stării).

          Având pe deplin conştiinţa de sine a discursului său fizic şi metafizic, Darie Ducan  îl rescrie într-o Topică a desăvârşirii” în felul următor: „Vom fi morţi / numai în contul / temerilor noastre. // Câtă trecere de pietoni / e după trecere / ştie doar albul, // deşi între albul / ochiului celui mort / şi albul marcajului // pe şosea aruncă gri / o predestinare precisă.”

         Credo-ul său se desfăşoară, nu spectacular, ci discret şi latent aşa cum circulă apa freatică în adâncuri şi din când în când izbucneşte la suprafaţă, într-un izvor strălimpede: „Ce vei mai socoti tu / cu minus şi plus / după ce mi se vor / adeveri puterile că am / sub piele un fel de / credo latent?”(Aplauze).

         Şi totuşi, predilecţia către anumite cuvinte care au mai mult de-a face cu partea fiziologică a omului, şi cu necesităţile lui naturale, ar putea deveni obsesie. Naturalismul a fost şi este agreat doar de o anumită categorie de cititori. Un oarecare teribilism şi spirit de frondă îl bântuie pe Darie Ducan şi dorinţa de a epata cu orice preţ. E şi acesta un tribut al post-post-modernismului poeziei douămiiste. Anumite lucruri nu pot fi numite, cu atât mai mult, nu pot fi scrise pe suport material, fără să ai sentimntul că sâvârşeşi un sacrilegiu, o profanare. Hârtia nu suportă asemenea profanare, cititorului i se face lehamite pentru că şi-aşa este agresat cu astfel de producţiuni, pe toate canalele media, în toate ziarele şi revistele de profil. „Totul îmi  îngăduit dar nu totul îmi e de folos”, – spunea Sfântul Apostol Pavel. „Căci, din cuvintele tale vei fi înălţat şi din cuvintele tale vei fi osândit”  – se spune în aceeaşi Scriptură. Cu alte cuvinte, nu totul îmi e spre edificare. Sunt unele primejdii care mă pot conduce spre prăbuşire.

Dacă  ar fi curăţată de aceste impurităţi care nu ajută cu nimic, ci impietează conceptul de Poezie, aceasta s-ar prezenta în rochia neprihănită care i se cuvine. Astfel poezia şi numele poetului  ar putea fi salvate de stigmatul de a fi numit poetul spermei, al himenelor-învierii,  al flegmei, al secetei menstruale sau al altor obsesii sexuale, doar pentru a fi în trend. E adevărat că există poeţi care-şi refulează neputinţele în scris, cum este Mihail Gălăţanu, a cărui lirică este infestată total de pornografie şi mai este şi răsplătit cu premiile Uniunii Scriitorilor pentru aceasta, şi cu premii naţionale de poezie care fac să roşească numele poeţilor-patroni ai Fstivalurilor de poezie: Blaga, Arghezi, Coşbuc ş.a. Să-i redăm Poeziei locul de-a dreapta Literaturii Române.

           Pentru aceasta există tratate anatomico-fiziologice şi reviste de profil. Poezia nu este compatibilă cu asemenea termeni. Să-i apărăm demnitatea şi graţia care  vin din pană îngerească şi nu din culisele caselor cu felinar roşu.

         Dincolo de toate acestea, Darie Ducan este un poet sensibil şi precoce, pe care, sensul vieţii şi problemele ei fundamentale nu au cum să-l lase indiferent şi le aduce în prim plan, în felul său.

         Iată-l însă pe Darie Ducan într-o reflecţie cât se poate de  personală: „***:

Şi când mor / tot exist. Sunt o contumacie.”

         Fixându-şi mai mult coordonatele spirituale şi ascultându-şi sufletul mai mult decât trupul, inima, mai mult decât mintea, Darie Ducan poate deveni un poet remarcabil, că cărui creaţie să poată fi citită de iubitorii de poezie de toate vârstele.

CEZARINA ADAMESCU

 __________________

20 Octombrie 2011 – Protopop Gheoghe Nic. Şincan: „Ferestre către cer şi oameni“, Ed. Nico (Cezarina Adamescu)

         Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne putem vedea, aşa cum suntem.

         Este ştiut că un toţi creştinii acced la tainele şi înţelepciunea pildelor evanghelice, dacă un au un îndrumar la îndemână pentru a-şi explica unele gesturi şi simbolistica lor în liturghie. De asemenea, pricep mai anevoie învăţăturile creştineşti dacă nu există o persoană consacrată sau un teolog să le explice pe îndelete. Nu toţi oamenii au credinţa infuzată de Duh, direct în suflet şi aceasta să le fie de ajuns. Majoritatea creştinilor caută permanent răspunsuri la unele nedumeriri, mai ales în timpurile din urmă, când s-au amestecat atâtea  lucruri în învăţăturile creştine şi când valorile morale s-au răsturnat, încât omul nu mai discerne binele de rău, adevărul de minciună, când se vede înşelat în aşteptările sale de oameni, de stat sau de instituţii.

         De aceea, străduinţa unui preot de a explica unele pasaje din Evanghelia zilei, de a traduce unele fraze mai greu de înţeles şi de a le îmbogăţi cu exemple şi literatură din Filocalie sau din Sfinţii Părinţi, este cu adevărat meritorie.

         Părintele Gheorghe Nicolae Şincan este un astfel de preot care şi-a asumat răspunderea de a “traduce” în limbaj accesibil omeliile duminicale şi ale timpului de peste an şi din diferite sărbători ale sfinţilor ori din Săptămâna patimilor, sau comemorări prilejuite de plecarea în eternitate a unor prsonalităţi mureşene, pentru a-i îmbogăţi pe credincioşi cu o salbă de meditaţii, cuvinte de reculegere, pilde, ilustraţii, povestioare, de mare folos sufletesc pentru noi, fiecare.

         Cartea care cuprinde aceste predici şi cuvinte de folos, este mai mult decât un ghid, decât un breviar sufletesc, este, alături de Biblie, o carte necesară, care nu trebuie să lipsească de pe noptiera niciunui creştin care doreşte să se adape şi să se hrănească din tezaurul învăţăturilor creştine pentru a-şi îmbunătăţi sufletul.

         Cartea este apărută cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, după cum cere tipicul ortodox şi  este, aşa cum specifică IPS Andrei, „Un ajutor minunat pentru a privi obiectiv realitatea” şi este o perspectivă integrală asupra realităţii, atât privind valorile ei terestre, cât şi cele duhovniceşti spirituale, ale aceleiaşi realităţi. Şi, precum firele de iarbă care înfăptuiesc fenomenul de fotosinteză, printre floricele, sunt presărate în carte, pilde şi istorioare, învăţăminte duhovniceşti care dau farmec scriiturii şi aduc o notă de prospeţime întregii cărţi care ar părea dificil de asimilat fără aceste îndrumări.

         La rândul lui, editorul acestei cărţi, Nicolae Băciuţ, Director coordonator, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Mureş,  scrie despre părintele Gheorghe Nicolae Şincan că pe lângă vocaţie şi credinţă, mai are un har special, acela de a  scrie.

         „Până la aceste „Ferestre către cer şi lume”,  părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan a mai aşezat în raftul credinţei noastre strămoşeşti şi alte lucrări care s-au dovedit de mare folos celor care cred precum şi celor care vor să-l (re)descopere pe Dumnezeu.

         Preacucernicul părinte protopop găseşte pentru toţi „cuvinte potrivite”, oferind în acelaşi timp şi modele, în rezonanţă cu ceea ce înseamnă cerul şi lumea pentru cei de azi, find al credinţei noastre dintotdeauna, dar şi al nevoilor ei de acum.”

         Darurile adunate în această carte – spune Nicolae Băciuţ – „se constituie într-o „fereastră” prin care putem privi înlăuntrul nostru, putem privi lumea care ne-a fost dat s-o înţoţim, dar şi cerul spre care să ne înveşnicim.”

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan mărturiseşte în explicaţia ce prefaţează volumul că demersul său a fost motivat de scrierile altor figuri iluminate ale Ortodoxiei:  „am <devenit în preoţie> ascultând şi citind cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt, ale părintelui Coman, Bartolomeu Anania sau ale Mitropolitului Plămădeală, ale căror urme mă simt nevrednic a le călca.”

         Folos practic în îmbogăţirea cunoştinţelor, desfătare sufletească, îndreptare dacă te afli pe alt drum al credinţei, adâncirea în tainele duhovniceşti şi în tainele cultului liturghic rânduite de Biserică toate acestea, nu numai pentru tinerii preoţi, dar şi pentru cei care vor să crească şi să se edifice în credinţă şi virtuţi creştineşti.

         „Predicile – afirmă părintele –  sunt însă şi un izvor de meditaţie,  pentru  oricine e dornic de autoperfecţionare, de clarificare a vieţii sale interioare, un îndrumar pentru toate vârstele, dar, mai ales, pentru tineri, scopul pedagogic, fiind evident”.

         Secţiunea I este rezervată Duminicilor de peste an.      

Cartea începe cu Duminica a I-a din Post, a cărui Evanghelie este din Ioan 1,43-51  pricopă referitoare la întâlnirea lui Iisus cu Filip şi Natanael, prilej cu care, Iisus a spus despre Natanael: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.”

Predica are ca motto: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

Autorul subliniază tradiţia Postului Mare şi originea lui.

“Originea Postului Sfintelor Paşti, se afla în tradiţia creştină, unde el înseamnă o perioadă de şapte săptămâni în care, din solidaritate cu patimile lui Hristos, îţi impui un regim sever de hrană şi viaţă.”

Autorul presară afirmaţiile sale cu exemple din viaţa de zi cu zi şi cu explicarea sensurilor duhovniceşti ale prescripţiilor.

Postul este definit ca <renunţare voluntară la hrană solidă, pe o perioadă determinată>.

A vorbi despre post şi chiar a-i da o definiţie, pare foarte simplu, deoarece postul este cunoscut în toată lumea, în toate tradiţiile şi culturile lumii. Ştim, de asemenea, că se referă la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere alimentar. Postul creştin, îşi are originea în viaţa Mântuitorului. După ce Domnul Hristos  a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, s-a retras în pustie, unde a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, în post şi rugăciune. A fost o pregătire, înainte de a începe propovăduirea  evangheliei, urmată de patimile, moartea  şi Învierea Sa.”

Autorul merge şi mai departe cu motivaţiile Postului şi anume:

 “Răspunsul la întrebarea: „de ce este nevoie să postim?” ne-a fost dat, cu secole în urmă, de Sfântul Vasile cel Mare: <Pentru că primii oameni n-au respectat postul, au fost daţi afară din Rai; noi trebuie să-l respectăm, ca să putem intra iarăşi în Rai>”.

Se precizează că principiile postului sunt rodul experienţei milenare a Bisericii, realismul lor fiind demonstrat de generaţiile  de înaintaşi care l-au respectat cu multă sfinţenie.

Este însă foarte important,  spune părintele Gheorghe Nicolae Şincan – ca postul alimentar să fie dublat de cel duhovnicesc, prin înmulţirea rugăciunilor şi prin participarea la slujbele Bisericii”.

În continuare, autorul oferă pilde şi istorioare despre lăcomia de bani şi avere şi ignorarea advăratelor valori.

“Dacă îi întrebi, oamenii înţelepţi îţi răspund că adevăratele comori sunt dragostea, familia şi sănătatea, înţelepciunea, bunătatea, omenia, generozitatea… Să ajuţi un om aflat în necaz, să spui o vorbă bună unui om necăjit, să înveţi să ierţi şi să ceri iertare, la rândul tău. Iată comori pe care oricine le are la îndemână! Nu ne rămâne decât să le folosim, căci aceste comori nu dispar niciodată, dimpotrivă, se tot adună.”

Părintele duhovnic precizează în încheiere:

Încercând să-i dăm postului sensul său adevarat, acela de curăţire de patimi şi apropiere de Dumnezeu, şi să nu-l ţinem doar pentru că este „un obicei sănătos”, vom reuşi ca la sfârşitul acestei perioade, să-L primim, curaţi la trup şi suflet, pe Mântuitorul Hristos şi să ne bucurăm cu toată fiinţa de Sfântă  Învierea Sa.”

         În Duminica a II-a din Post – părintele explică Evanghelia zilei. Este uimitor faptul că părintele încearcă să descopere  o legătură între Cuvântul Evanghelic şi  practica vieţii de zi cu zi. Şi aici ar trebui subliniat faptul că, fără exemplificări actuale, învăţăturile evanghelice nu ar putea fi atât de uşor însuşite. Evanghelia acestei duminici se referă la vindecarea slăbănogului din Capernaum care, la îndemnul lui Iisus, se scoală, îşi ia patul şi umblă!

         Uimirea cărturarilor şi a fariseilor este cu atât mai mare, cu cât Iisus îi spusese slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” Scandalizarea loc nu cunoaşte margini.

         Predica are drept motto: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veti ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute(In. 20, 22-23),

şi se axează pe valorile supreme ale omului:

“În ierarhia valorilor pe care oamenii le deţin, viaţa şi sănătatea sunt în vârful piramidei. (…) Da, sănătatea şi viaţa pe care încă o mai avem, sunt valori inestimabile.  Dar sunt ele oare valorile supreme pe care le deţinem?” Autorul lucrării explică pericopa din Evanghelia zilei:

„Înainte de a-l vindeca, Domnul Iisus se ocupă de urgenţa urgenţelor. Acest om, ca oricare altul, era înainte de toate, un păcatos. Cea mai tristă realitate despre el nu era situaţia lui fizică, ci era starea lui spirituală. Problema lui cea mai mare nu era faptul că se găsea imobilizat pe patul de suferinţă, ci faptul că păcatele lui nu erau iertate. Spre marea mirare şi indignare a celor prezenţi în acel loc, Domnul Iisus i-a spus bolnavului: „Fiule iertate-ţi sunt păcatele tale !”, Unii din cei prezenţi l-au şi acuzat în mintea lor pe Domnul de blasfemie: „Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Ce trist era faptul că ei stăteau chiar atunci în faţa lui Dumnezeu întrupat în Hristos, şi nu l-au cunoscut. Domnul Iisus, cunoscându-le  gândurile, le-a răspuns: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice : „Scoală-te ia-ţi patul, şi du-te la casa ta.” Imediat, omul din centrul atenţiei s-a sculat, şi-a luat rogojina pe care fusese întins şi a ieşit sub privirile uimite ale celor prezenţi.

 Înainte ca acest om să fie vindecat, el a fost iertat. Înainte ca Domnul să-i rezolve problema picioarelor lui, Domnul Iisus i-a rezolvat problema sufletului. Urgenţa numărul unu a existenţei, este iertarea de păcate. Această iertare nimeni nu o poate oferi decât Dumnezeu. Domnul Iisus are autoritatea să ierte păcatele pentru că El este Dumnezeu şi prin moartea Sa pe cruce, El este Mântuitorul  păcătoşilor”.

Cum să nu înţeleagă cineva nişte adevăruri atât de simple? Şi totuşi… oamenii se gândesc întâi la trup şi apoi la suflet. Şi aceasta pentru că le este mai aproape trupul, sunt oameni trupeşti înainte de a fi oameni duhovniceşti.

Următoarea duminică din Post ar ca subiect evanghelic Chemarea ucenicilor (Marcu 8,34-38; 9,1). Foarte important în acest context este asumarea crucii de către fiecare    « Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea către Galateni, aduse aici drept motto, sunt edificatoare: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine„. (Gal. 2, 20)După ce explică Evanghelia, Gheorghe Nicolae Şincan aduce unele precizări necesare, referitoare la purtarea crucii la două milenii după Învierea lui Hristos.„În cuvintele Evangheliei din a treia Duminică a Postului Mare, Învăţătorul desluşeşte taina legăturii dintre suflet, mântuire şi Sfânta Cruce. Şi de ce ni s-ar părea ciudat că, la începutul celui de al treilea mileniu, Sfânta noastră Biserică, arată încă o dată Crucea, ca drum de viaţă şi de fericire autentică, că Biserica dintotdeauna crede şi mărturiseşte că numai în Crucea lui Hristos este mântuire”.Părintele subliniază şi scoate în evidenţă importanţa crucii în viaţa creştinului şi face un apel ferm pentru ca oamenii să nu refuze crucea şi să n-o scoată din şcoli, instituţii, case şi mai ales, din sufletul lor: “Astăzi, după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul Bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în Biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci privind la Sfânta Cruce şi cugetând la patimile Domnului, uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mântuirii. Şi până nu este prea târziu trebuie să înţelegem că salvarea noastră  ne este dată prin Cruce. Crucea este prima şi ultima hartă a lumii. A-ţi lua Crucea înseamnă a avea propria Cruce, fără de care nu te poţi orienta pe pământ. A nu avea Cruce, a nu-ţi lua Crucea, înseamnă că nu poţi, nu vrei, nu ştii, nu înţelegi să răspunzi la chemarea lui Dumnezeu, la iubirea lui Hristos, la împlinirea Duhului Sfânt; înseamnă că-ţi pierzi definitiv sufletul în cotloanele acestui neam desfrânat şi păcătos. A-I urma lui Hristos,  înseamnă a te orienta în Cer. Fără de cruce pierim, oameni buni !”Dumnezeu ne cheamă să-L urmăm. Nu-l putem urma fără crucea noastră. N-o putem lăsa în seama altora.

“Este chemarea la a fi oameni adevăraţi, deplini, desăvârşiţi, fii ai lui Dumnezeu. Astăzi Domnul Hristos nu ne spune cum le spunea contemporanilor Săi : „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni„, nouă ne spune : „Luaţi  Crucea şi veniţi după Mine! Vă voi face Oameni”!

         A IV-a Duminică din Post este reezervată alungării diavolului dintr-un copil, imediat după minunea Schimbării la Faţă a lui Iisus. De remarcat, dorinţa tatălui copilului demonizat de a ajunge la credinţa advărată: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9,17-32)

         Autorul porneşte în predica sa de la un cântec popular: „Omul când e necăjit / Se cunoaşte pe păşit, / Că păşeşte-ncetinel/Cu năcazul după el”, şi de la faptul că suferinţele copiilor îi afectează şi sunt adevărate drame pentru părinţi.

Părintele explică de ce prezenţa lui Iisus i-a dat Tatălui speranţă şi încredere de a apela la El, deşi  ucenicii nu putuseră să-l vindece pentru că lipsea rugăciunea şi postul.

“Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său.”

(…) Credinţa, rugăciunea şi postul, iată medicamentele adevărate ale tuturor necazurilor noastre. Nu credinţa formală, de mântuială, ci aceea străbătută de adâncul smereniei. Nu rugăciunea mecanică, întâmplătoare, ci aceea care actualizează dialogul minţii şi sufletului nostru cu Dumnezeu.”

În a  V-a Duminică din Post, Evanghelia este axată pe cearta fiilor lui Zevedeu pentru locurile din stânga şi dreapta Învăţătorului, la care Iisus le-a spus: “Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10,32-45).

Şi aici, pentru prima oară, Învăţătorul le dezvăluie ucenicilor pentru ce a venit în această lume.

“Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Ev. Marcu 10,44-45).

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan oferă mai departe interpretări ale acestei pericope.

Între atitudinea lui Iacob şi Ioan şi cea a lui Iisus, vedem cum se desfăşoară două logici opozante. Cea a fiilor lui Zevedeu, care este o logică foarte umană.  Cu ea suntem alimentaţi  de  regulă  la ieşirea din şcoală, sau din mijlocul familiei: „să munceşti, să  lupţi, să ai succes” şi logica dumnezeiască  a lui Iisus, care vine să anunţe suferinţa şi perspectiva morţii  pe Cruce în legătură de iubire cu Tatăl. 

Un lucru de luat în seamă.  După  Sf. Ev. Matei, cei doi nu îndrăznesc să-I adreseze ei  înşişi  cererea, ci o lasă pe mama lor s-o facă pentru ei. »

(…) Este dificil să refuzi fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Şi mama a ales momentul când era singur Mântuitorul,  s-a apropiat  de El închinându-I-se, şi a cerut ca cei doi fii ai ei “să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa” întru împărăţia Sa.

Aşadar Salomea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei. Şi n-a prevăzut nici ea şi nici copiii săi, unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au şi meritat un răspuns aspru: ” Nu ştiţi ce cereţi!”

Pentru că Sfânta Scriptură nu ascunde nimic şi prezintă evenimentele corect şi realist, trebuie să spunem că ceilalţi ucenici “când au auzit s-au mâniat pe cei doi fraţi ».

Următoarea interpretare este cea din Duminica Floriilor, din pericopa (Ev. Ioan 12,1-18.) – referitoare la episodul Învierii lui Lazăr din Betania, ceea ce constituie prilej de reflecţii:

« Intrarea solemnă în Cetatea Sfântă  Iisus este momentul care marchează sfârşitul perioadei de discreţie şi siguranţă şi începutul unei inevitabile confruntări cu autorităţile politice şi religioase. Când fariseii s-au scandalizat de această efervescenţă veselă,  Mântuitorul le spune:Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga(Lc.19,40).

Este curios cum mulţimea a ştiut să-l recunoască pe Hristos ca Mesia întâmpinându-l cu cuvintele „Osana!… Osana!”. Ce frumos, ce minunat! Nu ştim însă cât se bucura Hristos în acele clipe. Ce va fi fost în sufletul Său, nu putem şti. Sigur însă, nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că aceasta nu-i o poveste  de adormit copiii. “Osana” era mai mult decât o urare frumoasă sau o manifestare simplă de bucurie. “Osana” s-a constituit într-o mărturisire deosebită a identităţii lui Iisus. „Osana“ era un strigăt, „ Doamne-ajută“, în timp ce „Fiul lui David“ era o recunoaştere a originii Sale, dar şi confirmarea împlinirii profeţiilor mesianice, căci Dumnezeu îi făgăduise lui David un Răscumpărător din neamul său. Declaraţia „Cel ce vine întru numele Domnului!“ îl identifică explicit pe Iisus cu Mesia cel aşteptat, aceasta fiind şi formula preferată de profeţi.

Este curios, că de multe sute de ani iudeii îl aşteptau pe Mesia şi acum îl aclamă pe acest Învăţător ce intră în Ierusalim călare pe un asin. Dar şi mai curios este, că nu putem înţelege, cum această mulţime L-a recunoscut ca Mesia  duminica, iar vineri în faţa lui Pilat, nu a mai avut puterea sau curajul să o facă. Ba mai mult, cei ce au strigat în acea zi de vineri, au fost cei care şi-au asumat osânda asupra lor şi a copiilor lor, pentru condamnarea Celui nevinovat. Între „Osana…” şi „Răstigneşte-L”,  erau  doar patru zile. Au aclamat într-o zi şi au hulit în alta. Într-o zi L-au primit ca pe un împărat, iar după câteva zile L-au condamnat ca pe un răufăcător.”

Anumite amănunte din această predică sunt menite să lămurească unii termeni:

“Şi ce a fost mai surprinzător este că, fără nici o pregătire, sau plănuire dinainte, poporul cu un glas L-a proslăvit,  cântând următoarele: „ Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”  (Matei 21:9).  Cîntarea Osanei a continuat pînă la templu, unde chiar şi copiii strigau cu glas tare. Întâmpinarea Domnului Iisus la intrarea în Ierusalim şi strigătele de Osana, i-au facut pe mai marii religioşi să-L învinuiască de tolerarea blesfamiei. „Osana” nu se rostea pentru muritori, ci era păstrat doar pentru divinitate (Ioan12:13 ; Luca 19:38).

Personal, eu am înţeles foarte târziu sensul cuvântului “osana”. Mai sunt şi alte cuvinte al căror sens nu l-am dezlegat pe deplin decât foarte târziu. Osana, este un cuvînt care exprimă bucurie şi provine din aramaicul hosanna. Literal termenul are semnificaţia de “ajută-ne, te rugăm” sau “mântuieşte-ne”! Fiind un strigăt, o rugăminte adresată divinităţii  pentru a interveni, a ajuta în actul salvării sau a mântuirii. Cu timpul, ea a devenit şi o expresie de laudă, dar fără îndoială, mulţi o mai foloseau în sensul ei primar în care apare în Psalmul 118,25 : ”Doamne ajută, Doamne dă izbândă”.

Părintele Gheorghe Nicolae Şincan adresează cu acest prilej întrebări credincioşilor, şi anume, cum îl întâmpină ei pe Iisus Hristos?

“E Duminica Floriilor şi e vremea să ne întrebăm şi noi cu ce fel de

rugăciune Îl întâmpinăm pe Domnul Hristos. Care sunt  faptele noastre? Ne-am învrednicit şi noi să postim după putere? Ne-am pus în minte şi în inimă gândul bun de a ne mărturisi păcatele? Suntem şi noi apostoli bucuroşi sau vicleană Iudă? Cântăm „Osana” şi mai apoi „Răstigneşte-L”? Azi îl cinstim, iar mâine-l scuipăm şi-l batjocorim? El nu vrea să-i strigăm „Osana… Osana”, dacă faptele noastre spun „Răstigneşte-L”, că spune Scriptura: „Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care M-a trimis”.

         Învierea Domnului este prilejul unei predici de excepţie în care părintele subliniază, conform Evangheliei lui Ioan 1,1-17  faptul că Isus este Lumina lumii şi că Paştele este “sărbătoarea speranţei pentru cei prăbuşiţi”. Este subliniată semnificaţia Învierii pentru cei de atunci şi pentru cei de azi.

         În Duminica a II-a după Paşti se citaste Evangelia după Ioan 20,19-31, adunarea ucenicilor în Cenacol, apariţia Învăţătorului, neîncrederea şi apoi mărturisirea lui Toma, după ce-şi aşează degetul în coasta Mântuitorului, cu fraza care a rămas până în zilele noastre la Sfânta Liturghie, “Domnul meu şi Dumnezul meu” (Ioan, 20,28).

Astăzi Toma apostolul, e  purtătorul nostru de cuvânt. În această lume fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea Tatălui (Matei 10:32)”.

Următoarea predică este, în mod firesc, conform Calendarului Liturgic, cea despre Paştele Blajinilor.

         “Paştele Blajinilor este, în primul rând, sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi, Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în altele, după Săptămâna Luminată. În trecut strămoşii răposaţi se numeau ,,blajini”. (din slavonă) Poporul a denumit această zi Paştele Blajinilor, în mod impropriu. Unii necunoscând adevărul au inventat diferite  pseudolegende.  Prima luni din a doua săptămâna după Paşti, se mai numeşte Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Paştele Blajinilor, Păştelele sau Matcalăul. De obicei, credincioşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi.

Blajinii sunt fiinţe mitice, care trăiesc pe Tărâmul celălalt, dar păstrează legături cu lumea noastră. Se crede că ei provin din copii nebotezaţi, morţi imediat după naştere. Alţii spun că Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi duc cam aceeaşi viaţă ca noi, având oraşe şi sate. La sfârşitul lumii, ei vor lua locul oamenilor pe pământ.
Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici şi Oameni Roşii. Ei locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei. Unii dintre ei au apucături duşmănoase.  Cele mai multe legende îi prezintă însă ca pe nişte fiinţe miloase, devotate lui Dumnezeu.”

         Părintele subliniază în încheiere că bucuria de odinioară prilejuită de Paştele Blajinilor, nu mai este aceeaşi, astăzi.

         În Duminica a III-a după Paşti se citeşte Evanghelia lui Marcu 15,43-47 si 16,1-8 –  referitoare la înmormântarea lui Iisus şi la apariţia acestuia a treia zi  în faţa Mariei Magdalena, şi episodul mironosiţelor care vin la mormânt şi nu-L mai găsesc pe Învăţător, ci doar un tânăr  înveşmântat în alb care le-a spus că Iisus a înviat şi să meargă să spună în Galileea, ucenicilor şi lui  Petru.

         Sub titlul atât de inspirat “Bucură-te dăruind” – autorul lucrării explică versetele biblice şi semnificaţia lor.

            În Duminica a IV-a după Paşti   Evanghelia este din Ioan 5, 1-15, referitor la vindecarea  unui bolnav la scăldătoarea din Vitezda, care sufera de 38 de ani.

            Autorul face o pledoarie pentru prietenie.

În aceasta Duminică, cuvântul Evangheliei ne vorbeşte despre una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru, în Ierusalim. Aflându-se la o scăldătoare numita Vitezda (sau Bethesda), Domnul a întâlnit pe un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare, se vindeca.

Cel pe care l-a intâlnit Hristos, neputând umbla, se târa şi de aceea nu ajungea niciodată la timp. El însă astepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată va reuşi şi el să intre primul în apă şi se va vindeca. Mântuitorului i s-a făcut milă de acel om şi când l-a întâlnit i-a spus: „Ia-ţi patul şi umblă„, iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla.

Textul evangheliei ne mai dezvăluie un detaliu, un amănunt semnificativ, foarte interesant şi  extrem de important, care merită consemnat şi de care trebuie să ţinem cont. Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: „Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea” .

Din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Pe acesta însă l-a găsit Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşa se şi  prezenta pe Sine Domnul, ca fiind Prietenul celor în nevoi, al celor marginalizaţi, al celor fără prieteni. De multe ori a intrat în casele celor urâţi de oameni sau izolaţi, a mâncat cu ei şi le-a adus mângâiere sufletească, arătându-le o prietenie sinceră. Mulţi din cei care ajungeau să-L cunoască simţeau în El un Prieten devotat, care se interesează de nevoile lor şi le slujeşte. Aceia care-L aveau Prieten, simţeau că bucuria cerului a coborât în mijlocul lor.”

         În Duminica a V-a după Paşti se vorbeşte în Evanghelie despre văduva din Samaria pe care Iisus a întâlnit-o la Fântâna lui Iacov.

         Părintele Şincan explică despre simbolistica fântânii.

“Fântâna este locul unde poţi să-ţi astâmperi setea. Dacă fântâna este mai adâncă, apa ei va fi mai curată şi mai rece. Dezvoltată în textul sacru ca o realitate concretă bine conturată prin ceea ce s-a scris sub inspiraţie divină, tema fântânii, apare în Sfânta Scriptură, în cartea „Facerii”, cap. 24. Sluga lui Avraam, Eliezer, e trimisă de acesta să-i găsească soţie fiului său. Poposeşte la o fântană, şi o întâlneşte pe Rebeca, cea care-i va deveni soţie lui Isaac. Tot în cartea „Facerii”, în cap. 29  apare fântana, ca element de întâlnire între Isaac, şi viitoarea sa soţie. Iar Moise se întâlneşte cu fiicele lui Raguel, preotul din Madian ( Exod 2, 15 – 21), tot lângă fântână.

Dacă Vechiul Testament relatează rolul fântânii în vieţile unor persoane biblice importante pentru istoria omenirii, în Noul Testament, în preajma unei fântâni, lui Hristos i se făcu foame, apoi i se făcu sete, apoi le ţine apostolilor un scurt cuvânt despre holde şi seceriş, realităţi ce duc cu gândul la pâine şi la apă, la lucruri obişnuite cu alte cuvinte.”

Predicile părintelui Şincan sunt adevărate întoarceri în timp, istorisiri reînviate la care cu toţii luăm parte, uneori ca protagonişti pentru că autorul ne introduce cu tact în atmosfera aceea.

De asemenea, ne aminteşte că una din virtuţile creştine pe care Iisus pune mare preţ este caritatea. El ne învaţă să fim buni şi iertători cu semenii noştri şi să împărţim cu ei ce avem.

 “A da de băut unui călător însetat, era considerat ca o datorie sfântă,  însă ura dintre iudei şi samariteni, oprea femeia să facă un bine lui Iisus. Şi se uită la el ciudat, şi toate prejudecăţile care erau în mintea ei au început să se manifeste. (…)

Ca un trăznet din cerul arzător de vară a căzut peste ea declaraţia divină, bruscă, totală. Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întoarce paginile din istoria vieţii ei şi scoate la iveală lucruri pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Trăia în păcat şi nu era dispusă să admită acest lucru. Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. A început să vorbească despre diferenţele religioase dintre evrei şi samarineni, deşi  nu era interesată de aceste diferenţe, că nu punea preţ pe rânduielile lui Dumnezeu, dar astfel căuta să mute de pe ea lumina reflectorului.

Aşa fac  oamenii, când religia le cere o schimbare în comportamentul lor,  schimbă subiectul. Fiinţa umană nu îşi recunoaşte cu uşurinţă starea disperată. Când însă o face, e cu un pas mai aproape de Împărăţia cerurilor. A încercat  şi ea să  schimbe subiectul. Dar, spre fericirea ei, când L-a întalnit pe Hristos, care i-a dezvăluit calea către viaţa liberă de păcat, cu adânc respect i-a zis: „Doamne văd că eşti prooroc”.

Cu adevărat, femeia l-a găsit pe cel de care avea mare trebuinţă. Şi spre lauda ei, a înţeles într-o clipită că trebuie  să se privească pe sine cu onestitate. Mântuitorul,  a ajutat-o să se spovedească şi a vindecat-o de viaţa ei dezordonată. Ba mai mult, s-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter. A devenit  propovăduitoare a cuvântului lui Dumnezeu. Şi nu una oarecare, ci o  sfântă, sfânta Fotini!  Episodul relatat de pericopa evan- ghelică, se încheie în cetatea în care Iisus acceptă să rămână “două zile”, oaspete al poporului samarinean.”

Duminica a VI-a după Paşti (Ioan IX, 1-38) – este Duminica orbului din naştere. Predica are ca titlu: „Judecata fără cap” iar ca motto, cuvintele lui Iisus: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit”.  (Matei 12, 36-37)

Părintele Şincan se apleacă asupra noţiunii de “prejudecată” şi influenţa ei asupra oamenilor. Definiţia pe care ne-o oferă  Micul Dictionar Enciclopedic, (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), referitoare la prejudecată, este următoarea: “Prejudecata este o idee pe care cineva şi-o face, înainte de a avea un minim de informaţii legate de un anumit subiect, eveniment sau persoană. (…)

În Sfânta Scriptură nu există termenul “prejudecată”, însă cartea Sfântă  are multe de spus despre ea. Aflat în plin interogatoriu în faţa lui Pilat, Mântuitorul este întrebat de acesta :“ Tu eşti regele iudeilor?” “ De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?”( Ioan 18,33-34 ). Parafrazând cuvintele Mântuitorului, putem înţelege astfel sensul întrebării Lui: “Este convingerea ta personală,  sau este o prejudecată?”

O ilustrare a prejudecăţii o putem găsi şi în relatarea vindecării orbului din naştere, a cărei pericopă evanghelică s-a citit astăzi, la Sfânta Liturghie”.

Aici se ridică o problemă spinoasă. Dacă un om este în necaz, ceilalţi întreabă, aşa cum au făcut şi ucenicii în cazul orbului din naştere: cine a greşit, el sau părinţii lui?

“La întrebarea lipsită de logică a ucenicilor, Iisus le  răspunde: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” ( v. 3 ). Domnul Hristos  avea toate motivele să se mânie pe ei, pentru felul greşit în care interpretau lucrurile, pentru prejudecăţile care le dominau mintea, pentru lipsa de logică în gândire, pentru necunoaşterea Scripturilor. Şi totuşi, Iisus le-a răspuns calm, demontând şurub cu şurub prejudecata lor. Dacă ar fi cunoscut mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea întrebare. Cunoaşterea adevărului ne va feri de o mulţime de amăgiri, rătăciri şi prejudecăţi.”

 Împletind în chip duhovnicesc Cuvântul lui Dumnezeu cu practica oamenilor, părintele explică, dând nenumărate exemple,  toate lucrurile, conceptele şi întâmplările care ar putea creea nedumeriri. Pentru că dacă omul nu înţelege, refuză mesajul.

În Duminica a VII-a după Paşti Evanghelia se axează pe cuvintele lui Iisus adresate Tatălui, în legătură cu Preaslăvirea Sa (Ioan XVII, 1-13).

Părintele îşi intitulează predica într-un mod foarte plastic: Un partener pentru proiectele noastre” şi subliniază prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. A doua parte a predicii are ca temă cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17,3) .

Calea spre nemurire este aceasta: să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-a trimis. Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Sfântul Ioan vorbeşte despre “a-l cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva.”

Părintele arată şi câteva căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu:

O cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iubiţi credincioşi, este să citim Sfânta Scriptură. (…)

O altă cale, care ne duce în intimitatea lui Hristos, care ne face să-L simţim, să-L pipăim şi să-L gustăm pe Hristos, sunt Sfintele Taine. În Biserică unde se oficiază Sfintele Taine, omul se întâlneşte cu Dumnezeu.”

Predica despre Rusalii este, desigur, una dintre cele mai relevante, pentru că ea este legată de prezenţa Celei de-a Treia Persoane Divine – Duhul Sfânt.

“Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric şi un fapt vizibil, cu urmări pentru umanitate. În turnul lui Babel, pentru prima oară, neamurile de sub cer încep să înţeleagă, că nu mai pot trăi de capul lor, fără Cuvântul lui Dumnezeu. Acum, se întemeiază Biserica creştină şi primele suflete primesc un certificat de Botez, fiindcă Hristos deja este un Crez. Pogorârea Sfântului Duh este actul prin care Dumnezeu a pecetluit întru eternitate naşterea Bisericii Sale.

Suntem chemaţi astăzi să retrăim un eveniment, nu care s-a petrecut cândva şi care ţine exclusiv de domeniul trecutului, ci la fel de actual şi pentru noi. Este invitaţia pe care Dumnezeu ne-o face şi nouă de a ne sfinţi şi mântui prin Biserică. Aşa după cum apostolii şi contemporanii lor, s-au schimbat radical prin umplerea lor cu darul Duhului Sfânt, fiind apoi capabili să săvârşească fapte la care mai înainte nici măcar nu puteau visa, la fel şi noi suntem chemaţi să ne deschidem sufletele aceluiaşi Duh Sfânt, şi să ne adăpăm din izvorul vieţii celei veşnice care răsare pururea din Biserica lui Hristos.”

Partea a doua a predicii este numită foarte sugestiv: “Zidul plângerilor noastre”

“Se spune că de  două ori pe an, evreii se duc la Zidul Plângerii şi scot bucăţelele de hârtie îndesate între crăpăturile acestuia, apoi le duc pe Muntele Măslinilor unde le îngroapă. Din crăpăturile zidului se scot milioane de bucăţi de hârtie, pentru a face loc noilor rugăciuni. Templul din Ierusalim nu a fost pentru poporul evreu doar un simbol al credinţei lor în Dumnezeu, sau locul suprem al săvârşirii cultului public. Pe muntele unde regele Solomon a zidit pentru prima oară casa lui Dumnezeu, evreii au considerat, pe bună dreptate, că sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, Care veghează, le ascultă rugăciunile şi îi povăţuieşte.

Citind  acestea, m-am gândit că şi noi avem cu toţii un „zid al plângerilor” noastre.  Un zid pe care-l vizităm uneori doar pentru a ne depune acolo plângerile. Nu şi mulţumirile.  Şi slavă Domnului,  plângeri avem până-i lumea!  Mulţumiri avem puţine! Zidul acesta este Sfânta Biserică. Ea  e mereu vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor ce se perindă în istorie.”

        Urmează în ordinea Calendarului Liturgic,  Duminica tuturor Sfinţilor, bazată pe Evanghelia după Matei  X, 32-35; 37-38; XIX, 27-30 . Predica poartă un titlu edificator : « Cine cinsteşte sfinţii, nu este niciodată singur ».

« Cinstirea lor are ca scop păstrarea vie în memoria Bisericii luptătoare, a vieţii şi a faptelor bune săvârşite de aceştia, spre a servi drept pilde vrednice de urmat pentru credincioşii din toate veacurile. Prezenţa lor ne dă curaj. Sunt cei mai apropiaţi prieteni ai omului. În ceruri fiind,  cunosc nevoile celor de pe pământ, se bucură sau se întristează de faptele noastre şi pot interveni atunci când sunt chemaţi în ajutor. În lumea celor adormiţi se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea, pacea, ferirea de orice rău a tuturor celor care pomenesc şi măresc  pe pământ numele lor. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru că El este creatorul şi Stăpânul nostru suprem, iar pe sfinţi, pentru că sunt slujitorii şi prietenii Lui. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru Sine Însuşi, iar pe sfinţi, pentru darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu.

În cultul Bisericii Ortodoxe, cinstirea Sfinţilor ocupă un loc de seamă, iar slujbele prin care cerem ajutorul şi mijlocirea lor pentru mântuire, sunt multe şi felurite. Cinstirea sfinţilor nu este un obicei, o tradiţie omenească, ceva fără temei, ci o poruncă divină, cuprinsă în Sfânta Scriptură. Sfântul şi Marele Apostol Pavel, adresându-se neamului său zicea: ” Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evr. 13, 7). Cuvântul acesta este o porunca azi şi pentru noi.”

