O carte minunată, bogată ca un munte cu subsolul plin de comori, de rădăcini şi de înţelepciune, cu văile grele de umbră şi de smârcuri fertile, cu piscurile încărcate de miresme, de lumini, de nouri şi de minunăţii străvechi, cu văzduhul încărcat de culori şi de triluri nespus de dulci de privighetori, ca un pământ greu de izvoare adormitoare, cu păduri pline de arbori seculari şi de cântecele ciocârliilor, este cartea domnului profesor Titus Bărbulescu, intelectual român stabilit demult la Paris.

Şi un mare om de cultură, un om de o frumuseţe luminoasă şi gingaşă, uimitor de tânăr şi de senin, mirosind a vremuri înalte şi a tărâmuri mitice, este domnul Titus Bărbulescu, octogenar, dacă nu nonagenar, (acum când scriem aceasta cronică literară la cartea domniei sale, luna aprilie a anului 2007) pe care l-am întâlnit în Biserica românească de la Paris, din Cartierul Latin, unde venise să asiste, în ziua de 16 martie, când s-au împlinit 50 de ani de la trecerea în eternitate a lui Brâncuşi, la slujba de pomenire a titanului sculpturii universale.

Iată, au trecut deja câteva săptămâni de la acest eveniment şi momentul în care am făcut cunoştinţă cu autorul FIINŢEI NEAMULUI ROMANESC, chipul său luminos, plin de bunătate şi seninătate, felul cum s-a înclinat când a dat mana îmi sunt atât de vii în minte încât nu pot să nu mă impresioneze ! Fie ca Domnul să-l binecuvânteze pe autorul acestei cărţi şi să-i dea mulţi ani de viaţă, plini de pace sufletească şi în luciditate !

FIINŢA NEAMULUI ROMANESC, cartea domnului Titus Bărbulescu, a apărut în anul 2005 la Editura Vestala, din Bucureşti, cu o prefaţă plină de omenie şi de dragoste, semnată de domnul Eugen Simion. Iată cum îl prezintă pe autorul cărţii, fostul Preşedinte al Academiei Române : „Mă bucur că am prilejul să scriu despre un profesor devotat şi prietenos pe care l-am cunoscut cu 35 de ani în urmă, (anul 1970.nn) într-un noiembrie umed şi friguros, când am ajuns la Paris ca tânăr lector de română, cu 500 de franci în buzunar şi o adresă notata pe o foaie de hârtie : Paris-IV, Sorbonne. Printre primii oameni pe care i-am cunoscut şi care m-au ajutat să trec peste acest handicap al adaptării (ca să nu zic al supravieţuirii) au fost profesorii Alain Guillermou şi Tituts Bărbulescu.

Cel dintâi era titularul catedrei de română la Paris-III şi Paris-IV (limbi orientale), cel de al doilea, fiu de preot din Bucureşti, frate cu Cornel Bărbulescu, specialist în basmele româneşti, preda româna şi ţinea cursuri de civilizaţie românească la universităţile citate, şi în plus, învăţa pe străini franceza la Alliance-Francaise. Un pedagog de reală vocaţie, devotat culturii române, stâlp al comunităţii ortodoxe române din Paris. Am scris despre el în „Timpul trăirii şi tipul mărturisirii”. Un om, repet, prietenos, săritor, bărbat, îmi amintesc frumos, la 70 de ani (când l-am văzut) manifesta în continuare o vitalitate seducătoare. Îi datorez mult, între altele faptul că m-a ajutat sa-mi găsesc o locuinţă convenabilă, la Romainville, la prietenul său, George Vasile, originar din Muscel, mic şi prosper meseriaş în „banlieue” Noer Est.”

Nu aş fi dat acest lung citat din Eugen Simin, dacă nu aş fi descoperit uimit că portretul pe care criticul îl făcea profesorului Titus Bărbulescu, acum treizeci şi mai bine de ani, nu este numai cât se poate de profund şi de cuprinzător, dar este şi foarte actual. L-am găsit pe omul de cultură Titut Bărbulescu la fel de tânăr ca acum 30 de ani, când domnul Eugen Simion îi făcuse portretul în mintea şi in sufletul lui. Şi dacă omul acesta, domnul Titus Bărbulescu nu m-ar fi impresionat cu frumuseţea lui umană, cu omenia aceea românească, mirosind a ţarină şi a după amiază românească, plină de pace, rămasă luminoasă şi senină, fragedă, la mii de kilometri de ţară, după o viată, pe care mi-o imaginez, nu fără dificultăţi. Şi, mai ales, subliniez acest lucru, dacă nu mi-ar fi devenit foarte drag, ca un bunic visat din copilărie, ca bunicul universal, dintotdeauna. Nu pot să uit generozitatea, căldura de pe chipul domniei sale, ca şi tremurul mâinii din momentul în care-mi scria autograful.

