Într-un moment de cotitură a fragmentarului postmodern, Baubec Izzet (în Exorcistul, Ed. Arania, Braşov, 2007) răspunde, retrograd, printr-o fragmentare a universului cotidian generată de magma barocă; este o cale de a răspunde „lepădării” de modern, prin situarea dinainte de acesta, în zorii acestuia. Apărută din magma barocă, poezia lui Baubec Izzet redă un dezastru de proporţii apocaliptice: „Miroase a carne arsă, pe câmpurile morţii / Zac mii de cadavre, cu mâinile spre cer, / Iar cei ce se mai târâie pe lutul duhnind / Iertare şi-ndurare focului îi cer” (Apocalispă), „Pe străzi zac îngropate cadavre / Şi paşii se afundă în carnea descompusă, / Miroase a sânge şi a moarte fetidă / Şi parcă plouă cu lavă acidă” (Macabru). Autorul respiră emanaţia sulfuroasă a vulcanului baroc în literatură şi nu se abate de la calupul de manierisme specifice. Dar rostirea exaltată şi luxurianţa metaforică nu sunt rezultatul unei erupţii ex nihilo ci, din contră, al ruperii unei cruste rezultată în urma unor depuneri generate de tradiţia poetică, a unor sedimente de natură culturală.

Să privim această poezie nu în intenţia situării în epocă ci în sensul „viziunii artistice”. Să nu legăm poemele lui Baubec Izzet de conotaţia termenului „baroc”, utilizat pentru a desemna bizarul. Dar mai ales să notăm aplecarea autorului asupra teoriilor culturale dominante în sensul căutării unui „refugiu” artistic, prin prisma căruia să se contureze sus-amintita viziune. Putem nota un set de coordonate identice pe care se înscriu, la diferenţă de patru sute de ani, barocul şi postmodernismul. Aceeaşi mişcare de fragmentare, specifică ambelor perioade, aceeaşi înmagazinare de energii pe cale de a se elibera, aceeaşi inconsistenţă şi incertitudine a traiectoriilor. Modernismul târziu se conturează pe aceste sisteme de valori fluctuante la fel cum zorii modernităţii se iveau de după lava abia închegată a erupţiilor baroce. În plus, atât postmodernismul cât şi barocul apar în artele spaţiale, în arhitectură primul, în sculptură cel de-al doilea. Exersarea atributului postmodern, respectiv baroc asupra tuturor producţiilor post-moderne (în înţelesul imprimat de Touraine) respectiv postrenascentiste, a constituit urmarea firească a extinderii amintitei „viziuni” deconstructive. Doar că barocul a apărut ca reacţie împotriva „ascezei” stilistice, printr-o fragmentare de suprafaţă ca rezultat al proceselor de interior la cote calorice ridicate, pe când postmodernismul presupune uscare, secare, o slăbire având drept urmare fragmentarea valorică actuală.

Pe de altă parte, în intenţia depăşirii structurilor moderniste rigide, ideologia încercând să se contopească în dogmă, având a alege între atitudinea delăsătoare, „slabă”, utilizând termenul consacrat al filosofului Vattimo, specifică postmodernismului şi „revărsarea în zăgazuri a expresiei” (Marcel Breazu), Baubec Izzet alege ardenţa, luxurianţa verbală. Dar cu scopul prefigurat al „purificării” heraklitiene, al arderii, al mistuirii întru ingenuitate. Aşadar, în continuarea intenţiei de depăşire a staticului modernist, prin apel la o poezie dinamică, a mişcării, a devenirii. Poemele din Exorcistul sunt fie structuri de sine stătătoare, în contorsionare, acumulând energia pe cale a fi expulzată, fie în stare plasmatică, a exploziei în timp ce se produce.

Tot de sorginte barocă, privitor nu numai la monstruosul şi apocalipticul deja amintite, este şi intenţia de a ului cititorul. Baubec Izzet face apel la meraviglia, atrăgând prin luxurianţa expresivă şi respingând prin agresiune pe palier perceptiv. Iată, de pildă, instituindu-se raportul cu cititorul, iată-l pe autor în intenţia uluirii acestuia: „Şi lupii gândului alunecă pe stârvuri, / Corbii cu aripile frânte mă ciugulesc, / Palmele îmi mângâie fruntea / Golită de sensuri, ce nu se mai zbat” (Iarnă). Jocul acesta, pe coordonate postmoderne, trimite la atragerea prin exagerare la nivelul detaliului, prin explozia zoom-ului, urmată de respingerea prin simulacrul de real, prin grotescul detaliului supus analizatorului vizual. În societăţile alienate, înlocuirea iluziei realului, de natură să supună subversiunii idealul, ingenuul, metafizicul, transcendentul este firească din perspectiva impunerii proiectului arhitectonic al noului edificiu valoric.