Părintele încheie astfel predica sa:

 “În viaţa de zi cu zi omul are nevoie de modele pentru a se ghida. Modelele crestinului sunt sfinţii.”

În partea a doua a predicii, autorul subliniază că aceasta este O sărbătoare plină de  speranţă”:

 “Biserica, se face astăzi purtătoarea de cuvânt a valorii care se numeşte: “sfinţenie”.

Nu este uşor pentru oameni să înţeleagă ce înseamnă să fii sfânt, ce înseamnă sfinţenia. Le este  greu şi  celor care, în fiecare dimineaţă, după ce se trezesc, încep ziua cu rugăciunea, “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Unii însă au anumite standarde la care se raportează. Omul pragmatic al zilelor noastre ar spune astfel: fericiţi cei bogaţi, cei care râd şi se distrează, cei vicleni care nu sunt prinşi. Sunt fericiţi cei care pretind, cer şi obţin totul imediat, cei puternici, cei care duc războaie şi le câştigă, sau cei care-i persecută pe alţii. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri şi moduri greşite. Cei mai mulţi  se înghesuie în aceleaşi locuri.”

Părintele lansează următoarea întrebare:

 “Este posibilă sfinţenia? Un răspuns ar trebui să îl căutăm în perioada de început a Bisericii, în timpul când creştinismul se propovaduia în taină, când în Biserică apăreau primii martiri pentru credinţă.  Un alt  răspuns ar trebui să-l căutăm  în perioada Sfinţilor Părinţi, a celor care au aprofundat învăţătura Bisericii, au apărat-o împotriva erorilor dogmatice, a ereziilor şi a schismelor.  Un alt răspuns trebuie să-l căutăm în timpul Sfântului  Ioan Gură de Aur, când căutarea bogăţiei era pe primul loc în viaţa tuturor. El, sfântul,  îl îndemna pe bogat zicând : „Averile pe care le pui în mâna săracilor le pui într-o visterie sigură”.

 Iar în încheiere, adresează o invitaţie tuturor creştinilor:

“Avem obiceiul să îngenunchem în faţa sfinţilor, dar astăzi mai mult ca oricând fiecare sfânt, ne face un semn şi ne spune: „Acum ridică-te, mergi, şi fă şi tu ceva”.

Duminica a doua după Rusalii – are ca Evanghelie chemarea lui Petru şi a lui Andrei de către Iisus pentru a-i face “pescari de oameni.” (Matei IV, 18-23),  numindu-i pe sfinţi “Ambasadorii cerului pe pământ”.

         Părintele oferă şi o definiţie a sfântului, dată de Dan Puric.

« Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. (Dan Puric).

A treia Duminică după Rusalii  –  (Matei VI, 22-33) – se referă la ispite, la « Îngrijorările vieţii » şi la « Prioritatea priorităţilor » „o chemare din partea Mântuitorului  Hristos, ca mai înainte de a ne îngriji de trup,  să vedem ce este mai folositor sufletului. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă„, (Mt. 6,33)  a spus Domnul. (…)

Iar în Evanghelia după Ioan, cap.16,v.33, Domnul Hristos avertizează şi îmbărbătează în acelaşi timp: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea„.

Duminica a IV-a după Rusalii (Matei VIII, 5-13) – referitor la vindecarea slugii sutaşului, un exemplu minunat de grijă a stăpânului pentru slujitorul său şi de milostivire a lui Iisus care a văzut credinţa acestui sutaş şi i-a îndeplinit dorinţa: “Facă-ţi-se ţie după credinţa ta”.

Duminica a V-a după Rusalii (Matei VIII, 28-34; IX,1) – eliberarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor.

Autorul insistă asaupra pasajului scripturistic în care cei din Gadara L-au rugat pe Iisus să plece. Predica este intitulată: “Rămâi, nu pleca”.

“Fiecare dintre noi ne întâlnim cu Iisus în fel de fel de circumstanţe. În bucurie, în durere, în boală, în speranţă, în dezamăgire, în câştiguri şi pierderi. Dar nici un moment nu este nepotrivit de a-I spune lui Hristos  „rămâi” şi  nici o ocazie nu este justificată de a-I spune „pleacă”. Unii se întâlnesc cu El numai o dată, precum gadarenii. Alţii se întâlnesc o dată şi încă o dată şi încă o dată. De mai multe ori.

În Sfinta Scriptura, Domnul Hristos spune:” Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20). Acestea sunt cuvintele Lui. Şi cuvintele Lui sună ca o invitaţie.

Iată invitaţia Lui: „Eu stau la uşă şi bat„. El vrea o întâlnire cu fiecare faţă în faţă. Să stea la masă cu noi. La masa mântuirii noastre. Dar nu intră cu forţa, ci bate. Revoltător de frumoasă aceasta privelişte. Regele cerului bate la uşă şi aşteaptă. Şi bate iar şi asteapta din nou. Doar doar, va auzi marele raspuns de la noi : „Intră”!”

Duminica a VII-a după Rusalii  (Matei IX, 27-35)  – vindecarea celor doi orbi şi a unui mut demonizat.

Această predică are în componenţa sa, aşa cum spune părintele “O

 întrebare interesantă şi un răspuns pe măsură : « Şi Iisus i-a zis (Martei): Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.    Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? (Ioan 11,25-26)”.

Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei XIV, 14-22) – este episodul înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Predica este intitulată: Pâinea iubirii – şi reflectă Iubirea şi Milostivirea Divină.

A IX-a Duminică după Rusalii – (Matei, XIV, v. 22-34) este episodul când, Iisus aflat în corabie cu ucenicii, îl îndeamnă pe Petru să meargă pe apă, după ce Iisus  potolise furtuna.

         Şi precizează părintele Şincan: Fragmentul evanghelic nu este o parabolă, o istorioară moralizatoare imaginată de Domnul nostru Iisus Hristos,  ci o situaţie concretă, ceva ce s-a petrecut în realitate. Vă propun să-i însoţim pe ucenicii Domnului Hristos într-o călătorie pe Marea Galileii, pentru a înţelege câte ceva din tainele călătoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe “marea vieţii”,  spre ţărmul celălalt. (…)

În timp ce Mântuitorul era în rugăciune, ucenicii erau în corabia ce-i purta pe lacul cuprins de furtună, cu valuri enorme şi vânturi puternice, luptându-se în miez de noapte să ajungă la celălalt mal al lacului. Erau pescari experimentaţi, dar acum erau îngrijoraţi. Aveau nevoie de sprijin.  În zorii dimineţii le-a venit în ajutor Bunul lor Învăţător, ca să le dea o lecţie de credinţă, de viaţă, de biruinţă. A venit mergând pe ape,  ca pe uscat. Când L-au zărit cei doisprezece, i-a apucat teama şi au început să strige, crezând că este o nălucă, dar Iisus le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Doamne, I-a răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. Domnul i-a poruncit să vină şi Petru a început să meargă pe ape, păşind spre Învăţătorul,  dar valurile parcă erau şi mai mari şi vântul bătea mai tare, iar lui Petru i-a slăbit credinţa şi a început să se afunde în apă şi disperat a strigat: „Doamne, scapă-mă!”„Îndată, Iisus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” După ce Mântuitorul şi cu Petru s-au suit în corabie, vântul s-a oprit, iar cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea Lui, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu!Faptul că s-a întâmplat şi altădată,  ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe Marea Galileii, are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În timpul acelui incident, Iisus era cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i: “Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puţin credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. Cine este Acesta,  se întrebau ei,  că şi vânturile şi marea ascultă de El?”(Mat. 8, 27).

Iată o evanghelie pe care o “traim“  şi noi de  multe ori. Una din realităţile cele mai neplăcute ale vieţii, este cea a furtunii.”

Duminica a X-a după Rusalii (Matei XVII, 14-23) – predica poartă titlul: “Eu alerg la Dumnezeu şi-I arăt necazul meu  şi se bazează pe

îndemnul: „Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune” (Romani 12:12)

         Părintele aduce exemple, pilde şi sfaturi, de cum trebuie să se comporte omul în necaz. Ce ne spune Sfânta Scriptură în asemenea momente? Că  Dumnezeu ştie  necazul nostru şi  Lui Îi pasă de noi. „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:7). Nu numai că El cunoaşte necazul nostru, întrucât îl vede, ci de fapt El îl împărtăşeşte cu noi. El a luat natura nostră, fiind făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi. Chiar dacă ar veni moartea, nu trebuie să ne zguduie credinţa, pentru că El a murit şi  prin acest fapt a biruit moartea. Chiar şi în aceasta ne putem bucura. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:35-39) Oricare ar fi pericolul, oricât de năprasnică furtuna, noi putem rămâne calmi având încrederea ca Acela pe care-L căutăm cu disperare şi care domneşte peste toate lucrurile, este cu noi.”

Duminica a XI-a după Rusalii aduce pilda datornicilor din (Matei XVIII, 23-35). Dumnezeu ne adresează îndemnul: Iertaţi şi veţi fi iertaţi:

În Duminica a XI-a după Rusalii, Sfânta noastră Biserică ne pune înainte o pildă teribilă rostită de Mântuitorul Hristos, a datornicului nemilostiv, care ne prilejuieşte o meditaţie asupra împietririi inimii, nerecunoştinţei şi nemilostivirii, de care putem fi capabili noi, oamenii, chiar atunci când ni se face un bine, dar mai ales asupra unui lucru atât de simplu şi atât de greu totodată cum este iertarea.”

De asemenea, predica mai pune în evidenţă faptul că:

Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Ioan evanghelistul: “Dumnezeu este iubire”. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea, sunt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfânta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm. De aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mântuirea fiecăruia dintre noi. (…) Într-o lume ca cea în care trăim, iubirea aproapelui este unica soluţie. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul şi iartă primul, pentru că nu vei avea nimic de pierdut! Avem nevoie de iertare ca de aer.  În lumina evangheliei de astăzi, descoperim cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu toţii greşim şi primim iertarea,  cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Duminica a XII-a după Rusalii – Evanghelia se referă la tânărul care a dorit să-L urmeze pe Iisus, dar care nu s-a putut despărţi de averile sale prilejuind Învăţătorului următoarea remarcă:Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei XIX, 16-26)

         Următoarea Duminică de după Rusalii, cea de-a 13-a – se referă la Vie, la stăpân şi la pilda lucrătorilor răi, nerecunoştinţa şi nestatornicia lor.

         Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei XXI, 33-44)”

         Autorul lucrării spune:Totuşi, iubirea sfârşeşte prin a învinge ura, oricât de înverşunată ar fi ea. Dumnezeu Îşi continuă planul de mântuire, cu sau fără voia poporului. Pentru realizarea planului Său, Dumnezeu foloseşte  Întruparea. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.(Ioan 3,16) Şi Cuvântul s-a făcut trup“. (Ioan 1,14)  Odată cu venirea lui Hristos, Dumnezeu nu se va mai îndepărta de via Lui, care e Biserica, pentru că această vie e însuşi Hristos. Înfiinţând un nou popor, Biserica, Hristos nu rămâne în afara ei, ci îi este Cap, piatră de temelie. În plus, toţi cei care cred în Hristos intră în componenţa Bisericii. Dumnezeu a triumfat!   Împărăţia a fost luată din mâinile viticultorilor răi şi a fost încredinţată “unui popor care o va face să rodească“. (Matei 21,42) Via va da roadele aşteptate pentru că în ea lucrează acum Fiul Stăpânului care a fost trimis de către Tatăl Său şi care va lucra până când întreaga vie va da roadele cele mai bogate.”

         Duminica Înaintea Înălţării Sfintei Cruci (Ioan III, 13-17) are ca titlu firesc “Cruce sfântă, părăsită” – şi izvorăşte din versurile unui poet mistic, Traian Dorz. Părintene Şincan aduce precizări în privinţa crucii ca obiect de cult, ca simbol, ori ca  simple obiect de decor. Pentru persoana care nu crede în “Crucea lui Hristos”, Crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână, sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, Crucea devine o ofensă adusă lui Hristos.”

         A doua parte a predicii se axează pe Convorbirea Domnului Hristos cu Nicodim. Sfintele Evanghelii  redau  şi convorbiri personale, cum au fost cele cu ucenicii Săi,  cu Nicodim sau cu Samariteanca.  Din  grupul de prieteni ai Mântuitorului Hristos, Evanghelia de azi, din  Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, pomeneşte şi reţine numele  acestui personaj de reală duioşie, sincer preocupat să dezlege sensurile şi tainele învăţăturii lui Iisus, un urmaş neabătut, devotat şi aprig apărător al Lui în faţa claselor ostile. Numele acestui iudeu fruntaş şi fariseu învăţat,  era Nicodim. Cu tact şi cu prudenţă, pentru a nu fi detectat de ceata fariseilor, care taxau cu severitate orice formă de trădare sau de inconsecvenţă a membrilor săi, Nicodim s-a strecurat, învăluit de întunericul nopţii în casa unde locuia Iisus. Biruit de curiozitate şi de dorinţa de a afla cât mai grabnic din gura Învăţătorului adevărurile care îl frământau, Nicodim deschide discuţia printr-o mărturisire de credinţă, cel puţin la fel de impresionantă ca cea a sutaşului ce asigura ordinea şi tipicul în ziua răstignirii lui Iisus. În clipa când Iisus şi-a dat duhul pe cruce, forţele naturii s-au dezlănţuit cu atâta furie încât „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat: mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat. Şi ieşind din morminte după Învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora(Matei XXVII, 51-53).  Năucit de iuţeala şi forţa fenomenelor, păgânul sutaş roman, încrustează pe răbojul veşniciei,  neştersele cuvinte: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta

(Matei XXVII, 54).”

Părintele explică sintagma “a doua naştere”. În istoria relaţiilor divino-umane, întâlnirea lui Domnului Iisus cu Nicodim, constituie un moment notabil de cea mai mare însemnătate, deoarece, Iisus îi limpezeşte acestuia,  neclarităţile de credinţă referitoare la naşterea „de sus” şi naşterea „din apă şi din duh”. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.”

Duminica după Înalţarea  Sfintei Cruci are drept Evanghelie  (Marcu VIII, 34-38; IX, 1), şi se referă tot la urmarea Crucii şi la purtarea ei  cu demnitate.

Duminica a  XIV-a după Rusalii – Parabola nunţii fiului de împărat, (Matei 22,1-14), una din pildele Împărăţiei cerurilor.

         „Pilda nunţii fiului de împărat este o pilda relativ simplă, dar plină de semnificaţii: Fiul de Împărat care face nunta este Domnul Hristos; Împăratul este Tatăl Ceresc; nunta este legatura dintre Hristos şi Biserica Sa; cei chemaţi la nuntă sunt cei chemaţi să creadă în Hristos, până la sfarşitul lumii. Dacă evreii, popor ales, au refuzat chemarea la nuntă, au fost poftite „neamurile toate”, prin predica Apostolilor, care L-au vestit pe Hristos în întreaga lume. S-ar putea spune că au fost găsiţi, în sfârşit, oamenii care să stea la masa Mirelui.”

         Duminica a XV-a după Rusalii se referă la întrbarea:”Care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă.   Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22,35-46).

         Predica este deosebit de grăitoare şi poartă titlul: Iubirea este esenţialul vieţii. Se defineşte cu acest prilej, conceptul de “aproapele  nostru”.

         Duminica a XVI-a după Rusalii – are ca Evanghelie pricopa din (Matei 25, 14-30) cu privire la pilda talanţilor, una dintre cele mai frumoase pilde despre darurile lui Dumnezeu.

         Duminica următoare  (Matei 15, 21-28) o are în centru pe femeia cananeiancă a cărei fiică era stăpânită de demon iar predica se intitulează semnificativ: “Rugăciunile mamei ne urmează peste tot”.

         Duminica a XVIII-a după Rusalii se referă la ceea ce în Biblie se numeşte “Pescuirea minunată” (Luca 5,1-11).

Evanghelia după Sfântul Luca istoriseşte momentul în care Mântuitorul cheamă la apostolat primii ucenici.

Duminica a XIX-a după Rusalii – Îndemnurile Mântuitorului de a întoarce răul în bine şi de a întoarce şi celălalt obraz, celui care ne-a lovit.  (Luca VI, 31-36). Această pericopă este un fragment din “Predica de pe Munte” în care  Învăţătorul insistă asupra a trei fapte bune: iertarea, milostenia şi postul.

         În partea a doua a predicii se vorbeşte despre iubirea vrăjmaşilor.

         Părintele Şincan concluzionează: De multe ori credem că, a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine”.

         Duminica a XX-a după Rusalii – este axată pe învierea fiului văduvei din Naim (Luca 7, 11-16).

Următoarea duminică are în centru pilda Semănătorului din (Lc 8,5-15).

Duminica a XXII-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului şi a săracului Lazăr, ajuns în sânul lui Avraam (Lc 16,19-31).

Duminica a XXIII-a după Rusalii are în centru pe demonizatul din ţinutul Gerghesenilor, iar predica se intitulează sugestiv: Diavolul  nu e  jucărie de copii ».

Duminica a XXIV-a după Rusalii. (Lc 8,41-56) – Învierea fiicei lui Iair. Ca titlu, predica sună aşa: Moartea nu e o alegere. Dar viaţa… este” – şi ca motto o strofă din poezia lui Alexandru Vlahuţă “Dormi în pace”.

Duminica a XXV-a după Rusalii – are ca subiect pilda samarineanului

milostiv şi a omului căzut care cobora de la Ierusalim la Ierihon.(Lc 10,25-37).

Părintele Şincan oferă poveţe « Despre ştiinţa de a călători », despre căderi şi ridicări şi despre cum să-l ajutăm pe aproapele nostru atunci când îl vedem căzut.

Duminica a XXVI-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului care-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu  (Luca XII, 16-21).

        A XXVII-a Duminică după Rusalii – are în centru pilda femeii gârbove care avea de doisprezce ani un duh de neputinţă şi se duce la sinagogă şi este vindecată în zi de sâmbătă spre indignarea mai-marelui sinagogii (Lc 13,10-17). Predica  se numeşte: “Ascultă-mă cu ochii”.

         Duminica a XXVIII-a după Rusalii se referă la parabola celui care a invitat la cină pe mai mulţi, dar fiecare a găsit un motiv să nu se ducă şi atunci i-a invitat pe străinii care treceau pe acolo. (Lc 14,16-24).

Duminica a XXIX-a după Rusalii – Parabola celor zece leproşi care au fost vindecaţi şi dintre toţi, doar unul s-a întors la Iisus ca să-i mulţumească. (Luca 17, 12-19). Predica se numeşte : « Ce seamănă omul aceea va culege » – şi titlul  este destul de sugestiv. «Sfânta Scriptură afirmă limpede şi clar că omul are  libertatea să aleagă ceea ce vrea în viaţă şi apoi să suporte consecinţele propriei alegeri. (…) Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa noastră, nu fără un scop anume. O nenorocire gravă, o boală grea şi istovitoare, ne  face să înţelegem că suntem nimic şi totodată ne determină să ne gândim la Dumnezeu, să ne plângem păcatele, şi cu durere în suflet să cerem dumnezeiască milă şi ajutor. În felul acesta vom şti, unde  vom petrece veşnicia”.

Duminica a XXX-a după Rusalii (Luca 18, 18-24) – aceeaşi pildă a tânărului bogat care nu se îndură să  se lepede de averile sale şi să-L urmeze pe Iisus.

Duminica dinaintea Naşterii Domnului. Predica are ca titlu – Să-L căutăm pe Dumnezeu – şi se axează pe călătoria celor trei Magi – călăuziţi de steaua de la Răsărit.

Predica despre Crăciun nu mai are nevoie de prezentare. Întrebarea, însă, din final, ne pune pe gânduri: Nu cumva în prag de sărbatoare, sacul bunătăţilor ne este gol? “

Duminica după Naşterea Domnului (Matei 2,13-23) are în centru Fuga în Egipt a Familiei Sfinte.

Duminica dinaintea Botezului Domnului (Marcu 1,1-8) – predica poartă titlul: Un om nou, cu un mesaj nou. În centrul predicii este figura lui Ioan Botzătorul  „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.(Marcu 1, 2-3).

Astfel era noul profet. Se numea Ioan, iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor! Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământu-lui, cum cred unii!

        Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate parţile, din Ierusalim, din Pereea, din Samaria, din Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi.  Veneau şi cei cei umiliţi şi cei  săraci. Mulţimea alerga pe malul Iordanului, să primească botezul şi se mărturisea de pacatele ei. Ioan  Botezătorul era un om nou cu un mesaj nou. Văzând ei pe Ioan  ziceau între ei: „Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?”  Ioan însă  le răspundea: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”! Tuturor, Ioan le răspundea ca un adevărat profet ce era. (…)

Sfântul Ioan Botezătorul nu va înceta niciodată să fie cel care pregăteşte calea ce duce la Hristos. Chemarea lui la pocăinţă, la reînnoirea sufletească, îşi păstrează, şi astăzi, întreaga ei actualitate” – spune părintele Şincan în predica acestei zile.

Duminica după Botezul Domnului Începutul propovăduirii lui Iisus a Veştii celei bune că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 4,12- 17).

        “Cu Hristos în faţa ispitelor” – aşa se intitulează predica iar cea de a doua parte, Smerenia întrupată – se referă la îndemnul lui Iisus de a purta Jugul său : „Luaţi jugul meu peste voi şi vă învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre”. (Matei 11, 29).

         Duminica a XXXI-a după Rusalii se referă la  Lc 18,35-43 Orbul condamnat la „lumină”. Orbul îl recunoaşte pe Iisus. « Ce ironie a vietii! Un orb vede ceea ce nu reuşesc să vadă cei care au ochi! Sufletul lui vede ceea ce ochii multora nu percep. (…) Grea trebuie să fi fost  suferinţa orbului din naştere.  Dar suferinţa celor ale căror suflete nu percepeau Lumina Dumnezeiască era şi mai mare, iar „drumul” vieţii lor îi ducea spre pierzanie”.

         Duminica a XXXII-a după Rusalii (Luca 19,1-10) se referă la  mai-marele vameşilor, bogatul Zaheu care s-a suit într-un sicomor ca să-L poată vedea pe Iisus şi apoi L-a ospeţit pe Dumnzeu în casa lui. Dumnezeu i–a dăruit harul de a-şi vedea propriile păcate şi să se îndrepte, împărăţind jumătate de averea lui săracilor pe care-i năpăstuise până atunci.

         Predica împrumută cuvintele Maicii Tereza de Calcutta: “Dacă îi judeci pe oameni, nu mai ai timp să-i iubeşti”.

         Ca aprofundare a acestei pericope evanghelice, părintele Şincan aduce noi argumente în partea a doua a predicii, intitulată: Colectorul de taxe căzut în dizgraţia tuturor”.

         “În pregătirea postului Paştelui, pericopa cu Zacheu vameşul, ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, care, altfel spus, e setea de fericire.

Două categorii de oameni erau greu de mântuit în Israel. Vameşii care storceau taxele de la evrei în folosul străinilor şi prostituatele care storceau taxe de pe unde puteau. Interlocutorii, cărora Iisus le spusese că vameşii şi „fetele de pe centură”, vor ajunge în cer înaintea lor, erau iudeii pioşi şi credincioşi, convinşi de corectitudinea lor, pentru că respectau Legea iudaică pe care o identificau cu voia lui Dumnezeu. Adică aceştia, vameşii şi desfrânatele, mai aveau o şansă la mântuire, dacă se pocăiau, însă fariseii în neprihănirea lor nu se mai puteau pocăi, că n-aveau de ce.

În „Salonul de înfrumuseţare al sufletului”, patronat de Iisus, vameşii, prostituatele pocăite şi săracii care l-au însoţit pe El prin Iudeea, erau ridicaţi la statutul de oameni. Domnul Hristos mântuise deja un vameş, pe Matei. Apoi îi mântuise şi şeful. Pe unul micuţ, chel şi burtos, din vărful unui sicomor: Zacheu.”

În Duminica a XXXIII-a după Rusalii (Vameşul si fariseul) (Luca 18, 10-14), părintele Şincan subliniază faptul că Dumnezeu  se uită la inimă” şi nu la înfăţişarea exterioară a omului.

Ne putem da seama uşor  – spune părintele Şincan, – că Mântuitorul a vrut să scoată astăzi în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.

Duminica a XXXIV-a după Rusalii are ca Evanghelie pilda Fiului risipitor (Luca 15,11-32). Predica se numeşte, pe bună dreptate O poveste de iubire fără sfârşit”. După ce explică parabola, îmbogăţită cu exemple grăitoare, părintele conchide: “Dacă este cineva departe de casa părintească, departe de Dumnezeu şi de Biserica Lui, dacă este cineva singur, părăsit, care îşi vede viaţa ratată si visele spulberate, să-şi aducă aminte că pilda Fiului Risipitor este o delicată şi discretă declaraţie de dragoste a lui Hristos pentru noi.”

         Următoarea Duminică se referă la  Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25,31-46) – şi se referă la credinţa şi faptele noastre după care vom fi judecaţi la sfârşitul timpurilor.

„Duminica de astăzi se numeşte  Duminica Judecăţii, Duminica în care se pomeneşte Judecata de apoi, sau Judecata viitoare, ultima Judecată, la care se vor prezenta  în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii de pe pământ. O zi straşnică şi înspăimântătoare. (…)

Ne găsim, cu acest fragment, în faţa uneia dintre paginile cele mai frumoase şi mai intense din literatura religioasă a tuturor popoarelor şi a tuturor timpurilor. Nimeni înainte de Hristos nu reuşise să spună cu mai mare claritate şi simplitate în ce consistă  judecata lui Dumnezeu. Potrivit  acesteia,  cei necredincioşi nu vor fi judecaţi pentru că sunt răi, ci pentru că nu au lucrat binele, nu au putut iubi şi nu au putut ieşi din egoismul lor  distructiv. 

Din analiza fragmentul scripturistic, uşor ne dăm seama că ne găsim în faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii iubirii.  Domnul Hristos  ne spune că la judecată, unul dintre criteriile după care ne va judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată ai judecat tu pe alţii, cu aceea vei fi judecat  şi tu! De ce? Pentru că prin judecata ta, ai scos la iveală ce era în adâncul tău, şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, şi ucigătoare, trebuie să cadă acum asupra ta”.

În această pericopă este cuprinsă şi Regula de Aur a creştinismului.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) – mai este numită şi Duminica Iertării „întrucât  în această zi ne amintim de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, de faptul că ei au pierdut  Raiul,  mâncând din ”fructul oprit”,  şi în loc să recunoască  păcatul neascultării de Dumnezeu şi să-şi ceară iertare, amândoi au pus vina pe altcineva. Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri. De la acel moment, păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie la toată omenirea,  şi noi, ca descendenţi ai lui Adam, am moştenit păcatul de la ei,  şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea(Romani 6:23). Căderea a fost cel mai dramatic moment  pentru toată istoria omenirii.”   

Secţiunea a II-a a lucrării se referă la “Predici la sărbători de peste an” – şi începe cu Ioan Botezătorul, “ultimul şi cel mai mare profet al evreilor”. O altă Sărbătoare este “Întâmpinarea Domnului” (Luca 2, 21-40) şi predica se numeşte În templu, cu Mesia în braţe”.

Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic împărătesc care ne aminteşte de pruncia Mântuitorului Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat.  În fiecare an, la  2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte această importanta zi, în amintirea împlinirii de către Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a două porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei la 40 de zile de la naştere şi ceremonia închinării primului născut de parte bărbătească lui Dumnezeu (Lc. 2, 22-23).  Misterul sărbătorit nu are menirea să ne surprindă ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat de cel al naşterii Domnului, de Crăciun şi Anul Nou. Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a scris despre el în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi (cf. Lc 24,44).”

Sărbătoarea Maicii Domnului (Luca 1,24-38) – şi se referă la Bunavestire de către Îngerul Gabriel a Naşterii Pruncului Iisus.

         O altă sărbătoare este a Sfântului  Gheorghe purtătorul de biruinţă iar Evanghelia zilei este din Luca 21, 12-19 referitor la pătimirile suferite de cei care-l mărturisesc pe Hristos. Unul din aceşti mărturisitori, a fost “Tânarul Gheorghe care  a mărturisit deschis, în faţa întregii curţi imperiale, că este şi va rămâne creştin. A fost supus la chinuri inimaginabile: lovit cu suliţa, bătut la tălpi, strivit cu lespezi de piatră aşezate pe piept, chinuit pe roată, aruncat în groapa cu var, silit să poarte încălţăminte din cuie, obligat să bea otravă, bătut cu bestialitate. El a îndurat toate acestea cu o răbdare extraordinară. Văzând tăria credinţei lui, toţi cei de faţă s-au convertit la creştinism, depărtându-se de idolatrie.

Istoriografii bisericesti, au notat că suferinţele îndurate l-au purificat sufleteşte, dându-i puteri duhovniceşti luminate.  

Se spune că, în temniţă fiind, atingându-se de un mort, acesta a înviat pe loc. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, s-a convertit la creştinism şi şi-a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos. Împăratul, orbit de furie, a dat poruncă să li se taie capetele amândurora. Slăbită, împărăteasa a murit înainte de a ajunge la locul execuţiei.

Pe 23 aprilie 303, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, în faţa întregii oştiri, sufletul său primind cununa muceniciei ».

Înălţarea Domnului o altă sărbătoare importantă a Bisericii.

“Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. (Luca  24,49-53)

  Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul ( Luca 1,5-80)  despre care Domnul Cristos spune: “Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan(Luca 7, 28).

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul despre care, în Stihira Utreniei se spune: „În căruţă de foc urcându-te, te-ai mutat în latura cea luminoasă, o Ilie Tesvitene! Şi pe prorocii cei de ruşine i-ai ruşinat. Cel ce ai legat cerul cu cuvântul, asemenea dezleagă şi greşelile noastre cu rugăciunile tale cele către Domnul şi mântuieşte sufletele noastre!

“Există în tradiţia Vechiului Testament, doi oameni care nu au murit. Unul este Enoh, iar celălalt Proorocul Ilie, sărbătorit în fiecare an pe 20 iulie. Credinţa creştină afirmă că cei doi, Enoh şi Ilie, vor muri abia la sfârşitul istoriei întregii lumi când vor vesti cea de a doua venire a lui Hristos, împlinindu-şi în felul acesta destinul pământesc.

Sfânta noastră Biserică praznuieşte şi cinsteşte în chip cu totul deosebit prin slujbe înălţătoare, pe Sfântul Prooroc Ilie. Viaţa acestuia  se desfăşoară în sec. IX î.Hr. şi o găsim în Sfânta Scriptură în „Cartea a treia a regilor”, capitolele 17-19 şi în „Cartea a patra a regilor”, capitolele 1 şi 2. În aceste scrieri se vede lupta grea, pe care a dus-o Sfântul Ilie cu păgânii din acele timpuri.”

Sfântul Apostol Petru o altă mare sărbătoare creştină. Autorul subliniază în predica sa, curajul şi temerea care au existat în acest om care, pe de o parte, L-a mărturisit pe Iisus Hristos, iar pe de alta, s-a lepădat de El.

La acest răspuns Hristos îi întreabă din nou: „Dar  voi cine ziceti că sunt?” (Mt.16,15) Apostolii tac. Se ridică în numele lor Petru si răspunde înflăcărat, fără ezitări, precis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”.(Mt.16,16) Fără dubii, exact, direct. Domnul este încîntat, uimit, poate şi puţin surprins de acest răspuns corect dat de Petru, drept pentru care pe loc îl fericeşte: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. (Matei, 16,17)”

Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-9.)

“Unul dintre praznicile împărăteşti de peste an, pe care Biserica crestină  îl sărbătoreşte în Postul Sfintei Mării, este  Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  În fiecare an, în ziua de şase august. Acest mare eveniment, s-a petrecut în anul treizeci şi trei al vieţii Domnului Hristos.  În ultimul an, al propovăduirii Sale. Domnul, le-a spus ucenicilor Săi, că vor merge la Ierusalim, unde trebuia  să pătimească de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât.  Ucenicii  s-au întristat foarte tare. Iar Petru I-a spus: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta(Matei 16, 22). Atunci, Domnul Hristos, le-a făgăduit unor ucenici că, după puţine zile, le va arăta  Slava Sa.  „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa(Matei 16, 28).

Adormirea Maicii Domnului (Luca 10, 38-42; 11, 27-28) – este adus în discuţie episodul cu cele două surori, Marta şi Maria atunci când au primit vizita Învăţătorului.

“Toate predaniile vechi ne spun, că viaţa Maicii Domnului pe acest pământ, a fost ca o prea frumoasă cunună, împletită din bunătate şi blândeţe, din milă şi iubire. Pe cei bolnavi îi ingrijea, pe cei necăjiţi îi mângâia, pe cei căzuţi îi îndrepta, deznădăjduiţilor le umplea sufletul de lină şi senină nădejde şi tărie, sădind în inimile tuturor, dragostea de Dumnezeu, ca o adevărată mamă a milostivirilor. Iar dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, sfârşitul a fost dumnezeiesc.

Sfânta Fecioară Maria, este scăparea noastră din nevoi, apărătoarea noastră în primejdii, mângâietoare în suferinţe, mijlocitoare către Dumnezeu şi scăparea păcătoşilor care se întorc cu căinţă la Fiul Său. Nimic mai curat, nimic mai dulce, nimic mai sfânt ca numele de mamă. O mamă bună, este un înger pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi, ca să ne sprijine în lupte, şi să ne mângâie în suferinţe. Cel din urmă cuvânt pe care-l murmură buzele muritorului este numele scump de mamă. Fie bărbat sau femeie, fie copil sau bătrân, pe patul morţii toţi murmură cuvântul mamă, pentru că o mamă întotdeauna este gata a se jertfi pentru fiul său.  Aşa e Sfânta  Fecioară Maria, mama noastră a creştinilor, care este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. (…)

Noi suntem ataşaţi de Maica Domnului şi o simţim ca fiind mama noastră. Într-un imn religios îi cântăm: „O măicuţă sfântă, te rugăm fierbinte/Să ne-asculţi de-a pururi marea rugăminte/Nu lăsa măicuţă să pierim pe cale,/ Căci noi suntem fiii lacrimilor Tale“.

*Sărbătorile Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică a Maicii Domnului,  Bunavestire, Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Acoperământul Maicii Domnului-1 octombrie, Zămislirea Sfintei Fecioare,- 9 decembrie, Punerea în raclă a cinstitului veşmânt al Maicii Domnului-2 iulie,cPunerea în raclă a brâului Maicii Domnului- 31 august.”

         Sfântul Mare Mucenic Mina – o altă sărbătoare importantă în calendarul ortodox.

La începutul secolului al V-lea, unui păstor i s-a descoperit locul mormântului Sfântului Mina. El a văzut cum unul din mieii bolnavi de râie a intrat în apă, apoi s-a culcat pe pământ şi s-a vindecat imediat. Văzând minunea, păstorul a uns cu tină toate oile bolnave şi acestea au fost vindecate. Răspândindu-se vestea, au venit numeroşi bolnavi, tămăduindu-se de orice boală. Între aceştia s-a aflat şi fiica împăratului Zenon, care a fost vindecată de lepră. Sfântul Mina i s-a arătat în vis, spunându-i că în acel loc se află înmormântat trupul său. În semn de recunoştinţă, împăratul a construit o frumoasă biserică, în care a aşezat racla Sfântului. În jurul bisericii a construit mai multe clădiri, încât în scurt timp a apărut un nou oraş, numit Abu Mena, în Deşertul Mariout din Egipt ».

Sfânta Cuvioasa Paraschiva – nu mai are nevoie de prezentare.

„În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Aceasta floare aleasă a Bisericii, numită şi ,,Sfânta Vineri”,  este cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât de  mai bine de 350 de ani, moaştele ei se găsesc la Iaşi.”

Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil această sărbătoare îi prilejuieşte părintelui Şincan meditaţia: “Îngerii din viaţa noastră”.

Sfântul Nicolae – Sfântul cel atât de îndrăgit.

„Sfântul Nicolae este pentru creştinii ortodocşi si catolici, de pe toate meridianele, unul din cei mai îndrăgiti sfinţi pentru facerile sale de minuni, ziua pomenirii sale deschizînd sirul sărbătorilor de iarnă, cînd copiii îl asteaptă, cu emotie, să le aducă daruri. El este ocrotitorul copiilor, dar, totodată, este şi apărătorul marinarilor, brutarilor, fetelor fără zestre, al celor osândiţi fără vină. Ţări ca Rusia şi Grecia, precum şi multe oraşe din Apus sunt patronate de Sfântul”.

Partea a III-a a lucrării este rezervată Meditaţiilor la săptămâna mare şi îi are ca figuri centrale pe Simon din Cirene, pe Iosif din Arimateea, dar şi Trădarea lui Iuda, meditaţii despre Vinerea Mare, gânduri despre Tâlharul de pe cruce, despre Soldaţii, martori ai Răstignirii lui Hristos. Aceste teme sunt dezbătute cu citate şi exemple din Scriptură, din Vieţile Sfinţilor şi din Patristică.

Partea a IV-a – Cuvinte de reculegere are diferite meditaţii la plecarea la cele veşnice a unor persoane pioase, Luciana Petrean, Steluţa Doina Lădariu, Cezara Codruţa Marica, profesorul Constantin Georgescu, Uţu Moldovan, Serafim Duicu, Grigore Miron, Grigore Ploieşteanu, profesorului  Traian Bosoancă, tânăra Raluca Petronela Marian, studentă în anul II la Facultatea de Teologie, Specializarea Artă Sacră, Părintelui Ioan Pădureanu, directorului Ioan Bogdan, Victor Suciu, Aldea Mihai, profesor Teodor Chirteş, Gheeorghe Goina, Aurelia Borda.

Şi în sfârşit, partea a V-a – Pilde, ilustraţii, povestioare încheie în chip binecuvântat acest periplu prin spiritualitatea unui om consacrat Bisericii. Sunt reflecţii despre Dumnezeu şi Marea Lui Îndurare, despre Sfânta Cruce, Biserică – instituţie divino-umană,  despre Om, Călător şi Oaspete pe acest pământ, despre Familia creştină, despre Viaţă, moarte, judecată, despre Păcat, despre Virtuţi, despre Rugăciune şi Diverse teme culese din viaţă.

Pline de tâlc, pline de miez, spumoase, bine alese şi bine întocmite în cadrul lucrării, aceste exemple, pot constitui un îndrumar pentru orice creştin care vrea să înainteze pe calea credinţei, dar şi o lectură plăcută, utilă, agreabilă care îmbunătăţeşte şi edifică sufletul.

CEZARINA ADAMESCU

___________________

19 Octombrie 2011 – Cristina Ştefan: „Dimineaţa, altfel“, Editura Semănătorul, Online (Cezarina Adamescu )

         De ce trebuie mereu să explicăm inexplicabilul? De ce simţim nevoia să disecăm, să mursecăm realul până la limita cu imaginarul? Ce ne frământă şi nemulţumeşte atât încât să dorim să ne creăm propria lume în care să ne desfăşurăm abilităţile, dorinţele refulate, ideile, împlinirile şi neîmplinirile? Întrebări retorice, desigur.

         Proză surprinzător de proaspătă, autentică, de nuanţă autobiografică, tonică, realistă, cu inserturi onirice, ori mai degrabă psihanalitice, roman postmodern de o viociune a exprimării demnă de marii condeieri clasici, acesta este microromanul Cristinei Ştefan, alias Adala Chifor, alias Elina – personajul graţie căruia s-au încropit aceste rânduri.

         Începând de la titlu, destul de sugestiv, dimineaţa promite o zi plină de surprize, e momentul zilei cel mai propice marilor planuri de peste zi. Cât din ele se vor împlini, rămâne la aprecierea scriitoarei, ori la fantezia cititorului.

         Dar, dimineaţa, totul e posibil. Chiar şi o spectaculoasă minune în viaţa ta, neaşteptată şi necăutată, venită intempestiv în peisajul cenuşiu al existenţei diurne şi, mai ales nocturne, cu visele strivite între pleoapele bosumflate încă…

         Singurătatea e personajul principal al acestei cărţi. În toate nuanţele sale. Chiar şi singurătatea-împreună între aceiaşi pereţi domestici, în care, demult nu mai există nici un avânt liric, rutina şi-a pus rugina pe toate paginile albe şi cenuşii ale vieţii în doi. Doar o nefericire i-ar mai putea alătura din nou în simţăminte.