După ce am lecturat cu mare plăcere (fericite sunt cărţile care se citesc cu mare plăcere, ca şi cum s-ar citi singure, pe care le simţi hrănitoare, şi care îţi îmbogăţesc sufletul) cartea domnului profesor Titus Bărbulescu, personalitatea prietenoasă a octogenarului, mi s-a părut imensă şi blajină, proiectată pentru o mare durată temporală pe cerul culturii române.

„Fiinţa neamului românesc” nu este deloc o carte profesorală, sau doctă. Este mai ales opera unui îndelung şi însetat călător şi căutător al spiritului românesc, al profunzimilor fenomenului românesc. Este opera unui sociolog-istoric al civilizaţiei româneşti, dar este şi lucrarea unui psiholog-arheolog, dublat de un poet sensibil, şi de un pastelist care ştie admirabil să folosească şi tuşa groasă, dar şi lumina şi nuanţele dulci ale acuarelei. Este o continuă şi dulce-dureroasă chemare şi venire, întoarcere acasă. Ca dulceaţa amară a unui cântec de corn, vorba lui Eminescu, mai aproape, mai aproape, mai încet, tot mai încet, suflete nemângâiet. Fiinţa neamului românesc, temă fundamentală şi mult bătută a culturii române, este descoperită pas cu pas, dar si creată, cu fiecare articol, cu fiecare rând.

Iată un admirabil portret geografic antropologic al Fiinţei naţionale româneşti, şi un portret în stil grigorescian al românului : „Românul a fost semănat de Dumnezeu într-un spaţiu antropo-geografic favorabil în ceea ce priveşte nucleu dezvoltării lui organice şi de roire spirituală. Locul naşterii şi al creşterii lui etnogenetice este cetatea Transilvaniei, peisaj de plai cu păduri alpestre, cu aşezări umane :fsate (fossatum, foste tabere militare altădată în nordul şi sudul Dunării…construite plugăreşte, jos, pe valea apei, cu lunca ei, crângul şi câmp de arat, semănat, la marginea codrului secular care urca rărindu-se – rarişti de brad, apoi de jnepi -, cărări şerpuitoare printre arbori, smârcuri de izvoare, uneori stânci şi vaduri printre ele, de trecut apa; astăzi, satele, cu case de piatră, de lemn, acareturi, poartă largă, cu două laturi, care se închide când intră vitele; satele, casele sunt adunate în jurul bisericii; câte-un cătun răsfirat deasupra satului, pe coastă, pe lângă „drumul oilor”, cu strungă, la adăpost de viscol, cu „de-ale mâncării” iarna sau vreme de bejenie. Obştea satului are rânduiala ei „după lege”, legea pământului moştenită din moşi-strămoşi: un jude, un Chinezu (adică un cneaz) hotărăşte cu sfatul lui ce se cade, ce nu se cade între raporturile dintre oameni, în caz de ceartă pe avutul şi drepturile unora contra altora…Din aceiaşi societate rurală fac parte preotul, cântăreţii, soldaţii, meseriaşii: lemnari, olari, ciobotari, urdari, păcurari, adică ciobani cu turma. Femeile torc lână, bat cânepa, ţes covoare, spală, bat rufe la râu, duc de mâncare bărbaţilor la câmp, fac copii de care se ocupă să fie mai vrednici decât taţii lor, mai luminaţi, de aceea duminica îi duce mama la biserică, la domnul părinte.” (pagina 10, „Despre Fiinţa neamului românesc”)

Recitind acest pasaj nu se poate să nu vedem talentul de zugrav în tonuri rustice, geologice, pământoase, sau de pastelist cald, de plastician, al autorului, care descriind geografia etnică se pomeneşte pe nesimţite intrând in viaţa satului vechi românesc, cu obiceiurile lui, cu ocupaţiile oamenilor. Şi ceea ce este extraordinar este că dl Titus Bărbulescu reuşeşte admirabil să re-creeze, să redescopere poezia aceea inefabilă, spiritul românesc inconfundabil, expresie a solului dar şi a mitosului acestui pământ locuit din străvechime. Parcă am mai întâlnit puterea aceasta evocatoare, şi culoarea cuvântului care dă vibraţia firului de iarbă, lumina aceea sfântă şi omenească din satele româneşti, de pe ţarini şi coline, la Nicolae Iorga, la Vasile Pârvan, însa la domnul Titus Bărbulescu tonul are o cuminţenie profundă şi o vitalitate admirabil condusă.

