„În fiecare dimineaţă iau lecţia de la capăt e singura şansă să rescriu istoria lumii.”
Hanna Bota demonstrează încă o dată în noul ei volum de poezii, Jurnalul unui nabi, că este o poetă aflată la maturitate spirituală. Asumându-şi rolul unui vizionar semit, încearcă, când cu îndrăzneală, când cu indignare, când cu amărăciune, să desluşească nedreptatea atitudinală a omului din zilele noastre.
Constată cum calea decăderii spirituale a lumii trecute, prin care azi îşi preumblă ea paşii, s-a bătătorit de tot, singura diferenţă vizibilă între ce a fost şi ce este fiind doar decorul scenariului existenţial.
Trăirile profetice le descifrează cu multă profunzime, confirmând lumii sale potenţialul spiritual cu care am fost înzestraţi, dar pe care îl ignorăm aproape cu nepăsare.
Interpretarea căutării de sine, pe care Hanna Bota o face, valorifică stările prealabile ale generaţiei sale, de genul reprezentărilor şi chiar a prejudecăţilor. Fiindcă, nu-i aşa, fiecare interpretare poate împrumuta amprenta etnică, lingvistică, religioasă a celui care cutează să înţeleagă rostul Creaţiei.
Tocmai această „urmă”, nealterată am zice, o recunoaştem la tânăra poetă Hanna Bota, care reuşeşte să ne împărtăşească, fără a forţa, suferinţa interioară pe care o resimte în faţa paraliziei omeneşti.
Poezia de faţă, deşi se încadrează unei problematici mult vehiculate atât în literatura română, cât şi în cea internaţională, reuşeşte să surprindă cititorul cu semnificaţia sa simbolică dar şi cu expresivitatea hermeneutică a mesajului creionat cu atâta naturaleţe, evaluând lumea într-o manieră menită parcă să justifice slăbiciunile umane.
Dorinţa de trăire şi simţire întru dumnezeire, pentru a se „uni într-o iubire fără de capăt”, o întristează. Retrăieşte înşelarea umană pe cruce alături de Cel căruia îi dăruieşte fiinţa: „ci chiar acolo pe cruce ne-am întâlnit/muream amândoi în suspendare.” Preferă să se sacrifice pe sine în numele celor care nu înţeleg sau amână să se aplece asupra sensului vieţii.
Iubirea pentru Creator devine direcţia elevatoare pe care poeta o descoperă prin puterea scrisului: „într-un târziu am zărit/ nişte cuvinte scrise cu degetul în nisip”.
Condeiul îi aduce echilibru sufletesc, uitare a tot ce o încorsetează dureros, fiindcă – aşa cum singură declară – nu crede „în regate/şi imperii”. Hoinărind şi schimbându-şi „cuibul” în aprofundarea cunoaşterii sacre a aflat multă nepăsare: „dar toţi dormeau/cu boabele în buzunar.”
Drumul care urcă spre izvorul tămăduirii devine zestrea ei spirituală, apropiindu-se de momentul când „nu mai urc spre vechiul izvor/mâinile tale fântâni au săpat în mine.”
Oricât de „orb” îşi poartă paşii profetul prin viaţă, în el pulsează sufletul ce vrea să se ridice, fiindcă nici un loc din astă lume nu e ca Acasă: „mă tot ridic pe vârful picioarelor să/adulmec înaltul/regatul meu nu e de aici/orb ce-şi recunoaşte olfactiv istoria/nabi în lanţuri pentru că/am vestit ce nu place generaţiei mele.”
Suflul divin din fiinţa umană poartă secretul plânsului milenar. E, dacă vreţi, licărirea care nu se stinge nicicând, fiindcă „Ţi-ai scris numele în carnea noastră/ca să nu-l ştie nimeni.”
Hanna Bota este străfulgerată, aproape halucinant, de „sângele Lui”şi se opune în a se risipi în tina ignoranţei.
Dumnezeu este mereu sursa de inspiraţie a poetei. Aici este îmbrăcat în „mantia lui” cu care „a străbătut ţinuturi imperii/a traversat istoria de la/o epocă la alta”, dar omul tot nu înţelege că pământul pe care calcă este înzestrat cu Lumină, resursa energetică inepuizabilă.
Pare-se că postmodernismul nu a adus nici un element nou în cunoaşterea înălţătoare, iar autoarea nu poate să nu consemneze că „oamenii mor erele trec orgoliul şi ignoranţa/aceleaşi rămân.” Marea revenire este în apropierea noastră, dar suntem la fel de nepregătiţi ca şi în momentul Răstignirii.