         Zdrenţele unei iubiri fracturate de absenţa copleşitoare şi de micile griji transformate în pricini de stress, care apasă până la pierderea identităţii spirituale.

         Ce ar fi de făcut? Da, noi încercări, fie şi virtuale, de a încropi un dialog fie şi cu un simbol ID misterios,  în care nici măcar nu se ghiceşte sexul.

         Totul teribil de impersonal, de parcă ai citi un generic şi alegi aleatoriu un nume, o cifră, o emblemă, doar pentru frumuseţea designului.

         Surpriza însă, poate da buzna, aşa cum face ea, de obicei, pe neaştepatate.

         Cine s-o poată opri şi cui, ce-i mai pasă?

         Protagonistei, în nici un caz.

         Ea se pune la dispoziţia propriilor trăiri în căutare de certitudini, după ce, zile în şir ţine piept provocării.

         Autoarea a părăsit stilul clasic de scriere, preferând unul ultramodern, cu intersectare de planuri, cu gânduri, cuvinte şi acţiuni pe mai multe plaje, unite într-un punct forte care constituie şi intriga microromanului. Va avea sau nu va avea loc întâlnirea celor doi? „This is the question”…

         Subtitlul: „mic roman de conversaţie” – explică totul. Este un  parcurs solilocvial cu spargeri de ritm  ca atunci când se rupe  un cordon viu alcătuit din trupuri umane. Să ne închipuim că aceste trupuri sunt cuvinte, sunt gânduri, sunt sentimente, sunt gesturi, săvârşite într-o perfectă luciditate pentru ca din nou, valurile vii ale capetelor cordonului să unduie pe bulevardele largi ale fanteziei.

         Buuuun!

         „Introspecţiile Elinei”  (nume purtător de Dumnezeu – Eli) – prima secvenţă ne-o aduce în prim plan, firesc,  pe Elina, prezentată deocamdată doar după vestimentaţie. Introspecţiile sale în oglindă sunt doar modalităţi de a se recunoaşte şi a se autodefini, ceea ce nu e deloc lesne. Se distinge vocea auctorială care se confundă  de multe ori, cu cea a personajului, ceea ce se întâmplă frecvent în romanele autobiografice sau în cele cu un pronunţat caracter memorialistic. Autorul împrumută câte ceva din trăsăturilor tuturor personajelor. Până şi vocea. Ecoul numelui, ni-l poate aduce pe Dumnezeu foarte aproape, chiar în noi înşine.

         Tonul autopersiflant scoate la iveală un personaj cu un ascuţit simţ ironic, de fină observaţie, analitic şi sintetic în acelaşi timp.

         Fraze de felul: „Elina coborî scara spre o nouă zi” provoacă, incită la prospecţii, la călătorii iniţiatice în proza fantastică a începutului de mileniu, cu lumi paralele, suprareale, magice, în care poţi întâlni fantasme la tot pasul. Să nu exagerăm. Lumea Elinei suntem noi, persoanele cu care se aseamănă până la identificare. Întâmplările sunt ale noastre, doar că sunt relatate altfel. Nu vă recunoaşteţi?

         Refugiul în lumea virtuală e doar un pretext pentru a fugi de sine însăşi, de singurătate, deşi declară că-i place „liniştea singurătăţii”. E mai degrabă o spaimă de necunoscut, de ce ar putea descoperi despre sine dacă s-ar analiza mai bine. De aceea, e preferabil să renunţe, să caute altceva, altceva, altceva…

         Ceva care s-ar mula perfect pe propria structură sufletească.

         Femeie de condiţie medie, nici superbă, nici ştearsă, cu un anume şarm care izvorăşte mai degrabă dinlăuntru, cu preocupări artistice, care-i aduc surâsurile ironice din partea marii majorităţi feminine, femeie care ştie ce vrea (sau poate nu!!) dar aşa înţelege ea să trăiască, din certitudinile nesiguranţei pe care ţi le oferă arta, Elina e o femeie matură care se apropie binişor de 40 de ani, nici măritată, nici văduvă, care trăieşte într-o singurătate autoimpusă, printre cărţi, şevalet şi muzică, destul de cerebrală ca să-şi poată îngădui din când în când câte un respiro de romantism pe care şi-l provoacă singură cu un nesaţiu demn de marile spirite. Ea ştie mai mult decît oricare altă persoană că certitudinile ucid. De aceea, preferă nesiguranţa fiindcă tot mai poate ascunde în ea un strop de speranţă. Dialogul interior o domină. Gâlceava cu sine în care ea întreabă şi tot ea îşi răspunde. E o modalitate de psihanaliză ce se practică, nu e om să nu se certe cu el însuşi. Dacă am fi prea mulţumiţi, unde s-ar mai afla dinamica personajului?

         Înclinaţia către filozofie, către panseistică este evidentă.

         În cîte fire se poate despica un fir?

         Lumea imaginară în care cutreieră gândul ei împreună cu iubitul, pe plaja întinsă, îmbrăcată-n rochie de scoici şi cu eşarfe vaporoase, îi oferă, da, confortul spiritual, cu condiţia să nu se trezească. Zmucitul voalului poate fi traumatizant, pentru că descoperă părţile vulnerabile, nude ale eu-lui.

         Cu marea, da, se poate identifica lesne: „singură ca şi ea…adîncă, sigură în locaşul ei milenar”…

         Un scris adânc, cu subtilităţi lingvistice în care să se regăsească…Da, asta i-ar fi pe potrivă…un eseu despre iertare…Perfect.

         Eseul- un  pretext pentru o nouă introspecţie.  Pornind de la „Rugăciunea domnească” – pentru a-i ierta pe ceilalţi şi a fi iertaţi, la rându-ne, trebuie mai întâi să ne iertăm pe noi înşine. E greu, e uşor?  Orice lucru e greu, înainte de a fi uşor – zice englezul: Everythink it’s hard, before it is easy…

         Spiritul analitic, anevoie îşi va putea găsi liniştea pentru că nu-i tihneşte, până nu întreabă, nu cercetează, nu se lămureşte. În negăsirea unor răspunsuri la întrebările-cheie se poate naşte nefericirea. Alţii trăiesc, pur şi simplu, fără întrebări, fără regrete, fără complexe. Cât din noi rămâne la fel?  Aproape nimic. Până şi sufletul se schimbă. Nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi apă….

         Ca să ajungi la deplina abluţiune, trebuie să te scalzi în apa lustrală care a trecut prin cenuşa  crenguţelor de finic din Duminica Floriilor. Doar spiritele alese reuşesc să se cureţe deplin. Urmele trecutului pot deveni lesne  dâre de întuneric obluminând Lumina de sine, cea care izvorăşte din punctul pe „i”inimă.

         Există o clipă de supremă graţie în care decidem că trebuie să iertăm…Ea vine de sus, fără doar şi poate. Şi e o lumină pe care ţi-o aprinde altcineva, de pildă un înger…

         În umbra acestei Lumini te poţi refugia nestingherit, aşteptând chiar tu să ilumini pe altul….

         Dialogul interior nu cere permisiunea. El se insinuează. Visul de dragoste continuă, acelaşi, de data aceasta  într-un „codru împăsărat”…

         În decorul – populat cu imagini stridente al calculatorului, gândurile internetiştilor se aud limpede, întrerupte doar de cling-clangul numit Sign out.

         Curiozitatea sporeşte  pe măsura imaginaţiei care aleargă precum mustangii cei negri, zvâcnind în largul pajiştii lăuntrice. Ori poate vreun Pegas? Încălecat de Orfeu, înălţându-se lin în ochii miciţi de prea multă lumină ai femeii…

         Aripile spirituale cresc şi ele din subţioara Cuvântului.

         Cuvintele – paliativ pentru străvechi cicatrice… Din seva lor se revarsă azurul…

         Singurătatea amuşină oamenii precum un câine străin, glezna subţire şi nudă… Un loc prielnic pentru căderea în valuri…

         De câtă iubire mai e nevoie pentru a estompa cât de cât suferinţa gândirii?

         „Numai  gândirea şi durerea sunt fiice ale liberului arbitru” – spune autoarea.

         Începând cu secvenţa a treia, autoarea părăseşte terenul atât de familiar al conceptului filozofic, al ideaticii, pentru coborârea în contingentul uman, alături de medicul psihiatru Clara Panduru, un profesionist de temut dar şi de admirat în rândul, atât al personalului spitalicesc, cât şi al largii mase a pacienţilor.

         Nu e de mirare, fiindcă avea la activ rezolvarea celor mai grele cazuri de psihoze, manii, depresii, schizofrenie, pe care le ameliora prin meloterapie sau terapia prin pictură abstractă, cromoterapia.

         Aici îl întâlnim pe Bogdan Leahu – interlocutorul de pe Mesenger al Elinei, un om cu care Clara atingea fibrele unei comuniuni speciale pe calea biţilor. Ce se întâmplă? Dedublare? Vom afla la sfîrşit…

         Şi iată că e posibil să întâlneşti persoana pe care ai căutat-o întreaga viaţă, într-o neaşteptată împrejurare pe care nici nu cutezi s-o numeşti „FERICIRE LA PRIMA VEDERE”, ori cel puţin, la prima tastare.

         Şi împrejurările conduc la o „întâlnire romantică” – chiar dacă – virtuală: „era o seară ca-n poveste…nici prea frig, ningea slab şi oraşul parcă se micşorase în contururi albe”.  Cum să pui frâu imaginaţiei?

         O modalitate de relaţionare, o pierdere de vreme, exerciţii de vocabular, tâmpla tânjind după tâmpla aidoma, mâna întinzându-se pe monitor să cuprindă o mână…Toate acestea, atât de cunoscute, atât de banale în definitiv. De unde focul, scânteia, aşteptarea, teama, o anume saţietate/ sau insaţietate metaforică, nesiguranţa, triumful învingătorului,  capitularea, satisfacţia?…

         Cât de reală poate fi o relaţie virtuală?

         Totul decurgea la nivelul mentalului de parcă fiecare ar fi vorbit singur!…Solilocvii… E ca şi când ai juca şah şi ţi-ai da mat ţie însuţi.

         Bucuria victoriei este neînaripată.

         Şi până la urmă totul devine atât de necesar, vital aproape, de o stringenţă aproape religioasă, aproape profană…Interlocutorul deveni real când vrei tu să-l aduci pe ecran…

         O fugă permanentă spre o ascunzătoare posibilă, singura în care te simţi în siguranţă: Cuvintele!

         Ceea ce începuse ca un joc, abstract, fără delimitări temporale sau spaţiale devenise cât se poate de serios. Se simţea totuşi nevoia de ceva concret. Pipăibil cu toate simţurile deodată. Şi ei doi, flămânzi deopotrivă, erau gata să încerce prăjitura.

         Uşa dintre ei rămăsese întredeschisă.

         Iubirea dăltuieşte asemănări, spune autoarea. Dar şi înalţă pe un soclu de mucava. Conferă calităţi în plus. Şterge defectele. Şi într-un fel, pune măşti, mistifică realitatea. În dorinţa de a conferi calităţi acolo unde, poate, nu există.

         Sau e doar dorinţa secretă a fiecăruia de a se iubi pe sine însuşi? Transferarea afectului asupra unui alt subiect. De fapt, fuga de sine. Un fel de: du-te-vino până să cazi pradă grimaselor din oglindă.

         Comunicări, studii despre alteritate. Tot aia. Jumătatea mărului. Perechea.

         Paşii târşiţi ai disperării care nu se împarte cu nimeni…Cenuşăreasa care nu-şi va mai regăsi, niciodată condurul…

         Fiecare, meşter zidar şi zidit în propria imagine, ca-n zidul mănăstirii. Un zid de cuvinte ce trebuia sfărâmat ori înălţat, de fiecare dată, de la temelie.

         Mereu o luau de la început şi înălţau edificiul până la turlă. A doua zi, iar de la temelie.

         Nu se lega pentru că jertfa nu era încă primită.

         Şi în sfârşit, asistăm la o călătorie spre sensurile Elinei.

         Senzaţia de virtual nesfârşit…fără impact real…dorinţe ecranate…

         Şi peste tot, inserţii lirice care trădează mâna poetei…

         O proză incitantă, aproape fascinantă…izvorâtă din realul acerb care se prefigurează  de când cu moda comunicării virtuale…Unde sunt plimbările prin parcuri, pe alei, strivind frunzele cu pantofiorul mic de lac? Unde sunt cei doi: „el major şi ea minoră”? Mais ou sont les neiges d’antant? Sărutul furat şters aproape, la colţ de stradă, în bătaia misterioasă a Selenei care împrăştie în jur umbrele tăcerii?

         Orizonturile de aşteptare nu se întâlnesc decât în nadirul închipuirii.

         Un joc la limita cerebralului…un fel de produs al lui Belerofon călărind himera…Şi himera poate fi orice: fericirea, certitudinea, un cămin, un copil sau poate numai plăcerea trupească…Fiecare visează altceva…Fiecare iubeşte pe altcineva…Intersectarea destinelor este un joc al sorţii…

         Pe frontispiciul acestei proze ar trebui scris: „Orice asemănare cu realitatea este neîntâmplătoare, ca şi personajele”.

         A căuta similitudini, empatii, e ceva firesc. Fiecare din noi a trăit, cel puţin o dată o relaţie asemănătoare, în care partenerul corespundea perfect idealului. Doar realitatea e alta. Confruntarea poate fi cât se poate de dură.

Să lăsăm inefabilul să vorbească…

         O luptă surdă fără învingători şi fără învinşi. Cu părăsirea terenului de luptă din când în când şi revenirea la locul faptei ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Ceea ce este frapant, cu adevărat este dedublarea personalităţii femeii care, nu întâmplător e psihoterapeut, vindecând stările de dedublare. În timp ce există un singur bărbat, Bogdan, avem de-a face cu două femei: Elina şi Clara. Ca două feţe ale aceleiaşi oglinzi. Tot ce-i lipseşte uneia, găseşti la cealaltă.

Doar trăirea este aidoma.

         Scriitoarea a dorit anume să creeze un personaj cu personalitate dublă. Sau două personaje îndreptându-se spre acelaşi destin.

         Interesant e modul cum se reflectă unul în celălalt, cum fiecare se poate studia pe sine, privindu-l pe celălalt. Un fel de eu devenit tu. Vorba lui Nichita: „Nu cum sunt eu sunt eu / Ci cum eşti tu sunt eu./ Un fel de tu sunt eu/ pe care nu l-ai mai lăsat / să fie eu”.

         În cele din urmă, aşa cum se întâmplă îndeobşte, dragostea triumfă. Cei doi se întâlnesc şi refac celula iniţială, ori mărul scindat pe nedrept, care acum ia din nou forma perfectă şi coaptă, ca-n grădina paradisului, aşteptând să vină omul să-l guste… Şi totul se reface şi se reia de la capăt, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii…

         „Şi noaptea lor a fost întreagă” – conchide autoarea.

         Inevitabil, autoarea trebuia să opereze modificări, să provoace drame, astfel că o ucide pe Clara la scurt timp de la intermezzo-ul liric cu Bogdan.

         Despărţirea lor este inevitabilă şi o regăsim pe ea, disperat de departe, la Detroit (de ce Detroit?), alături de familia ei.

         Relaţia cu Bogdan se adânceşte într-o intensitate a trăirii virtuale, ca

o prelungire a clipelor puţine petrecute împreună, cu disperarea că totul s-ar putea termina în orice moment.

         Finalul e deschis şi cititorul e liber să aleagă.

         Nici nu se putea altfel.

         Cristina Ştefan posedă o ştiinţă a comunicării, a dialogului, a descrierii,  a creării de atmosferă şi conturării de personaje, e un condei matur, format şi măiestrit cu propriile trăiri care nu sunt deloc neglijabile.

         Ele alcătuiesc o proză interesantă, frumoasă, antrenantă care poate fi citită de oricine, cu plăcerea de a se recunoaşte în ipostazele vreunui personaj, aşa cum, îndeobşte se întâmplă cu marile scrieri fără de care am fi foarte săraci în spirit.

            CEZARINA ADAMESCU

 __________________

18 Octombrie 2011 – Valentin Marica: „Conjugarea verdelui“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu )

         Într-o societate confuză în care toţi aleargă debusolaţi, oamenii îşi caută repere, fie istorice, economice, culturale, artistice. Reperele constituie firul Ariadnei care i-ar putea scoate din labirintul  în care, zi de zi, tot mai mult se afundă. Nu e mai puţin adevărat că există oameni care oferă aceste repere, nu numai pentru cei rătăciţi, dar pentru toţi care doresc să nu-şi piardă busola ci să rămână pe linia de plutire, într-un eventual naufragiu. Aceşti oameni luminoşi şi iluminaţi, răspândesc lumină. Şi sunt destui încă, rămaşi cu candelele aprinse. Unul dintre aceştia este semnatarul volumului “Conjugarea verdelui”.

Sigur că, a citi o cronică literară, o exgeză, un eseu pe marginea unei opera literare, e ca şi cum ai citi lucrarea cu ochii altuia. Dar a citi o cronică la cronică poate fi ceva frustrant pentru că te apropii de text nu cu sufletul tău, ci, cu toate afectele fitrate prin sufletul exegutului. Şi totuşi, poţi măcar să-ţi faci o idee şi să încerci să fii cât de cât subiectiv viz-a-viz de părerea, deja formulată a înaintaşului.

Cu o metaforă-n  titlul aproape imposibil de materializat, Valentin Marica îşi rezervă dreptul  de a lansa un volum de publicistică, în care surprinde zbaterea clipei în zborul spre eternitate. Clipa – această măiastră din privirile noastre, reflectată-n privirile copiilor noştri.

Poate fi numit Valentin Marica un cronicar al cetăţii? Da. Şi încă unul remarcabil, căruia nu-i scapă esenţialul, miezul, sufletul ştirii culturale, din care el îşi construieşte cărămizi pentru edificiul pe care urmează să-l înalţe dinaintea privirilor noastre cercetătoare. Un cronicar trebuie să fie şi subiectiv şi obiectiv în acelaşi timp, având în vizor, pe lângă “materialul  lui de lucru” – categoria de public căruia  i se adresează.

Vorba conului Iancu: “combate bine!”

 Texte egale ca întindere în care autorul comentează “la cald” anumite evenimente culturale, luând pulsul cetăţii mureşene şi, ca un adevărat diagnostician prescrie pilula  magică pentru trupuri, minţi şi suflete. Nimic nu scapă ochiului de Argus al jurnalistului în ce priveşte fenomenul cultural-artistic mureşean. De la cărţi la expoziţii de artă, aniversări, omagieri, spectacole, pe o plajă foarte generoasă în care, Valentin Marica cutreieră lejer, precum pe ţărmul oceanului, aşteptând briza să-i înfioreze pielea şi simţurile. E o senzaţie de libertate şi de (ne)sfârşire pe care doar “mersul pe aripi” ţi-l poate da.

El aşează ca temelie a acestui edificiu spiritual, un titlu foarte incitant: “În paradigma ctitoriilor culturale”. Textul este referenţial şi îl are în centru pe “Aurel Filimon, fondatorul Muzeului din Târgu-Mureş” – într-o cercetare cât se poate de pertinentă a Aureliei Diaconescu, cea care-l include pe Aurel Filimon “în paradigma ctitoriilor culturale”. Să urmărim argumentaţia autorului pentru a afla de ce şi poate, se vor trezi acele resorturi mentale, acum cufundate în ceaţa urgenţei de a fi.

„Demersul este un act de verificare intelectuală, căci Aurel Filimon reprezintă o biografie culturală de excepţie, o conştiinţă intelectuală şi civică vie, deplină prin luciditate şi trudă. Nu întâmplător vorbea S.Mehedinţi de „silinţele” lui Aurel Filimon.

În studiul monografic al Aureliei Diaconescu, viaţa şi opera lui Aurel Filimon sunt percepute ca aparţinând tezaurizării culturale. Ceea ce doar sugera H.H. Stahl, altădată, despre omul rar, Aurelia Diaconescu detaliază prin forţa documentelor cuprinse cu fervoare în comentarii concludente. Aurel Filimon nu este doar fondatorul Muzeului din Târgu-Mureş, ci personalitatea cu funcţie modelatoare în cultură, purtătorul ideii de sămânţă, înţelegând cercetarea etnografică şi organizarea ei în forme instituţionalizate ca argumente în definirea adecvată a etnogenezei şi unităţii culturale a poporului român. Pentru Aurel Filimon şi etnografia era magistra vitae, ducând spre maturizarea spiritului de cunoaştere, înţelegând, cum spuneau coriferii Şcolii Ardelene, „dacă iaste rândul bine şi cum să cade întocmit şi făcut.”  Marele etnograf a preluat, de fapt, din cuvântarea minţii Şcolii Ardelene şi din spiritul astrist, în inegalabila sa operă culturală.”

Fie şi atât ar motiva atenţia ce i se acordă acestui etnograf român. Dar Aurelia Diaconescu vine cu un argument forte:

„pornind de la adâncimile spiritualităţii româneşti identificate în Fondul Aurel Filimon, în cele 1500 de piese etnografice de tezaur, achiziţionate între 1918 şi 1940.  Prin prâsnele şi inele de mire, chimire, teascuri, care de lemn, râşniţe, mori, bâte ciobăneşti, blidare, furci de tors, războaie de ţesut, troiţe, icoane pe sticlă şi lemn, dar şi prin costumele populare din Monorului natal, pe care nu o dată le îmbrăca, Aurel Filimon dovedea puterea de rezistenţă prin artă, iscusinţa, armonia şi umanitatea etnografiei româneşti, virtuţile încorporate în diversitatea şi măiestria etnografică, lirismul artei populare, disponibilităţile acesteia în a numi expresiv sentimentul românesc al fiinţei. Prin destinul cu accente tragice, Aurel Filimon a unit în preocupările şi trăirile sale Capitala cu zone ale Bistriţei, Maramureşului, Hunedoarei sau Mureşului, unde descoperă, la Suseni, celebra Fibulă, devenită emblema Muzeului Judeţean Mureş.”

Comentariul lui Valentin Marica asupra acestei lucrări, ca şi a personalităţii lui Aurel Filimon este edificator şi, în măsură să ne ofere o idee despre necesitatea evocării lui de către Aurelia Diaconescu.

În continuare, autorul oferă „O carte a vegherii”, repere despre volumul „Prutul dintre noi” – de Mihai  Suciu, apărut în seria Carte a Fundaţiei Culturale „Vasile Netea” din Târgu-Mureş în prezentarea grafică a arh. Ana-Maria Crişan. Valentin Marica  afirmă despre Mihai Suciu că este:“ Unul dintre cei mai talentaţi jurnalişti mureşeni, investighează valori identitare dintre cele mai dureroase;  locurile şi oamenii cărora, vorba poetului, le-au fost trase pe roată şi mormintele, la fel,  plantate vămi şi hotare în sânge. Ştiind cât este de nuanţat subiectul, cât de falsificat, cât de închise  în seifuri documentele, cât de îngenuncheată fiinţa, în Basarabia şi Bucovina de Nord, Mihai Suciu a scris Prutul dintre noi pe parcursul mai multor ani, în care a fost reporterul, văzând, ascultând şi înţelegând, adunând mărturii vii de la cei care „îşi descarcă sufletul înnegurat, copleşit de amărăciuni pentru mai multe vieţi, nu numai pentru una.” A intervievat şi, la rându-i, a fost intervievat de duhul istoriei umilit „rapt după rapt” ; căci,  numai prin foamea organizată în Republica Moldovenească în 1946-1947, 300.000 de români basarabeni au fost omorâţi. Autorul ştie, de asemenea, că a nu te opri în  „Cernăuţii dintotdeauna” şi la „vămile umilinţei” Basarabiei, „eliberat de servituţi, scăpat de exerciţiul umilitor al obedienţei”, înseamnă o repetată trădare; ceea ce Xenopol numea povârnişul decăderii. Un fel de „complex kafkian” trăieşte autorul, de fapt mărturisitorul, în faţa interlocutorilor bucovineni, bunăoară, „omenoşi şi cuprinzători, puţini şi puţin cunoscători ai adevăratei istorii a neamului, prea mult suferinzi şi prea puţin diplomaţi” , disimulându-şi durerea şi nedreptăţile „strigătoare la cer.”

Ar trebui să explic într-un fel, de ce uzez citate atât de lungi în argumentarea discursului exegetic (nici măcar  critic!). Mi s-ar părea o impietate de neiertat să trec cu vederea, ceea ce autorii au consemnat cu atâta generozitate şi chiar nedrept faţă de munca lor asiduă. Apoi, mi se pare că totul este interesant şi mă zgârcesc la tăierea din text, exact din aceleaşi considerente. Pe de altă parte, socot că e un privilegiu pentru mine că mi-a căzut în mâini şi sub priviri o carte interesantă, ceea ce nu mulţi au şansa. Şi măcar în felul acesta să se împărtăşească din lectură, şi alţi curioşi, aidoma mie, chiar dacă văzută, aşa cum am spus mai înainte, cu ochii altora.

Prutul dintre noi este o carte a vegherii, –  mai spune Valentin Marica. Basarabia şi Bucovina de Nord, cele din zilele noastre, sunt încă „sub teroarea istoriei”, între dispute, adversităţi, sentimente şi resentimente, între neputinţă, indiferenţă şi vină omenească, pe fundalul reconfigurării europene.”

Un alt text inserat în lucrarea lui Valentin Marica este “Meşterul Manole, a treia revelaţie” – şi se referă la Fstivalul “Lucian Blaga” de la Sebeş şi Lacrăm, în luna mai 2009, unde prof. Achim Mihu a făcut o conexiune între blagiana “Arca lui Noe” şi concepţia populară despre religie.

Cât priveşte mitul lui Manole, autorul spune,privind atent prin prisma filozofiei blagiene:

“Creaţia omului este act ontologic, adăugându-i fiinţei lumii şi celor şapte zile ale Facerii fiinţă nouă şi „o perpetuă zi a opta”.

Titlurile micro eseurilor lui Valetin Marica sunt foarte inspirate, redând metaforic conţinutul şi ideea de bază a textului. Astfel esteCând timpul îşi prinde în braţe rădăcinile” parafraza unui reuşit vers al lui Mugurel Puşcaş din volumul “Cabana de foc”, unde poetul “încearcă concilierea dintre dragostea divină şi cea pământeană, prin gestul rugăciunii.Astfel, îi cere Mântuitorului poezia cea de toate zilele, dătătoare de împăcare şi sens al dragostei pământeşti. În euharistia invocată de poet, alături de pâine şi vin, va fi gustat şi versul. Iertarea divină îi va aduce poetului „loc protector”, iar istovirile iubirii pământeşti îşi vor opri curgerea prin binecuvântarea divină: Când ai să poţi, când ai să ierţi, / Preumblă-Te din nou prin mine!” Singur şi istovit, Deseori am fost atât de singur…/Deseori lipsit de lut ceresc…, prin binecuvântare divină, poetul abandonează clipa în numele veşniciei: „Vreau infinitul să înving…Să fiu ce nu am fost”.

Un text foarte emoţinant, deşi de proporţii modeste, este “Când cade îngerul”… prilejuit de ziua de naştere a lui Nichita Stănescu din 2006, care, spune Valentin Marica plin de nostalgie,  “a avut şi acum (…)  discreţia celorlalţi ani; o discreţie care se poate numi şi uitare. Exceptând manifestările de la Ploieşti, Câmpina, Buşteni, Sinaia, Vălenii de Munte şi un festival timid, dar sincer, cel al liceelor târgumureşene. Festivalul de la Ploieşti, acum la ediţia a 18-a, i-a reînviat poetului umbletul, pământesc şi divin; la această manifestare venind de pretutindeni cei care i-au fost lui Nichita Stănescu prieteni şi care îi scriu, cu bun-simţ, posteritatea. Venind din Basarabia, la leagănul poetului, Nicolae Dabija şi-a lansat volumul Înger înnourat.

         Poetul este şi în această primăvară în judecata noastră. Cel care a încurajat iarba să fie verde, femeia să nască, soarele să răsară, se aşază în ordinea cuvintelor noastre, reamintindu-ne de judecata lui, dându-ne răgaz de reflecţie. De ce numea Nichita Stănescu poezia pasăre care zboară invers? De ce spunea poetul că mătură cu sufletul lui natura lucrurilor ? De ce scria în Arta poeziei: nu te mai uita, nu te mai uita, decât când cade, când cade îngerul…?

Opera lui ne poate trezi din moartea spiritului; prin săgeata cuvântului.”

         Valentin Marica  semnalează şi cartea Ioanei Precup, „scrisă cu litere tandre, luate, parcă, din rădăcina pământului şi lujerul cerului. Căci, Comoara privighetorii, nu este doar povestea vieţii unui îndrăgit artist, când acesta împlineşte 50 de ani de interpretare profesionistă a cântecului popular, ci poemul vieţii şi al creaţiei fiinţei sortite să fie vegheată deopotrivă de lumina pământului şi cea a cerului. Mărioara Precup Stoica, artistul atât de apreciat de marele public, de interpreţi iluştri, specialişti, mass-media, a venit pe scena de aur a cântecului popular cu fierbintele pământului şi bătaia de lumină curată a cerului, pe care le-a luat ca zestre din Leşul natal.” Textul se numeşte, inspirat: „Cântecul anilor”.

         Şi, mai punctează Valentin Marica:

„Scriind această carte, Ioana Precup face ca Drumul spre leagănul veşniciei, pe care l-a descris în paginile sale de literatură memorialistică să fie mai lung şi mai reverberant. Un puternic sentiment al obârşiei, al dragostei faţă de sat, părinţi şi surori, zămisleşte şi umple de căldură noua carte.”

Următoarea intervenţie are ca subiect noua carte a lui Petre Curticăpean, „Coloanele câmpiei”,  care „revarsă abur celest peste spaţii transilvănene familiare lui, ca Dealul Săbedului, Band, Comlod, Râciu… Coloanele câmpiei este o carte a preamăririi Câmpiei Transilvaniei.  Poetul intră în răsfirarea acestei topografii în alb, ce-şi află osia în respiraţia tainei.”

Şi ce plastic surprinde esenţialul acestei cărţi Valentin Marica!

„Câmpia e haina de praznic a poetului, e mlădiere şi alint al gândului, argumentum în găsirea armoniilor care echilibrează fiinţa. Câmpia e şi cer, prin fântânile ei, e amestec de teluric şi celest, îmbinare de desfăşurare a vieţii şi vis şi este tărâmul nesaţului poetic. Înţeleasă de poet ca zestre spirituală, câmpia emană la nesfârşit nesaţul luminii creaţiei.

Coloanele câmpiei sunt şi poveste. Era casa unui cioban, scrie poetul, erau porţi, erau târgurile, era liniştea cinei, era mersul pe catalige, era corcoduşul, secvenţe din povestea câmpiei, cu inefabilul vârstelor, cu năvălirile vieţii, prefigurând, în surdină, marea trecere : între mine şi-apoi.

Câmpia în lirica lui Petre Curticăpean este amestec de ritmuri, unele mângâietoare, altele vuind, unele şoaptă, altele zvâcnet, populând un tărâm al amintirilor, enunţat de poet în unicitatea lui. Câmpia e ofrandă, iar versul ofrandă din ofrandă.”

Recălătorind Timpul…”  este pretextul  invocat de Valentin Marica de a se apleca asupra cărţii Marianei Cristescu intitulată “Conversaţie de seară”.

         “Dacă poetul moare ucis de un ghimpe, acest ghimpe fiind înmuiat în azur, cum scria Lucian Blaga, la Mariana Cristescu, în Conversaţie de seară, ghimpele căderii libere (numele unui ciclu al volumului) este înmuiat în sarea florii de măr; într-o dragoste pentru cuvântul ferit de „metaforita” zilei, pentru cuvântul curat, parcă rostit cu voce tare şi apoi scris pe nisipul de aur al paginilor de carte; într-o dragoste pe care Mariana Cristescu a învăţat-o încet, pentru ca să poată jura, apoi, în numele ei.”

         O însemnare despre Octavian Paler poartă titlul, la fel de inspirat: “Cu mâna pe inima cărţilor sale…”

„A trăit setea dureroasă de urcuş. S-a întrebat: ce las în urma mea, un destin sau o biografie? A purtat blestemul solitarului. Căci, Octavian Paler, despre care vorbim acum, cu mâna pe inima cărţilor sale, era lup singuratic. Cei ca el nu se maturizează niciodată şi poartă, ca defect, naivitatea; şi mai poartă disperarea ca formă de iubire. (…) Pentru toate cheltuim timp, spunea Paler, alergăm în stânga şi în dreapta, regretăm greşelile şi greşim din nou, numai pentru tandreţe ne este puţin timpul şi când să facem şi asta, murim…”

Valentin Marica nu ocoleşte şi subiectele dedicate celor mici şi, în textul „De-a ziua cea bună” – prezintă într-un mod inedit, cartea visătorilor Mediana Stan şi Mircea Drăgoi, „Cucurigu Piticot”, apărută la Fundaţia Culturală „Cezara” din  Târgu-Mureş. Şi iată cum îşi începe ingenioasa prezentare:

„A fost odată ca niciodată… O zi în care Poetul purta pe umeri cohorte de surâsuri. Atunci, cuvintele s-au prins unele de altele, şăgalnice, jucându-se de-a ziua cea bună. Cum, astfel, se aşeza candoare pe fruntea lumii, cuvintele, cu toate vocalele şi consoanele lor, voiau să scoată peştele din apă, vorba ceea, ca să nu se înece. Poetul, văzând jocul acesta, şi-a luat ceasul de la mână şi în locul lui a pus alte şi alte cuvinte, cât o gămălie sau cât o linie de orizont, care să dea mireasmă de rouă în bătaia timpului, fără de care nu putea continua jocul de-a ziua cea bună;  cea în care soarele răsare de mai multe ori… „

      Autorul are un cuvânt de spus şi despre foarte tinerele condeie. În textul „De aici se vede foarte departe” – o prezintă pe eleva Alexandra Fărcaş şi scrierile ei:

„Într-un timp al gesturilor reci, un cuvânt tânăr, sensibil şi original, vine din oraşul şcoalelor, Blajul, să fie aplecare în adânc. Este cuvântul din scrierile literare ale Alexandrei Fărcaş, elevă a Colegiului Naţional „Inochentie Micu Clain”.

In edificarea de sine, în claviaturile ei lirice, Alexandra Fărcaş cuprinde demnitatea şi acurateţea spiritualităţii cuvântului. Nu idolatrizează cuvântul. Îi descoperă nunaţat fiinţa, frumuseţea şi puterea, demers în care inefabilul vârstei ei  este simţit pe deplin. Eleva de la informatică, din a XI-a, pare că repetă insistent, cuvintele lui M.Sorescu: Puţin îmi pasă mie/De noutăţile voastre./Eu vin cu noutăţile mele. (…)  

Pe când lumea se pustieşte în ruginirea cuvintelor, la Blaj o tânără, Alexandra Fărcaş, ne cheamă la minunea cuvintelor, prin care să ne privim numele şi umbletul. De Aici se vede foarte departe….”

         Un text absolut fermecător este “De-a prinderea sufletului”  dedicat Zilei Copilului, o călătorie în universul fascinant al cuvintelor: “Sunt scrutători ochii oglinzilor, în iunie. Polenul e vârtos; anul se înjumătăţeşte (ca mărul dragostei), sub acoperământul frunzelor slobode; „ un verde ne vede…”

Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul. Versul blagian revine, generic, în ziua Întâiului de Iunie; cuvintele poetului numind, de fapt, descoperirea lumii în miracolul jocului; o privire a lumii drept în ochii ei mari, cu seninătatea din prima poezie pe care a dat-o literaturii Mihai Eminescu, De-aş avea. O plutire a gândului, ca în Amintirile lui Creangă, când copilul, încălecat pe un băţ, gândeşte că se află călare pe cel mai straşnic cal, pe care-l bate cu biciul, să intre în galop. Copilărie, melc, melc, cotobelc, ghem vărgat şi ferecat… sau ţară în care se poate zări, pentru prima oară, o scoică pe nisip. Ion Pillat  cutreieră o asemenea ţară fabuloasă, în liniştea de aur a serii, simţindu-se copil de veghe la geamul alb de stele. Anotimpul, animalele, curcubeul, casa, drumul  tremură în umbra copilăriei poetului Grigore Vieru, în căutarea scăunelului cu trei picioare; acolo unde greieraşul a cântat la un chef la împărat sau unde aricioaica-n umbra florii îşi grijeşte ariciorii. Versuri precum jucăriile colorate, pentru cei care îi ajung poetului doar în dreptul buzunarelor, unde întotdeauna se află un măr sau o acadea… Vorba ceea, copilăria se ţine ca râia de om…”

În “Duminica blândă” – se reînvie tradiţia porţilor deschise şi a inimilor deschise, prilejuită de “liturghia de după liturghie;  sau duminica întâlnirii  celor care cred în revigorarea tradiţiilor rurale, la Şerbeni, judeţul Mureş.  Au impresionat firescul şi bucuria dialogului, prezentarea uneltelor şi a obiceiurilor, a porţilor caselor şi a celor sufleteşti.   Oaspeţii  i-au îmbrăţişat Şerbeniului vrerea.  Satul trebuie să-şi ducă mai departe vrednicia. Pentru aceasta va da cu pumnul în masa lumii, chiar dacă îi este blând chipul…

   Blândeţea îi vine de la oameni; şi tot de la ei îi vine tăria şi lumina gândului cel bun, puse  ca semne la hotarul dintre pământ şi cer, pentru ca ochiul său să nu fie nicicând împăienjenit de  rătăcire.”

         „Fascinaţia ritmului” – este dedicată noii cărţi a lui Aurel Raţiu „Povestiri din umbra cercurilor olimpice” în care se vorbeşte despre „fair-play şi sportivitate, autodepăşire şi virtute, este scrisă sub deviza olimpică: citius-altius-fortius, autorul „arbitrând” cea de a XXIX-a ediţie a Jocurilor de la Beijing şi spectacolul unicităţii ei. Cronologia maestuosului eveniment, cu pregătirile meticuloase ale începutului şi exploziile afective ce au urmat, îşi găseşte în paginile cărţii, descriere precisă şi nuanţată, farmec şi reverberaţie. Între solemn şi anecdotic, Aurel Raţiu consemnează cu vervă şi persuasiune, cu sportivitate şi vădit talent literar. Accentele consemnării cad pe fascinaţia ritmului. Trepidaţia lumii şi a vieţii este, dintr-o dată, scoasă din insistentul hazard şi văzută prin ordinea marelui eveniment şi fascinaţia ritmului acestuia.”

         Valentin Marica specifică: „Aurel Raţiu nu este doar reporterul, privitorul exigent sau îngăduitor, partenerul de dialog mereu amiabil, nu este doar călătorul, cât mai ales personaj al evenimentului, prin felul în care îi trăieşte semnificaţiile, ştie să le exprime şi să le adune într-o poveste. Neuitând nicio clipă că ediţia de la Beijing a Jocurilor Olimpice a avut ca slogan cuvintele : O lume, un vis…”

În agrafe de curcubeu”   este titlul, (Doamne, ce titlu!) –  pe care autorul îl dedică  aniversării unui deceniu de la apariţia revistei liceului „Miron Cristea” din Subcetate.

„În 10 ani de apariţie, Liceum şi-a conturat o biografie; reportaje despre lecţiile de gramatică sau geografie, impresii de călătorie,  opinii despre  fericire sau prietenie, eseuri despre tradiţiile româneşti, comentarii despre olimpiadele şcolare sau parteneriatele şcolare, poezii, pagini de proză, afişe culturale, secvenţe din desfăşurarea vie a vieţii de elev, toate acestea prinse în limbaj publicistic alert, coerent, sensibil, în stare să facă publică  minunea mărului de aur pe care o adăposteşte banca de şcoală. Din subtext apar vocile tradiţiei acestei şcoli,  vrerea elevilor, dascălilor şi părinţilor de a împământeni performaţe instructive care să spulbere anonimatul locului. Subcetate era satul cu liceu… (…) După 10 ani de apariţie, revista Liceum din Subcetate, publică, prin aceeaşi grijă a profesoarei Doina Dobreanu, o antologie de texte, în limbile română şi franceză, mărturisind popasurile revistei în luminile cuvântului, luând din cotidian ce este mai important astăzi, pentru  a  îmbogăţi memoria zilei de mâine. Acest transfer de semnificaţie, dinspre azi spre mâine, este semnat de redactorii revistei în cheia uimitoarei sincerităţi şi a bucuriei adolescentine. Nimic forţat în paginile revistei şi în cele ale antologiei, dimpotrivă naturaleţea şi căldura comunicării alcătuiesc textul; cum să nu impresioneze  asemenea pagini? Ele sunt fereastră a şcolii, de la care se vede foarte departe.”“În cumpătarea versului” – stă şi Lolita Dobroiu Chirileu cu noua sa carte de versuri “Laviţă sub icoană”, titlu pictural foarte sugestiv pentru conţinutul spiritual al cărţii.“Irascibilităţi de iunie”– este obiectul unor constatări pe care Valentin Marica le face privitor la unele afirmaţii ale lui Alex. Ştefănescu despre un autor târgumureşean.Valentin Marica îmbie la îngăduinţă şi discernământ în afirmaţii şi conciliere:

„Îi las pe irascibilii de iunie să-şi consume pasiunile, amintindu-mi de exclamaţia filozofului: Nu vă lăsaţi schimonosiţi! E iunie şi un verde ne vede, spunea Grigoare Vieru. Verdele de iunie e ochiul lui Dumnezeu şi ochiul lui Eminescu.”