Iată o imagine de sus, perspectivală asupra proceselor agricole şi sociale ale vechii societăţi româneşti, o radiografie a procesului transhumanţei şi a mersului românilor în marele spaţiu euro-asiatic : „Turmele transhumează după primăvara mieilor, când urcătoare spre cumpăna apelor, apoi coborâtoare în văile croite de firul ape printre pasuri şi trecători ce străbat munţii înconjurători ca nişte raze pornite din centrul Rozei Vânturilor : spre Ţara Românească, adică dealurile, codri, câmpiile dunărene, peste „Vadul oilor” la marea „Pontului Euxin” ; când spre Moldova, adică dealurile, codri şi câmpiile nistriene, peste limanul Nistrului, mai departe, prin părţile tătărăşti ; la miazănoapte, străbătând Carpaţii de sus, când codri „de aramă şi pădurea de argint”, plaiul, dealurile, izvoarele Siretului, Ceremuşul, când prin Maramureş, spre izvoarele, apoi câmpia Tisei, coborând la vale; la apus, străbătând Apusenii cu băile lor săpate sub piatră, de oameni „de piatră”, din care ş-au făurit sufletul, sfărmând-o, mândri ca lemnul nobil făcut cercuri, butoaie. Unelte casnice, stupi, case, porţi înflorite, troiţe, biserici…Apoi turmele cotesc spre miazăzi, spre câmpia Banatului, din nou urcătoare prin dealuri şi codri, plaiuri ale Carpaţilor bănăţeni şi ai Ungrovlahiei, pe „drumul oilor” peste vama cucului, spre Dunărea care a intrat în ţară luptând cu elementele şi forţa destinului la cazane, la porţile de Fier…”

Autorul surprinde şi ne relevează admirabil acel proces de roire al populaţiei care s-a înfiripat şi s-a dezvoltat în matca pelasgo-tracă încă din neolitic, şi care a continuat milenii de-a rândul, fiind unul dintre procesele algoritmice care au marcat istoria multimilenară a spaţiului carpato-istro-ponitic.., (Despre Fiinţa neamului românesc, pag 11)

Iată şi un portret psihologic de o esenţialitate şi cuprindere uimitoare al neamului românesc, făcut printr-o plonjare curajoasă în profunzimile istorice şi spirituale ale poporului roman : „România Mare va fi fost, cel puţin, un prilej unic în istoria românilor să întocmim un inventar de probleme şi soluţii româneşti. Cu alte cuvinte, să lămurim în termeni moderni cine este şi cum este românul, şi să discernem liniile de afirmare originală românească. Din punct de vedere istoric, românii sunt un popor subteran. De la romanizarea Daciei şi până azi am dăinuit aproape tot timpul „sub vremi”, sub invazii „barbare” şi sub stăpânirea periodică a trei împărăţii : turcească, austro-maghiară, rusească. „ ( Cum este românul)

Ideea aceasta a poporului subteran, a formaţiei noastre în subterana istorie o întâlnim la Blaga, dar nu atât de vertical. Blaga spune că în momentele de restrişte ale invaziilor ne-am retras în codri, în aistorie, intr-un spaţiul aistoric, domnul profesor Titus Bărbuleascu, nuanţează, dar şi radicalizează conceptul, ne-am retras în subteran. Si de aici decurge întreaga noastră formaţie sufletească, meandrele devenirii ei, şi comportamentul de supuşenie, de flexibilitate într-o parte şi în alta, de cap tăiat ca sa nu-l taie sabia, dar şi faptul că ne-am dat întotdeauna cu cel mai tare, că ne-am îndoit încotro a bătut vântul. Pupă-l în bot şi papa-i tot, cum zice Caragiale. Autorul recunoaşte că acestea ar fi datele noastre negative : „Date negative : câteva secole de „somn aistoric” al elementului românesc sub norii grei ai vremurilor de ocupaţie sau de conlocuire – bună sau rea – cu cei pe care i-a vânturat soarta peste pământul românesc ! (Cum este românul, pag 27) Concluzia domnului profesor Tit Bărbulescu, privind profilul nostru spiritual, şi mecanismele care stau la baza comportamentului nostru social şi istoric, al structurării si dezvoltării lui, este cât se poate de plastică, dar şi de profundă, de obiectivă :” Un lucru este sigur : sub fatalitate românul şi-a croit drumul său subteran, singur, de „copac pieziş în câmpie”, cum ar fi zis altădată un mare poet, astăzi bătrân şi regretat. „ (Cum este românul, pag 28). Aşadar de aici ar veni psihologie noastră dedublată, subterană, lipsită de reacţie şi ofensivitate, ca şi modul nostru de a gândi şi de a ne comporta pieziş.