Conectaţi prin „toate căile neuronilor” de Plăsmuitor şi, în egală măsură, El vibrând în noi, cu sfială murmurăm contemplativ: „cine pe cine păzeşte?”
Ciclul vieţii este zorit de gânduri irodiene ce produc adesea scurtcircuite sufleteşti în adevărata îmbunătăţire încât „în grabă de-a o găsi mor înainte de a trăi.” Descrierea sfârşitului teluric este răscolitoare, urmare a unei vieţi libertine ce „e doar o prostituată” care sfidează orice lege. La final rămâne „părăsirea divină/când nici cerul nu te mai vrea.”
Adevărata lecţie de răscruce e chiar viaţa însăşi, devenită punte între fiinţă şi nefiinţă, între necunoaştere şi deplinătate, dar Hanna Bota recunoaşte cu mâhnire: „când a trebuit să scriu cum mi se poruncise/toate mi s-au învălmăşit.”
Jocul de-a viaţa este o provocare pentru cel ce se vrea pregătit, dar pe care nu oricine poate să-l câştige, fiindcă ne place mai mult să fim protagonişti, uitând că suntem muritori: „în trecerea mea nebună/numele meu era rostit mai des ca al tău/am crezut că am câştigat jocul.”
De s-ar putea desprinde de rolul străinului, învălmăşit cu false iluzii, se întrevede salvarea. „Am lăsat neîmpărţit un singur lucru: inima.” Inima aparţine Lui şi suntem responsabili de transformările la care o supunem: „inima înscrisă în tine/ca într-un sfânt dreptunghi/se metamorfozează/asemenea răstignitului.”
Oricâte ispite se vor ivi nu trebuie să răspundem la ele, ci să ne redeşteptăm după o aţipire mult peste vreme şi să lăsăm „chipul divin” să ne călăuzească alergătura haotică, pentru a fi pregătiţi de inevitabila desprindere de „casa” care „a rămas sub ameninţarea pustiei”, ca să nu ne rămână: „mireasma iertării” nepătrunsă.
Ochii împăienjeniţi ne-au îndepărtat de lumină şi „ne-am rătăcit în noi înşine.” Când dăm semne de trezire nu mai aflăm respiraţia curată pentru a ne cere iertare: „cărarea ta numără încă/doliul destinului neînţeles”. Nu suntem forţaţi să deschidem pleoapa îngreunată de ruşine, dar ca semn al preţuirii divine ar trebui să descifrăm treptat proiecţia luminii care, zice poeta, „caută sens/să te zărească prin mine/aşteptând.”
Învălmăşeala cotidiană va putea fi descâlcită cu „amintiri despre viitor/cu Tine/acasă”, din care să renască dorinţa aflării unui „nou început.” Secăciunea sufletească îşi va găsi alinarea dacă stropim măcar puţin înainte de totala ofilire: „să picur peste cioturi de suflet/roade ce-au refuzat să/se nască.
Străfulgerarea privirii Lui este şansa poetei Hanna Bota de a se întoarce în locul de care simte că aparţine: „privirea ta mă vrea acasă/şi nu ştiu dacă o să înţeleg vreodată”, dar pentru a nu o pierde trebuie să se scuture de încătuşarea lumească: „scrie-ţi cuvântul în venele mele/ foloseşte-mi neuronii/voi cunoaşte libertatea/şi/am să scap din propria-mi robie.”
A îndrăzni nu este o crimă, dar depinde spre ce tinzi, fiindcă „uneori culmile sunt refuzate/nesiguranţa învăluie ceţoasă depărtarea” şi, în loc să te apropii de izbăvire, te trezeşti în mlaştina deznădejdii. Minţile sărăcăcioase vor fi stăpânite de o teamă necontrolată, deşi „oricine are dreptul să se simtă acasă/în cuvânt.”
Tangenţial cu „marginea nelegiuirii” trec oamenii, închişi de bunăvoie, din care numai „inima a zburat liberă/printre gratii scăpând neobservată de/veghetorii lacomi.”
Plânsul profetului anunţă că „între moarte şi nemurire e/doar un pas” şi nu mai e vreme de căutat răspunsuri, ci doar de îndreptare: „să urc muntele schimbării.” Şi cum toamna se apropie, „soarele tău mai soarbe culoarea/ruginii cenuşiul trecerii să încremenească”, iar „eul meu devine tot mai alungit/când răsari tot mai îngust/lumina tot mai curat mă înghite.”
Ne aşteaptă clipa veşniciei, dar mai întâi avem de învăţat lecţia iubirii indiferent de răceala „oraşului de fier” pe care omul şi l-a construit ca pe o platoşă de neatins de vremelnicie…
DANIELA GÎFU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s