În sinteza Balcanismul literar românesc, volumele I-III, în colecţia „Universitaria” a Editurii Dacia,  Mircea Muthu înlătură erorile sedimentate în mentalităţile colective privind balcanismul  şi instituie  de-peiorativizarea conceptului, fenomen semnalat cu discernământ  şi argumente de Valentin Marica în articolul „Depeiorativizarea conceptului de balcanism”.

         „Dinastia clipei”  volum făcând parte din Antologia „Poeţii urbei” – 2006,  – în care Dumitru D.Silitră “caută, cu aviditate, fiinţa cuvântului poetic, în toate ce-i sunt date omului preumblător pe pământ şi în cer”, este subiectul analizei făcută succint de Valentin Marica. „Tot ce ating se preface-n cuvânt”, spune poetul, cel „îmbrăcat în armură de verb”; cel care, între fiorul primejdiei şi jocul maiestuos al fericirii, între naştere şi moarte, aşază visul, pentru ca astfel să lovească cu genunchiul, cu tâmpla, cu îngăduinţa, cu uimirea, cu durerea, memoria timpului.”

         În „Noua lectură” autorul face o pledoarie pentru textele din literatura română care trebuie readuse în actualitatea lecturilor noastre. Unul dintre acestea este „Moartea lui Moş Anghel” – romanul lui Panait Istrati, în care, „vaietul suferinţei care ar putea domina preludiul morţii, căci Moş Anghel „e mai rău ca Iov”, este înlocuit cu patosul povestirii, refăcând şi justificând date de viaţă, întâmplări, vinovăţii.”

         Tot în acelaşi context  al invitaţiei la lectură şi la relectură, se înscrie şi eseul „Un personaj generic: omul românesc”, de data aceasta avându-l ca protagonist pe „Stancu lui Stăncilă din nuvela Înainte de moarte de Marin Preda „înţelegea că e pe moarte” (s.a. – V.M.) şi această desluşire (lăuntrică) îi hotărăşte comportamentul. (…) Stancu lui Stăncilă, din galeria personajelor Întâlnirii din pământuri, nu este obedient în faţa iminenţei morţii. Cu datele personajului tragic, înfruntă limita prin toate nuanţele umanului, inclusiv cele ale imprecaţiei. Doctorului care-i spulberă orice speranţă de viaţă i se adresează cu studiată fatuitate: „De unde ştii tu, mă? – gâfâi cu turbare (…) Arhanghelii şi steaua… De unde? De unde?…” Sensul existenţei este concentrat dicolo de cumpătul vremii.”

         Autorul aduce în discuţie şi unele cărţi de valoare care nu au parte de comentatori gălăgioşi şi insistenţi, cărţi care se află la polul opus faţă de altele, mediocre, care sunt lansate cu surle şi tobe şi citite ori recomandate, din spirit gregar, de cititorii avizi de senzaţional.

„Aţi auzit sau aţi citit prea mult despre o importantă carte a Editurii Casa Radio, din colecţia Tezaur, intitulată Orele culturii ?

Prea discrete au fost semnalele în mass-media. Deşi, reţineţi, e o antologie de conferinţe din arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, perioada interbelică. Citind o asemenea carte, îi întâlneşti, am spune, într-un amvon ideatic strălucitor, pe Constantin Rădulescu Motru, Sextil Puşcariu, Al.Rosetti, Ion Petrovici, Gala Galaction, Mihai Ralea, Nichifor Crainic, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, alături de Ion Pillat, Octavian Goga, Tudor Vianu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Tudor Arghezi, Paul Zarifopol etc. Nume ale sanctuarelor culturii româneşti, propunând, cu forţă intelectuală şi nobleţe umană, teme ca: psihologia ţăranului român, catehismul spiritualităţii noastre, naştere şi cunoaştere, democraţie şi creaţie, cartea lui Iov, rostul scriitorilor, poezia filozofică, eseul european şi eseul românesc, atlasurile lingvistice din România, muzica cultă, actualitatea lui Ion Creangă, opera lui James Joyce sau Paul Claudel.”

Şi cred că aceste argumente sunt destul de  convingătoare, dar, mai adaugă Valentin Marica şi altele, covârşitoare:

Orele culturii este o carte prestantă prin bogăţia informaţiei, limpiditatea expunerii, limbajul colocvial, elegant şi tot atât de agreabil. Autorii faimoaselor conferinţe radio, acum transcrise în pagini de carte, sunt percepuţi de cititori, prin vastitatea şi sobrietatea documentării, ca stând în fotolii academice. În acelaşi timp, prin căldura expunerii şi fuiditatea acesteia, cititorii îi văd  la o cină eternă a marilor spirite universale.

Orele culturii este o carte care înalţă spiritul; îi respectă arderea…”

Autorul semnalează de asemenea, volumul de sonete Paingul orb de Adrian Munteanu; „al treilea dintr-o serie amplă anunţată de poetul braşovean. Putem să-i aşezăm cărţii, ca motto, cuvintele lui Lucian Blaga:  nici o durere nu-i atât de mare, să nu se transforme în cântare. (…)  Paingul orb e metafora destinului, a trecerii vieţii în moarte, cu tragicul şi seninătatea acestei mari treceri, cu revolta sufletului că nădejdea a fost învinsă.

         Sonetele lui Adrian Munteanu sunt un plâns prelung, cu neînţelegeri şi desluşiri, un plâns omenesc (până-n pânzele albe) şi, de aceea, pătrunzător până la os”.

         Tot în seria invitaţiilor la lectură este şi volumul „Pastorale”, al IPS Nicolae Colan, „ediţie îngrijită de pr.lector Dorel Man. Demersul editorial face dreptate unor texte pilduitoare în ce priveşte constituirea şi efectul genului pastoralei.”

„Aşa cum apar ele antologate în ediţia pr.Dorel Man, Pastoralele ilustrează unicitatea limbajului marilor praznice bisericeşti, punând în evidenţă o strategie a efectelor de captare a receptorului prin coerenţă textuală, univocitate şi încărcătura de frumuseţe sobră a cuvântului” – spune Valentin Marica.

Alt semnal editorial este: „Patriarhul Miron Cristea în aprecierile critice ale lui Vasile Netea  sau privirea în oglindă” – în care Valentin Marica afirmă: „Este lucrarea de tinereţe a lui Vasile Netea, IPSS Patriarhul dr. Miron.E.Cristea, la împlinirea vârstei de 70 de ani, apărută la Tipografia „Ardeleana” din Târgu-Mureş, o monografie sau doar o biografie? O întrebare a Simpozionului Naţional „Valea Mureşului Superior-vatră de istorie, cultură şi civilizaţie” care a vut loc la Deda, în judeţul Mureş. Pentru ca imediat să aducă precizări: „Nu neapărat încadrarea într-un gen exegetic sau altul ne preocupă în cele ce urmează, ci unicitatea imaginii exegetice.”

„Prapurii” –titlul unei expoziţii  a artistlui  Marcel Naste  – constitue pretextul unui alt articol inserat în volum.

„Marcel Naste este un artist pe cât de discret, pe atât de profund şi de original. Nota dominantă a artei lui ţine de ideea ordonării lumii prin credinţă. Lucrările sale, purtând migala gândului şi a mâinii, preiau din aura sfinţilor, dând senzaţia de împăcare sufletească sau amintindu-ne de Interviul cu Dumnezeu al lui Octavian Paler. La întrebarea Ce-ai dori să ştie omul? – Dumnezeu a răspuns: Doar faptul că sunt aici întotdeauna.

         Pentru Marcel Naste,  prapurii sunt steagurile lui Hristos, tărâmuri de lumină, simboluri ale biruinţei ce vertebrează sărbătorile creştinătăţii şi momentele importante din viaţa omului. În desfăşurarea lor expoziţională, prapurii impresionează prin reverbul luminii, prin felul în care statornicesc chipul crucii, emanând energia luminii pe care o intuim acoperind marginile de efemeritate ale lumii. Privitorului i se propune să intre în absidele reflecţiei. Prapurii lui Marcel Naste devin puncte cardinale ale pământului şi cerului, ale pământului din cer şi ale cerului din pământ, dar şi puncte cardinale ale sufletului biruitor; reeverberând crucea de flăcări, cea din viziunile lui Constantin cel Mare, când acesta îi cere lui Dumnezeu un semn şi pe cer îi apare crucea cu înscrisul: prin acest semn vei birui.”

Împlinirea a 65 de ani de la moartea lui Liviu Rebreanu este o dată foarte importantă care nu putea fi trecută cu vederea,drept pentru care Valentin Marica oferă „Gestul lecturii”  – al noii  lecturi – ca omagiu unuia dintre cei mai mari romancieri români.

Un alt eseu se intitulează „Lăsându-l pe Dumnezeu să-ţi vorbească…” o frumoasă prezentare a albumului „Mănăstirea Recea”. Şi mărturiseşte Valentin Marica: “Paginile lui par înrămate într-o icoană, amintindu-mi de prima întâlnire cu  locul  Sfintei Mănăstiri, simţindu-mă ca în locurile curate ale copilăriei.

          Aşteptam să urc, la Zoreni, Hodaia, sigur fiind că din vârful ei, întinzând mâna, poţi atinge cerul. Acum  ştiu că acolo era ordo universalis, botezându-mi creştetul, să mă fac mare. Era un joc de-a cerul şi pământul din care nu lipseau hierofaniile, seara, în aburul laptelui, şi dimineaţa, sub ştergarul lung de cânepă, care lega apa fântânii de şoapta rugăciunii. Apoi, pe când rânduiala se zidea astfel în fiinţa mea, pe când  spuneam rozarul pe boabe de grâu, peste dunga canapeiului, tot auzeam că bisericile bisericilor sunt mănăstirile şi că ele sunt case albe, foarte aproape, dacă nu chiar lipite , de cer … Auzul se făcea văz, eu văzând, în vis,  bisericile bisericilor şi cât de uşor poţi, lângă ele, să atingi cerul.”

         Pentru mine, personal, constituie un prilej de sărbătoare, de mare fiestă spirituală, citirea rândurilor despre toate acestea. De aici şi impulsul de a le împărtăşi. “Când am văzut prima oară, aievea, Mănăstirea Recea, imagini ca cele rememorate, băteau ca nişte clopote, uscându-mi gâtlejul de emoţie şi mirare. Mănăstirea era casa cea albă din zicerea copilăriei; cu poartă de lemn grăitor, cu clopotniţă, cu flori în jur, cu tămâie şi cu oameni care atingeau cerul. Casă albă aşezată lângă un du-te-vino al drumului de asfalt şi totuşi cât de blândă, cât de îngăduitoare, veghetoare tocmai la acest du-te-vino al lumii.

         La început a fost cât un pumn de sare; cu două miezuri de pâine la poartă, Părintele Ioan şi Maica Stareţă Cristina. Locul îmi era ca şi cămaşa din spate. Veneam des, cu copilaşii de mână să-mi ung rătăcirea şi neodihna cu uleiul candelelor. Îi aşezam  în rând pe toţi ai mei, Eminescu, Agârbiceanu, Unamuno, Voiculescu, Hiedegger, Noica, Eliade, Ibsen, Cioran, Blaga, Rebreanu, Dostoievski, Nichita Stănescu, Doinaş, Camus, ca să atingem împreună cerul, să argumentăm  şi să mărturisim hierogamia cerului cu pământul, să ne cuminecăm în Misterul Întrupării, în pogorârea Duhului peste om şi în înălţarea omului spre Dumnezeu. Deseori, Mănăstirea se făcea cină eternă, taină a spiritelor tutelare, bibliotecă, loc de iluminare, muzeu, milostivenie, judecată, pelerinaj, paidee, îngândurare, pocăinţă.”

         Valentin Marica este un om de cultură total. El nu se mărgineşte doar la universal lecturii ci, îşi cultivă spiritul cu expoziţii, muzee,  artă fotografică, spectacole de teatru şi operă, simpozioane, întregul palier al culturii româneşti şi universale.

         În “Reluând metafora lui Calderon” – autorul trece în revistă un eveniment cultural inedit în spaţiul mureşean:  “S-a vernisat la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş expoziţia fotografului american de origine română Sorin Radu, Scene din teatrul românesc. E artistul care l-a fotografiat pe Eugen Ionescu la Paris, pe Reagan la Washington  sau pe Salvador Dali la New York.

Lucrările expuse sunt semne ale repetabilităţii spectacolului de teatru ( al celui antologic) prin memoria imaginii. Sunt surprinse acele clipe care zguduie până în măduva oaselor, cum ar spune P. Brook. Astfel, imaginile fotografice ale lui Sorin Radu sunt mirări, apoi aplauze , urmând să fie şi cronici dramatice ce invită privitorul la autorevelaţii; mai ales privitorul care a memorat, alături de artistul fotograf, acelaşi spectacol de teatru.

Nota de unicitate a expoziţiei vine din cultura teatrală a artistului. Fără cultură, scria Toma Caragiu, cel care vorbeşte despre teatru ridică o casă fără temelie.”

Şi alte evenimente constituie obiectul comentariilor culturale ale lui Valentin Marica, de pildă, faptul că o şcoală mureşană, Liceul din Sărmaşu, şi-a reprimit vechiul nume, acela de Samuil Micu, prilej de a-l readuce pe corifeul Şcolii Ardelene în actualitatea ideilor culturale”.

Comentariile exegetice nu lipsesc, de asemenea din lucrarea autorului.

Scrisoare către Noica” este un bun prilej de discuţie:

În Scrisoare către Noica, Emil Cioran îl numeşte pe Eminescu geniul de care nu încetează să se mire. Dacă „seminţia noastră”  îl face pe scepticul Cioran să-şi înmulţească îndoielile şi să reafirme imposibilitatea ieşirii dintr-un destin minor, Eminescu îi schimbă severitatea opiniilor.(….) Fără el, scria Emil Cioran, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ.  Eminescu, în aprecierea lui Cioran, ne salvează din mediocritate; căci şi un Budha ar putea fi gelos pe geniul lui, faţă de care suntem „prea obligaţi”.

Un alt semnal este despre apariţia  „în colecţia Didactic Plus, seria Doctor All, a Editurii Eurodidact a volumului Etnopedagogie aplicată. Formarea orientărilor axiologice la preşcolarii mari de prof. dr. Iftinia Avram din Tg.Mureş.”

Despre această carte Valentin Marica se pronunţă:

„Cartea prof.dr. Iftinia Avram, Etnopedagogie aplicată. Formarea orientărilor axiologice la preşcolarii mari are relevanţă, prin rigoarea abordării unui subiect complex la nivel teoretic şi acţional, deschizând cale sigură spre biografia zilei de mâine. Este impresionant felul în care se recompune un portret al identităţii noastre culturale, îngemănându-se concepte şi metodologii ale pedagogului Iftinia Avram cu afectivitatea  omului Iftinia Avram.”  

Autorul îşi exprimă părerea şi despre aşa-numitele „Suburbii culturale” , un fel de kitsch-uri la care lumea se înghesuie şi care nu au nici un fel de suport cultural, artistic ori estetic, dar li se face o publictate agresivă.

Sub titlul „Stânca lui Israel” autorul  rememorează locurile sfinte vizitate.

Sunt pagini foarte frumoase şi edificatoare de suflet care merită citite cu mare atenţie şi reverenţa cuvenită.

Sub titlul „Tezaur” – autorul vorbeşte despre tradiţiile mureşene, concretizate  într-un volum de mare însemnătate:

„Autoarele cărţii Din zestrea ţinutului mureşean, Maria Borzan şi Roxana Maria Man, redeschid, printr-o amplă cercetare, tărâmul de semnificaţii ale unui timp al vredniciilor; în ipostazele culturii tradiţionale. Demersul susţinut de Editura Nico din Târgu-Mureş este cu atât mai viabil, cu cât tocmai acest timp purtător de esenţe spirituale intră în estompări nevrednice. 

Cartea este un colaj documentar şi unul afectiv privind rânduiala societăţii tradiţionale, încercarea de redescoperire şi valorizare a acesteia înspre înmulţirea binelui spiritual.”

         Un alt semnal, de data aceasta, de alarmă, trage Valentin Marica în ceea ce priveşte „Vaietul limbii” – siluită de autori şi de instituţii. „I se smulge limbii române din frăgezimea cărnii. Vaietul ei este  vaietul nostru… Instituţii de cultură siluesc limba. O  aruncă în bălării…Mi-a fost dat să aud într-o sală de concerte, într-o alocuţiune directorială, că vom urca pe cele mai înalte culmi…şi că trebuie să ne îndreptăm recunoştinţa spre o doamnă care veghează la destinul restaurantului … x.”         Indignarea autorului este perfect legitimă în faţa  „perlelor” scoase de unii oameni cu înalte funcţii care diriguiesc chiar, cultura română.            Sub titlul aproape nesemnificativ „Un nume” – autorul vorbeşte despre apariţia la Editura „Veritas” a monografiei „Pavel Vasici. Viaţa şi opera” – de Grigore Ploeşteanu „prin eforturile intelectuale şi participarea afectivă de excepţie a doamnei Mariana Ploeşteanu. „Pavel Vasici a fost pentru cercetătorul Grigore Ploeşteanu subiect  continuu; începând cu doctoratul la Universitaea Babeş-Bolyai, coordonat de universitarul Bujor Surdu, detaliind complexitatea  uneia dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei şi culturii Transilvaniei şi Banatului din secolul al XIX-lea, nume de seamă în acţiunea politică pentru drepturile naţiunii române.

         Lucrarea a rămas, însă, mult timp, în manuscris. Apare după un demers editorial chibzuit al Marianei Ploeşteanu, stingând nedreapta uitare, cu  un cuvânt înainte al profesorului universitar Vasile Dobrescu, luminând o ilustră personalitate a ştiinţei, culturii şi spiritualităţii noastre, medicul şi cărturarul Pavel Vasici; profil enciclopedic, reprezentant al generaţiei paşoptiste, cu merite în pionieratul ştiinţific, cu contribuţii remarcabile în domeniile limbii, literaturii, folclorului, publicisticii, dezvoltării învăţământului.”

         „Veniţi să ne vedem la faţă” – ne spune chiar Valentin Marica  despre acest text: „Titlul acestor însemnări e un vers din Vlăsiile lui Ion Vlasiu, amintindu-ne de reflecţia Maestrului: Dacă oamenii nu se văd unii pe alţii, e o tristeţe fără de sfârşit…

S-a dezvelit, de Sfântul Nicolae, Memorialul de la Lechinţa, judeţul Mureş, monument gândit de maestrul Ion Vlasiu, fiu al Lechinţei, pus în operă, cu răspundere şi sensibilitate, de sculptorul Gheorghe Mureşan, pe amplasamentul stabilit de localnici, între biserică şi şcoală. (…)

Maestrul a dorit să ridice un monument în amintirea a opt eroi ai Lechinţei, din cel de-al doilea război mondial, pe un vârf de deal, care să fie loc de pelerinaj, simbolizând drumul Golgotei. Monumentul a rămas la stadiul de proiect, un trunchi imens de piatră din care trebuiau despicate cele opt jertfe. Acum, la Centenarul naşterii lui Ion Vlasiu, prin preluarea ideii de sculptorul Gheorghe Mureşan, Lechinţa are Memorialul în vatra satului: opt coloane de piatră,  legând simbolic pământul de cer şi, la picioarele lor, o masă de piatră cu semnul cristic al peştelui, mărturisind statornicia jertfei. Vieţilor jertfite li s-a dat trupul cuvântului de veşnică pomenire.

Este una dintre cele mai expresive lucrări de artă plastică din judeţul Mureş”.

Sub genericul „Vernisaje” – Valentin Marica – semnalează: „La Galeria Fortuna din Târgu-Mureş, inspirată iniţiativă a scriitorului Nicolae Băciuţ, expun Adrian Chira, Mircea Moldovan,  Gheorghe Mureşan, Mariana Şerban.”

Nu ştiu cum se face (ba ştiu!) că toate ştirile şi informaţiile oferite de Valentin Marica, devin poveşti fabuloase, scrise cu mare har şi iscusinţă, astfel că atrag şi suscită la lectură, la conversaţie, la comentarii aprinse. Nu poţi rămâne indiferent şi îţi creează, pe deasupra o stare de confort spiritual, te îmbogăţesc şi te liniştesc în aceeaşi măsură. Şi acesta este, de fapt, rolul scrierilor.

Sub titlul „Talisman îi e tricolorul” autorul îi face un medalion poetei Rodica Puia, senior al Târgu-Mureşului, la 75 de ani: „Profesoara Rodica Puia, la cei 75 de ani pe care cu cinste îi împlineşte, rămâne  în raza limpede a vieţii şi a cuvântului, să exprime durere şi speranţă. Profesoara nu îşi leapădă exigenţele, iar omul  îşi adună, tot mai mult, surâsul la rădăcina privirii. Pentru felul în care ne priveşte, acum, îi mulţumim!”

Un alt medalion este al lui Serafim Duicu, o altă mare personalitate mureşeană: „A spus, ca şi Constantin cel Mare al sculpturii moderne, cum îl numea pe Brâncuşi: Nu mai sunt de mult pe această lume… Sunt departe de mine şi păşesc printre lucruri esenţiale…

Serafim Duicu căuta lucrurile esenţiale (invincibile argumentum şi această carte a postumităţii) şi  pe cei care le reprezentau; le căuta reverbul în ceea ce am putea numi coeziunea spiritualităţii noastre.”

Sărbătoarea Bibliotecii Municipale „Petru Maior” din Reghin” – un spaţiu de graţie unde se întâmplă, aşa cum simte Valentin Marica, „o înviere a cărţilor” – este o altă temă de abordat în această carte.

O altă temă fascinantă de-a dreptul, este cea amintită în „Mână divină” şi face referire la Iulia Haşdeu. „Se spune că pianina Schiedmayer a Iuliei Hasdeu cântă singură la Castelul din Câmpina…

La început de iulie 2008, Castelul i-a invitat pe credincioşii cuvântului şi pe apărătorii valorilor (numele Iuliei Hasdeu este asociat cu cel al scriitoarelor Anne Noailles Brâncoveanu, Elena Văcărescu şi Martha Bibescu) la un memento…(…)Cele mai multe versuri îi pregătesc poetei patul morţii. Sărmană frunză pală, ce maşteră ţi-e soarta!/ Asemenea cu-a noastră, când ne pândeşte moartea… scrie poeta în Frunza, Paris, 21 noiembrie, 1887; un poem parcă fără de sfârşit, cum sunt majoritatea ale  Iuliei Hasdeu,  liturghii de alinare  a suferinţei, într-un timp ce nu îi este pe măsură ( În care doar nebunul mai poate fi poet); înlocuindu-l, poetic, cu armonia marelui cosmos: Şi-n timp ce lumea râde şi murmură, obscură, / Ascult în mii de glasuri minunea din natură/ Şi ce-mi grăieşte Domnul prin plângerea de vânt…

Am citit, iar, ca să înţeleg, Muguri de aprilie. O mână divină întorcea paginile…

Se spune că pianina Iuliei Hasdeu, la Câmpina, cântă singură…”

O poveste a vorbei” o are ca personaj pe  „Florica Z.Costea(…) omul îmbrăcat, trupeşte şi sufleteşte, în povestea vorbei, după ce propria viaţă şi viaţa cărţilor i-au fost învăţături de preţ. „M-am luptat toată viaţa să nu rămân doar ceva”, consemnează autoarea volumului Din viaţă şi cărţi adunate…, îndemnându-şi semenii să nu rămână nici ei în viaţă doar ceva…

Adunând din largul vieţii, al lumii şi gândirii cuvinte-dicton, cele care definesc şi răspândesc lumina înţelepciunii, Florica Z.Costea le aşază într-un îndreptar de conduită morală, în proză eseistică şi în versuri satirice, convinsă că „ne putem îndrepta la îndemnul şi sfatul altuia”.

„O viaţă şi cu a morţii două” – titlu foarte interesant, îl are ca subiect pe Livius Ciocârlie: „Un important scriitor, Livius Ciocârlie, îşi anunţă, la cei 70 de ani de viaţă, proiectele de viitor: bătrâneţea şi moartea. Le cuprinde într-un jurnal publicat la Editura Humanitas, sub titlul Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei.

         Este autorul un mare neliniştit? Vrea Domnia Sa să parafrazeze sentinţa : o viaţă şi cu a morţii două?

Cartea este scrisă între nelinişte şi disimulată linişte.Tonul, şi grav şi senin, este al celui ce stă sub acoperământul  obsesiei : a nu trăi teama de moarte şi a nu trăi prea mult.”

În „Ochi de veghe” Valentin Marica îi analizează poezia lui Serafim Duicu: „Acum, despre Serafim Duicu, poetul; în jocul destinului, flancat, cum ar spune Lucian Blaga, de albe şi negre solstiţii…

La Târgu-Mureş, Editura Tipomur publică Ochi de veghe, poeme, o ediţie îngrijită de profesoara Valeria Duicu, soţia scriitorului; întru’ mai calda înţelegere a lui Serafim Duicu.”

Pluralul poetic” îi aduce în discuţie pe doi dintre autorii unei Antologii de versuri: Iulian Boldea şi Eugeniu Nistor. „94 de poeţi ardeleni contemporani, în conciziunea lor, aşteptând cititorul să-i redescopere sau să-i descopere, privindu-se unul în celălalt, primesc semnul de sensibilitate al Antologiei : împărtăşania la cina cea de taină a „ordinei cuvintelor”.

         Şi despre poetul, publicistul şi redactorul şef al prestigioasei publicaţii „Vatra Veche” vorbeşte Valentin Marica, în art. „Poeme nealese”: „În volumul de publicistică Zonă liberă, Nicolae Băciuţ ne invită la o gravă reflecţie: din când în când câte un monstru înghite poezia. În calea monstrului, poetul aşază, acum, pentru a-l intimida, volumul de poeme nealese, antologia Anotimpul din colivie (Editura Tipomur, 2006).

În judecata de azi a poetului, versul este păcatul, cu voie sau fără voie, iar poetul un fel de a ierta; poetul în alb (sunt un om de zăpadă / de la alb până la alb), căutându-i versului ordine în sacralitate. De la poemele din volumul Muzeul de iarnă la cele din Memoria zăpezii sau  din volumul Portret după autoportret, este trasat drumul poeziei de la alb la alb, de la albirea sau înălbirea cuvintelor, la albirea sau încărunţirea poetului, când totul e dominat de esenţa cuvântului : Acum văd totul. Acum aud totul (Epistolă 1). Timpul şi tâmpla încărunţesc deodată, impregnate de poiesis, întâmpinând spada albului adânc de crin.”

Prelungirea nădejdii” îl are în centrul analizei pe sculptorul Sever Suciu: Se ştie că sculptorul Sever Suciu îşi privea adesea sculptura Pomul vieţii, oglindindu-se în cerul ei…

„Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere (…), iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii…”

În mijlocul creaţiei sale plastice, Sever Suciu aşază Pomul vieţii, ştiind, din răsuflarea telurică şi celestă a Dâmbuţului ce l-a născut, apoi din fiorul lumii largi, că acolo, în Pomul vieţii e nemurire şi e însuşi Iisus, cu Crucea Răstignirii Sale.”

Nu numai cărţi şi opere de artă sunt analizate din punct de vedere estetic şi exgetic de către Valentin Marica, ci şi evenimente, bune sau rele care se întâmplă în viaţa culturală a ţării şi în chip deosebit, cea mureşeană. Un astfel de subiect, de care noi am aflat  doar de la televizor, este protestul oamenilor de cultură faţă de  neglijenţa autorităţilor, în legătură cu mormântul lui Lucian Blaga. „250 de oameni de cultură din România şi din străinătate protestează public faţă de ridicarea unei săli de sport în apropierea cimitirului din Lancrăm, unde este înmormântat Lucian Blaga. Construcţia a stârnit, de la început, un val de controverse. Mulţi intelectuali, alături de  rude ale poetului, s-au opus profanării cimitirului din Lancrăm. Semnatarii actualului protest, unul de anvergură, cer demolarea construcţiei profanatoare, denunţând ilegalitatea ei.

Pare ireal protestul… Să ceri salvarea mormântului lui Lucian Blaga? Să calci peste invincibilul unui testament cultural?” Lucian Blaga este îngropat astfel de două ori: într-un mormânt şi într-un monstru de ciment şi fiare care-l împiedică să „vadă zarea”. Un alt protest semnalat de Valentin Marica este cel legat de opera completă a lui Nicolae Steinhardt. „Filozoful Cristian Bădiliţă protestează, într-o scrisoare datată Paris, 10 aprilie 2005, împotriva celor care, pierzându-şi uzul raţiunii, împiedică apariţia seriei Steinhardt la Editura Humanitas. Pe autorul scrisorii îl revoltă editările posdecembriste ale Jurnalului fericirii, numindu-le falsuri pioase. În contrast, filozoful a dorit să realizeze seria de opere Steinhardt după criterii filologice cuviincioase. Şi-a alcătuit un colectiv de editare şi a pregătit cu ajutorul Episcopiei Argeşului şi Muscelului primele 4 volume pentru tipar. Numai că autorii proiectului sunt avertizaţi de stareţul Mănăstirii Rohia că dreptul de autor îl are exclusiv Rohia.”

Interviurile şi scrisorile din volumul lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi” – cu Nicolae Steihardt, vin să prelungească ideea covârşitoarei personalităţi a monahului de la Rohia. Sub titlul „Semper fidelis”, Valentin Marica prezintă cartea lui Nicolae Băciuţ astfel: „Un altar de idei,  în litera şi legea Monahului de la Rohia; în (şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din volumul Între lumi, ediţia a 3-a, revăzută, apărută la Editura Dacia. O carte a devoţiunii. (…)Nicolae Băciuţ aşază această „închinare” în dreaptă socotinţă. Intervievează un spirit protector, credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii.  Îi citeşti paginile, îi asculţi vocile, îi respiri vecernia…, învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un  tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile spuse ale Sihastrului. Nu „justeţea” destinului vieţii şi operei în cultura română e invocată în gestul editorial, ci smerenia şi veghea lor. Cu atât mai mult, cu cât Nicolae Băciuţ i-a cerut Monahului binecuvântarea ca dialogurile şi paginile de corespondenţă să se transforme într-o carte, neîngăduind, precum ilustrul său interlocutor, minciuna şi compromisul.”

„Tu şi cu mine” –  este semnalul unei cărţi de excepţie: „Andre Gide în Jurnal vorbea despre singura dramă care-l interesează: lupta fiinţei cu ceea ce o împiedică să fie autentică. Noua carte a academicianului Berdj Aşgian, Tu şi cu mine, cu subtitlul Dificultăţi şi succese în comportamentul interuman, pare construită pe reflecţia lui Gide, detaliind lupta fiinţei pentru a-şi găsi autenticitatea.”

         Un omagiu adus actorului Ion Fiscuteanu la trecerea sa la cele veşnice, îl găsim în textul: „Ultimul act…”

           Despre „ziua care se  numeşte Iubire” –  aminteşte Valentin Marica în art. „Urbi et Orbi” – binecuvântarea papală dată de două ori pe an, în ziua de Crăciun şi  în Ziua de Paşte, cu dobândirea indulgenţei plenare, prilej pentru a ne aduce în memorie un eveniment fără precedent pentru Bisericile surori: împlinirea a 10 ani de la vizita apostolică a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România, ţară cu preponderenţă confesională ortodoxă. Scriitorul adresează un îndemn, cu acest prilej: „Creştinule, fii conştient de demnitatea ta! În lume e nevoie de fruntea ta, pe care Sfântul Părinte a pus o picătură de mir.”

         Via lucis – are ca punct de sprijin: „Comentariul nostru asupra misterului pascal Mironosiţele de Picu Pătruţ îşi primeşte numele de via lucis;  căci autorul, pracliser, ascet, misionar, cuvios monah, imnolog, poet, caligraf şi miniaturist, răsfiră troparul Sfintei Invierii înspre o lumină a luminilor. Mironosiţele vor descoperi mormântul deschis, fără strajă, după ce vor alerga să ungă cu mir trupul  răscumpărătorului Iisus, cel „de viaţă purtător”, vor asculta glasul Îngerului, înlocuind înfiorata prohodire  cu bucuria Luminii Învierii. Tânguirii îi urmează revărsarea cerului de luminii, împlinindu-se cuvintele Domnului: va fi dat Fiul Omului în mâini de oameni răi, va muri şi va învia a treia zi, luminând lumea; ceea ce V.Voiculescu numea în versurile sale nesaţiul de veşnicie al luminii lumii.

         Picu Pătruţ rescrie întâmplarea, amplificându-i emoţia şi subliniindu-i valoarea afectivă pentru fiecare clipă din viaţa noastră. Ceea ce motivează, credem, şi alegerea repertorială a Anei Maria Crişan. Textul este cântarea suişului spre azur a Mântuitorului.”

         Slujba de înmormântare a profesorului Mircea Zaciu îi prilejuieşte autorului meditaţia „Viaticum”: „La Oradea, în zi de 25 martie 2000, Profesorul s-a aşezat în mormânt; şi s-a aşezat aură pe coperta Dicţionarului Scriitorilor Români, pe care-l va scrie fără de sfârşit, pentru ca nesfârţit să-i fie viaticum-ul; căutări, înfrîngeri şi glorii.”

Sub titlul “Voce seculară” – se află şi medalionul dedicat lui David Ohanezian:

I s-a potrivit, cel mai bine, rolul arderii; să arzi întru’ frumos era credinţa lui David Ohanesian pe scenele teatrului liric şi pe scena vieţii, unde spectacolul trebuia să dureze. Când un om este hărăzit de natură, de Dumnezeu, are foarte mari obligaţii, mărturisea cel cu vocea de granit şi temperament de mare tragedian; cel care la 80 de ani, împliniţi în zi de Bobotează, 2007, nu era împovărat de zădărnicia vieţii, ci de sensul răstălmăcirii personajelor.”

         Despre receptarea lui Eminescu, despre publicistica lui, autorul vorbeşte într-o serie de eseuri, printre care „Măsurariul” civilizaţiei.

„A şaptea faţă a lunii” – este cartea  Danielei Cecilia Bogdan, cu subtitul „Frânturi de gând” – apărută la Editura Nico, şi căreia, Valentin Marica îi face o succintă prezentare.

O altă carte este a lui Ilie Şandru, „Alte măşti, aceeaşi piesă…” – „rezumând, în titlul inspirat de Glossa eminesciană, măştile hidoşeniei  şi zgomotele deşarte ale mişeilor la izbândă făcând punte, împotrivindu-se firescului uman, sfidând raţionalul şi legalitatea zilei de azi.”

Şi „Revista de filozofie” este semnalată – la 80 de ani de la apariţie, în articolul „Bufniţa Minervei”.

Cartea de interviuri a lui Eugeniu Nistor „Dialoguri în Agora” îşi găseşte şi ea ecou în paginile prezente: „Dialogurile în Agora  aduc plus de noutate în dezbaterile actuale despre generaţia literară, exilul interior al scriitorului,  starea poeziei, valorizarea noii literaturi, dezavuarea nonvalorii, mediile culturale, actualizarea filozofiei ştiinţei, limbaje filozofice româneşti”

Când omul se face carteeste titlul sub care este omagiat Dimitrie Poptămaş căreia „i se spune atât de sugestiv că a slujit cartea, prin Diploma de onoare Pro libro senator, ne gândim să asemuim cărţile cu râurile şi cu ani; la început mici, apoi curgeri puternice ce nu fac cale întoarsă; pentru că încearcă să vorbească despre Dumnezeu.”

O evocare cât se poate de tulburătoare este cea cu titlul „Când rana în taină se vindecă” – prilejuită de ziua trecerii la cele veşnice a poetului Grigore Vieru: „Pe când apunea ziua naşterii lui Mihai Eminescu, răsărea ziua morţii lui Grigore Vieru. Era tânăr Vieru când a scris poemul Legământ, o prefigurare a morţii, la căpătâi cu o carte de Eminescu. A fost un eminescian în viaţă şi e un eminescian în moarte… Întrebăm, eminescian, dacă îi ştim sfintele văi ale vieţii şi ale scrisului şi, mai departe, dacă ştim să-i anunţăm moartea…

A trăit în durere christică. A scris în lumină, călărind calul mărului sub o sfântă sudoare de flori; ştiind că poetul este un duh al vieţii. A scris cu forţa candorii, înfăşurat în manta-i de sfinţenie a cuvântului; şi a celui rostit în vorbirile cu noi ( îi era teamă că nu ne iubeşte îndeajuns) şi a celui sortit să fie poem, să fie iarbă limpede. Într-un autoportret, Grigore Vieru îşi mărturisea dorinţa de a fi iarbă; căci, mai firesc şi mai simplu decât atât, n-ar putea fi.

Avea în statura lui isusiacă  arderea pe care o avea Eminescu, aceea de a străbate teritoriile româneşti în cruciş şi-n curmeziş. (…) A trăit dezbrăcându-se de noapte, căutând veşnicia în laptele mamei şi în zi de duminică. A murit într-o zi de duminică, intrând în taina care să-l apere, vestită în poemul Clopotul învierii :  rană pe rană în taină se vindecă…

„Caragiale după caragiale” – se numeşte textul despre Mircea Tomuş şi cartea lui cu acelaşi titlu pe  care o prezintăValentin Marica.

În ciclul „Cărţi esenţiale” – Valentin Marica prezintă „Caietele Cioran” , publicate la Humanitas în 2005, motiv de a face unele precizări:

„Timp de 15 ani, între 1957 şi 1972, Emil Cioran a scris treizeci şi patru de caiete, găsite după moartea autorului şi publicate de Editura Gallimard. Cele 34 de caiete nu sunt un jurnal de scriitor. Mai degrabă, mărturii ale unui scris sincretic, dens, cu orchestrări filozofice, reflecţii, apostrofări, flash-uri, fulgerări metafizice, aprecieri critice, autoportrete; pagini ce anunţă cărţi viitoare sau postfaţează volume anterioare. Obsesiile, încrâncenările, regretele, deznădejdile, iluminările lui Cioran apar la scenă deschisă în paginile Caietelor.”

Fie şi aceste succinte informaţii şi te incită la căutarea Caietelor pentru a le aprofunda.

Caută bine prin sufletul meu…” – este medalionul pe care Valentin Marica îl face lui Lazăr Lădariu la 70 de ani împliniţi: „La cei 70 de ani pe care îi binevesteşte, ne întrebăm ce ştim şi ce nu ştim despre el şi ce ar trebui să căutăm bine în sufletul său; aşezând, ca motto, numele poemului Caută bine prin sufletul meu, din volumul Doar lumina deasupra, apărut la Editura Eminescu în 1986.”

În: „Cerul de sub cer” autorul aduce în lumină o lucrare esenţială: „Un inventar patrimonial al bisericilor de lemn ni l-a dat arhitectul Ioan Eugen Man în impresionanta monografie Biserici de lemn din judeţul Mureş. Dr. Liviu Ştef îi adaugă acestui inventar de patrimoniu unul al afectivităţii. 60 de pânze alcătuiesc, acum, un muzeu al cerului de sub cer. Uşciori, cheoturi, tălpi, turnuri-clopotniţe, prispe, pridvoare, ferestre, cununi de acoperişuri, părţi din fiinţa oricărei bisericii de lemn, ne fac reverenţe din tărâmuri de linişte. Fiecare biserică este aşezată de artist într-un cuib de iarbă, de împăcare, sau într-un anvon de lumină.”

