Volumul de versuri semnat de Maria Vrancea, Dăruire (Editura Zedax, Focşani, 2005) stă sub semnul dorului şi al luminii.
Bunăoară, în poezia Sete, tonul nostalgic îi prilejuieşte poetei o întoarcere afectivă, pe un tărâm mirific: „mi-e sete de câmpul/ cu verde covor,/ să văd iar cătunul/ pierdut între brazi/ şi ochii mirării-n/ oglinda din iaz.” La maria Vrancea, lumina şi verdele sunt asociate universului infantil, aşa cum transpare din poezia Copac: „Mi-e sfântă lumina/ verdelui blând şi supus,/ culoare-copilărie.”
În acest volum, sunt mai multe poezii care „definesc” personalitatea poetei, între aceleaşi coordonate afective – dorul şi lumina : „Soare şi dor/ lucesc rotund;/ asemenea lor/ mă risipesc/ în albul unei flori răspund/ în fructul slovei mă-mplinesc.” (Rotund) sau „Voi coborî surâzând/ pân’ la rădăcina luminii/ cu somnul nins/ între ramuri de gând/ să-mi potolească arşiţa/ din cupa lor, crinii…” (Cântec alb). Iar în alt loc – Într-o stea – , Maria Vrancea mărturiseşte răspicat: „Iubiţi-mă aşa cum sunt; / pasăre-dor, pasăre-cânt”.
În volumul Dăruire, se distinge pregnant cultul pământului strămoşesc. Poezia Ţăran relevă relaţia osmotică între sufletul ţăranului şi cel al gliei, căci numai cine are suflet de ţăran poate cunoaşte legea nescrisă a pământului: „Trebuie să fii ţăran,/ să poţi ara cu inima câmpia,/ să înţelegi prin grâu/ ce sfântă-i glia,/ cât eşti de-al ei/ şi cât e ea de-a ta.// Trebuie să fii ţăran,/ să poţi lăsa deschisă poarta casei/ să-ţi intre deopotrivă în cerdac/ drumeţ flămând, străin, bogat, sărac…// Trebuie să fii ţăran,/ să cunoşti legea aspră a pământului…// Trebuie să fii ţăran,/ să poţi descifra/ sub fiecare brazdă,/ inima ta!” Versurile citate amintesc vorbele lui Marin Preda: „Un ţăran când ajunge în Bucureşti, tot un ţăran caută.” Instinctul obârşiei se păstrează, indiferent de spaţiu şi timp.
Dar „emblema” iubirii lutului ţării, pentru străbuni şi părinţi – spune poeta – este ULCIORUL: „Mângâiat de străbuni şi părinţi/ rotunjit pe o roată,/ poartă buzele doinei fierbinţi/ şi inima-n dor încrustată.// Îl trecem din mână în mână…/ Sărutul pe smalţ se-nfioară/ că-n el a ştiut să rămână/ izvorul iubirii de ţară.”
CONSTANTIN MIU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s