Poezia se cere trăită ca act meditativ, în maniera Sfântului Ignatiu de Loyola, printr-o concentrare asupra crucificării, până la perceperea durerii (şi a emanaţiilor iadului). Dar actul răstignirii nu este doar expresia manierismului baroc, reluat, peste timp, ci o perspectivă mai profundă, a crucificării prin dogmă, prin cuvânt. În fond, o intenţie de depăşire a cenzurii transcendente, o revoltă întârziată înglobând şi adversitatea dogmei, şi cea a ideologiei moderniste. Modelul şi concentrarea rămân aceleaşi, pe când actul în sine se raportează la o altă trăire similară, generată de dogma născută ca impunere. „Sorbeam văzduhul misterului adânc, / Îngenuncheat în faţa răstignirii tale / Tu, cel care ne-ai străpuns în pilde / Şi ne-ai împins pe strania-ţi cale. / (…) / Nu ştiu de ce, nesfârşitul meu calvar, / Îmi pare mai presus de suferinţa ta, / Pentru că pe tine te-au ţinut în cuie, / Pe mine în spini din carnea ta. // Aş vrea să urlu către tine, / Să mă auzi, să simţi ce simt şi eu, / Să-mi spui de ce palide cuvinte / O, Doamne mă răstignesc mereu?” (Răstignirea). De altfel, protestul tânărului autor, în manieră argheziană, vizează deocamdată doar răzvrătirea în sine, actul quijotesc în intenţia obţinerii controlului critic al cunoaşterii raportate la dogmă. Dar se loveşte de cenzura transcendentă, peste care „omul n-are posibilitatea să treacă (…) fiindcă ea e înscrisă în fiinţa şi structura sa” (L. Blaga): „Şi zace infinitul, / Nepăsându-i de somnul meu scrântit, / De urmele mele dispărute, de voi care vă pierdeţi umbra” (Coborâre). Raportul cu transcendentul, din aceeaşi tentativă a abordării directe, se instituie şi în poemul care dă titlul volumului: „Exorcistul s-a scos pe sine din sine / Şi a răspuns la marea întrebare: „Eu sunt, / Pe-un altar de raze ce se-ntrepătrund, / Tăcerea sfinxului, ţipătul karmei. // Cu dor, a voit să se topească-n soare, / Dar a înţeles: arhanghelul îi va sta în cale / Într-o mână cu 3, în cealaltă cu mister, / Într-un ochi cu timpul, în celălalt dogoare. // Dezamăgit s-a îngropat în crusta-i de gheaţă / Şi şi-a pus întrebarea: „De ce aici?” / Lovindu-se în creştet cu al morţii bici, / Cu încleştare ţinându-se de lucruri, de gânduri. // În urletul zării l-a-nfiorat o voce: / „Eu sunt în sine, cu sine, pentru sine, / Doar eu ştiu ce e rău, ce e bine, / Eşti doar fiinţa ce-şi caută negândul” (Exorcistul). Iar aici religiosul nu este doar element de armare a materialelor de construcţie pregătire pentru „eşafodajul metafizic” (V. Ivanovici). Şi nici rezultat al acţiunii religios-propagandistice specifice barocului. Ci o subtilă alunecare în postmodern, falie subdusă în procesul de reconfigurare a reliefului valoric. Identică, din punct de vedere constitutiv cu falia barocului, cea care a împins procesul de orogeneză valorică a modernităţii până în zorii experimentalului. Paradoxul e că Baubec Izzet forţează limitele cunoaşterii paradisiace descoperind iadul. În „splendoarea” întunericului, plânsului, duhorii, gheenei şi veşniciei atribuite. În coordonate pe care poate doar un Girolamo Savonarola l-ar fi putut reprezenta.

Am căutat referinţe livreşti la roşul violent al tânărului scriitor. Acesta se rupe de semnificaţiile clasice, de bucuria şi puterea de viaţă, de dragostea, de bravura, de îndrăzneala, de energia strămoşească induse. Se conturează în alte sisteme de referinţă. Nu este nicidecum o cale spre monstruosul intenţionat ales, spre preferinţa pentru cruzime în scopul ascunderii de sine, ca în Roşu ucigaş al lui J. Brouwers. Şi nici spre slăbiciunile vieţii, ca în celebrul roman al lui O. Pamuk, Mă numesc Roşu. L-am căutat şi în Roşul vertical al lui Nichita Stănescu, acel „roşu pur / hrană a gândurilor”, în roşul „care s-a născut sânge / ca să devină idee, care s-a născut pasăre / ca să devină zbor”, în „sentimentul soarelui răsărind”. Dar l-am găsit, mai degrabă, în Noduri şi semne, acolo unde tragismul este învins prin asumarea sa, unde sfâşierea trupului se realizează în sensul orfic, al recuperării. Poezia lui Baubec Izzet se scurge pe acolo pe unde, la Stănescu, „soarele spărsese cerul”. Într-o ploaie acidă, recurentă, bacoviană. „Încerc să adorm şi ploaia mă adoarme, / iad şi vise, / În somn simt cum ploaia vrea să toarne / Otravă-n răni deschise. // Îmi deschid ochii, afară e soare, / Sufletul se-ndoaie / Şi simt iarăşi rana care doare / Sub picurii de ploaie”. (Bacoviană). Şi acoperă în roşu plasmatic, fierbinte, recurent: „Mă afund în roşu, în vulturul roşu / În lava roşie, în soarele roşu / Şi roşu e totul şi totul e roşu / şi roşul e greu” (Roşu) sisteme de valori amorfe, fragmenatate în intenţia regenerării de şi la suprafaţă. Exploziei de roşu îi va urma explozia de lumină.

ADRIAN LESENCIUC

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s