Un moment haric de “Civilizaţie fără spaimă” – este prilejuit de vernisajul expoziţiei pictorului Marcel Lupşe – prezentat de Excelenţa Sa, domnul Dan Hăulică, la Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici din Târgu-Mureş, expoziţie  care a purtat titlul: “Aici unde suntem e pace cu adevărat”

Aniversarea a 50 de ani de emisie a Radioului Public din Târgu Mureş – este subiectul textului intitulat: „Confesiuni la o…aniversară”.

         Valentin Marica vorbeşte şi despre „Creşterea şi descreşterea romanului românesc” – cu privire la noua scriere a lui Mihai Sin. „Marea Miză”.

             Un alt eveniment important este  prezentarea unei cărţi fundamntale:

Dicţionarul limbajului poetic eminescian Testamentul eminescologului Dumitru Irimia: „Prezenţa la Tg.Mureş a profesorului Dumitru Irimia, atât de bogat în Eminescu, şi prezentarea uneia dintre operele esenţiale ale Domniei Sale, Dicţionarul Eminescu, ne prilejuieşte un necesar comentariu despre funcţiile limbii în mâna magistrală a Poetului (l-am citat pe T.Vianu) sau despre ce este limba în mintea unui scriitor de anvergura intelectuală a lui Eminescu, limba română în întregul ei”.

         Un memento emoţionant la şase săptămâni de la moartea profesorului Dumitru Ieremia este cuprins în evocarea Fericiţi cei care au cinstit lumina…!”

         Un alt omagiu plâns este: „Grigore Vieru, alb de duminică.Rânduri la moartea Preabunului Poet”: În Lancrăm, Grigore Vieru avea fiori de sfânt mister.

Era în zi de mai, 1994. Venise la Festival să pună pietre la templul celui aplecat peste marginea lumii. Nici un drum nu era prea lung pentru a fi unde sporeşte taina.

 În plin dezmăţ bolşevic, a scris poemul Lucian Blaga. L-a spus, iar, caligrafiat, la Lancrăm şi Sebeş : Numele-acest / are ceva în el / care sună nespus de frumos…Prin nespusul de limpede şi ameţitorul adânc al numelui de Lucian Blaga, prin Eminescu şi Octavian Goga dorea Grigore Vieru să apere fiinţa românească în Basarabia.”

Un alt medalion este pentru actorul Ion Săsăran, Bătrânul Werle din „Raţa sălbatică” a lui Ibsen.

Un eseu despre „Icoana – câmpuri exegetice” – este prilejuit de dezbaterea Simpozionului Naţional „Artă şi credinţă”,”desfăşurat la Reghin, iniţiat de scriitorul Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei de Cultură Mureş, repertoriul ideatic al lui Evgheni N.Trubeţkoi din 3 eseuri despre icoană, din următoarele considerente: autorul interpretează icoana ca preîntâmpinare a unităţii universale; consideră gândirea umană ca participantă la logosul divin; îi atribuie gândirii umane intuiţia unei conştiinţe absolute, ce cuprinde  principiul unităţii universale. (…) Un asemenea câmp ideatic a cuprins Simpozionul de la Reghin, grăitor în preocuparea constantă a scriitorului Nicolae Băciuţ pentru patrimoniul cultural bisericesc şi cuprinderea lui într-un circuit spiritual al zilei. Nu doar ca dezbatere, ci mai ales ca făptuire, ca soluţii de reabilitare. Bisericile de lemn din judeţul Mureş îi sunt scriitorului Nicolae Băciuţ subiect predilect, la fel icoanele din patrimoniul bisericesc. Simpozionul de la Reghin a omagiat în largi emoţii icoana, a vernisat expoziţii de artă bisericească şi a lansat monografii ale unor biserici din judeţul Mureş editate de Nicolae Băciuţ. O manifestare de notorietate prin tematică şi participare naţională.”

O manifestare similară este vernisajul expoziţiei „Icoana din fereastră” desfăşurat sub acceaşi egidă la tabăra de sculptură de la Lăpuşna.

„Expoziţia artiştilor mureşeni, vernisată la Ministerul Culturii şi Cultelor, un proiect al scriitorului Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei de Cultură Mureş, este tărâm cathartic, mărturisind despre fiinţa lumii. Icoanele dezmărginesc lumea (precum Poetul!) şi amplifică lumina Învierii. Simţim întemeieri de lumi şi lumina neînserată a locului în care au fost pictate icoanele, Lăpuşna. Este locul propus de scriitorul Nicolae Băciuţ pentru o Tabără de Artă Icoana din fereastră, domnia sa organizând aici şi un Simpozion Naţional pe tema Restituirii Patrimoniului Artistic Bisericesc.”

Valentin Marica susţine că urâtul din ziua de azi vine din lipsa „idealului cultural”. Subscriem.

Romanul lui Mircea Tomuş, apărut la Editura Limes din Cluj, în colecţia Romanul românesc al secolului XXI, s-a lansat la Biblioteca „Astra” din Sibiu. Editorul, scriitorul Mircea Petean, a numit romanul, în alocuţiunea rostită la lansare, cartea fără egal în literatura de după război.”

Lansarea unei antologii de poezie numită „Îmblânzitorul de timp” „realizată de Nicolae Băciuţ intră cu adevărat în chestiunea zilei, fiind dovada cordială a apărării poetului; o apărare la timpul potrivit, căci atunci când gloria vine prea târziu e cenuşă…

Cei 16 poeţi mureşeni antologaţi îşi prezintă ultimele creaţii, prin care înduplecă timpul, întreţinând  ziua poeziei.”

Maestrul Ion Vlasiu – biserica din Bistra şi “Cartea de toate zilele” – trei repere, trei “Împreună slujitori…”

”S-a întrupat şi altfel Lumina, la Bistra, pe Valea Mureşului; întru’ „trezvie” şi preamărirea vieţii veacului ce va veni. Cea întrupată în curgerea Mureşului n-a fost destulă, pentru câtă vrednicie ţine locul în braţele sale şi omul în umbletul său…”

„…îţi voi mărturisi totul!”este titlul articolului despre cartea lui Oliver Lustig „Atunci, Acolo…la Auschwitz” – o carte cutremurătoare de mărturisiri al unui martor ocular. „Este Ziua Europeană a Holocaustului. Se rememorează clipa în care a fost eliberat lagărul Auschwitz unde au fost exterminaţi un milion cincisute de mii de oameni, majoritatea evrei, conform datelor publicate de Muzeul şi Memorialul Auschwitz-Birkenau.

         Cel mai mare lagăr de exterminare al evreilor şi rromilor, Auschwitz, a fost construit în 1940, după ocuparea Poloniei de către trupele germane, la 60 de km sud-vest de Cracovia. Cu un an mai târziu, în 1941, s-a construit în apropiere un alt lagăr, Auschwitz II sau Birkenau, locul celor mai mari crime din istorie; unde vin mereu supravieţuitorii terorii să depună mărturie. Căci, mai ales ei, supravieţuitorii, sunt datori să explice. Este capitolul de istorie în care nu se poate improviza. Aici trebuie tăiat în carne vie. O lume care vrea să privească înainte, priveşte şi înapoi, pentru a înţelege. Uitarea e povârnişul decăderii, spunea Xenopol. Pot uita supravieţuitorii de la Birkenau cuvintele călăilor: De astăzi încolo voi nu mai sunteţi oameni!

Eu îţi voi mărturisi totul… ne transmite supravieţuitorul de la Auschwitz, ca să scap de umbra crematoriilor. Astfel consemnează Oliver Lustig în Atunci, Acolo…la Auschwitz”.

Şi scriitorul basarabean Traianus (Traian Vasilcău) este recenzat de Valentin Marica în articolul: „Jarişte de veşnicie”.

O altă carte a lui Nicolae Băciuţ, La răsărit de apus reiterează apetenţa scriitorului Nicolae Băciuţ pentru consemnarea culturală cotidiană. Se simte cum litera intră în aceeaşi respiraţie a clipei de viaţă, devenind cea de toate zilele. Căci, publicistica este pentru Nicolae Băciuţ inevitabilul, jurnalul zilnic, neastâmpărul conştiinţei scriitoriceşti în a exprima şi a atenua ceea ce Eminescu ar numi, acum, „relele apucături”.

„Martor (Editura Nico, Tg.Mureş, 2008) e cartea ce întregeşte semnificativ opera lui Lazăr Lădariu; cu credinţa, nicicând oscilantă, în logica şi înţelepciunea vieţii, în nevoia de dreptate şi de adevăr.”

O altă carte semnalată a lui Lazăr Lădariu este „Litaniile cerului”.

O epică a urcuşului” are în vizor cartea Danielei Gifu „eu, Tu şi El”.

După 33.Jurnal de iniţiere spirituală, Daniela Gifu reiterează, în intimitatea Legii divine din eu, tu şi El, Editura Limes, 2009, nevoia de iniţiere spirituală, spre starea de pace odihnitoare, spre un profil al omului drept, salvându-şi conştiinţa din indiferentul neant. Ce este neiniţiat, argumentează autoarea, nu durează şi nu exprimă  spiritul divin din om, deviind percepţiile manifestării dumnezeirii.”

         O monografie despre Alexandru Vaida Voevod – scrisă de Mihai Racoviţan – universitar sibian, este subiect de primă mărime. „Parcurgând un vast itinerar bibliografic şi unul de conştiinţă, profesorul Mihai Racoviţan scrie cartea „adevărului” despre Vaida Voevod.”

         În articolul „O piesă de teatru uitată” Valentin Marica aduce în scenă subiectul:

 „Ştefan din piesa în cinci acte a lui Nicolae Iorga, Învierea lui Ştefan cel Mare, publicată în „Cultura Neamului Românesc”, în 1920, reprezintă afirmarea sinelui prin nădejdea ca formă de viitor sau credinţă în nemurire. Intrăm pe tărâmul lui Paul-Ludwig Landsberg care numea moartea prezenţă absentă, iar pe cel plecat în împărăţia cerurilor absenţă prezentă. Ştefan este absenţă prezentă, moartea lui în înfruntarea dramatică de la Războieni-Valea Albă („O da, eram în luptă la Războienii morţii!”) însemnând nu extincţie, ci înviere. Ştefan învie după episodul de la Valea-Albă, căci numai un domn viu (nu „duhuri plângătoare”), în simbioza trup-spirit („isteaţa-i minte şi braţu-i de ostaş”) poate apăra legea cea veche. „Şi nu se mai găseşte ca tine un alt Domn”, spune vlădica Teoctist, fixând reperul axiologic întruchipat de voievod : „Că pe pământ e Ştefan şi-n cer e Dumnezeu.” În acest fel a fost comentată piesa la Simpozionul Muzeului din Târnăveni,  Stefan cel Mare-500 de ani de la moarte.”

         Un frumos medalion îi face autorul Emiliei Lateş care, prin cântecele sale, a fost mai aproape de cer şi întotdeauna cântecele sale au avut mireasma zăpezii din primul gângurit de viaţă”.

Pe pânza de aur a timpului” – este a şaisprezecea carte a domnului academician Berdj Aşgian, intitulată: Tezaurul de înţelepciune al cugetărilor şi al proverbelor, apărută la Editura „Ardealul” din Tg.Mureş.

„Viaţa condensată în rostire aforistică, propensiunea către adevăr a proverbelor şi cugetărilor, autenticitatea şi diversitatea lor,  coerenţa şi aspiraţia spre universalitate a acestor concentrate ale gândirii umane, sunt aspecte investigate de autor. Proverbele şi cugetările numesc în boaba de rouă a cuvintelor, crede acad. Aşgian, imensitatea cunoaşterii umane, de asemenea, continuitatea comportamentală şi reflexivă a omului, pentru care dragostea şi gelozia, prietenia şi duşmănia, tinereţea şi bătrâneţea, sinceritatea şi făţărnicia,  cumpătarea şi lăcomia, înţelepciunea şi prostia au aceeaşi încărcătură ideatică şi afectivă, conturând omul moral.”

O altă referire la opera vastă a lui Nicolae Băciuţ o face Valentin Marica în articolul: „Portret în…alb”:

Portret după autoportret este un brand literar al lui Nicolae Băciuţ ; arta plastică îl poate invidia…

Nu este prima dată când scriitorul ne surprinde printr-un titlu de carte. Numai că, dacă altădată titlurile se desfătau şi în îmbieri ludice ( altfel, cum şi-ar spori poetul frumuseţea?), de data aceasta Portret după autoportret  aşază pe şevaletul cuvântului doar gravitatea unui timp liric; mărturisitor despre 50 de ani de viaţă ai poetului, care îşi sporeşte umbletul cu încă o ardere, sau, cum ar spune Nichita Stănescu, îmbogăţeşte vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul lumii. În relaţie cu acest puzzle poetic al simţurilor, noua carte a lui Nicolae Băciuţ fixează în sintaxă poetică austeră, vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul încărunţirii timpului; înflorirea lui cea mai expresivă.”

         Concertul susţinut la Cluj dee Richard Clayderman, la Opera Naţională, în februarie 2007, a rămas în sufletele spectatorilor şi a constituit prilejul pentru Valentin Marica pentru a-l consemna în articolul: „Reverenţa unei notorietăţi”.

            Şi un omagiu lui Romulus Guga, intitulat: „Romulus Guga în gâlceavă cu mocirla umană” – n-a rămas neconsemnat în această carte.

Se face tăcere în spirit…”o radiografiere a stării culturii actuale este mai mult decât necesară. „Prăpastia e întreagă, luna e pe jumătate…

Numai că, dacă privim cerul nopţii noastre, vedem că luna nu mai e pe jumătate, ca în metafora lui Ion Caraion, şi se azvârle cu piatra în cornul ei. Privind decorul, mi-am amintit de ceea ce spunea, într-un interviu, la Radio Tg.Mureş, George Ţărnea: sfârşitul lumii e tăcut. Adică, sugera poetul, nu va fi un cataclism, potop de apă sau de foc, ci se va face tăcere în spirit şi lumea va muri.

         Se face tăcere în spirit…

            Editurile publică maculatură; se vernisează pete tâmpe de culoare, nu lucrări de pictură; în situl Ulpia Traiana Sarmizegetuza  se cultivă ceapă şi cartofi, Ministerul Culturii nedespăgubindu-i pe proprietarii pământului din interiorul şi exteriorul Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa;  autori de antologii literare cenzurează, azi, cum nici satrapii comunismului nu au făcut-o; proliferează festivalurile urât-mirositoare; premiile literare se cumpără; plouă în bisericile de lemn ale Transilvaniei; apar, din senin, filozofi care, spunând anecdote, adună ropote de aplauze; turnurile băncilor sunt mai impunătoare decât ale catedralelor, cum spunea unul dintre reputaţii arhitecţi români, Dan Hanganu; ducem peste mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualitatea, ponei din plastic roz, cu zvastica neagră deasupra cozilor; dacă pronunţi numele unui mare scriitor, cei de lângă tine te înjură, „să nu faci pe nebunul…” ; mărturii elocvente de civilizaţie sunt aruncate în cotloane şi subsoluri; se necinstesc simboluri religioase, sub acoperământul perfid al libertăţii de exprimare; se naşte o nouă limbă română, în recuzita bazaconiilor inculţilor siniştri; se acaparează catedre universitare, cu o lăcomie inimaginabilă a banului; sunt scoase sub reflectoarele teatrelor texte jenante, anume pentru piticii moderni (vorba lui Eminescu!), care aplaudând, să-şi scuture rugina de pe zale.”

Soare şi om. Pelerinaj în Serbia ( I ) – sunt note, scurte însemnări de călătorie, având o importanţă spirituală, nu atât pentru scriitor, dar pentru cei care se bucură de „Casa română” din Uzdin- un semn că aici şi oriunde sufletul scriitorului e în comuniune. „Casa Românilor din Uzdin a descris, timp de trei zile, în iunie 2006, o stare de spirit. Am înţeles-o, am aşezat-o în lada de zestre a sufletului nostru şi o reverberăm. Altfel, de ce i-am fi ascultat,  cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, pe cei din Uzdin, în seara sosirii noastre acolo, cum ne cântau „Mulţi ani trăiască…!”

Suflete la preţ redus” – cartea lui Eugen Ovidiu Chirovici, lansată la Târgu-Mureş, un roman de ficţiune, “propune o istorie tragică, pe fundalul degradantului comunism, şi radiografia unei psihoze, cum aprecia Cornel Moraru la lansare, în tratare umoristică, instituind râsul ca formă de exorcizare.”

Unde sunt cei care nu mai sunt?”se întreabă autorul în art. „Trunchi de lumină” – cu referire la personalitatea celui care a fost profesorul dr. Dan C. Bratu, al cărui nume este înscris în prestigiul cardiologiei româneşti. „profesorul şi doctorul Dan C.Bratu a lăsat trunchi de lumină; ilustrând exemplaritatea Şcolii de Medicină din Târgu-Mureş, preocupările ei de răsunet în salvarea omului din aviditatea şi tenebrele bolii.”

Autorul aruncă şi o privire monografică asupra satului Şerbeni, din judeţul Mureş  – în articolul „Uliţă spre cer”,Editura „Cezara Codruţa Marica”, avându-i ca autori pe preotul drd. Silviu Negruţiu, lectorul universitar Silvia Negruţiu, doctorandul în interpretare muzicală-pian la Academia de Muzică din Dublin, Silvan Negruţiu şi studenta Silvana Negruţiu, liturghia de după liturghie?

Şi în sfârşit, Cartea de faţă…”  Trecerea râului sau trecerea de hotar a sufletului în eliberare.  Pe lama cuţitului păşeşte sufletul gol, scrie Lazăr Lădariu în poemul Azi-noapte darul grecesc a ajuns în cetate din noua sa carte Trecerea râului.

         Volumul acreditează poezia temporalităţii, într-o suprapunere de lumi sau o coliziune a lumilor; mai evidentă, puternică, dureroasă, delicată şi amplă fiind cea a visului nemărginit : ning literele strălucitoare pentru cartea care se scrie în somn.”

         Evocările, medalioanele, aniversările, comemorările, exgezele, eseurile, ori ştirile dezvoltate din cartea de faţă, demonstrează  o dată în plus, maturitatea artistică a scriitorului Valentin Marica, virtuozitatea şi seriozitatea cu care-şi tratează subiectele, valoarea lor care nu mai poate fi contestată de nimeni.

CEZARINA ADAMESCU

 ___________________

17 Octombrie 2011 – Lazăr Popescu: „Între Efes şi Nazaret“, Editura Universitaria, Craiova (Zenovie Cârlugea)

Poetul, prozatorul si eseistul Lazăr Popescu (n.    ) s-a afirmat în ultimii cincisprezece ani nu numai ca un autor de mari disponibilităti artistice, dar si ca intelectual de aleasă conditie, prestatia universitară sporindu-i, deopotrivă, statutul scriitoricesc si cel social.

Cultivând cu aplomb eseul critic si studiul literar, ca exercitii interpretative si evaluatorii în plan literar si cultural, dl Lazăr Popescu a investigat câteva subiecte de strictă actualitate literară (Trei exercitii critice, 2007; Cinci voci ale optzecismului, 2008; Sansa si restul, 2009), dar si de asa-zisă arheologie lecturală, menită a evidentia paralelisme, conexiuni, reevaluări, interferente de conceptii si mesaje artistice (Două lecturi arheologice, 2004; Interogatii si revizuiri, 2005).

Cu prezenta lucrare, Între Efes si Nazaret, autorul propune o nouă abordare a fenomenelor cultural-literare, pe considerentul că „orice abordare serioasă, în contemporaneitate, a literaturii, nu mai poate fi separată de nivelul pe care l-au atins stiintele umane.” (Literatura si stiintele umane, p. 176).

Asadar, criticul de azi – crede autorul – nu mai poate aborda literatura „fără recursul la semiotică, structuralism, poststructuralism, filozofie postmodernă, sociologie, istoria ideilor, hermeneutică sau antropologie”, mai ales acum când stiintele spiritului, cum le zic germanii, si cele sociale „se află într-un impas mortal”… Ilustrând copios cu citate din Gilbert Durand, Richard Rorty, dar mai ales din Manfred Riedel, Wilhelm Dilthey, René Girard, eseistul constată nu numai impasul si marginalizarea la care au fost aduse stiintele spiritului din cauza istorismului riguros si a pozitivismului pragmatic, dar si acea stare de urgentă potrivit căreia o restaurare a stiintelor hermeneutice este imperios necesară. De aceea, domnia-sa crede că, în atare situatie, abordarea realitătilor cultural-literare din perspectiva unei antropologii a sacrului  este metoda cea mai potrivită, stiindu-se că stiintele spiritului / stiintele hermeneutice (conform Lebensphilosophiei lui Dilthey) se bazează pe comprehensiune si nu pe „explicatie” precum stiintele naturii. În încercarea de a depăsi metafizica, gândirea filosofică postmodernă, de tip neognostic, merge în acelasi sens, de la Nietzsche până la Heidegger, iar de aici la Gilbert Durand si René Girard. Asupra acestuia din urmă, Lazăr Popescu zăboveste „ceva mai mult”, observând că „nu s-a abordat, în România, cel putin deocamdată, nicio operă literară din perspectivă girardiană ”, teoria girardiană potrivindu-se „ ca o mănusă multor texte poetice ale marelui autor român, Tudor Arghezi.”

„Miezul cercetării noastre  – afirmă autorul, încercând să-si precizeze metoda interpretativă – se constituie ca o aplicare a teoriei girardiene asupra multor texte literare si implicit culturale”, cu  precizarea că întelegerea fenomenului cultură se face în sens larg, antropologic. Pornind de la legătura dintre literatură si mit, hermeneutica girardiană dezvăluie pentru prima dată în istoria culturii umane enigma miturilor, structura lor engramată pe fenomenul ascundere/ocultaredevoalare/dezvăluire. Este vorba de acea „violentă originară”, care a existat întotdeauna în om si care stă la baza miturilor, a structurării lor pe mecanisme sacrificiale, pe ceea ce gânditorul francez numeste „violenta mimetică” , „tapul ispăsitor” (victima ispăsitoare si fondatoare) s.a.

Sacrul si violenta au coexistat dintotdeauna, însă dezvăluirea acestor mecanisme sacrificiale extrem de bine ascunse nu a fost posibilă, crede Girard, decât odată cu aparitia textelor evanghelice. De aceea, Evangheliile constituie opusul miturilor, inclusiv al celui referitor la potentialul „bon sauvage” din epoca luminilor. De aici ideea de a urmări, în o seamă de opere, numeroase elemente de antropologie culturală cu o investigatie de tip  semiotic, chiar în textele îmbibate de intertextualitate, cum ar fi poemul Tara pustie/ The WasteLand al lui T.S. Eliot. Referiri numeroase face autorul la opere din diferite epoci, identificându-se unele elemente ale sacrului si ale violentei din mecanismele sacrificiale (Chateaubriand, Lamartine, Arthur Rimbaud, Paul Claudel, Franz Kafka,Francois Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green, ultimii trei fiind romancieri de mare prestigiu, puternic marcati de crestinism.

Convins că demersul său constituie o actiune „de pionierat” în cercetarea românească si, deci, o „racordare la marile modele occidentale si euroatlantice”, autorul lansează  conceptul sintetic sui generis de antroposemiopoetică  „înteleasă ca stiintă a literaturii si totodată ca instrument absolut necesar în orice cercetare culturală”:

„Iată încă o dată că faptul de a împleti, în cercetarea noastră, antropologia sacrului si gândirea postmodernă nu este câtusi de putin extravagantă ci, mai degrabă, o necesitate impusă de scopurile acestei cercetări. Si aici ne-am putea opri putin dorind să subliniem nu doar importanta acestui tip de cercetare, ci si ineditul său. Ne asumăm cu modestie rolul de pionieri la acest capitol, întrucât proiecte de acest tip si demersuri similare în cercetarea literară si culturală românească nu stim să existe cel putin deocamdată. În acest sens am mai dori să subliniem si alt aspect, credem noi important, al acestei cercetări: racordarea ei la marile modele occidentale si euroatlantice. Poate că în acest fel, îndrăznim  să credem, umplem si un gol. Completăm o verigă lipsă în cercetarea românească. Si, de ce nu, în cultura română. S-ar părea că, pe moment, atât critica literară din România,cât si gândirea filosofică bat pasul pe loc. După critica de tip semiotic, axată îndeobste pe cunoscuta teorie a textului, poate că ar fi necesar să vorbim de o corelare a semioticii cu antropologia sacrului si cu gândirea postmodernă, în încercarea de realizare a unei antroposemiopoetici înteleasă ca stiintă a literaturii si totodată ca instrument absolut necesar în orice cercetare culturală…”

 Constient că a-ti asuma un asemenea proiect ca metodă de comentare a fenomenelor cultural-literare,  „atunci când ai decis să umbli pe poteci neumblate, nebătătorite de nimeni”, risti a fi taxat drept „un soi de aventurier intelectual”, Lazăr Popescu face hotărât pasul în directia  „metodei” preconizate. Cum autorul este prea categoric si transant în maniera de a-si explicita metoda, asteptându-se probabil si la „întâmpinări” din partea criticii culturale si literare, rămâne să-si precizeze si  „instrumentarul”, altfel generoasa intentie de originalitate ar putea rămâne la nivelul unor comentarii hermeneutice coagulate pe concepte girardiene structurante, ceea ce ar fi prea putin pentru clamarea autonomiei metodologice…

Oricum, comentariile – douăzeci si patru la număr – se vor „schite pentru o critică a culturii” si ele se referă atât la texte din literatura română (poezii de Eminescu si Arghezi, Virgil Nemoianu) cât mai ales la autori si opere din literatura europeană (Chateaubriand, Rimbaud, Kafka, Paul Claudel, Francis Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green, Umberto Eco, Richard Rorty, Gianni Vattimo, Santiago Zabala, Maurice Blanchot…). Sunt, cum se vede, poeti, romancieri, eseisti, luându-se în discutie si literatura epistolară de idei pe tema relatiei dintre  „feminin”  si  „sacru”(Julia Kristeva, Catherine Clément).

 Între Efes si Nazaret este, de fapt, o culegere de comentarii la autori si texte, titlul fiind inspirat din lucrarea lui René Girard, marele antropolog de la Stanford, maestru declarat (,născut fiind – ce coincidentă! – în aceeasi zi cu el ”): Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, unde un capitol este intitulat chiar asa: „Logosul lui Heraclid si Logosul lui Ioan” (IV). Am avea, deci, a face cu două paradigme: paradigma efesiană, idolatră, întruchipată de gândirea lui Heraclid, logosul heraclitic al luptei – polemos-ul războiul („toate se nasc din luptă”) si paradigma crestină, logosul iohanic/ioaneic, străin de violentă si care revelează adevărul acesteia, logos al păcii.

Între aceste paradigme, una structurată pe violentă, despre a cărei esentă conflictuală mărturisesc miturile, cealaltă întemeiată pe tolerantă si pacifism, despre care Chateaubriand scria Geniul crestinismului (1802), o carte cu adevărat restauratoare, după iluminismul care favorizase dezastrele iacobine si Teroarea, se desfăsoară demersul interpretativ, bazat pe câteva „studii de caz”.

Rod al câtorva ani de comentarii, unele din acestea fiind publicate si în revista „Portal-Măiastra”, lucrarea dlui Lazăr Popescu, consistentă sub raport eseistic, dovedeste, în mare parte, pe linie profesională, nu numai un bun francofilism, dar si un interpret atent la text si la critica acestuia, capabil el însusi să sustină un demers structurant si vizionar.

Ariditatea materiei si conceptualizarea uneori specios-tezistă, alteori pliată partial si discutabil pe problematica textelor, dimpreună cu orgoliul „pionieratului” în domeniu sunt, oarecum, depăsite de cursivitatea comentariului, încrucisat cu voci critice din acelasi areal al stiintelor hermeneutice, si de o stăruintă aproape voluptuoasă asupra subiectului.

As îndrăzni să cred că, renuntând la impresionismul consacrat al criticii generând judecăti de gust si de valoare, autorul s-a îndepărtat pe terenul criticii cultural-antropologice tocmai de ceea ce oficiul critic este chemat să se pronunte. Dar, plăcându-i să se considere singular în abordarea  „metodei girardiene”, poate si asta e o mărturie că vocatia lui Lazăr Popescu este dată de critica culturală de mai larg orizont, unde într-adevăr e suficient loc de afirmare.

ZENOVIE CÂRLUGEA

____________________

14 Octombrie 2011 – Vasilica Ilie: „Visând printre nori“, versuri, volum în curs de apariţie (Cezarina Adamescu)

V-aţi întrebat vreodată, cât ceresc şi cât pământesc se află în Universul de la Răsăritul Cuvântului? Ei bine, poeta de faţă susţine, cu argumente forte, că locuieşte pe cupola Universului şi casa ei are o singură fereastră la Răsărit. Că poeţii călătoresc adesea cu închipuirea printre aştri, cu capul printre nori, cu privirea la blânda Selene, e adevărat, de când poezia e Poezie. Adică din totodeauna.  Dar că ai locuinţa pe cupola Universului, asta, e drept, nu s-a dovedit. Până una-alta, trebuie s-o credem pe cuvânt. În ultima cameră unde locuieşte, de cele mai multe ori se întâlneşte în taină cu Dumnezeu. Nici mai mult, nici mai puţin. Ei doi stau la un plăcut colocviu. În virtutea acestei intimităţi cu divinitatea, chiar şi razele îi pictează pe buze “zâmbete persuasive”, îndemnând-o să iasă din carapace, adică din camera de taină, pentru că, în stânga sau în dreapta, încă nu se ştie precis, va întâlni un stâlp cu o potcoavă în vârf. Se ştie că potcoava este simbolul norocului, al şansei, şi dacă o mai arunci şi peste umăr, sigur va înflori un pom pe locul căderii.

          Autoarea îşi pune veşmânt de duminică, se primeneşte îndelung în roua dimineţii, precum vulpea neîmblânzită la întâlnirea cu Micul Prinţ,  îşi soarbe aghiazma, şi-n timp ce rugăciunile îi înfloresc pe buze, simte cum creşte Răsăritul din propria-i fiinţă. Şi astfel ni se înfăţişează cu sufletul ca după abluţiune în cenuşa lustrală, la întâlnirea cu noi, semenii ei, după ce a stat o bună bucată de vreme la taină doar ea cu Dumnezeu.

          Versurile de faţă sunt martore.

           Se  pare că fereastra dinspre Răsărit are un rol important pentru că prin ea, poeta contemplă lumea şi înregistrează cu lux de amănunte, întâmplările din jur. Chiar şi pe cele  banale de la birou care declanşează resorturile intime ale amintirii zăpezilor de altădată, care, vai, nu mai sunt, nici măcar în versurile lui Francois Villon. Poveşti triste de odinioară se perindă prin galaxia de gânduri în timp ce poeta priveşte prin fereastra de Răsărit, ca pe ecranul lăuntric care-i oglindeşte sentimentele.

         Jurnalul liric pe care Vasilica Ilie îl ţine cu scrupulozitate scrijelând florile de gheaţă aşernute pe fereastra de la Răsărit unde îşi vede chipul metamorfozat în floare de gheaţă, are darul de a ne introduce în lumea de dincolo de răsăritul Cuvântului, acolo unde au acces doar spiritele alese.

       Poemele epice, sunt toate, poveşti în versuri, istorisiri de altădată sau din zilele noastre, care curg lin, în voia valurilor, ieşind uneori din albie şi inundând cu averse de tandreţe şi nostalgie malurile. Poeta îşi exprimă trăirile, aşa cum vin pe ecanul memoriei precum nişte zeificate icoane pe scoarţă. Ea le răvăşeşte zulufii la fel ca zefirul şi apoi le inspiră parfumurile impregnate în epidermă, aşa cum încerci la încheietura mâinii lavanda şi te îmbeţi de mirosul ei suav.

            La fel reînvie amintirea copilăriei cu jucăriile ei meşterite de mâna copilului (de fapt, cele mai scumpe jucării din lume! fiindcă ele nu costă nimic şi sunt înduioşător de caraghioase), în timp ce un uşor fior nostalgic ne cuprinde în aceeaşi măsură, ademenindu-ne amintirile din propria copilărie:  „pe-atunci eu făceam zmeie din hârtie / le dădeam drumul de pe colina lui Gae / vântul îi înălţa sus cât mai sus / până se rupea aţa de pe mosor / şi-i pierdeam din ochi acolo /unde cerul se împreuna cu pământul // construiam păpuşi din cârpe colorate / părul lor- un fuior de vise- / le coseam mărgele din fosfor în loc de ochi / (foloseam aţa de pe acelaşi mosor) / păpuşile mele dansau odată cu mine / pe aceeaşi scenă a vieţii ameţitoare / nu le lăsam să lenevească nicio clipă / nu mă uitam în jos când dansam / împreună cu ele pe sârmă / în piept le montasem câte un ceas / pe care aveam grijă să îl întorc / şi-l puneam să sune la oră exactă / aţele se rupeau eu le înnodam la loc / şi astfel timpul se rotea cu rost. // s-a dus vremea cailor / a zmeielor şi a viselor-păpuşi / acum pocnesc din bici timpului / vreau să-l strunesc pentru că odată cu el / anii mei aleargă prea repede / mă salută din mers chiar mă depăşesc / vreau să-i număr dar nu reuşesc / timpul îi presează eu le pun doar ştampila / cu un zâmbet ştrengar – îi păcălesc / şi le spun că nu vreau să îmbătrânesc / mai ales în această zi de april!” (Într-o zi de april).

           Nu e la îndemâna oricui să spună că s-a îmbrăcat într-un vis care-i vine perfect şi a pornit-o hai-hui prin lume. Şi cine construieşte castele, aşezând la temelie un val de mare?                            

            Nu lipsesc reflecţiile cu iz de iluzionism care fac parte din recuzita poetică. Autoarea se recunoaşte în acest autoportret: ”eu sunt femeia-stâncă, puternică / în faţa vânturilor şi a ploilor / sunt femeia-copac de sub fereastra ta / care ştie să-ţi mângâie zilele pline de singurătate.” (Intuiţie)
            Altădată, poeta se ascunde după lunile toamnei până se metamorfozează în toamnă: “Mă ascund după lunile toamnei ca dup-o cortină / Îmbrac o rochie ruginie foşnind gânduri de zi / Mi-am pictat curcubeie de zâmbete din toate culorile / Aţa am meşteşugit-o din cârceiele viţei de vii / Şi am cusut cu ea nasturi din seminţe de dovleci aurii. // Brodez pe umeri, din flori galbene, mici crizanteme / La mijloc, din mătasea porumbului îmi pun un cordon / Ici – colo, pe mâneci cos cu migală, afine, / La poalele rochiei îmi pun volane din frunze de tei.// Cerceii sunt din ciorchini de struguri de tamâioasă / În păr îmi prind ultimul boboc din fir de trandafir  / Pregătesc cu migală coşul cu toate roadele toamnei / Îl port cu mândrie, la braţ, alături de miresmele ei. // La paradă, vreau să fiu, cea mai elegantă dintre femei!” (La parade de toamnă).

         Un grupaj inedit îl constituie “Tristihurile” (un alt fel de calendar), miniaturi lirice care ar putea fi terţine, haiku-uri, respirări, vignete lirice.

            O altă modalitate abordată este poemul sapienţial, în ton livresc, pornind de la un panseu ori de la un proverb sau aforism, cu iz didactic.

            Ex. “ţine minte asta; doar pietrele rămân, apa trece  / modelându-le uşor, uşor,  sub ele se pot ascunde / multe taine. printre care şi cea a bucuriei de a fi existat”; sau:  ”niciodată un om nu s-a născut învăţat. de multe ori / fericirea se învaţă în doi, completându-se mereu./ sfatul meu; obişnuieşte-te să numeri până la o sută, seara / întotdeauna noaptea este un sfetnic bun. visele s-au terminat. / în viaţă, există un început şi un sfârşit. ramâne doar întrebarea: // „când se pierd urmele lăsate, iubirile unde se duc, când se duc?!”

         Nu lipsesc îndoielile, incertitudinile, întrebările, nehotărârile, neliniştea (inerentă stării poetice), răscrucile, aşteptarea:

“Încerc să păcălesc clipa de faţă / Să spun că totu-i roz, ca-n paradis / Dar ea îmbracă rolul de paiaţă / Şi mă întreabă râzând: „quo vadis”? // Sunt prinsă între două drumuri opuse / Şi nu ştiu pe care dintre ele să merg; / Amândouă, incertitudini străpunse / De semnul întrebării.  Trebuie s-aleg!” (Incertitudine).

            Departe de a fi simple transcripţii nude ale unor stări, simple exerciţii de stil, poemele Vasilicăi Ilie – încărcate cu parfumul duhovnicesc izvorât din tămâia lacrimii sfinte, sunt rodul de aur sufletesc adunat în potire de chihlimbar, cel care nu se dăruieşte decât celor aleşi, în Florar…

         Avânturile primăvăratice dau sens anotimpurilor iubirii.

         Poeta se adresează admirativ şi Bărbaţilor-Zei pentru faptele lor eroice dar le arată şi limitele: “din coastele voastre înfloresc femei-flori  / trupuri de petale, scăldate în roua dimineţii; / obraji de bujori, inimi de trandafiri / ochi de irişi albaştri şi mâini de mărgăritare. / voi sunteţi Zei, Cupidoni şi Feţi-frumoşi / puteţi fi eroi în războaie de cucerit inimi  / miresele poartă în pântece sămânţa voastră / dar…niciodată, nu veţi putea da naştere la prunci…” (Bărbaţii-Zei).

            Într-un moment de graţie, poeta îşi smulge o geană, aşa cum pasărea măiastră îşi smulge cu ciocul o pană de aur, şi cu ea muiată în călimară, scrie un poem de dragoste. În altă ipostază poeta spune: “risc / să rămân spânzurată / chiar de propriul meu vis.” (Stare).

         Bând cu nesaţ din potirul cu nectar al primăverii, poeta se îmbată cu parfumul şi puritatea florilor, “de dragul primăverii”.

         Visul e piatra de construcţie a poetei, chiar dacă uneori este spânzurat de pleoape, el rămâne acolo, pitit şi din când în când iese la iveală.

            Una din poeziile cele mai frumoase este “Lumina Divină” pentru că în ea se reflectă chiar sufletul autoarei:

“Ca o mireasă mi-am agăţat în păr / Mărgăritare din grădina Raiului / Iar la cingătoare mi-am pus flori de măr / Gătită, am ieşit în calea Mirelui // Cu mir şi smirnă eu L-am aşteptat / Cu ouă roşii, miel şi cozonac / El a venit, m-a binecuvântat / Îngerii cântau în cor un condac // Pioasă am primit Lumina Divină / Adusă de El în miez de noapte pe-o stea / M-am îmbăiat în aura-I cristalină / Şi-am Înviat în Hristos, odată cu Ea!” (Lumină Divină).

         Autoarea pune mare preţ pe gând; după părerea ei, din gândul tăcut se poate clădi iubirea, de aceea ea doreşte atât: să devină gând pentru cel iubit:

“Dacă m-ai întreba ce pot să-ţi fiu / Ţi-aş răspunde simplu: doar un gând! / Poate că nu vei fi mulţumit de răspuns / Dar gândul acela, gândul acela, poate fi bun! // C-un singur gând se poate clădi iubirea / Un singur gând îţi poate aduce fericirea… / Ar fi ca atunci când îţi doreşti ceva anume; / Poate să-ţi fiu gând-stea, un fir de iarbă, o floare, / O rază de soare, un sărut, o îmbrăţişare, / Dar pot să-ţi fiu gând-lacrimă, o umbră, / O frunză-n vânt, un dor de necuprins / O scrisoare, pe un singur rand / Şi toate acestea… într-un tăcut gând!” (Gând tăcut…)

Poeta proclamă smerenia gândului dar şi puterea, statornicia şi persuasiunea lui, care pot da consistenţă acţiunilor şi stărilor umane. Se pare că gândul este precumpănitor faţă de acţiune, fără însă, a justifica arderea lăuntrică.  Gând născător de stări de angoasă şi spaimă, născător de bucurie, atotzămislitor de stări de graţie. Spiritul ludic lipseşte cu desăvârşire.

Stilul narativ se pare că îi este propriu, Vasilica Ilie nu versifică, nu-şi susţine ritmul interior, nu respectă nici o regulă pozodică, chiar dacă uneori, poezia ia aspectul clasic. E o convenţie însă. Metafora e cât se poae de rară iar stilul de adresare e direct, asonanţelele sunt frecvente. Poemele par mici întâmplări în care banalul are un loc de cinste. Cu toate acesea,  sau tocmai pentru că nu şochează, ele sunt plăcute, stenice, normale, comune, fără să lase urme ori să se impună a fi memorate. S-ar putea numi: poeme pentru fete cuminţi şi pentru băieţi cumsecade. Ori, în ziua de azi, numai cuminţi nu sunt fetele. Nici băieţii nu mai sunt cumsecade. O oarecare categorie de cititoare s-ar regăsi în ele, totuşi,  cu uşurinţă.

