Cu o libertate deplină a limbajului, într-o dezinvoltură savant-ludică, prin îmbinări neaşteptate de imagini, jocuri de cuvinte, asociaţii surprinzătoare, dând uneori impresia de teribilism, poetul Janet Nică, în cartea de versuri „Cocheta pasăre din ochi”, reuşeşte să creeze un univers aparte, un spaţiu în care se mişcă, într-o puritate a trăirilor, cu o graţioasă sinceritate. Eliberat de orice tradiţie şi cuprins de voluptatea în care răsar metafore cochete sau de farmecul sclipirii asociaţiei metaforice, poetul îşi doreşte, şi reuşeşte, o evadare din locurile comune, fără a se produce dezrădăcinarea. Într-un timp efemer, care devine timp istoric, şi într-o mirare pură, nostalgic şi rustic, el cochetează armonios cu elemente ale clasicismului, se lasă dominat de factori emoţionali ce primează în romantism şi, prin respingerea tradiţiei şi academismului, se înscrie într-o formulă estetică a modernismului.
Într-o „tăcere rodnică”, în care se produce o revărsare de candoare, poetul e un „biet zugrav” pe care-l vindecă „o ciutură de rouă” în „spaţiul de sub tâmplă”: „Adesea în artere aud cum plouă/ metafore se bat în Gând: hei-rup!/ Când corăbii infinitului mă rup,/ mă vindecă o ciutură de rouă.”
În spaţiul rural – zonă a inefabilului şi a purităţii sufleteşti – „se-aud grădini căzând pe gânduri” şi parcă „ninge-n minus” un întuneric dens: „E timpul ca o smoală clocotită/ de vrei să mergi, te vezi bătut în cuie./ Se-aud grădini căzând pe gânduri,/ poetul se chirceşte-ntr-o statuie.”
Doldora de clorofilă, suav şi delicat, ce poate fi ucis doar „cu umbra unei palme”, poetul de la ţară (care este Janet Nică) stă de veghe „între muguri” în satul său „crescut pe sâmburi” printre „spirale de nisip”, „pingeleşte vechi figuri de stil” şi este contemporan cu luna de pe cer: „Poetul de la ţară e ţăran,/ miroase-a clorofilă de departe./ Cu luna de pe cer contemporan (…)/ iar pentru el tăcerea e destin./ Cu umbra unei palme îl ucizi”.
Poeziile cuprinse în volum sunt concepute în două cicluri, intercalate după o logică originală, ce dau senzaţia de alternanţă între interiorizare şi exuberanţă: unele se intitulează pur şi simplu „Angobă” şi poartă în ele o prospeţime a ideii transfigurate, o contopire sau o alunecare din care rămâne esenţialul ca vocaţie poetică; iar altele sunt îndemnuri de a citi poemele şi apoi de continuare a activităţii cotidiene.
În „Psychologie de l’Art – Essai sur l’activité artistique”, Henri Delacroix spunea: „Creăm pentru a ne completa. Opera este o iradiere necesară, existând întotdeauna împreună cu artistul. Artistul este opera însăşi; iar opera este întotdeauna abundenţă, plenitudine, exces, revărsare. Artistul este spiritul care construieşte opera construindu-se pe sine însuşi, realizând propria sa armonie şi propria sa unitate.”
Prin această carte de versuri, Janet Nică, neobosit călător în timp şi spaţiu, pentru a dobândi nemurirea, ne face să credem că sub pana lui noroiul devine artă.
DOINA DRĂGUŢ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s