Sigur că în favoarea prozei scurte s-au spus multe lucruri bune de-a lungul timpului, având momente de înflorire maximă şi momente când formulele păreau că îsi epuizaseră forţa creatoare. Paul Sân-Petru scrie proză scurtă – gen poem în proză – copleşit de ficţiune, ca de singură­tate. Nimic nou sub soarele Galaţiului, acolo unde scriitorul este de ceva timp trăitor; fiindcă, proză scurtă – gen poem ori gen proză – proză îndreptându-şi cu precădere atenţia spre nuvelă şi apoi spre roman, au scris printre alţii: Andre Gide, Dostoievschi, Camus, Joyce, Tolstoi, Hemingway, Şatre sau Foulkner; dar genul s-a răspândit repede şi la noi, iar prozatori ca: Fănus Neagu, D.R. Popescu, Ştefan Bănufescu, Ion Băiesu sau mai tinerii: Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Vasile Andru ori Mihai Sin au traver­sat prin acest gen cu succes îmbogăţind literatura română. Aşadar, Paul Sân-Petru, continuatorul acestor nume, se prezintă ca un poet-povestitor, expert în intro­specţia eului şi implicit a reacţiilor generate de relaţia – ceea ce vede cu ceea ce simte – ştiind să retină „puţi­nul“ din fiecare, dar cu adevărat sem­nificativ în planul unui real-ireal nimbat de imagini poetice.
Autenticitatea sau unicitatea textelor – sau scriituri în sine – este girată de talentul autentic de poet şi de tehnica folosită în alegerea momentelor în care alternează registrul subiectiv cu cel obiectiv.
În fine, o determinare temporală destul de exactă nu există în „prozele“ acestea, autorul nu îşi manifestă vădit obţiunea nici diurna, nici nocturnă – ele fiind atemporale şi chiar aspaţiale ca toate scrierile – gen poezie – mari ale lumii. Astfel, acolo unde apare nararea, concreteţea ei favorizează intruziunea elementului liric.
„Gânduri fărâmiţate, care de fapt n-au fost niciodată întregi, gânduri de toate culorile, ca lumina albă descompusă.
Încerc să mă adun, se pare că şi reuşesc, fărâmele de gând fac alegere de idei… Retrag stiloul din mâzgălitură şi-mi înalţ privirea în vâr­ful colii de hârtie, unde las cu grijă un loc de titlu. Abia atunci însă văd în urmă cu ce şi-a pierdut timpul mâna mea în timp ce eu căutam o ieşire din impasul ideatic: un ochi de cerneală privindu-mă drept în ochii M-am strâns iute în jurul meu, ca de teama valurilor, o pată de ulei. Ochiul de pe hârtie mă privea tot mai insistent Şi eu la fel. Privirea îmi evadează brusc pe perete şi-acolo văd o clipă un ochi alb care se estompează pe mai albul peretelui şi mă lasă în gol. Revin la ochiul negru de cerneală
(Ochiul de cerneală)

VICTOR STEROM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s