Exemplu: ”mă desprind din locul unde eram acum / şi în unduiri calde cu senzaţii tari / plutesc sus, cât mai sus…unde mă duc? / un nor alb mă ia de mână şi mă aşează pe un petic de cer / de acolo până şi norii mi se par mici…/ dar ei, ca nişte copii se joacă în ochii mei / transformându-se în feţi -frumoşi, balauri, zmeialbă ca zăpada, pitici, împăraţi, cenuşărese / Doamne, ce frumos este printre ei!” (Visând printre nori).

Cine ar tresări la astfel de cuvinte? Ori, cine nu a visat, cu ochii pe cer, închipuindu-şi bătălii între monştrii de ceaţă?

De obicei, versurile, prin puterea lor magică, capătă personaliate, se impun, revendică drepturi. Alteori, ele îşi anihilează autorul care se simte depăşit, lăsat în urmă în cursă.
Un poem aparte, în care poeta îşi expune punctual de vedere şi o ghicim printre versuri, este: Dacă aş fi…: Nu m-am născut în puf / dar am ştiut să clădesc; / am pus în fiecare primăvară / câte o cărămidă verde, sufletului. / Între ele, flori de maci, / arzând ca un cuptor / iubire pură. // Dacă într-o primăvară / aş fi păpădie / şi vântul blând ţi-ar aşeza / în palme puful ei / tu l-ai primi /  şi nu i-ai mai da drumul?”

Cuibul clădit e reperul cel mai solid, chiar dacă păsările pleacă şi vin de la el. Pe temelia aceasta poeta îşi construieşte visele.

“Mă doare această toamnă!: altădată toamna număram bucuriile  / era vremea lor. trăgeam linie pe orizontală / şi sub ea îmi ieşeau numai plusuri / astăzi număr felii de melancolii / adunate în dezamăgiri şi minusuri. / mi-e inima cuib de rândunele  / mi-au ciripit toată vara în aorte / aducându-mi nenumărate bucurii / odată cu sângele oxigenat în tot corpul / or să mă părăsească într-o zi şi ele / şi toamna aceasta mă doare ca o rană.
numai cuibul meu va ramâne nevătămat / el este făcut din mustul firelor de iarbă / din parfumul petalelor florilor de vară / şi din culorile curcubeului după ploaie / numai el îmi va rămâne fidel peste iarnă…”

Nu cunoaştem date despre autoare, dar versurile sale trădează o femeie rezonabilă, mamă, soţie, bunică, mătuşă, care-şi îngăduie (îşi mai îngăduie!) să viseze, deşi visul a devenit demult un lux. Un anume bovarism o tutelează, fără să-i distrugă armonia conjugală, sfânta linişte a căminului, imaginea de “good mother” care de zeci de ani se dedică, se jertfeşte pentru fericirea  familiei. Dar cu visurile (cuminţi şi cu aripi scurte) cum rămâne? Şi cine a spus că femeile cumsecade nu au dreptul la visare?

Pictate-n tablouri votive, ele-şi aşteaptă vizitatorii, admiratorii care au cu totul alte preocupări.

Vasilica Ilie nu cântă dragostea ci absenţa dragostei. Ea cântă doar nunta, începutul, aşa cum spune poetul. Pentru că imediat totul se preface în făcut, în vină, disperare şi lacrimă. Ea nu cântă împlinirea, ci dezamăgirea. Nu cântă prezenţa, ci lipsa, aşeptarea, zadarul. Bucuria, fericirea s-au prefăcut într-un dor fără saţiu care o caută şi o cheamă. Unde? Pe tărâmul lăuntric, acolo unde se află doar ea şi Dumnezeu, înfăşurată în propiile iluzii.
”Azi, deşi am primăvara-n suflet / Îmi cântă greieri simfonii în gri  / De întors timpul, nu mai am bilet  / Şi nici anii nu mai sunt integri.  // Căci nici Planeta nu mai e ce-a fost / Rostul omului a devenit ne-rost!” (Îmi cântă greieri simfonii în gri).

            Un poem edificator pentru condiţia omului este: Îndumnezeire: Cândva, undeva, / dacă aş mai renaşte, / n-aş mai vreasa fiu oase şi carne; / aş vrea să fiu lut / să mă modeleze / cu dragoste, olarul… / Tot într-o primăvară / când natura prinde viaţă. / Din mâinile lui / cu mângâieri de ape, / cu susur de izvor / şi lut unduitor, / ar ieşi o zeiţă / cu chip cuceritor / iar zâmbetul / să mi-l facă / din coji de ou / încondeiate, / şi peste chipul meu / să sufle cu îndumnezeire…!”

         Alt poem rotund, plin de miez este:  “Iubire nerostită: E-atâta depărtare între drumurile noastre / Şi-atâtea cuvinte nerostite au mai rămas… / Mă uit cum ning şi se scurg dorurile la ferestre,/ Timpul se strecoară între noi, ca un vrăşmaş…//Tu eşti acolo, cu viaţa ta, mai bună sau mai rea; / Eu, singură, îmi tângui iubirea nerostită. / În fiecare zi îmbrăţişez nemărginirea  / Şi-n pragul acestei ierni, o văd mai adâncită. // Peste noi au căzut din cer comete-nlăcrimate, / Corăbiile s-au înecat de tot în ele. / Până şi îngerii au aripile îngheţate, / Pe-acoperişul lumii, se dospesc misterele. // Pe zi ce trece, iubirea rămâne nerostită, / Aştept ca destinul să mi-l dezlege o ursită!”

            Volumul se încheie în notă optimistă, aşa cum e normal, cu un Sonet de dragoste, în care un nou început dă sens şi motivaţie vieţii. De ce îmi cântă sufletul a primăvară, / Când încă este toiul iernii şi e ger, / Iar când ninge afară fulgii mă-nfioară / Şi inima e străpunsă de un fulger? / În fiecare gând găsesc câte-o scânteie, / Topeşte până şi ţurţurii la streşini, / Chiar dacă pe cer, iarna, nu sunt curcubeie, / În culorile dragostei, tu mă întâmpini! / Ştii atât de bine să îmi alinţi sufletul, / Până şi urma pe zăpadă mi-o săruţi, / Mi-ai alungat din gând tristeţea şi blestemul / Şi clipele negre ale anilor pierduţi. // Renasc în iarna-aceasta, sub plapumă de nea, / Într-o iubire pură, ce sufletu-mi râvnea!”

         Sonet e un fel de a spune, pentru că nu respectă regulile clasice. Are doar un parfum de sonnet.

         Versurile din volum, luate ca întreg, relevă un suflet cald, însetat de iubire, generos, gata oricând de a dărui şi a se dărui, o poetă sensibilă care, parcurgând un drum lung, a ajuns la o anumită limpezire de sine şi doreşte acum să ne înfăţişeze oglinda sufletului său, nu din cioburi de vitralii, ci dintr-un rotund care, îndeobşte, poartă numele de IUBIRE.

CEZARINA ADAMESCU

************

                                               109) Mă mai iubeşti?

 

 

 

Mă mai iubeşti? am întrebat răsăritul
Şi soarele mi-a răspuns:”da” în locul lui!
Tu nu vezi că îţi înfloresc zâmbetul,
Cu el dai culoare, hrană, sufletului?

Mă mai iubeşti? am întrebat vântul cel blând.
„Da!” mi-a răspuns, răsfirându-mi uşor părul.
„Eu îţi aduc şoapte, doruri şi un gând
De departe… şi poate, chiar adevărul!”

Mă mai iubeşti? am întrebat, suav, marea.
„Mă mai întrebi”? mi-a răspuns, fremătând uşor.
„Eu am fost cea care ţi-a adus iubirea
Dintâi. Ţi-am sădit-o în inimă încetişor…”

Şi acum te întreb pe tine, cu temei:
Mă mai iubeşti? Pe mine, sau… alte femei?

 

________________

13 Octombrie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Dincolo de spaţiu şi timp“, Ed. NICO, Târgu Mureş (Cezarina Adamescu )

         Un om cât un secol. Un om traversând secolul XX. Un artist a cărui operă transgresează secolele.         Sculptor şi povestitor din spiţa lui Ion Creangă, mureşeanul Ion Vlasiu, ţăran din Lechinţa şi-a înscris numele, nu numai în piatră şi lemn, dar şi pe tâmpla unor cărţi memorialistice în care artistul îşi evocă satul natal, copilăria şi tinereţea, drumul vocaţional în căutarea sensului artei şi vieţii.         Un om care ne-a lăsat o imensă moştenire culturală, atât literară, cât şi artistică, pe care, din păcate, îşi exprimă regretul autorul acestei lucrări, posteritatea, ca în atâtea sute şi mii de cazuri, nu o apreciază la adevărata valoare.

         Aş fi vrut,  mărturiseşte Nicolae Băciuţ, apoi, că atelierul de la Bistra, paradisul inspirator pentru multe din lucrările sale, să devină un muzeu memorial, un punct pe traseele turismului cultural. Poate că totuşi, într-o zi acest vis să devină realitate.

         Mă împac greu şi cu gândul că soarta donaţiei sale nu este cea mai fericită. Poate că locul în care a fost organizată şi găzduită Colecţia „Ion Vlasiu” nu este cel mai potrivit. Cred că e nevoie de un loc „în calea drumeţilor”, pentru ca această colecţie să poată fi văzută de cât mai multă lume.

         Pentru că, până la urmă, gestul lui Ion Vlasiu trebuie plătit cu aceeaşi monedă: generozităţii trebuie să i se replice cu respectul cuvenit. Căci, oricum am judeca lucrurile, Ion Vlasiu este personalitatea culturală cea mai complexă pe care a dat-o acest spaţiu.

         E şi acesta, un minim orgoliu”

          Nicolae Băciuţ ni-l readuce în memorie în cartea omagială “Dincoace de spaţiu şi timp” – cu trimitere  la ciclul autobiografic “În spaţiu şi timp” al artistului. Şi iată ce plastic îi creionează portretul Nicolae Băciuţ:           Ion Vlasiu era un povestitor neîntrecut. Îi plăcea să povestească, asemenea ţăranilor săi din Ogra natală. Avea firescul şi bonomia ogrenilor, pe care-i evoca şi invoca cu mult drag, de care s-a despărţit nu oricum, ci păstrând intactă memoria şi nostalgia locurilor, recuperate într-un roman masiv, „Am plecat din sat”,  carte de referinţă pentru scriitorul Ion Vlasiu.”         Un om sfătos, ca orice ţăran, slobod la vorbă, dar care, spune autorul  evocării, “ţinea la preţul cuvântului tipărit” şi orice cuvânt era “trecut prin filtrul rigurozităţii şi scrupulozităţii care l-au caracterizat.”         La întâlnirea cu istoria, avută la Tabăra de scuptură de la Oarba de Mureş, acolo unde cei doi au avut şansa de a se împărtăşi, unul din sufletul celuilalt, sculptorii români au  dăltuit în piatră opera nemuritoare, “în numele jertfei şi al iubirii de neam şi pământ românesc.”            Se ştie că Oarba de Mureş este un pământ stropit cu sângele soldaţilor români. Lazăr Lădariu în Şedinţa Camerei Deputaţilor din 4 aprilie 2000 în cadrul dezbaterilor parlamentare, a luat cuvântul şi  a solicitat ridicarea unui mausoleum în  memoria celor 11.000 de soldaţi căzuţi: “Acolo la Oarba de Mureş, unde Mureşul a fost mormânt pentru mulţi, cei 11 000 de ostaşi au căzut pentru a apăra hotarul mare al moşiei strămoşeşti. Acolo, la Oarba de Mureş, cei datori cu o singură moarte pentru care primul şi ultimul cuvânt a fost jertfa în tragica vâltoare au dat tribut propria viaţă setosului zeu Marte pentru a apăra nevoile şi neamul. Acolo, la Oarba de Mureş, cântecul de biruinţă a costat enorm de mult.Plecându-ne genunchii în faţa memoriei lor, a sacrificiilor şi a mormintelor celor căzuţi pentru drepturile neamului, considerăm că Mausoleul Eroilor care ar putea fi înălţat prin contribuţia întregii ţări, precum Ateneul Român, ar fi şi un semn al unităţii unui popor. Pentru că la Oarba de Mureş a existat un erou colectiv: oştirea română. Acolo a învins un popor. Acolo a fost ţara”.

         Pe acest loc sfânt artiştii s-au  întâlnit pentru a zămisli opere care să stea mărturie.

Nicolae Băciuţ îi face artistului  o Fişă de portret după sursele de documentaţie existente, din care reţinem că:  „Este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei şi culturii româneşti – Maternitate (Bucureşti, 1958), Grup statuar Ion Creangă în Parcul Herăstrău (1971), Horia, Cloşca şi Crişan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mureş 1976), Ion Creangă (Piatra Neamţ, 1983).

Profesor la Academia de arte frumoase din Timişoara (1938), redactor-şef al revistei Arta (1966-1969). (…)

Cetăţean de onoare al Târgu-Mureşului (1997).

Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti din 1940, membru al Asociaţiei Internaţionale a criticilor de artă, din 1966..

Despre opera lui Ion Vlasiu s-au scris peste 700 articole şi i-au fost consacrate trei albume cu studii monografice scrise de Dan Grigorescu (1970), Ion Frunzetti (1973) şi Călin Demetrescu (1987).

Lucrări ale sale se află expuse în principalele muzee din România (Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Oradea, Târgu-Mureş)

La Târgu-Mureş este deschisă din 1988 Galeria Ion Vlasiu, aparţinând Muzeului Judeţean Mureş, unde sunt expuse peste 100 lucrări de pictură şi sculptură ale artistului, precum şi cărţile sale.

Au rămas în manuscris romanul Nebunul din Turn, la care a lucrat peste două decenii, şi poemul Vlasiile, acesta din urmă publicat postum..

Moare la 18 decembrie 1997, la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Mănăstirii Cernica, alături de istoricul Ioan Lupaş, socrul său.”

 

(Informaţiile provin din Ana Cosma, „Dicţionar de scriitori mureşeni”, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, în 2000, şi din site-ul de pe Internet, cu text şi foto de Ioana Vlasiu).

După aceste informaţii preliminarii,  Nicolae Băciuţ transcrie cu minuţie,  trei dintre interviurile luate artistului, convorbiri devenite capitole importante de istorie literară şi fragmente din istoria artei româneşti şi universale, rămase în patrimoniul cultural românesc.

 

 

         Cuvintele artistului sunt memorabile şi ele trebuie însuşite de fiecare artist român cu respectul cuvenit unui mare om de cultură. Scriind de parcă ar fi sculptat, după expresia unei persoane care îl cunoştea bine pe Ion Vlasiu, cele două domenii: literatura şi arta se armonizau în chip fericit în creaţia sa. “Există un specific al genurilor condiţionat de materie şi de tehnică. Talentul te ajută să te descurci”.

         Cât priveşte realizarea unei opere mai puţin reuşite, Ion Vlasiu era de următoarea părere: “Nu totdeauna intri de la început în brazda ta proprie. Talentul are ezitări şi un ritm propriu”. Dar artistul tânăr are multe resurse şi se poate redresa. Fiecare creator are, pe parcursul vieţii, etape diferite de creaţie, unele hotărâtoare. Ion Vlasiu considera că perioada petrecută la Paris, a avut un asemenea rol în definirea personalităţii lui: “Cotituri spectaculoase nu sunt în activitatea mea, totuşi anul petrecut la Paris defineşte ceea ce aş numi eu etapa de început. Acolo am înţeles mai bine curentele de avangardă şi am putut să mă situez la distanţa necesară. Acolo mi-am dat seama că există un spaţiu cultural românesc necunoscut lumii, că deşi mi se părea prea simplu, naiv, arhaic, conţinea chiar alfabetul nostru de forme estetice, nu numai original, dar şi foarte sugestiv ca problematică. În atelierul lui Brâncuşi, conştiinţa mea a primit noi impulsuri. În volumul IV, cu care închei ciclul drumului, la care lucrez acum, vorbesc ca despre un moment esenţial, de care m-a apropiat întreaga mea experienţă de până atunci şi îndeosebi o vară petrecută într-un sat din Ţara Oaşului”.

         Este evident că istoria a ocupat un loc prioritar în preocupările artistice ale lui Ion Vlasiu, dovadă lucrările cu teme istorice sau figurile emblematice ale acesteia: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Bălcescu. Despre Horia a afirmat că este “Hristosul nostru adevărat, sacrificiul lui e foarte curat, foarte pur”.

         Ion Vlasiu era de părere că:

“- Temele istorice stau în faţa tuturor timpurilor ca nişte planete. Forţa lor de radiaţie este imensă. Trăiesc deasupra timpului, centrând o epică formidabilă, care niciodată nu va putea fi transpusă integral în artă, totuşi marile epoci sunt marcate de lucrări monumentale care evocă istoria popoarelor, în viziuni şi moduri diferite. Astfel de lucrări dimensionează trecutul, dând prezentului prestanţă istorică şi un sens cu adevărat umanist. (…) Temele istorice pot fi evocate şi în spiritul troiţelor. Viziunea populară a fost consacrată în sculptura modernă de Brâncuşi cu mare efect plastic. În momentele care mi-au fost încredinţate, am căutat perspective şi viziuni figurative, adecvate portretului statuar. N-am recurs la naraţiuni plastice, deşi am fost tentat uneori. Am crezut şi cred că pictura murală este mai indicată pentru acţiuni sociale desfăşurate. Aş adăuga că ocupându-mă ani de zile, mulţi, de portretele celor trei eroi: Horia, Cloşca, Crişan, forma sculpturii mele a primit în întregul ei un plus de expresivitate”.

În această convorbire Ion Vlasiu evocă marile personalităţi cu care a intrat în contact şi cărora le-a realizat portretul: Sadoveanu, Blaga, Ion Chinezu. Despre marele gânditor Lucian Blaga,  Ion Vlasiu mărturisea:

“…Blaga mi-a pozat. Am făcut un desen, în care se simte ironia reţinută cu care Blaga privea lumea dimprejur şi viaţa de toate zilele. Ca şi Eminescu, el se situa într-un spaţiu supraterestru. Universul spiritual nu era pentru el o simplă metaforă”.Artistul afirma despre esenţa operei şi procesul de creaţie următoarele:“Esenţa operei e dată iniţial dar ea nu e cunoscută. Nu e cunoscută nici de artist, nici de critic. Artistul îi găseşte forma şi expresia atacând materia cu toate forţele lui. Opera, care rezultă din acest impact puternic, stă pe urmă în faţa criticului, ca un fenomen complex, deloc mai simplu decât este pentru artist procesul de creaţie; artistul descifrează adevărul într-o zonă şi de aici îl preia criticul şi începe alt proces, alt fenomen, ştiinţific pe cât poate fi – şi nu este totdeauna.”Cât priveşte nucleul operei sale literare, Ion Vlasiu a spus: “Satul, ţăranii, muncitorii, constituie nucleul genetic al condiţiei mele sociale. Stăruie în literatura mea unele obsesii legate de copilărie, de adolescenţă, de ceea ce s-ar numi spiritualitate sătească prezentă în tot ce numim folclor şi artă populară. Acest fapt nu este şi n-a fost pe placul, mai ales al sincroniştilor, care se cred depozitari de drept ai legilor creaţiei. Felul lor stângaci de a pleda pentru universalism mi-a dat măsura şi îndemnul să abordez problemele literaturii şi ale artei cu tot mai deplină sinceritate, adică să mă apropiu de ethosul şi eposul românesc necomplexat de alte culturi. Am plecat din sat, cartea cu care am debutat, a fost scrisă la Paris, într-un timp când mă temeam că nu mă mai pot întoarce în ţară, fericit că era undeva în lume un loc în care mă puteam regăsi cu o identitate socială şi naţională, fără echivoc. Cosmopolitismul parisian, totuşi, m-a interesat: ca spectacol”.Ion Vlasiu susţinea că opera de artă are, “nu numai o formă originală, dar şi o spiritualitate a ei”.Invitat să fie propriul său critic, Ion Vlasiu s-a exprimat astfel: “Sunt mulţumit când fac o bună legătură între formă şi materie. Acesta este pentru mine nodul gordian, nu numai al sculpturii şi al picturii, ci şi al literaturii. Când prinzi firul problemei, începe să fie pasionant. Abia din acest moment poţi spera să te exprimi cu amploare. Eu am insistat asupra lemnului, dar vreau să mai insist. Modelajul pe lut, piatra, marmora mi-au pus probleme specifice şi eu cred că pe unele le-am rezolvat, din păcate nu destul sau deloc nu au fost elucidate de critică ».Pacifist, nepurtător de ranchiună, Ion Vlasiu îşi folosea resursele creatoare doar pentru zămislirea unei opere durabile.Nedreptăţile inerente, deşi îl afectau, erau depăşite printr-o muncă asiduă în folosul artei sale.“N-am forţa să scriu o carte rea în care să critic anumite stări de lucruri. N-am timp să mă cert cu oamenii. Şi poate că e bine că nu m-am lăsat atras de nemulţumirile mele. N-aş mai fi avut vreme de lucru. Dimpotrivă, eu vreau să uit lucrurile care nu-mi plac, să mă păstrez senin pentru o activitate proaspătă şi nouă”.În discuţia cu reporterul, artistul aduce precizări importante privind termenul “proletcultist” şi cum s-a manifestat el în primii ani în perioada postbelică: “- Depinde cum definim proletcultismul. Dacă ne referim grosso modo la epoca primilor ani după 23 August, a primilor zece ani şi puţin după, atunci spunem că a fost funest. Pentru plasticieni a fost de o duritate penibilă. Credeam că niciodată nu vom mai putea să ne exprimăm liber”.Un artist care a creat cu penelul, cu dalta şi cu sufletul cuvântului, portretele scriitorilor şi al oamenilor de seamă români. A schiţa personalitatea cuiva, înseamnă a-l privi şi a-l descifra şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Totodată, trebuie să ştii totul despre acea persoană, să-i “prinzi” sufletul pe hârtie, pe pânză sau chiar în piatră. Numai aşa, opera va vorbi de la sine pentru artist. Ion Vlasiu îşi motivează opera şi descifrează pentru privitor, câte ceva din tainele ei. Dar, desigur, întreaga operă de creaţie – rămâne un mister.Evident, că trebuie să te apropii de ceea ce numim caracter şi când zicem caracter e ceva de natură şi foarte mult din ceea ce acoperă natura, din personalitate. E un portret al personalităţii. Dacă-l faci pe Horia nu e destul să semene cu cel din stampe.(…). Eu l-am sculptat ca pe un înţelept, om politic pledând ferm în faţa împăratului. Pe ceilalţi doi i-am făcut cu arme (spade) în mână. Am făcut şi multe portrete de scriitori: Goga, Coşbuc, Sadoveanu, Creangă, Bacovia. Am ilustrat şi Antologia poeţilor tineri, de Emil Giurgiuca. N-am avut greutăţi. Portretul scriitorului m-a interesat mai mult decât portretul omului politic. Pe Sadoveanu l-am cunoscut şi mi-a pozat. Ultimul portret care i s-a făcut e portretul meu, era deja bolnav, a trebuit să studiez şi fotografiile. Pe Bacovia, pe Coşbuc, Creangă, tot după fotografii. Optsprezece portrete, cele din Antologia lui Giurgiuca, tot după fotografii. Nu mi-a pozat decât Valentin Strava, Tudor Bugnariu şi Beniuc. Cred că sunt mai bune cele făcute după fotografii decât cele făcute după natură. Nu ştiu de ce.”Natura operei intră în comuniune cu “natura  lucrurilor” – cum ar spune Nichita. Este un proces tainic, care implică mult har, pentru ca opra să aibă suflu, să pară vie.“Natura e prin sine impresionantă. Ca să ai curajul să scoţi ceea ce vezi în natură, îţi trebuie foartă multă luciditate şi să stăpâneşti meseria. Ca artist, intri în lumea misterelor, a tainelor şi faci o lume după puteriile tale. E vorba de structuri, de stil. Dacă arta porneşte de la om, ea trebuie să semene omului şi atunci trebuie să vezi ce e omul, ce eşti tu, ca subiect şi mai ales cum stai tu faţă de lume ca obiect. Şi atunci găseşti nişte lucruri care te definesc. Posibilitatea de a avea senzaţii, impresii – acestea sunt primele contacte cu fenomenele, apoi formarea sentimentelor, a gândirii. Într-o operă, trebuie să găseşti toate acestea ca valori distincte. Trebuie să ştii să foloseşti în plastică şi noţiunea de spaţiu şi cea de timp ca ultime valori ale raţiunii. În opera lui Eminescu sunt prezente. Să vorbesc eu acum despre Eminescu? Nu am disciplina omului de catedră şi nici n-am vrut să mi-o fac. Eu las de obicei spiritul meu să se dezvolte liber, mai ales într-o conversaţie despre ce şi cum lucrezi tu, în care vrei să redai ceva din oglinda spirituală a celui care vorbeşte…”Dar, mai presus de toate, opera este o oglindă a sufletului uman, aşa cum afirma Ion Vlasiu.Scriind despre opera sa artistică, Ion Vlasiu îşi creiona, de fapt, autoportretul: “Scriind despre experienţa mea, indirect am făcut un autoportret amplu. Cele mai simple probleme legate de procesul de creaţie ca şi cele mai complexe le-am înţeles ca autodidact, nu în strictul sens teoretic. Cultura eu o înţeleg în felul meu. În fiecare om există o oglindă, sunt mai multe oglinzi în fiecare om, dacă îl laşi pe om liber, fiecare face o cultură. Alături de alţii, el face cultura întregului. Cultura nu este altceva decât etalarea oglinzilor intime ale individului, ale experienţelor tuturor, în cele din urmă. Aşadar, am găsit un răspuns, nu ştiu dacă e bun. Sunt un autodidact care nu este indiferent la cultura generală, cu care confrunt propria mea contribuţie, atâta câtă poate fi. Adică destul de modestă faţă de etalonul sever al valorilor”.Acest prim interviu este luat în februarie 1983, la Târgu-Mureş.Al doilea interviu are în centru jurnalul spiritual al maestrului, adunat în volumele: “În spaţiu şi timp”.

Gravitând în jurul noţiunii fundamentale de Timp – ca şi categorie filozofică, maestrul preciza în legătură cu acesta:

Timpul ne e dat tuturor, depinde cum şi cât izbuteşti să te înscrii, cu ce rezultate? Timpul e confruntat cu voinţa noastră, cu viaţa globală a fiecăruia. Timpul cotidian, căruia ne silim să-i dăm respiraţie, amploare şi sens. Dar există şi un „timp estetic“, timpul ca structură artistică, timp care însoţeşte expresia spirituală, încă nediscutat amplu de criticii noştri, un timp şi un spaţiu plastic, literar, muzical etc. A scrie despre „trecut“, „prezent“ sau despre „viitor“ înseamnă a avea un simţ al timpului, altfel exprimarea e rece, fără ecou. Timpul nu poate fi înţeles decât îngemănat cu spaţiul. Nu numai sculptura dar şi celelalte arte includ un spaţiu specific, spaţiu creat, inclus în procesul de creaţie. Piramidele, Sfinxul sunt exemple sublime, în care timpul şi spaţiul sunt încărcate de sensuri estetice şi filosofice. Timpul şi spaţiul sunt valori dominante şi în poezia lui Eminescu. Spaţiul înalt, supraterestru e şi obsesia Meşterului Manole”.

Ion Vlasiu evocă în această discuţie modul de percepţie al timpului în copilăria marcată de pierderea părinţilor, pe care-i aştepta necontenit:

“Priveam amurgurile convins că soarele trece prin moarte şi învie a doua zi. Eram cu ochii pe cer şi ziua şi noaptea. Aveam insomnii şi coşmare.

Apropierea de artă m-a ridicat, pot spune, deasupra timpului, am descoperit materia cu permanentele ei aparenţe, cu atracţia ei magică, ademenitoare: Rodin, Paciurea, Brâncuşi mă copleşeau. Încercând să înţeleg ce-i deosebea, mă apropiam de sculptură. Lemnul, piatra m-au pus în faţa naturii cu toate problemele ei fizice şi metafizice”.

Omul în raport cu cosmosul – o altă temă fundamentală a creaţiei artistului: “Voiam să mă înţeleg pe mine în cosmos. (Acum vreau acelaşi lucru). Sentimentul că timpul dat nu l-am folosit bine e cel mai rău. Trebuie să te mulţumeşti cu puţinul pe care l-ai putut face. Chiar dacă înţelegi mai mult decât în tinereţe, timpul te trădează. Poate că „a înţelege“ este chiar scopul vieţii. Îţi spui ţie căutând o salvare”.

Nevoia de ordine l-a îndemnat să-şi noteze a numite gânduri care au luat forma jurnalieră:

“- Cine-şi închipuie că jurnalul meu e scris cu gândul editării se înşeală. Scriind mă simt în confruntare continuă cu toate împrejurările, fericite sau conflictuoase, cu succesele şi insuccesele, cu speranţele. Toate acestea şi altele pot fi haotice. Jurnalul mă ajută să fac ordine.”

Dar jurnalul te ajută să înţelegi mai bine lucrurile şi fenomenele din jur, să te integrezi lor şi adeseori, să revii asupra unor stări caree altfel, nu se mai întorc. E un exerciţiu de virtuozitate controlată, înţeles ca atare. “Cred că rolul artelor este şi acela de a face primii paşi în filozofie. (…) Creatorul deschide ferestre pentru gândire. Jurnalul meu nu e nimic altceva decât încercarea de a ridica în lumina conştiinţei experienţa mea.     N-am pornit de la un model. La început, scopul meu nu era „jurnalul în sine“, e uşor de înţeles că nu scriam (nici la început, nici acum) pentru a face un jurnal literar. Cu timpul şi cu spaţiul am dus un război mult mai înainte de a-mi ridica în conştiinţă semnificaţia lor estetică. Nici nu era obligatoriu. O bună regie a ritmurilor te apropie de stăpânirea materiei. Multe aspecte mi s-au limpezit scriind şi citind. Un jurnal indirect, emoţionant, sunt şi scrisorile lui Van Gogh. A scris şi Gauguin pagini care trădează aspiraţii literare. Mai expresiv decât tot ce-am citit mi s-a părut jurnalul lui Gustav Flaubert. În sfârşit, Delacroix, evocator succint al vieţii artistice. Am citit mai multe jurnale, poate că unele m-au şi influenţat într-un sens sau altul ».

Aplicat la creaţia sculpturală ori picturală, jurnalul este în sintonie cu materia pe care o mânuieşte scriitorul, acea « materie inefabilă » – numită Cuvânt.

« Forma plastică nu poate fi ruptă de materie. Piatra, lemnul, metalele au fost şi mai sunt mijloace tehnice obligatorii pentru realizarea unor opere spaţiale care să înfrunte timpul. Materie, spaţiu, timp, noţiuni de început de lume. Chiar dacă nu le înţelegi în profunzime, vrând-nevrând, talentul te apropie de adevărul lor prin necesitatea expresiei. Nu pot fi rupte una de alta. Fără materie nu poţi începe. Ca să începi trebuie să ai timp. Spaţiul plastic e rezultatul plenar al compoziţiei de ansamblu. Da, m-am simţit mereu un întârziat ». 

Şi când toate acestea intră în sintonie, rezultă o operă care se apropie de perfecţiune, fiindcă bucură, deopotrivă, mintea, inima, sufletul şi simţurile. Explicaţiile artistului ar putea da o vagă idee despre frământările artistului :

« Timpul calendaristic îl împart în două. Unul în care lucrez şi unul al confruntării, chinuitor, fiindcă trebuie să ajungi singur la concluzii. Privitorii nu sunt obligaţi să cunoască dialectica talentului; e suficient dacă sunt atraşi în cercul de influenţă al operei, tu însă vrei să ştii totul şi astfel ajungi să-ţi dai seamă că forma trebuie să se supună unei arii stilistice, să ajungi la exprimare deplină ».

Spaţiul şi timpul din punct de vedere estetic, sunt percepute altfel, şi de creator şi de privitor. Ion Vlasiu a adus precizări privitoare la opera sa :

« Portretele mitologice, Pan, Homer, Socrate, Decebal, Zalmoxis, Deceneu, Ovidiu, materia ca şi interpretarea formei sunt dezvoltate în timp legendar, efect vizibil în structura materiei ridicată la nivel de formă cu sens expresiv.

Obsesia timpului a început cu portretele martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, temă care mi-a deschis porţile istoriei, apoi corifeii Şcolii Ardelene, aceşti mari precursori ai actului nostru de naştere. Spaţiul plastic se obţine prin configuraţie compusă în care ritmurile primesc o încadrare riguros estetică. „Coloana“ şi „Măiastra“ ale lui Brâncuşi sunt exemple caracteristice pentru spaţiul şi timpul plastic, lucrări care se leagă de arta populară prin gândire.

Spaţiul şi timpul sunt şi trebuie să fie în atenţia nu numai a sculptorilor ci şi a scriitorilor. Eminescu a avut viziunea unui spaţiu romantic supraterestru. Timpul poemelor sale, solemn şi grav, este accentuat de ritmuri lirice care urcă sau coboară punctând spaţiul şi timpul ideilor poetice ».

Ion Vlasiu a afirmat că  a avut sentimentul acut al timpului în perioada războiului, când acesta este perceput altfel, are o altă măsură şi intensitate : intensitatea trăirii. Mai târziu, acest sentiment s-a reflectat în arta sa :

“Lucram pe apucate fără speranţa zilei de mâine. Arta, în astfel de momente, ascute intuiţia. Te ridici deasupra timpului. Păşeşti în istorie dacă poţi. Timpul e o povară când nu-l poţi domina; bolnavii, oamenii privaţi de libertate, cu lungi zile şi nopţi goale, fără o carte, fără un prieten, sunt frecvente împrejurările şi stările când timpul te striveşte”.

Ion Vlasiu a perceput noţiunea de curaj în tangenţă cu viaţa sa şi conjunctura în care şi-a dus existenţa:

« – Când te comporţi la nivelul facultăţilor tale intelectuale şi morale, când voinţa ta caută expresia adevărului în tangenţă sinceră cu orizontul vieţii tale şi a semenilor. Ar fi foarte simplu dacă la polul opus al curajului n-ar exista sfânta laşitate.”

Aşa cum e şi firesc, viaţa artistului s-a derulat după o traiectorie anume, în mai multe spaţii geografice, dar matricea la care a revenit mereu a fost satul. Plecând din această matrice, el nu şi-a mai găsit niciodată locul potrivit.

Nu pot găsi o scuză decât acuzând acest secol XX, cu ale lui două războaie mari şi altele multe, mai mici. Secolul tuturor dărâmărilor, al marilor revoluţii politice, ştiinţifice, artistice. Fără primul război n-aş fi plecat din sat. Aş fi rămas acolo, „statornic“. Această nestatornicie este chiar tema cărţilor mele memorialistice. Pentru un copil de ţăran oraşele erau ostile”.

În încheierea acestei convorbiri care a avut loc în 1988, Ion Vlasiu aduce elogiu prieteniei:

“Prietenia a fost pentru mine o punte spre oameni şi spre viaţă. În singurătatea mea (n-am avut fraţi), un prieten aduce puţinul acela care te face să întâmpini viaţa cu mai mult curaj”.

            În cel de-al treilea interviu, Ion Vlasiu caractrizează sintetic secolul XX, căruia i-a fost martor de la început şi până aproape de sfârşit. „- Din punctul meu de vedere este un secol al războiului. De aceea am şi avut obsesia  războiului şi am făcut mai  multe lucrări pe tema aceasta pentru că, nu-i aşa, când aveam şase ani, tata a plecat în război şi nu s-a mai întors. Apoi războiul mondial a adus şi boli şi a murit şi mama şi un frate mai mic pe care l-am avut şi care nu e prea pomenit prin biografia mea. A durat apoi puţin şi a venit al doilea război. Iar printre războaie, o confruntare politică foarte gravă, conflictuoasă. A fost problema evreiască, problema legionarilor, au fost mai multe probleme şi acum sunt altele şi momente de linişte n-au fost. Eu, cel puţin, nu le ştiu. Şi asta motivează poate gravitatea viziunii mele artistice ca şi fondul de tristeţe al cărţilor mele. Apoi, în mod special, eu am avut greutăţile mele legate de lipsuri, mai ales de lipsuri  materiale, dar şi de  opoziţii, adică nu e străină arta plastică de tangenţe cu politica. Sunt nişte tangenţe care atrag conflicte şi îngreunează expresia”.

Cât priveşte implicarea artistului în viaţa politică, Ion Vlasiu a spus:

“Eu am o părere: artistul, ca să-şi poată păstra libertatea de gândire pe care o cere opera de artă, pentru a se putea situa la un nivel mai înalt decât micile ciocniri cotidiene, el nu poate să aparţină unui partid. Dac-aş exagera mai mult, aş putea spune că nu poate aparţine nici unei religii.”

O asemenea părere ar trebui aplicată astăzi celor care aleargă de la un partid politic la altul.

“Eu spun că în fiecare orientare e o trăsătură omenească superioară. Acolo trebuie să se situeze artistul. Nu înţeleg să fie azi cu unii, mâine cu alţii şi aşa mai departe, ci să fie de fiecare dată ataşat la ceea ce e frumos şi bine.”

Ca un eventual răspuns la previziunea lui Andre Malraux cu privire la secolul XXI, care, “ori va fi religios, ori nu va fi deloc”, artistul precizează:

 “Viitorul rar ni se dă gratuit. Viitorul îl poţi stăpâni cu multă luptă şi cu puţin noroc”.

În continuare, artistul aduce informaţii despre  istoria Galeriei  „Ion Vlasiu“,  de la Biblioteca Teleki din Târgu-Mureş, una dintre cele mai importante colecţii de artă din ţară.

“- În urmă cu câţiva ani, la Bistra, eu aveam de gând să fac o casă memorială. Şi în acest sens eu am întocmit acest ansamblu. Apoi, după ce am făcut o expoziţie la Târgu-Mureş, oamenii de aici şi autorităţile mi-au pus la dispoziţie spaţiul acesta în care am amenajat acest ansamblu. Sunt o parte din lucrări, foarte puţine, o cincime din lucrările pe care le-am făcut şi care s-au risipit prin diverse colecţii şi la particulari.”

Întrebat de reporter care crede că va fi soarta lucrărilor sale, Ion Vlasiu răspunde:

Multe lucrări, poate cele mai multe, le-a cumpărat Ministerul Culturii. Ori   lucrările acestea ajung pe la muzee, se distribuie la muzee, în felul acesta muzeele deţin lucrări de-ale mele.”

Interferenţa artelor şi influenţa uneia asupra alteia nu au avut  un rol hotărâtor în creaţia lui Ion Vlasiu:

“- Scrisul nu influenţează arta mea. Aş putea spune că în tot ceea ce am scris este iniţial trăit ca artist. Scrisul, însă, fără a fi avut intenţia de a mă explica.

Însă multe lucruri, citind cărţile mele, se  pot exprima.

Dacă, de exemplu, privitorul   operei plastice află că am fost copil orfan de la zece ani, asta îi poate spune foarte mult. Înseamnă că opera s-a dezvoltat în oarecare singurătate familială…” Acest interviu s-a realizat în 1994.

„Autograf pe o galerie” este textul pe care Nicolae Băciuţ îl propune în continuare pentru a contura profilul marelui artist şi spcificitatea operei sale.

„Una dintre galeriile de referinţă ale Târgu-Mureşului este cea care reuneşte în câteva săli ale Bibliotecii Teleki, lucrări de pictură, grafică, sculptură, semnate de maestrul Ion Vlasiu (…).

Unul din gesturile care ne conving, o dată în plus, că Ion Vlasiu n-a putut şi n-a vrut să-şi scoată din suflet spaţiul natal este o consistentă donaţie, care s-a constituit în Galeria „Ion Vlasiu”. 58 de picturi, 11 lucrări de grafică şi 27 sculpturi, în anul în care maestrul împlinea 80 de ani, în 1988, au devenit galeria „Ion Vlasiu”, donaţie făcută de Târgu-Mureşului de ioan  Vlasiu şi de Marina Vlasiu, fost cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, soţia artistului şi fiica reputatului istoric Ioan Lupaş şi de Ioana Vlasiu, critic de artă şi cercetător, fiica lui Ion Vlasiu.

Despre valoarea colecţiei s-au exprimat în numeroase rânduri critici şi istorici de artă sau simpli iubitori ai artelor plastice.”

Următoarea intervenţie poartă titlul „O galerie uitată?” – şi se referă la aceeaşi galerie „Ion Vlasiu”:

„La Biblioteca Teleki, din 1988, printr-o generoasă donaţie, a fost deschisă Galeria de artă „Ion Vlasiu”, cuprinzând aproape o sută de lucrări ale celui mai important artist plastic şi scriitor aparţinând spaţiului spiritual şi cultural mureşean. După cum se ştie, ale vieţii valuri l-au purtat pe maestrul Ion Vlasiu, ajuns acum la venerabila vârstă de 87 de ani (născut în Lechinţa, judeţul Mureş, în 1908), departe de locurile natale. Din dorinţa de a se reîntoarce acasă pentru totdeauna, într-un mod original, la împlinirea vârstei de 80 de ani, artistul şi-a donat o parte din lucrările sale şi din iubire faţă de cei care aici, la Târgu-Mureş, i-au fost mereu aproape”.

Gestul plin de reverenţă şi generozitate al artistului, a rămas mărturie despre arta sa, nu numai în sufletul mureşenilor, dar al românilor de pretutindeni.

„Dacă despre valoarea artei plastice şi literaturii lui Ion Vlasiu critica de artă şi cea literară şi-au spus cuvântul, despre valoarea gestului lui Ion Vlasiu mai e loc ca să vorbim. Lucrările din Colecţia „Ion Vlasiu” au îmbogăţit cu valori inestimabile patrimoniul cultural mureşean. Colecţia ilustrează cu lucrări reprezentative traseul devenirii artistice a lui Ion Vlasiu. Tematic, Colecţia include picturi care evoca satul şi oamenii lui. Istoria şi cultura naţională sunt ilustrate cu portrete ale unor personalităţi de marcă, de la Horia, Cloşca şi Crişan la  Avram Iancu şi Mihai Eminescu. Peisajele ocupă şi ele un loc distinct, fiind cel mai adesea proiecţii ale nostalgiei autorului faţă de un timp al naturii paradisiace. Sculpturile, în lemn şi piatră, dau o dată în plus, dimensiunea adevărată a unei opere exemplare. Toate lucrările definesc cât se poate de bine pe artistul Ion Vlasiu.”

Şi dacă Nicolae Băciuţ a dorit să anticipeze soarta operelor lui Ion Vlasiu, printr-o întrebare în cadrul interviului, realitatea s-a dovedit sub orice aşteptare:

„Din păcate, colecţia trece parcă neobservată chiar şi de către localnici, de peste doi ani fiind lipsită până şi de firma galeriei de la intrare, de pe faţada clădirii Bibliotecii Teleki, cu care împarte spaţiul. Nu-i de mirare, în consecinţă, în acest anonimat în care a fost împinsă, că sunt zile în şir în care nici un vizitator nu-i trece pragul, îngropată mai mult şi pe nedrept în uitare de o administraţie indiferentă şi ipocrită”.

Aceasta e o dovadă a lipsei de respect pe care statul o acordă artiştilor români care nu sunt preţuiţi nici în viaţă, nici după moarte.

Până se va găsi o persoană sau o instituţie care să pună în valoare colecţia aşa cum merită şi a fost migălită într-o viaţă, cel puţin bine că sunt adunate la un loc.

Nicolae Băciuţ punctează în finalul lucrării omagiale şi aniversarea artistului, moment în care acesta îi face un profil spiritual admirabil într-un reportaj difuzat pe TVR: „Astăzi, pictorul, sculptorul şi scriitorul Ion Vlasiu păşeşte în cel de-al 90 an de viaţă. Născut la 6 mai 1908, în satul Lechinţa, judeţul Mureş, Ion Vlasiu este autorul unei opere consistente, realizată pe parcursul a peste şase decenii de creaţie”.Pietrele care vorbesc”este ultimul text omagial pentru Ion Vlasiu în cartea care-i poartă numele. E vorba, desigur, de „pietrele” de la Oarba de Mureş. Este un moment foarte emoţionant, fiindcă artistul „vorbeşte” cu pietrele:

„De la depărtare, „pietrele” par mogâldeţe albe indefinibile. Cu cât te apropii însă de ele, acestea devin expresive, vorbesc. Comunică în măsura în care artiştii le-au dat glas.

Ion Vlasiu se opreşte în faţa unei sculpturi. O priveşte descumpănit. Albul mat al pietrei are străluciri în tăietura dălţii. Maestrul murmură nemulţumit ceva, dând apoi din cap cu amărăciune: „Măi, măi, ce-aş fi făcut eu din piatra asta!” – spune în cele din urmă, măsurând cu privirile sculptura.

Mâinile îi tremură pe borurile pălăriei, în timp ce o răsuceşte în nestâmpărul clipei. Dar mâinile mari, butucănoase nu mai au putere. N-au mai strâns de mult în ele ciocanul şi dalta.

„Măi, măi, ce-aş fi făcut eu din piatra asta!” – parcă îl aud şi acum pe cel care avea în urma lui aproape şapte decenii în care a încercat mereu să dezbrace piatra de ceea ce i se părea că e în plus, până când o făcea să vorbească.

 Şi când nu avea soluţii, lăsa dalta şi lua pensula, desfăşurându-se pe suprafaţa aspră a pânzei. Şi când nici astfel nu putea să spună ce dorea, lua unealta de scris.

Statui, picturi, cărţi. Lumi lângă alte lumi. Timp şi istorie. Totul acumulat cu un dinamism, cu o forţă parcă fără de sfârşit.”

Nicolae Băciuţ  este cel care răscoleşte în piatra veacului, ca să-i afle urmele artistului.

„Şi totuşi… „Măi, măi, ce aş fi făcut eu din piatra asta!” Pentru prima oară îl vedem pe Ion Vlasiu capitulând., resemnat, recunoscându-se învins. El, mereu învingător. El cel care s-a înhămat să crească memoria lumii, fiind, cum spunea odată, „urechea şi vocea istoriei”.

Acum însuşi Ion Vlasiu, ca şi lucrările sale, a intrat în memoria lumii. Plecând din lume la aproape 90 de ani, într-un meschin şi nedrept anonimat.

A plecat din lume simplu, aşa cum a şi venit, „pe o colină dulce din Ardeal”, cum ar spune poetul. (…) A-l face  prezenţă vie printre noi pe Ion Vlasiu este, de aceea, o dreaptă repunere în lumină a celui care a fost pentru cei ce l-au cunoscut dar, deopotrivă, şi pentru cei care vor să-l redescopere, să-l descopere”.

 

         Ca orice altă lucrare a lui Nicolae Băciuţ şi aceasta despre sculptorul şi scriitorul Ion Vlasiu poartă pecetea imensului respect faţă de cultură şi artă, pe care jurnalistul, poetul, publicistul le-a demonstrat în permanenţă. Iar gestul său de restituire a unui mare artist, maestru al picturii şi sculpturii, este  unul, nu numai de pietate, dar şi de iubire faţă de oameni.

 CEZARINA ADAMESCU

______________

12 Octombrie 2011 – Al. Florin Ţene: „Răbdarea Pietrei“, Ed. Semănătorul (Petru Birău)

Fiecare întâlnire cu poezia lui Al Florin Ţene înseamnă o sărbătoare a Cuvântului, o sublimare a spiritului, în care ideile, sentimentele, conceptele se întrepătrund într-o construcţie imprevizibilă, alcătuind un edificiu al optimismului, al încrederii depline în talent şi muncă, acceptate ca daruri divine. Dealtfel cum ar putea fi un scriitor care a publicat până în prezent 34 de volume de versuri şi proză, care a fondat şi care conduce asociaţia literară Liga Scriitorilor Români, cu 30 de filiale, din care 18 în ţară şi 12 în străinătate, decât optimist, încrezător în destinul literar pentru care l-a hărăzit Dumnezeu, întru însufleţirea Cuvântului.

Acest fapt este confirmat şi de versurile din volumul, sugestiv intitulat ,,Răbdarea pietrei”, apărut la Editura Semănătorul, Bucureşti, 2011,( având o prefaţă de prof.Constantin Geantă şi postfaţă de prof.Gigi Baciu şi Petre Birău), în care poetul îşi racordează instrumentele sale de lucru la realitatea socială contemporană şi dincolo de aceasta caută repere în trecut şi în viitor, investigând spiritualitatea prin puterea Cuvântului, dincolo şi dincoace de vieţuire, în căutarea unor semne, a unor răspunsuri, prin care spiritul să se poată orienta în această lume a falsei comunicări, a eclampsiilor sufleteşti şi materiale de tot felul, înăbuşită sub oceanul informatic, atât de mult  amplificat odată cu inventarea Internetului. Peste toată această zbatere a unei societăţi în derivă, a unei literaturi subjugată mercantilului, a unei lumi aflată în goana căutării şi afirmării unor identităţi, spiritul poetului Al Florin Ţene pluteşte parcă, aducând în versurile sale, de undeva de departe, dintr-un paradis pierdut prin viclenia şarpelui, miresmele unor flori, beatitudinea unui suflet, îndemnul, siguranţa şi optimismul unei fiinţe încrezătoare în Viaţă, :,,Deschide cititorule această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc,/ Vei găsi sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâcnind din amintirea unui foc. (…) Ţinând această carte-n mână/ Vei cunoaşte lumina din câmp deschis,/ Supremul gând la-ndemână/ Te-ndeamnă să-nţelegi pe marele învins.//Doar zeul tăcând cu ochii morţi/ Cunoaşte drama  pietrei şi-a tăcerii/ Şi cu blândeţea trasă iar la sorţi/ Îngerii mai cântă imnul Învierii.// Vei descifra tăcerea din ţărână/ Şi pasul din urmă către sine,/ Iar lutul căpătând forme-n mână/ Te face să-nţelegi minunea ce vine!”

                Marele învins al societăţii contemporane, poetul, se regăseşte, îşi continuă lupta, vine cu o reconstrucţie, cu o zidire nouă la acest început al unui nou deceniu din mileniul trei, după ce a străbătut veacurile, după ce a susţinut şi a sublimat Cuvântul în oameni milenii la rând, îl vedem trăind în spiritualitatea lui Al Florin Ţene,  proaspăt, viu, entuziast de parcă ar scrie întâiul poem:,, Înfierbântat de poezie şi de rază/ Versul mă aspiră spre zenit,/ Celălalt, viclean, îmi stă de pază,/ Din tâmple îmi scoate ce n-am gândit.”

 Structura poemelor din acest volum este dată de sacrificiul întru dăinuirea Cuvântului (,,Credeai în Cuvânt, înainte de a spera în tine”), un sacrificiu asumat de autor, conştient că nici un cuvânt nu se întoarce înapoi fără rod şi rodul acesta, atât de rar dobândit de oameni, este iubirea, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni. Acestui ideal i-a sacrificat poetul Al Florin Ţene viaţa şi când credeau cei ucigători de idealuri, cei fără de iubire, cei fără de credinţă, cei urâtori de frumuseţe, cei hulpavi că l-au învins, iată poezia!…, iată poetul!…, chiar dacă poartă cununi de spini, trăieşte în slovă, trăieşte în fiinţă, trăieşte şi creează în spirit, cu aceeaşi tinereţe neînvinsă şi atât de evidentă precum zborul: ,,Mă simt zborul pasărei ,imaterial,/ Purtând pe umeri aripe de nimb/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb.”

O caracteristică a marilor creatori este consecvenţa, stăruinţa în afirmarea unei idei, perseverenţa în edificarea unui concept, dealtfel, pentru un creator autentic, mult mai importantă este pasiunea, ardoarea în a-şi urmări şi susţine demersul, decât talentul, iar la Al Florin Ţene pregnanţa urmăreşte o creaţie literară prolifică, pe parcursul căreia nu s-a abătut niciodată de la principiile care l-au consacrat, credinţa şi iubirea: ,,Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Când zborul ieşise din cântec/ Şi viers în ouă cinteza a pus/ Iar mielul paşte iarba în pântec.// Pieptănul pădurii cerul îl perie/ Este o lună stranie în apus,/ Pe nimeni în suflet nu-l sperie/ Când înălţându-Se l-am văzut pe Iisus.”

                Această constanţă îi dă poeziei sale forţă, chiar dacă este atât de complexă şi am putea vorbi despre încifrarea poeziei maestrului Al Florin Ţene, versul său rămâne întemeiat pe revelaţia Divină şi pe trăirile intense ale unei vieţi zbuciumate, transpuse constant în creaţie, fără răgaz, cu convingerea că, precum orice vorbă rostită este ireversibilă, orice cuvânt pierdut este irecuperabil, având încredinţarea că inspiraţia reprezintă neodihna poetului:,, Poeţii nu se odihnesc niciodată/ Chiar dacă-n ei plictiseala îşi face loc,/ Fruntea lor decantează idei ca seva fermentată/ În mărul viguros când fructele se coc// Poeţii nu se odihnesc gândesc şi-n vis/ Cum rădăcinile şi noaptea lucrează,/ Mai pune o metaforă în versul nescris/ Scriindu-l cu cerneala zilei ce-nserează.// Poeţii nici morţi nu se odihnesc,// Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,// Din lutul unde dorm tot mai cresc// Alţi arbori în care se coace Poezia.”

Despre poezia lui Al Florin Ţene( inclus în Dicţionarul General al Literaturii Române editat de Academia Română ) se pot scrie tomuri întregi şi probabil se vor scrie, considerând că v-am stârnit măcar curiozitatea, las poetul să vorbească inimilor voastre prin versurile din acest nou volum.

                                                                                                                                    Prof. PETRU BIRĂU

  ________________

11 Octombrie 2011 – Laurian Lodoabă: „Trei frontiere“, Ed. Anthropos (Cezarina Adamescu)

         Paradigma exilului şi, ca urmare a acestuia, literatura diasporei, sau a „evadării” din spaţiul concentraţionar din Est, cel puţin în veacul al XX-lea, s-a impus prin nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vişniec,  Bujor Nedelcovici, Neagu Udroiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pentru a aminti doar câteva vârfuri. Seduşi de Măiastra Libertăţii, artişti şi scriitori şi-au încercat aripile spre zările – patru, încercând să-şi construiască un cuib, o situaţie, un nume/renume şi să fie ambasadorii culturii româneşti în lume. Unul dintre aceştia,  Paul Goma, o voce distinctă a exilului românesc, spunea:

         „Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor şi nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrumnt, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămaşă, ci este pielea pe care n-o poţi schimba: stai, mori în ea, iar dacă ţi se ia, mori! Deci eu stau la Paris, unde nu mă simt desţărat pntru că ţara mea este Limba română”.

         Iar Nina Cassian, o remarcabilă poetă care trăieşte acum în exil, spunea: „Chiar de voi fi îngropată/ întro străină ţărână/ tot învia-voi odată/ în limba română”.

         Fenomenul păstrării identităţii de neam şi de limbă, în oricare colţ de lume te-ai afla, este foarte complex. Georgeta Adam, profesor asociat dr. la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, în comunicarea: „II. Jurnalismul din exil şi diasporă – reflecţii şi paradigme. Limba română – paradigma exilului” – spune:  „Emigrare. Despre exil, emigraţie şi desţărare se poate glosa imens, ele reprezentând o exprienţă unică în sufletul unui poet. Orice om care placă are un capitol deschis permanent  în suflet…”Hai să zicem că are o rană permanentă în suflet!”, a adăugat poeta Anca Pedvis. (…) Integrarea într-o altă cultură este un lucru dificil, foarte dificil, dacă nu imposibil. Se va petrece, şi se poate petrece, desigur, dar după părerea mea e că nu poate merg în profunzime. E o mişcare mai mult orizontală. E ca şi cum ai îmbrăca o altă haină. Trebuie să te dezbraci de cea pe care o aveai şi să îmbraci o altă haină. Şi cum haina aceea este îmbrăcată direct pe suflet, este mai greu să te dezbraci şi mai greu să te reîmbraci.”

         Nu toţi au putut străbate cu pas zvelt lungul drum spre afirmare şi impunere a personalităţii, dar mai ales, al păstrării identităţii spirituale. A-ţi pierde, însă,  în propria ţară identitatea, ce poate fi mai cumplit? Paradoxal, unii români au plecat în străinătate în căutarea propriei identităţi, aşa cum mărturiseşte autorul acestei lucrări: „Aruncat la <lada de gunoi>  în propria ţară, mi-am pus în gând să părăsesc, cu riscul vieţii, lumea în care curgea <lapte şi miere>. Aţa că am început să-mi ţes planul evadării, cu minuţiozitatea cu care păianjenul îşi ţese pânza capcană.”

         Din seria dezvăluirilor zguduitoare care alcătuiesc volumul, mărturia lui Emerich Genzinger este relevantă. Şi el a trecut prin infernul şi purgatoriul evadării şi astăzi, „îşi duce existenţa alături de familia sa, undeva în apropiere de Stuttgart, lucrând în turism, dar nu a uitat şi nu va uita niciodată de largărul pentru refugiaţi români de la Padinska Skela” – aşa cum menţionează Laurian Lodoabă în capitolul inaugural al cărţii.

         Dorinţa de libertate a încolţit, nu brusc, ci puţin câte puţin, pe măsura înrăutăţirii situaţiei din ţară. În măsură invers proporţională, creştea visul evadării din „lagărul comunist”: „La cinci sute de kilometri la vest de noi era o altă lum, era abundenţă alimntară, erau antene satelit cu zeci de programe la televizoare numai şi numai color, erau videoteci unde puteai să-ţi închiriezi un film produs nu demult la Hollywood.

         Vizitarea Vienei, la îndemână pentru generaţiile de la începutul veacului trecut, era un vis care, pentru mine cel puţin, se îndepărta cu fiecare zi, iar balcanizarea continua tot mai mult să-şi arate efectele – în vrme ce propaganda oficială terminase demult tot ce avea de spus şi începuse să declanşeze hohote de râs.”

         Dar factorul precumpănitor a fost altul: „Oraşul s-a degradat vizibil, am început să ne pierdem identitatea. Cei care ne minţeau credeau că sunt suficient de crdibili, dacă nu cumva şi originali – libertatea era din ce în ce mai confundată cu captivitatea. Apa potabilă, curentul electric, alimentele – toate au început să fie drastic raţionalizate. Au fost anii în care am început să învăţ limba sârbă, asemeni multor români trăitori în Banat, pentru că urmăream emisiunile posturilor de televiziune iugoslave. Şi tot la fel ca mulţi alţii în acei ani, am renunţat  de mult să privesc televiziunea cuplului dictatorial.”

         Însă hotărârea a venit din pricina nenumăratelor hărţuieli ale miliţiei, care-l chema, repetat, şi-l verifica „la sânge” pe motiv că ar fi putut deţine pepite aurifere, din care s-ar fi putut produce aur dentar, de fapt, un aliaj de cupru şi aluminiu, numit gaudent din care se confecţiona dantura.

         Punct de răscruce în viaţa celor care au trăit-o, emigrarea, definitivă sau temporară, constituie pentru oricine, o amintire dureroasă – în chip deosebit pragul trecerii frontierei, moment de care, cei în cauză doresc ani la rând să se elibereze. O experienţă limită. Această exorcizare a gândurilor şi amintirilor, uneori ia forma unor scrieri,  a unor consemnări a faptelor. Este şi cazul cărţii de faţă, în care, autorul îşi împărtăşeşte trăirile, în speranţa de a le putea suporta mai uşor.

         „Trei frontiere”  – s-a născut aşadar, dintr-o experienţă dureroasă, la limita suportabilului, exprienţa transfugului, a celui rămas temporar fără-de-ţară. Şi poate că aceasta este cea mai cumplită teamă, să rămâi fără patrie, să fii exclus de oriunde, să fii marginalizat, izolat de ai tăi, să nu poţi vorbi propria-ţi limbă,  fără nici o speranţă de a reveni  la starea normală.

         Din această teamă atavică s-au zămislit filele acestei confesiuni zguduitoare.

         Practicile ilegale de trecere a frontierei erau la ordinea zilei. Cine se încumeta, îşi punea în primejdie propria viaţă, dar, mai mult decât atât, periclita grav şi existenţa membrilor familiei şi a prietenilor. Şi totuşi,  românii cutezau.  De ce? În primul rând, în semn de protest faţă de un regim dictatorial. În alt rând, pentru a-şi asigura un trai decent lor şi urmaşilor.

         Calvarul trecerii Dunării, noaptea, seamănă cu trecerea apei Styxului în Luntrea lui Charon.

         Personajele acestei cărţi sunt „cazuri”. Unele fericite, fiindcă şi-au împlinit visul, altele, nu.  Emerich Genzinger şi soţia lui au de suportat supliciul lagărului. Din lagărul comunist nimeresc direct în alt lagăr.

         Stilul naratorului e simplu, liniar, fără nuanţe. Relatează faptele cu seriozitate, aşa cum sunt ele, de fapt. Nu-şi permite să înfrumuseţeze cu nimic situaţia, s-o cosmetizeze, o redă aşa cum a fost.

         Din acest punct de vedere, cartea se înscrie în linia prozei memorialistice, cu date şi situaţii concrete.

         „Dincolo” – un termen, o sintagmă care are conotaţia pământului făgăduinţei, unde curge lapte şi miere, ca-n Vechile Scripturi.

         „De dincolo” şi „dincolo de”.

         Dincolo de aici se află acolo. Doar câţiva metri ar fi necesari, uneori câţiva paşi. Unul şi încă unul. O aruncătură de băţ. Dincolo de fruntarii era: paradisul, libertatea, fericirea, visul, pacea, bunăstarea.

         Dar până atunci, trebuia să treci prin Infernul cazărmilor grănicereşti şi prin Purgatoriul lagărului de transfugi – loc neutru – ţară a nimănui – noland – în care trebuia să munceşti, să locuieşti în condiţii total insalubre, cu zeci de persoane laolaltă, într-un perimetru strâmt, cu condiţii igienice precare şi cu umilinţa şi torturile anchetatorilor. O colivie din care nu se putea ieşi. Abia ieşiţi dintr-o colivie mai mare, au intrat într-una de dimensiuni cât se poate de mici.

         Dar mai ales, exista frica, tensiunea, încordarea aceea animalică până la durerea celei mai intime fibre, nesiguranţa paralizantă şi descurajantă în ceea ce privea viitorul. Groaza că ai putea fi trimis înapoi, în ţară, unde te aşteptau ani grei de închisoare. Se ştie, între două tabere beligerante există un teritoriu neutru, aşa-zisa ţară a nimănui. Fiecare din părţile aflate în conflict stă cu ochii pe ea. Acolo se refugiază cei care aspiră să evadeze. Dar, acolo, mai mult ca în linia întâi a frontului, unde te poţi adăposti în tranşee, gloanţele îţi şuieră pe lângă ureche, pentru că e un loc întins şi expus, te afli ca în vizor acolo, şi, nu e deloc sigur că, o dată ajunşi în ţara nimănui, nu rişti  ca vreun glonţ rătăcit să te nimerească.

         Autorul surprinde atmosfera încărcată de teamă a celor care, râvnesc la ţara nimănui ca loc de tranzit, pentru ca apoi să ajungă acolo unde şi-au propus, adică la libertate. De aceea Milanovac, Negotin, Padinska Skela au rămas în conştiinţa celor care au trecut pe acolo, ca un loc de surghiun, unde nu poţi fi sigur de propria ta viaţă, fiindcă te pândesc primejdii din toate părţile: din ţara unde ai plecat şi unde eşti socotit trădător, din ţara unde vrei să ajungi, unde vei fi privit cu suspiciune şi tratat ca atare.

         Astăzi, aceste locuri nu mai spun nimic, nu mai au o încărcătură negativă, aproape nu se mai ştie ce au simbolizat pentru cei care au ales să plece din ţară, spre o altă lume. Dar atunci, erau  spaţii concentraţionare pentru toţi „cutezătorii.”

         Poate fi definită frica în vreun fel? Început de nebunie, obsesie, durere fizică (pentru că, de încordare, te dor şi oasele şi muşchii şi firele de păr de pe cap, te dor toate fibrele şi toate celulele),  apoi, tremur nervos, sudori reci pe spinare, piele de găină.  Cam acestea sunt componentele fricii care se cuibăreşte

în om ca o căpuşă sub piele şi te vampirizează până la ultima picătură de sânge.

         Şi peste toate, ecoul împuşcăturilor în noapte, care amplifică spaima până la nebunie. Te simţi încoţit precum o fiară de haita de gonaci şi vânători.

         Dar oare în ţară, în propria ta ţară, nu te simţeai încolţit, pândit la fiecare pas,  ascultat, urmărit, persecutat, mai ales dacă se ştia că vrei să-ţi făureşti o altă soartă, în altă parte? Deveneai un fel de paria, un om stigmatizat. Şi stigmatul însemna: setea, dorul de libertate. Ţi se citea în ochi, pe chip, în fiecare mişcare fizică, în fiece cuvânt rostit sau nerostit.

         Realitatea nu e însă, întocmai cu visul, cu orizontul de aşteptare, cu închipuirea, cu planul urzit îndelung, în nopţile de veghe de dinainte de plecare, când aşteptai febril să-ţi pui planul în aplicare,  cu alte cuvinte, vorba românului: „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Simţurile te pot înşela. Oamenii te trădează. Promisiunile pot fi în van, planurile se pot dovedi zadarnice,  oricât de minuţios ar fi fost alcătuite, visurile se pot da peste cap.

         Să fii capturat, dus cu kalaşnikovul la spate sau la tâmplă până la Judecătorie, apoi azvârlit direct în puşcărie ca un răufăcător, într-o celulă de ¾, alături de 14 oameni necunoscuţi, de naţionalităţi şi limbi diferite, câte doi în pat, nu e o experinţă tocmai agreabilă. Lipsa de aer, mizeria cruntă, condiţiile insalubre, hrana foarte puţină şi proastă, toate acestea erau departe de visul occidental.

         Transfugi, laolaltă cu delincvenţi. „Tratamentul” era la fel pentru toţi; descărcat saci  de ciment  din vagoane, mâncare precară. Epuizare fizică şi nervoasă pentru ca tuturor să le piară cheful de a mai fugi „dincolo”. Şi peste toate acestea, anchetele interminabile şi foarte intimidante, şi teama că în orice clipă vei fi trimis de unde ai plecat.

         „Dincolo” rămăsese un vis înceţoşat, de neatins, vis transformat în cel mai negru coşmar. Pentru femei mai exista şi primejdia de a cădea pradă poftelor trupeşti ale jandarmilor şi gardienilor, şi batjocorite. Acte de sadism de neimaginat, gratuit, rod al instinctului animalic.

         Şi, intrat parcă în creier, zgomotul infernal al zăvoarelor şi uşilor metalice de la celule.

         Homo homini lupus – omul îi este omului fiară, zice o maximă latinească, prin aceasta relevându-se partea sălbatică din om, care uneori întrece atributele umane.

         Replică dintr-un film:

         -Eşti o fiară.

         -Mai rău, sunt om.

         Aşadar, în unele situaţii, lupul din om se trezeşte  şi omul manifestă un comportament animalic.

         De ce ajunge omul să-i fie lup semenului său?

         Din frică. Frica de a nu ajunge el în locul celui pe care-l persecută. Ar fi o explicaţie. Dar răutatea, uneori, nu are nici un suport psihologic. Ea este instinctuală. Pur şi simplu există şi trebuie consumată.

         Toate aceste aspecte ale dezlănţuirii fiarei din om, le surprinde autorul în episoadele în care descrie pătimirile de la închisoarea sârbească.

         În această situaţie, au fost unii care neputând să-şi încalce crezul asumat, adică să mintă,  datorită convingerilor religioase, au fost retrimişi în ţară. În închisoare  se puteau învăţa toate şmecheriile, pentru a supravieţui şi a scăpa din acel infern. Totul era permis în vederea atingerii scopului, chiar şi declararea unei alte cetăţenii.

         Autorul îşi aminteşte: „La două zile după interogatoriu soarta îţi era pecetluită – mergeai spre Belgrad şi de acolo spre Abendland (Occident) sau erai returnat în România, ciomăgit la graniţă şi înfometat.

         În închisoare eram laolaltă cu deţinuţi sârbi, unii dintre ei vorbind româneşte, cei originari din Negotin. Erau solidari cu noi, cei care încercam să fim liberi.

         Nesiguranţa pe care o simţeam ca pe o sabie deasupra capului şi apropierea sfârşitului detenţiei făceau să ne crească adrenalina. Nu aveam decât o preocupare: încotro ne vom îndrepta? Sau, mai bine zis – când se va sfârşi calvarul acestei aventuri periculoase? Obsesiv revenea şi întrebarea; ce s-a întâmplat cu cei de-acasă? Părinţii au fost interogaţi de securitate, soţia a fost dată afară din serviciu, arestată, maşina confiscată?! Ce sens mai putea să aibă o astfel de viaţă? (…)

         Societatea în care am trăit era absurdă, ar oare existenţa mea nu era o absurditate pe care o acceptam fără crâcnire.

         Nu ştiam ce va urma totul era învăluit în mister.

         În fiecare zi sosea o dubiţă a Miliţiei din Pojarevac şi dacă ţi se puneau cătuşele la mâini, după terminarea detenţiei de douăzeci de zile, cu siguranţă erai trimis în ţară, unde ştiai ce te aşteaptă -, bătaie la sânge, schilodire fizică şi morală, înfometare şi porţia zilnică de umilinţă.

         Scenele, pentru mine, pe care le priveam pe o jumătate de geam, în timp ce făceam curăţenie, erau de coşmar – câte doi sau trei tineri încătuşaţi erau împinşi în duba albastră a miliţiei, urlând de disperare, adeseori loviţi cu patul puştilor kalaşnikov, asemeni unor animale conduse pe ultimul lor drum către abator.”

         Firesc că, astfel de orori, trăite zi de zi, sunt de natură să te descurajeze, cu repercursiuni fizice şi psihice pentru toată viaţa. Nu e de mirare că unii, mai slabi de fire, au cedat şi şi-au pus capăt zilelor.

         „Atunci m-am întrebat ce sens mai are să trăim dacă vom fi returnaţi în schimbul unui vagon de sare şi desfiguraţi în bătaie, ca atâţia tineri şi tinere, care au avut de suferit toată viaţa pe urma maltratărilor la care au fost supuşi. O prietenă, stabilită în Nashville, a rămas cu şira spinării în pioneze pentru tot restul vieţii, în urma unei corecţii executate cu bestialitate de grăniceri, după ce au capturat-o în zona de frontieră.”

         Imaginile descrise de Laurian Lodoabă par din filmele absurde care au ca subiect războiul ori lagărele de concentrare naziste. Este necrezut că, pe timp de pace se pot întâmpla asemenea atrocităţi. După o astfel de experienţă, rămâi marcat pe viaţă. Numai cine a trăit acest coşmar poate să înţelagă.

         De ce acest comportament sălbatic la grănicerii sârbi? Ce aveau ei de câştigat sau de pierdut, dacă dădeau dovadă de sadism faţă de aşa-zişii „prizonieri” care nu le făcuseră nici un rău, erau de altă naţionalitate, nu le aduceau atingere ţării şi neamului lor, erau doar în „tranzit” pentru scurt timp?

Cui foloseau aceste lecţii dure? Toate acestea îmi amintesc de tratamentele la care au fost supuşi evreii, polonezii, ţiganii, socotite ras inferioare în lagărele de concentrare naziste, care-şi făceau singure legea lor şi aveau voie să ucidă pe oricine, fără nici un fel de consecinţe. Dar atunci, cel puţin, era vreme de război şi aceştia erau socotiţi „rase inferioare”, duşmani ai nazismului abia inslalat la putere.

         A face experinţe pe oameni, a le proba puterea de rezistenţă până la ultima suflare, a nu avea nici un fel de remuşcări pentru vieţile curmate sub pretextul războiului, iată o probă vădită de trezire a instinctului de fiară din om.

         Emerich Genzinger mărturiseşte: „…acesta este advărul gol-goluţ, pe care cei de acolo doresc  astăzi să-l cosmetizeze. Am auzit chiar că vor să îi „omagieze” pe frontierişti prin ridicarea unui monument pe malul Dunării. Orice comentariu  mi se pare de prisos!”         

         Preţul libertăţii se dovedea, de cele mai multe ori, nespus de scump şi nu putea fi plătit de oricine. Ca o cauţiune enormă pe care împricinatul n-o poate plăti preţ de o viaţă şi atunci e nevoit să zacă în închisoare.

         Se întâmplă atâtea lucruri absurde şi de neînţeles în această scurtă viaţă, încât, lucrurile „normale” par de-a dreptul extraordinare şi, adeseori, omul nu are alt vis decât de a se întoarce la viaţa simplă şi normală pe care a dus-o până atunci: o casă, o familie, copii, bucurii mărunte. Uciderea visului, însă, mi se pare mai dramatică decât ruinarea casei. Pentru că locuinţa mai poate fi ridicată, „podul de piatră” chiar dacă „s-a dărâmat”, poate fi durat din nou,  aşa cum suna un cântecel în copilărie, dar un vis, o dată ucis, nu mai poate renaşte decât foarte, foarte greu.

         În împrejurările-limită de care omul are parte în viaţă, a avea un prieten este echivalent cu a te bucura de prezenţa unui înger. Omul nu poate suporta singur supliciul, trebuie să-l împărtăşească. „A sosit şi ziua Z, mă uitam în ochii albaştri ai prietenului meu care se arăta tot mai abătut. Împreună am primit botezul fluviului şi am devenit fraţi de cruce în suferinţă”.

         De ce suferinţa apropie mai mult decât fericirea?

         Din închisoare, într-o altă închisoare,  şi-n altă închisoare, aşa s-a derulat destinul autorului. O dată ieşit după ispăşirea celor 20 de zile de „lagăr”, au fost duşi la Padinska Skela „o clădire imensă, tip cetate, înconjurată de garduri înalte cu sârmă ghimpată şi păzită de gardieni cu câini-lup. (…) Am fost împinşi cu brutalitate de gardienii înarmaţi în celule, despărţiţi unul de celălalt, iar cuvântul „brzo, brzo”, îmi sună uneori şi azi în urechi dimineaţa, când mă trezesc. În celulele de 12 metri pătraţi erau înghesuiţi câte 15 oameni, cu closetul la nas. Closet, nu W.C.!”

         Pe toată lungimea cărţii, stilul naratorului este simplu, concis, fără nici un fel de podoabe. Subiectul nici nu ar îngădui împodobirea.

         Autorul povesteşte:

         „Condiţiile de trai în lagărul din Padinska erau crunte în comparaţie cu cele de la închisoarea din Pojarevac.

         Ajunsesem să spun că nimic nu este real, totul este un vis urât de care mâine dimineaţă voi fi eliberat pentru totdeauna şi voi păşi victorios şi liber în capitala Austriei, pe Taborstrasse, pe urmele lui Mozart, Goethe sau Freud. Acolo, în inima Vienei, voi primi statutul de refugiat şi permisul de „fluchten ausweis”, voi găsi un job, poate chiar voi putea să-mi deschid un „praxis” de doctor dentist. Dar cine îmi va da  sentinţa, comisarii sârbi sau cei de la O.N.U.  cât voi rămâne acolo, sau până când voi rezista, nu puteam în nici un fel ghici. Am încercat să aflu detalii de la „pensionarii” lagărului, care îmi mărturiseau că la sosirea lor acolo aveau peste 80 de kilograme, iar după numai 40 de zile nu aveau mai mult de cincizeci!

         Seara am rămas de multe ori flămând, nu mai ajungea mâncarea sau mai bine zis gardienii şi prsonalul auxiliar din lagăr furau pe rupte din raţiile noastre de mâncare. În minuscula celulă, cu cinsprezece oameni, emana un miros pestilenţial de transpiraţie şi fecale – te sufocai, unii dintre noi leşinau.

         După câteva zile de nesomn m-am prefăcut că mi-e rău şi mi s-a permis să dorm pe cimentul de pe coridor, unde se aliniau peste douăzeci de celule. Pe coridor era aer, dar când încercam să adform, cohorte de ţânţari, cu abdomenele pline de sânge, începeau atactul din toate părţile.”

         Autorul relatează despre existenţa unei adevărate filiere care „îi ajuta” pe transfugi să ajungă în ţara în care doreau, contra unei sume imense de bani, după trecerea „etapelor” de trazit, care constau în închisoare, lagăr şi  domiciliu forţat.

         „Cum funcţiona acastă filiră, cine erau <australienii>?

         Rudele din Germania sau pritenii adevăraţi erau informaţi telefonic despre locul d la Mitrovice Dom, unde ne aflam, iar sumele se negociau cu românii care au ajuns rezidenţi în Australia, dar neobişnuiţi cu regimul de lucru de acolo au hotărât să câştige mai uşor şi mai mulţi bani tot pe spinarea românilor, pretinzând sume fabuloase de bani, pentru acele vremuri, dar mai ales pentru nişte amărâţi de refugiaţi cu buzunarele goale.

         În momentul în care prietenii ori rudele refugiatului erau de acord cu suma cerută de aceşti traficanţi, noaptea erai îmbrăcat într-un autoturism cu numere germane sau austriece pe post de colet şi adio „hotel!”

         La destinaţie, în Germania sau Austria, coletul era predat, iar cei apropiaţi trebuia să pubă jos banii promişi.

         O „excursie” peste graniţa germană ajungea la patru mii de mărci, iar până la Viena, două mii.”

         Autorul are parte în această „aventură” şi de trecerea frauduloasă a frontierei din Iugoslavia către Austria şi, precum cascadorii de film, sare din maşina care îi transporta şi se afundă într-o pădure. Şi iarăşi impresia de fabulos, de film science-fiction:

         „Peste trunchiuri de brazi seceraţi de furtuni, peste snopi de cetină, prin apa rece ca gheaţa – am străbătut peste zece kilometri până am ajuns într-o pădure de foioase, unde am zărit bornele vopsite în alb şi roşu, care  indicau limita de frontieră.”

         Magia patriei valsului îi atrage precum un magnet şi nu mai au timp să se gândească la faptul că au devenit, prin fuga din ţară, „duşmani ai poporului”, judecaţi şi condamnaţi în absenţă.

         Se afla în faţa „ultimei frontiere” – cea dintre Austria şi Germania. Dar aici, a fost din nou prins de cei de la Poliţia Scretă – Geheimdienst, percheziţionat, pus în cătuşe şi, după patru zile de detenţie, îmbarcat într-un autobuz cu alţi transfugi români şi duşi în cel mai apropiat oraş de frontiera germană, din Austria, la Salzburg,

         Cine a ajuns, sau doreşte să ajungă la Salzburg, pe urmele paşilor lui Mozart, are cu totul alte gânduri decât cele ale eroului nostru, în momentul când s-a văzut singur, epuizat fizic, obsedat că nu are un loc unde să-şi aştearnă capul pe pernă, şi prea puţin preocupat să viziteze şi să admire frumuseţea oraşului şi a casei memoriale a unuia dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor.

         Un poliţist comunitar îl îndrumă la „Poor House” – Casa Săracilor – unde se aflau cei fără acoperiş deasupra capului, cei ieşiţi de la dezalcolizare ori cei care au fost daţi afară din casă.

         În drumurile şi popasurile sale prin locuri necunoscute, autorul întâlneşte oameni care-i împărtăşesc din experienţa lor. Câţi oameni, atâtea poveşti adevărate.

         Una din aceste fascinante poveşti este despre Brother Richard, un american insular care a venit în Austria pe când avea douăzeci şi cinci de ani deşi se născuse în Hawai. Acum, după ce studiase teologia, îi ajuta pe cei săraci în catedrala care aparţinea călugărilor franciscani. Acesta îi oferă găzduire autorului şi micul dejun la comunitatea franciscană.

         Aventurile nu se termină aici pentru autor, care s-a pomenit „un biet <Auslander” – un refugiat fără bani, doar cu hainele second-hand pe care trebuia să am mare grijă să nu le murdăresc şi să apar dizgraţios p străzile cosmopolite din Salzburg.”       

         Ultimul capitol al cărţii se numeşte „Ultima evadare” şi descrie depăşirea acestui ultim obstacol al autorului, adică a ultimei frontire, spre a ajunge la destinaţia dorită:

         „…A doua zi am văzut pentru prima dată un costum bărbătesc tirolez, în care arătam ca un austriac get beget din Tirol. Jacheeta din postav verde închis, pe corp, era încheiată cu un rând de nasturi din os de coarne de cerb. Culoarea jachetei era asemănătoare cetinei de brad. Pantalonii trei sferturi îmi părau comici, strânşi peste genunchi – la aceştia adăugându-se ciorapi albi şi ghete înalte din piele maro. Pe cap purtam un clop vânătoresc, cu nelipsita pană de cocoş de munte şi tot felul de insigne mici de vânătoare, aplicate la vedere.”

         Brother Richard îi oferă şi biletul de călătorie până la Munchen. După încă trei zile în lagărul de la Nurenberg, în sfârşit, la Ingolstadt primeşte primul ajutor social. Urmează primul job la fabrica de automobile din oraş.

         Pe firul de păianjen al memoriei – ca să folosesc sintagma din titlul unui roman românesc al Cellei Serghi, se derulează amintirile şi drumul sinuos al destinului autorului, în tot ce a însemnat experinţa de emigrant. Poveştile ar putea continua, la fel de captivante, pentru că întreaga viaţă este o perpetuă aventură  pe culuarul dintre  clipa naşterii şi clipa plecării definitive. O aventură presărată cu situaţii limită, cu praguri şi trepte, suişuri şi coborâşuri, porţiuni line şi iarăşi suişuri şi coborâşuri.

         Cartea este parcursă cu interes, aş zice că e captivantă pentru că şi experienţa autorului este unică, deşi ea seamănă cu a multor altora care nădăjduiesc într-o lume mai bună, mai curată, mai luminată, eliberată de angoasă şi teamă pentru ziua de mâine. Cât a reuşit Laurian Lodoabă să-şi împlinească visul, ne poate spune într-o viitoare carte.

  CEZARINA ADAMESCU

_______________

10 Octombrie 2011 – Ion Coja: „Unu în limba română – exerciţiu de consonantistă lingvistică“, Bucureşti, Editura Semne (Ion Pachia Tatomirescu)

Uniilă între „mofteme“ şi „ecologia limbajului“. Enciclopedism-hasdeian aureolează lucrarea publicată de curând de Ion Coja, Unu în limba română… (2009*), prima încercare de a realiza o „monografie“, după câte ştiu, a lui Unu, în spaţiul spiritual pelasgo-dac (> valaho-dac), structurându-se în opt capitole ale „panoului central“: «I. Preliminarii. Limitele metodei ştiinţifice», «II. Unu în limba latină», «III. Unu în limba română», «IV. Unu la Eminescu şi Brâncuşi», «V. Unu în Dicţionarul Tezaur al limbii române», «VI. Altele despre consonantism», «VII. Cred într-Unnul Dumnezeu» şi «VIII. Amestecate», spre care se ivesc din planuri complementare alte capitole foarte interesante, aureolând o conştiinţă ce trăieşte intens „limba valahă“ ca limită tragic-existenţială a Logos-ului: «Cunoaştere idiomatică şi cunoaştere ştiinţifică» (în „curcubeolarea“ reconectării Distinsul Receptor parcă la sacrul raport – evidenţiat de «Trilogia culturii» de Lucian Blaga – dintre orizontul cunoaşterii metaforice şi cel al cunoaşterii ştiinţifice), «Paradoxul mincinosului», «Criteriul adevărului în definiţia limbajului», «Cvadratura cercului sau Cercul bine încolţit», «Moftemele», «Limba română ca metalimbaj», «Limbajul ca expresie a creativităţii», «Pentru o ecologie a limbajului» etc.

„Monografia“ lui Ion Coja despre „împăratul“ tuturor lumilor, Unu, se angajează pe certe coordonate şi pe „o mirare“: «în graiul românesc, aşadar, poziţia cuvântului unu este deosebită, specială, privilegiată; în felul acesta, realitatea faptelor de limbă – cuvinte, structuri morfo-sintactice şi semantice, expresii şi locuţiuni etc. – ne impune a stabili că există o evidentă concordanţă între importanţa cuvântului unu în limbajul comun şi greutatea lui unu, ca şi concept, în filosofie, aşadar, o concordanţă între cunoaşterea idiomatică şi cunoaşterea ştiinţifică, teoretică, instituţionalizată» (p. 7 sq.); „mirarea“ lui Ion Coja privitoare la unu – de la „limba latină încoace“ (cum, de altfel, şi a altora, ca, de pildă, cea priveliştitoare din pelasgo-dacă > valaho-dacă, din doctrina Zalmoxianismului, de la Uniilă ca sacru Întreg cosmic în care fiecare ens / Dac e parte, până în orizontul zilei noastre) – rezidă în «concordanţa neaşteptat de mare […] între importanţa conceptului unu din filosofie şi poziţia lui unu în sistemul limbii române», mai exact spus, în „întemeierile Logosului“ din întreaga arie a limbii pelasgo-dace > valaho-dace (sau dacoromâne), una dintre cele dintâi ale planetei, dacă nu „cea mai veche“.

Această concordanţă revelată / relevată între «unu din filosofie» şi unu din sistemul limbii pelasgo-dace / valaho-dace, mai exact, «poziţia cuvântului unu în sistemul limbii române» (spre a respecta formularea auctorială) este desemnată de Ion Coja prin consonanţă («Iar preocuparea centrată pe asemenea cazuri, deloc puţine, o vom numi lingvistică consonantistă» – p. 8; spre a fi evitată „cacofonita“, considerăm că ar fi fost mai potrivită sintagma consonantism lingvistic; totodată – la secunda ediţie a acestei lucrări –, făcându-se trimitere la Psihologia consonantistă şi cibernetica, de Ştefan Odobleja, numele autorului valah – adică numele dacoromânului „părinte al ciberneticii“ – să fie cules corect: Ştefan Odobleja, nu Dimitrie Odobleja, cum apare la pagina 8, rândul 11 de sus în jos).

Întru lămurirea conceptelor cu care operează, între altele, mai face (şi noi mai spicuim pentru Distinsul Receptor încă) o esenţială observaţie: «…a rosti am putea spune că devine, ca verb, perechea românească a substantivului grecesc logos; în limba română literară, a rosti (ceva) are numai înţelesul (de) „a grăi, a pronunţa“; de la substantivul rost, cu înţelesul (de) „rânduială bună a lucrurilor“, acel înţeles care îl face pe rost atât de interesant pentru un filosof, avem verbul a rostui, cele două verbe, rostui şi rosti, separând aşadar […] cele două înţelesuri, ratio et oratio…» (p. 18). Deoarece, pentru pelasg (> valah), într-adevăr, Dumnezeu a rostit şi a rostuit Lumea (potrivit nenumăratelor legende, îndeosebi, celor ale „Facerii“ / „Genezei“, cercetate mai spre zorii prezentului de Romulus Vulcănescu, în «Mitologie română», Bucureşti, Editura Academiei, 1985). În cele opt capitole ale „monografiei“ lui Unu, Ion Coja demonstrează – într-un mod indiscutabil / incontestabil – că «unu este un estem al limbii române; este chiar mai mult: este şi un …filosofem !» (p. 21).

Dar interesanta „monografie“ a lui Unu, datorată d-lui prof. univ. dr. Ion Coja, pare să rămână „deschisă“ şi pentru arhedemonul Uniilă de la Academia Simposionică din Cogaion / Sarmizegetusa, academie „ecranată“ – pentru că i s-a pironit pe zid, „la intrare“, o firmă desemnând-o printr-o sintagmă de „înstrăinare“ / „globalizare“, «Şcoala de Solomonie», chiar şi între „mofteme“ şi o imperioasă, veridică „ecologie a limbajului“. (*Ion Coja, «Unu în limba română – exerciţiu de consonantistă lingvistică», Bucureşti, Editura Semne, 2009; pagini A-5: 512; ISBN 978–973–624–830–6).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 _________________

07 Octombrie 2011 – Nicolae Răzvan Mincu: „K3/Maşina de citit gânduri“, Ed Vinea (Iulia Iarca)

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată.

Poemele emană o încărcătură puternic religioasă, întregul volum încercând să exprime, prin limbajele mai multor universuri, aceeaşi presimţire a suflului divin care adie printre oamenii, de cele mai multe ori, împietriţi sau cu o sensibilitate care se prelungeşte înăuntrul lucrurilor dimprejur. Iată faţa acestor locuri: „Pe şoseaua Vergului un surâs asfaltează strada / coteşte brusc pe aleea Bodeşti unde se întâlneşte cu un hohot de plâns / clatină coroanele verbului creşte densitatea. […] Seara îmi fac exerciţiul de levitaţie umplu cada şi merg pe apă aproape / doi metri fără să-mi iau zborul căci mă pot izbi cu capul de plafonul / suferinţei universale de capacul de beton al acestei cuşti de piatră. / În strălucirea nopţii scriu peste clipele ce-mi curg în ochi: / sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi! / bat apoi trei pitoane pe cealaltă faţă a Luminii / de care îmi agăţ hamacul şi adorm imediat.”

O altă expresie a manierei lui Nicolae Răzvan Mincu este utilizarea termenilor matematici, în variantele lor de simboluri. Ramificaţiile metaforice ale acestui domeniu (pe care Ion Barbu le-a şlefuit în chip magistral) dau imaginea unei poezii care palpează profunzimi şi viziuni. Lumea îşi arată şi faţa umană, şi principiile care o pun în mişcare din interior.

IULIA IARCA

__________________

06 Octombrie 2011 – Zenovie Cârlugea: „Victor Daimaca – descoperitor de comete“, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova (Liviu Katuna)

Lucrarea „Victor Daimaca – descoperitor de comete” (Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2010) constituie prima monografie ce se dedică lui Victor Daimaca, matematician şi astronom român al cărui nume a intrat în istoria cosmologiei mondiale. Pătruns încă din anii liceului de pasiunea pentru astronomie, la Liceul «Traian» din Turnu-Severin, Victor Daimaca se înscrie la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, devenind profesor în învăţământul secundar. În perioada 1929-1950 funcţionează ca profesor la mai multe licee din Târgu-Jiu, impunându-se prin seriozitate şi profesionalism.

În septembrie 1943, cu un binoclu procurat de la polonezii din Lagărul de internaţi politici din Tg.-Jiu, va descoperi cometa ce-i poartă numele (Daimaca 1943 C), iar în

decembrie acelaşi an altă cometă, observată concomitent din Olanda şi USA de alţi doi cercetători, ce se va numi Cometa Van Gent-Peltier-Daimaca 1943 W. Alte cinci comete au fost observate şi identificate, dar ele vor purta numele descoperitorilor lor: Kopff, Giacobini-Zinner, Encke, Honde, Backharov.

Monografia evocă atmosfera Târgu-Jiului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, ecourile din presă, amintirile unor foşti elevi şi ale unor contemporani. Din 1950, Daimaca se transferă la Bucureşti, unde va lucra ca «şef de sector» la Observatorul Astronomic al Academiei din Parcul Carol, publicând rezultatele cercetărilor sale în presa de specialitate.

Autorul monografiei, scriitorul Zenovie Cârlugea, dovedeşte o documentare foarte riguroasă, investigând arhivele şi colaborând cu Observatoarele Astronomice din Bucureşti, Paris şi Hawaii. Mai mult chiar, aduce în pagină consemnările privind ”Cometele Daimaca” în publicaţiile de profil din Franţa, Anglia, USA, bucurându-se de sprijinul dlui Dr. Mirel Birlan de la Institutul de mecanică cerească şi calculul efemeridelor din Paris-Meudon, care semnează şi Avant-propos-ul lucrării.

De asemenea, un ajutor important l-a obţinut autorul şi din partea dlui Dr. Christian Veillet, directorul executiv al megaobservatorului Canada-France-Hawaii Telescop Corporation, situat pe Mauna Kea, cel mai înalt munte din lume aflat în insula mare a statului Hawaii din Pacific, reuşind să procure fişele ”Cometelor Daimaca” din baza de date NASA. Încântat de proiect şi de corespondenţa purtată, Dr. Ch. Veillet onorează monografia de faţă cu recomandarea de la pag. 2 şi de pe coperta IV, atât în engleză cât si în franceză, având în vedere larga adresabilitate a lucrării în lumea stiintifică internatională . În general, lucrarea, beneficiind şi de o ilustraţie documentară bogată, reliefează contribuţia neobositului matematician-astronom Victor Daimaca la cercetarea Uraniei. Constituindu-se într-un viu omagiu adus unicului român descoperitor de comete, recunoscut de comunitatea ştiinţifică internaţională, cartea de faţă invită la o mai dreaptă cinstire a celui ce face cinste învăţământului şi cercetării astronomice româneşti.

LIVIU KATUNA

 ___________________

05 Octombrie 2011 – Ionuţ Caragea: „Poezii de dragoste“, Ed Fides, Iaşi (Adrian Botez)

…Scoasă de Editura FIDES, din Iaşi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUŢ CARAGEA, intitulată, cu simplitate (nu ştim şi cu câtă modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisivă cultural-problematizantă Prefaţă, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdată, are mari dificultăţi cu cititul pe orizontală…al Prefeţei lui Corneliu Leu – aşa că, „mai va” până la verticala, de Coloană Infinită, a Poeziei!!! – …de aceea şi apar, pe blogul inginerului userist, alegaţii aberante, referitoare la secvenţe…”din alte filme”  – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…coşmarul imposturii!: „Ionuț Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe să delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>>  și alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce înţelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „înţelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru că e Directorul de imagine al U.S.R. şi, implicit, ţuţerul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, şeful U.S.R.?![2]) – …însă, din păcate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce şi-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – şi, fireşte, nici tocmai ceea ce ar fi aşteptat cititorul.

…Există, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar şi pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbăvitoare de Duh:

– cf. Album, p. 24: „mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale”, sau „naiva” (în sensul fermecător, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-creştina Întrebare retorică, p.70: „oare o poezie/fără tine şi fără mine/nu se va simţi părăsită/de dragoste?”,  inteligente şi dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbrăţişate/încrucişate/până când toate nopţile/vor fi albe” (cf. Nopţi albe, p. 87),

-…sau  lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie păgână şi candidă a iubirii : “locuiesc într-o cameră/cu pardoseala mozaic de săruturi/încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevărate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tău,/pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior,/pe umărul stâng îţi plana un cocor, pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau

-…alcătuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, graţioase, fermecătoare şi frumoase precum lumea şi…sirenele/ondinele/ştimele: “deseori iubita mea cântă/la miez de noapte/vrăjeşte pescarii” (cf. În altă viaţă am fost un râu, p. 118) –

-alegorii şi elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înaltă, încât  te face să te cufunzi în Sinea Cosmică: “iubito,/m-ai învins şi mă declar iubit/zâmbeşti filigran la colţul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancoră în spatele tău/vântul îţi bate în pânze valuri te poartă/departe ia-mă cu tine arată-mi/cum se înşeală o moarte” (cf. Aripi de peşti, p. 30) – sau, chiar,

-întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin  delicateţea sa  romantic-suprarealistă  – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/după ce am lăsat-o plină de semne/am strâns-o în palme cu ură/şi mi-am îndreptat privirea spre coş/şi parcă…/şi parcă ceva/ca un foşnet de frunze/ca strigătul unui copac trecut/prin nu ştiu câte generaţii de prese/şi parcă ceva îmi spunea/să nu mă grăbesc/şi-atunci am desfăcut încet-încet/acel cocoloş de hârtie/şi… înăuntru/iubita mea stătea/cu capu-ntre genunchi/şi plângea”) – sau expresionista şi covârşitoarea panoramare cosmico-lirică a iubirii, din poemul În inima oraşului, p. 66: “Eu şi femeia din lacrimi/Ne desfăşuram viaţa/În faţa marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… –

…dar şi alunecări spre banalul preţios  – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasă” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “aş vrea să fie-un trăznet iubirea mea focoasă/şi tunetul să urle sub talpa mea mizeră”),

…reuşite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologică a veacului XXI, dar nepărăsind, nicio clipă măcar, tezaurul arhetipalităţii mitice a umanităţii:

au fost odată ca niciodată/doi ioni împovăraţi de iubire/staţionau fiecare pe orbita lumească/ei ştiau unul de altul şi încercau să sfideze/teoria relativităţii se întâlneau în vise/îşi descărcau sufletele împărţeau trupuri şi stări/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion şi Ioana, p. 72) – sau: “să învăţăm să piratăm iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc să mirosim liliac/să îi poruncim să ne facă pe plac/fără prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Să învăţăm să piratăm iubirea, p. 96)…

…dar şi regretabile ratări, spre frivolitate în jocul rimelor şi insuficient control al semanticii (şi insuficientă observaţie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a- “cu timpul aurul se schimba-n tinichea/şi dragostea ţi se va părea lichea” (cf. Inel de logodnă, p. 61), sau:  “Cu toate dorinţele te voi cuprinde/Până la a doua rundă” (cf. Îndrăgostit de cursă lungă, p. 64), sau: “eu sunt în junglă un leuţ – coamă zburlită” (cf. Iubita de la capătul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desăvârşesc arta” (cf. Iubita mea, marţiană, p. 80), sau diminutivări interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeaţă, iubire, iubăreaţă/Drăguţa mea drăguţă” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau rămâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Să te-alerg pe malul mării,/Să-ţi spun şoapte dulci de-amor/şi în clipa sărutării/să sfidăm natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii şi eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea românească a Dumnezeirii!): “este acum o fată mărie/însămânţată de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu ştiu câta oară” (cf. Tanti, tanti, p. 104) –

b-ori chiar alunecare spre „banlieu” şi spre „ahturile” ţigăneşti-lăutăreşti (dar nu de secol al XIX-lea şi nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pildă, Ah, Ioano, p. 44: „ah, şi ce pomeţi,/sinceri şi glumeţi (…) ah, şi sânii tăi,/plini de vânătăi,/ah, şi ce buric,/fără şiretlic,/ah, şi ce mai spate,/de-o să am păcate,/ah, şi ce mai braţe/or să mă înhaţe” etc.).

Toate aceste ratări sunt riscuri deja asumate „din născare”, ale manifestării dinamice a unui talent (prea) îmbelşugat, iar nu excrescenţe monstruoase, nefireşti –  pentru Poezia oricărui Autentic Poet.

…Noi ştim foarte exact, acum (după ce i-am citit, lui IONUŢ CARAGEA,  câteva volume de excelentă Poezie!), la ce înălţimi suverane se ridică talentul lui IONUŢ CARAGEA – şi, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, văzând cât de neglijentă i-a fost selecţia poemelor. O „antologie”, cel puţin aşa ar fi de dorit, ar trebui să adune-culeagă    (…cu extremă răceală axiologico-chirurgicală, cu nemiloasă luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) –  bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor cărţi… – cărţi, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…şi, deci, purtând, agăţate de metalul preţios – inevitabilele zguri. Dar, din păcate, mulţi scriitori, chiar dintre cei universal consacraţi, îşi ratează „auto-retrospectivele”, nu stau la distanţa optimă, faţă de „tabloul” creaţiei lor trecute, atunci când îşi execută selecţia pentru „marea sinteză orfică”. Şi, atunci, devin fireşti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (după experienţa unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poeţilor lumii) ca niciodată, vreun Poet, să nu fie încercat de luciferismul „auto-antologării”: antologiile să i le facă, totdeauna, fără excepţie, doar…posteritatea cititor-admirativă!

…Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelşugarea Harului, la IONUŢ CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de supărător-agresive, „ratările de selecţie”. Cine are un talent viguros şi stufos, aproape furibund, precum IONUŢ CARAGEA, este firesc să producă, pe lângă admiraţia faţă de sublimul coroanei avântate spre stele, şi umbră: îţi mai tragi sufletul, în conul de umbră al ne-izbutirii, pentru câtă sufocare cu Frumos te-a obligat să absorbi, prin bietele tale două nări şi două pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea năvale de lumină orbitoare.

…Totuşi, pe viitor, trebuie făcut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUŢ CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (şi chiar de „gust”!). Soluţia am dat-o, deja, după opinia noastră: IONUŢ CARAGEA să nu-şi  mai  pritocească/alcătuiască, în singurătatea auto-admirativă, propriile-i antologii… – ci să lase posteritatea să-i „cearnă” şi…”discearnă”, întreaga Poezie. El, IONUŢ CARAGEA, să se lase în voia fluviului Creaţiei Orfice, adică, să facă ceea ce TREBUIE să facă orice poet, pentru că este SINGURA LUI MISIUNE: SĂ-ŞI SCRIE „DICTEURILE DIVINE, cu frenezie (neîntreruptă de zvârcoliri, ispitiri şi curiozităţi narcisiace!), să consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …şi să-şi facă această datorie, faţă de Dumnezeu şi Univers, cu uluire de veşnic copil, întru veşnic regenerată prospeţime a sfâşierii sacrificiului hristic.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

 

NOTE

 

1– Cât de multă bună-credinţă etalează inginerul userist, faţă de IONUŢ CARAGEA, se poate vedea în modul cum amestecă valoarea (sau, să zicem: nonvaloarea…dacă aşa crede ignorantul în ale literaturii, domn’ inginer!) cu… numele sau colecţia unei edituri?! Îl cităm pe dl inginer:  “În ilustra editură și colecția ei Eidos (există un brand în jocurile pe calculator numit așa) au apărut autori ca Florin Țupu, Virgil Poiană, Nicolai Ciobanu, Teofana Botoșineanu“. Azi, dragă domnule, dacă dai bani “câţi se cuvine”, poţi fi publicat, şi handicapat mintal să fii, până şi de…Editura Institutul European! – …şi, invers: oricât talent sau, cine ştie, chiar genialitate, ai avea, dacă nu te-ai pus bine, din vreme,  cu “hahamul”, rămâi să te publice Editura din Cârligaţii din Deal! Spre exemplu, Iulia Haşdeu, geniala fiică a lui B.P.Haşdeu, a fost publicată, înainte de 1989, la Editura Litera, vestită, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreaţi…culturnico-politic (…şi, de atunci, nu s-au schimbat prea multe şi nici fundamental!).

2-Şi superficialul „elefant” Alex Ştefănescu are o tentativă de critică (jumătate de pagină),  în care confundă critica literară, cu referiri/atacuri (de o penibilă vulgaritate!) la persoană: “Ionuţ Caragea etalează o masculinitate feroce” etc. Cam multă “atenţie”, acordată, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUŢ CARAGEA –  …pentru ca apoi, perfect logic, să se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Păi, domnilor boss-userişti, decideţi-vă, pentru Dumnezeu: dacă e atât de neimportant, ca scriitor, de ce vă preocupă şi chiar vă întreceţi, care mai de care, să-l spurcaţi pe IONUŢ CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimează…şi IONUŢ CARAGEA  “cum a fost, aşa rămâne” –  adică un AUTENTIC şi îngrijorător (pentru voi!) de talentat şi cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!

 ________________

04 Octombrie 2011 – Radu Patrichi: „Umbra unei frunze“ (Ion Untaru)

Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră…” şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu instenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!”), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!”

Deschideam cartea la întâmplare şi îmi plăcea să cred că mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu autorul:

Bătrână la fereastră –

urmărind în stradă

luminile de Înviere

Gata să apună,

soarele printre sălcii

a aprins balta

Odihnă în parc –

pe foaia cu haiku-uri

cade o frunză

Închideam ochii reprimându-mi o maliţie uşor i-reverenţioasă de care nu mă credeam în stare (Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!), zicând în sinea mea: Trebuie să recunosc că autorul are spirit de observaţie. Şi mie mi-ar fi plăcut să semnez poeme de calitatea asta:

Chiar şi pisica,

m-a vizitat la spital

într-un vis frumos

Foşnetul valurilor

pe faleză-n zori –

şi-un râs de fată

După-atâta ceaţă,

moşul bucuros că vede

o lună ştirbă

Sau cu alte cuvinte: Uite ce frumos spune autorul acesta lucruri pe care de fapt nu le spune ci numai le sugerează cu o singură dar măiastră tuşă de artist. Uite cât de bine ştie el să capteze atenţia cititorului care ajuns la acest punct, nu-i va mai lăsa cartea din mână până la cea din urmă filă. Sunt nişte poeme despre care poţi să scrii pagini întregi, esenţa unor frumuseţi indecibile închise în nu mai mult de şaptesprezece silabe sau chiar mai puţin.

Acum nu mi se mai părea aşa de uşor ca la început să laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Descoperisem o capcană bine camuflată pe care el o învinsese cu eleganţă. Tenorul care cucereşte auditoriul, lasă întotdeauna impresia că se simte în largul lui, cântă cu dezinvoltură, îţi vine să crezi că nu întâmpină nici o dificultate, nu-i aşa? Fără ca spectatorul pentru care a urcat pe scenă să ştie cât a exersat ca să ajungă aici.

Şi m-a mai surprins partea vizibilă ca să spun aşa a icebergului, vocea auctorială rămâne discret în planul secund, nu intervine, nu dispune, nu impune preferinţele, convingerile sale, lăsându-ne nouă cititorilor plăcerea de descoperi frumuseţea acestor scurtisime poeme de sorginte japoneză:

Copil fericit –

la geamul său

a înflorit caisul

Pe malul lacului

agale spre seară –

cu doi sori în faţă

La geam bătrânul

cu pisica-n braţe

priveşte apusul

De la nostalgia amintirilor (chipul copilului fericit că la fereastra lui a înflorit caisul), suntem invitaţi la o plimbare în registru grav, meditativ pe malul lacului (apa induce întotdeauna o stare reflexivă de calm), pentru ca la sfârşitul periplului să vedem un bătrân (un bâtrân oarecare, nu-i aşa?) care priveşte gânditor spre apus…

Şi totul fără nici un fel de artificiu ostentativ, fără pedanterie şi didacticism, ci cu distincţie şi nobleţe aş zice.

Celor mai multe dintre flashurile picturale, autorul le-a adăugat o anume notă personală de duioşie, de participare afectivă care ni se transmite şi nouă făcându-ne să revenim asupra lecturii. Aşa se face că unele mesaje le receptăm în soto-voce, printre rânduri, creându-ne acea senzaţie de dejà-vu, deşi am fi putut să le fi observat şi singuri înaintea „Umbrei…”

Singur –

pe faleză ninge

doar pentru mine

Întâi ne-am privit –

şi apoi şopârla

trece-ncet cărarea

străduţă-n Constanţa –

vrăbiuţa are cuib

în cireşul japonez

Unui visător îi place să se plimbe singur prin ploaie sau pe ninsoare, plimbare care poate să prilejuiască reflexii inedite sau întâlniri neaşteptate iar o vrăbiuţă zglobie stabileşte în nume propriu o punte peste continente de la arhipelagul nipon, patria lui Basho, la pontul Euxin.

Este şi o dovadă peremporie a talentului de care dă dovadă Radu Patrichi dar şi a modestiei cu care lucrează asupra poemelor şi ni le pune apoi la dispoziţie. Spun asta mai ales acum după ce am aflat că sertarele autorului conţin nu mai puţin de zece mii (!) de poeme din care s-a hotărât să publice acum la doar a doua sa carte, mai puţin de 700.

Cartea este structurată pe anotimpuri aşa cum îi şade bine unui reputat haijin contemporan care se respectă. Un titlu inspirat: nimic nu este mai trecător decât umbra, o umbră pe care o pune în evidenţă raza de lumină, un reflex efemer care se asociază însă cu reflexii majore, filozofice chiar şi care ne vor însoţi paşii noştri prin timp.

Şi ar mai fi încă foarte multe de spus despre semi-ironia sau self-sarcasmul pe jumătate ascunse, pe jumătate lăsate la vedere, (umor întotdeauna tonifiant sau moralizator), despre viciile comportamentale care nu au scăpat simţului său fin de observaţie: beţia, duhul de ceartă al unora dintre noi, acreala unui bătrân parcă supărat că încă mai trăieşte (bătrâneţea este întotdeauna legată de neputinţă!), simbioza vârstei a treia cu prietenia unui animal de companie (câine, pisică) pentru a fi petrecută mai uşor, sau pentru a suplini lipsa unei îngrijiri adevcate din partea oamenilor, suferinţa pe care o întâlnim şi în lumea păsărilor, a plantelor (o invitaţie „subţire” să ne întrebăm de ce?), culoarea locală a peisajului (faleza, plaja, marea, pescăruşii) încadrat citadin şi cu care coabitează natural, dar şi vitalitatea primară a unei nebune care îmbrăţişează ploaia râzând.

Cititorul atent este captat şi de nenumărate reflexe sau scânteieri de inteligenţă, vorbe hâtre spuse în doi peri, care stimulează fantezia într-un superb joc al bucuriei de a trăi. Al satisfacţiei spirituale de a fi câştigat pe termen lung un prieten.

O „Umbră…” de care ne vom aminti cu plăcere.

Parcă mi-e ciudă că nu am scris eu aceste poeme.

 ION UNTARU

____________________

03 Octombrie 2011 – Dan Sandu> „Amintiri din Samsara“, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău (Adrian Botez)

Apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefaţatoare uluit-strategic aşteptătoare, a lui Calistrat Costin) stârneşte, ca mai toate cărţile sale, probleme şi, deci, exerciţii  de inteligenţă, de conştiinţă – şi problematizări deosebit de grave. Motto-ul, extras din Oana Orlea[1] (cea care „a învăţat meseria de deţinută”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinţă, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te da cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte înseamnă a-ţi trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile şi micile bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti, în sinea ta, că ştii şi a transmite mai departe. A poseda trecutul e o formă de bogăţie care ne împiedică să pierdem sau să ne stricăm viitorul”. Capcană: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalităţilor. Viitorul osmozează, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmică a Samsarei indice.

Numai un ignorant şi un om lipsit complet de spirit de observaţie, nu-şi dă seama că volumul „Amintiri din Samsara” se aseamană, într-un anume sens, cu…”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizaţii terestre (cu obârşia în extraterestricitate, probabil…), aparent, dispărute – dar cu elemente reiterate, parţial, în civilizaţia aşa-zis „modern-contemporană”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnalează, cu o subtilitate amară, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizaţii” pe care doar fraierii o mai consideră ca fiind  „definitiv revolută”…

…Definiţia pentru Samsara sau sasāra :  “ciclul de reîncarnări sau renaşteri din hinduism, budism, jainism, sikhism şi alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de noţiunile de „avidya” şi „karman”. Samsara desemnează circuitul existenţei în lume pe baza formulei naştere-moarte-renaştere. Potrivit faptelor din viaţa anterioară, omul se reîncarnează, urmând ca şi după această viaţă să urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade,  Alchimie asiatică (Alchimia chineză şi indiană, Cosmologie şi alchimie babiloniană), Humanitas, 1991.

…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) conţine versuri original-pregătitoare, pentru o parte a doua, care dă impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembristă…

De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate românească, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestră contemporană, care se întoarce tot mai indiferentă şi iresponsabilă, să deschidă şi să accepte noi temniţe, noi posibilităţi de univers concentraţionar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizări” fiind forţe uluitor de lucide şi îmbinând făţărnicia cu o strategie cinico-sadică, distructiv-apocaliptică de Duh, inversând, cu voluptate infernală, toate preceptele creştine, primul şi cel mai important fiind însuşi conceptul de “mântuire a omului”, după care urmează cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclamă “Lumea Nouă”! – a se vedea şi porecla Americii/SUA…) : “Din şcolile elementare/din licee şi/ facultăţi/trebuie înlăturaţi profesorii/de valoare/care se bucură de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiţi de noi,/având un nivel de pregătore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultăţi/să ajungă cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesaţi/să se perfecţioneze//la nivel înalt,/ci doar să obţină/o diplomă”  (cf. Facerea lumii, p. 43) – adică, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE şi “anastasele”, “tălmăcenii” şi “botişii”, “ialomiţenii” şi “tineii” (toţi având, în spate, pe “baciul isăresc”, pe Cel cu Ochi de Sticlă!) . Da, noi, subsemnatul, dăm mărturie că ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamnă desfăşurarea, cu deplin succes (nici iniţiatorii lui nu sperau la aşa “hal” de success…la conştiinţe atât de obediente şi handicapate/lipsite grav, de orice rest de morală!) – la toate nivelurile învăţământului actual, a acţiunii “Impostura naţională şi globalistă”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutală a valorilor autentice, şi promovarea nulităţilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii şi călăii, cinici şi sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii naţionale şi mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!

…Pentru ca, dincolo de şcoală, să se obţină lipsa totală de profesionalism, care înlesneşte şi întreţine, perfect, şantajul şi corupţia şi haosul social-moral, întru Gloria…PĂPUŞARILOR (României şi Lumii: să ne detaşăm, încât să privim către “competenţa distructivă” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenţa” şi moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! – …şi a atâtor altora, ieşiţi “din aceeaşi fabrică” de obrăznicie şi agresivitate impostural-infernală!

…Întru triumful hărţuirii, supravegherii draconice şi, în cele din urmă, al arestării Duhului (din cărţi, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de năuceală spirituală terestră!, din mass media etc. – până la “mântuirea” prin mancurtizare şi îndobitocire perfectă): “E necesar să fie puse/sub observaţie tipografiile/bisericeşti,/arhivele,/conţinutul predicilor,/cântecelor,/al educaţiei religioase,/dar şi cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Şi, evident, nu sunt sub supraveghere continuă doar “predicile bisericeşti”, ci sunt urmărite, cu înverşunare necruţătoare, şi cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee şi universităţi…Orice instituţie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimităţii, a nevoilor libertăţii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European –  prin globalism  – devine “Poliţia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUŞIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagărele şi temniţele României Crucificate),  pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii  să aibă curajul de a ieşi…întru aplicarea terestră a celor învăţate, testate şi “reuşite”, în special în “poligonul românesc”.

…Fireşte, zona spirituală cel mai greu de învins este aceea religioasă ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzău, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, şi conţinutul agresiv mai mare, în ce-i priveşte pe “activiştii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai  politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul că lupta este nu izolată, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociaţii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenţa religiei/atrăgea masele largi ale ţărănimii/muncitoare pe calea bisericii/şi abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa că sintagma “abonamente religioase” nu caracterizează limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pildă, la bisericile scientologice şi umaniste, se intră pe bază de…ABONAMENT!!!

…De la înălţimea “Porţii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” –  metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalităţii sacrale, de dincolo de “tusea muscălească” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” – pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITĂŢII!), precum şi a “plămânilor”, sufocaţi de istorie şi de interdicţiile adevărului istoric – se “scuipă adevăruri” (“alte versuri negre şi parşive/îşi trimit plămânii/la plimbare/scuipă adevăruri”).  Pe lângă şi complementar cu cele care ţin de asfixia “dăscăliei” oneste, terorizarea şi desfiinţarea Misiunii de Ravvi (“…la anu’ poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfântă Tristeţe, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: şi “augusta”, Imperiala şi Demiurgica  Misiune a Învăţătorului Hristic – dar, pe cealaltă faţă a simbolului, fiind înscrisă “mangusta”, cea care ucide Şarpele Înţelepciunii: “Să fiţi înţelepţi precum şerpii şi blânzi precum porumbeii”, se adresează Hristos, către Sfinţii Apostoli, trimişi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuităţii generaţiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizaţiilor de partid/sindicate şi a conducerilor de întreprinderi, instituţii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin şi poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slăvi Unicul Partid, dimpreună şi în frunte cu, neînvins…Cârmaciul său “traian” (a cărui “gândire transcende Galaxia”… – declară ţuţerul Traian Ungureanu…: ”are mama trei căţei,/cine-i pupă-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).

…Şi, pentru a linişti spiritele neliniştite ori cârtitoare, vom zice că, şi stalinismul dejist (şi, parţial, ceauşist), şi americanismul globalist, au “glorioase realizări” : “glorioasa Armată Roşie/după lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (că-i trebuia!, ca şi bazele americane de azi, că-s de la Deveselu ori de la M. Kogălniceanu, ce importanţă mai are?!), sau: “nu poţi fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevărat/nu poţi îndeplini sarcini bune/de răspundere/-fără a învăţa (n.n.: azi, după manualele alternative, care-ţi distrug discernământul şi identitatea multimilenară!)/-fără a studia (n.n.: ieri, cât de intangibilă era Armata Sovietică, binecuvântată de “Ţarii Kremlinului” –  azi, cât de deştept şi invincibil e americanul, binecuvântat să crape, din ordinul Casei Albe şi a…petroliştilor şi negustorilor de armament!)… – cf. Tov (1), p. 10.

…Şi, pentru că nu e nicio diferenţă  esenţială, între o ocupaţie şi…următoarea, poporul român, după ce şi-a rupt palmele ovaţionând tot ce i-a stat în faţa ochilor, adoarme, ostenit de atâta…paradă! … – uitând că ar mai fi o a treia soluţie: să-şi construiască şi rezolve SINGUR destinul, nici după indicaţii de la Kremlin, nici de la Casa Albă, ci din…mintea şi bunul-simţ şi din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educaţie/ne-am săturat de ştiinţă/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de şefi şi/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Răsărit, p. 83).

…Şi asta, TOTDEAUNA!

…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici bună, nici  rea (la modul absolut şi incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru că nu i-a plăcut duhoarea ei…Va mai reuşi, oare – din nou şi din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mămăliga să explodeze”, şi să devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenţă terestră nu doar remarcabilă (deci, bună de furat şi de sclavaj…”modern”!), ci şi respectabilă, dacă nu chiar temută…?!

…Tot istoria, ca fiind “urmele paşilor Lui Dumnezeu pe Pământ”, îşi va spune ultimul cuvânt, şi în ce priveşte România, şi în ce priveşte avertismentele, extrem de grave şi intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru rămâne, însă, cert: dacă, din nou, scriitori de o remarcabilă inteligenţă şi rafinată intuiţie, precum este şi DAN SANDU – simt nevoia, din nou, iar şi iar, să încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cărţile în cel mai groaznic coş “cenzurativ”  (“coşul” imperturbabil al UITĂRII/IGNORĂRII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!…şi, azi, ştim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc.  – cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viaţă”!) – înseamnă că aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins şi lucrează (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiinţei şi fibrei personalităţii noastre! “Deşteaptă-te, omule!” – …sau, dacă istoria rămâne un dat implacabil, “samsaric-renăscător” – “NAŞTERE-MOARTE-RENAŞTERE (de fapt, stimulat de forţe occult-infernale terestre, să re-nască şi să prolifereze şi să se fortifice –  aparent… întru veşnicie!) care trebuie judecat în toată complexitatea lui şi “la rece”: “Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii” …şi ai destinului impus de alţii, mereu de alţii…şi nu mai…“vegetaţi blandianic”!

…Altfel…ia ascultaţi ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICĂ): “…valahul trebuie atâta bătut, până îi curge sânge din ciolan…”.

Mda. Chiar aşa! De AICI încolo (dacă nu vom fi atenţi) va începe, prin Tragedia Uitării – TRAGEDIA NEAMULUI ŞI A OMENIRII – …CĂLĂII LUMII (MEREU…”RE-NĂSCUŢI”!) ABIA AŞTEAPTĂ!!!.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ


[1] – „Oana Orlea, născută Maria-Ioana (Oana) Cantacuzino (născută la 21 aprilie 1936, România), este scriitoare şi fostă deţinută politică, aflată în exil în Franţa, unde locuieşte din anii 1980.

Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin „Bâzu” Cantacuzino şi a Ancăi Diamandy. Este nepoata prin alianţă a lui George Enescu şi legatara sa testamentară.

În 1952, la numai 16 ani, ca elevă in clasa a X-a, este arestată şi condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste şi execută pedeapsa de închisoare până în 1954. În această perioadă fost deţinută la Văcăreşti, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria puşcăriei Târgşor, în puşcăria de la Mislea, la Malmaison etc.

În timp ce Oana se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza să susţină un concert la Bucureşti. Enescu respinge această invitaţie atâta vreme cât Oana nu va fi eliberată de acest regim.

După ce a ieşit din închisoare, nu i s-a permis să-şi continue studiile şi a trebuit să-şi câştige existenţa ca sudor pe şantier, ca taxator de autobuz, să spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheată de Securitate şi, în 1960, a fost arestată din nou pentru câteva luni în procesul atacării furgonului de bani al BNR.

În perioada de relativă deschidere din a doua parte a anilor ‘60, Ioana Cantacuzino a reuşit să publice şapte cărţi – proze scurte şi romane – sub pseudonimul Oana Orlea.

În anul 1980 se stabileşte în Franţa.

Cele îndurate în închisoare au ajutat-o să scrie o carte autobiografică despre tinereţea sa furată publicată la Editions Seuil, din Paris. Ea îşi semnează cărţile cu numele său de căsătorie, Oana Orlea” cf. Orlea, Oana, „Ia-ţi boarfele şi mişcă!!” – interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Românească, Bucureşti şi cf. wikipedia.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s