Format la şcoala veche e istorie, nefiind familiarizat cu noile terii ale „daciştilor”, curent în istorie iniţiat de Eminescu şi de Nicolaie Densuşanu, iar mai apoi dezvoltat de Constantin Iosif Dragan şi de Napoleon Săvescu, domnul Tituts Băbulescu îi acordă romanizării Daciei, o dimensiune peste realitatea istorică obiectivă, adevărul fiind că elementul roman a influenţat extrem de puţin, sau oricum mai puţin decât s-a afirmat de către şcoala latinistă , de gândirea şi operele istoricilor noştri..

Titus Bărbulescu recunoaşte însă că această problemă a Fiinţei neamului românesc nu este una rezolvată, terminată, bătută în cuie,”mântuită”, cum zice autorul, ci una deschisă îmbogăţirilor, cătărilor, noilor descoperiri : „ Nemântuită este tema fiinţei neamului românesc sortit să dăinuiască şi să crească sub vreme sau peste vremea lui istorică de aproape două mii de ani.”

În ceea ce priveşte destinul viitor al poporului nostru Titus Bărbulescu este mai degrabă optimist.

Conţinutul cărţii, format din Articole publicate în diverse reviste, unde a putut şi el să-şi publice producţiile, de-a lungul timpului, ( revista Bisericii Sfinţii Arhangheli, Cuvântul românesc, aprilie 1987, revista Scriitorilor români, Munchen, 1986, Cuvântul românesc, iunie, 1991, etc) este un lung şi complicat, complex excurs epistemologic în lumea interioară a Fiinţei româneşti (acum, după ce i-a descris cadrul geografico-istoric şi social-cultural proiectat pe marea punte Euro-asiatică în care existăm de la început) pe care o străbate ca pe o geografie fabuloasă, mitică, sacră, adăugând câte o cărămidă la marele templu al fiinţei naţionale cu fiecare temă asupra căreia se aplecă, pe care o analizează, cu fiecare pas. Iată cum este pusă în evidenţă relaţia dintre folclor şi biserică de-a lungul timpului, o relaţie creatoare de cultură : „ Toată istoria noastră se află în folclor şi teologie; păţanii năzdrăvane, patimi, peste toate românul îşi face cruce şi zice : Doamne ajută ! Între basm şi biserică s-a legănat copilăria noastră, s-a legănat istoria neamului nostru. Făt frumos a murit de dorul tinereţii veşnice; Hristos a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi după scripturi…De aproape două mii de ani, neamul nostru s-a născut şi a crescut o dată cu creştinismul, a pătimit şi s-a bucurat. „(Sfintele Paşti şi tinereţe fără bătrâneţe. (pag 31)

Într-un studiu asupra Ciocoilor şi a neciocoilor, publicat la Paris, în 1994, plecând de la arheologia lexicului („Cuvântul Ciocoi derivă de la ciocul păsării de pradă, fiind sporit în conotaţia lui morală de sufixul peiorativ – oi, utilizat în porecle (cf, ciori, vistavoi, moroi…). În evoluţia lui semantică a fost, probabil, contaminat şi de barbă-cioc, bărbuţa tăiată cu grijă a unui fante de curte veche) ”musca” unui crai din vremea lui Napoleon al III-lea. Ciocoi şi neciocoi, pag 39) „ Titus Bărbulescu trece pe nesimţite printr-o cercetare complexă, cu o mare deschidere către domeniul istorie, al sociologiei şi al filozofiei culturii la realizarea unei eseu-monografic al perioadei de tranziţie a societăţii româneşti de la perioada în care predominau relaţiile de tip feudal la epoca modernă în care relaţiile de tip capitalist au devenit cvasitotalitare.

Într-un capitol admirabil, intitulat „ Simion Mehedeinţi, Herman von Keyserling, Petre Ţuţea şi destinul românesc (pagina 46) Titus Bărbulescu îşi dezvăluie cu prisosinţă şi vervă harul său de filozof al culturii şi al istoriei. În capitolul „Despre naţionalismul românesc şi nenorocul românilor” (pag 55) Titus Bărbulesc încearcă să dezlege, cu melancolie şi durere misterul nenorocului nostru ca popor, miezul de foc şi de suferinţă al istoriei şi al organismului românesc. (Cuvântul romanesc, octombrie 1987). Articolul sau capitolul „Străinul în literatura noastră” (pag 77) este unui dintre eseurile care realizează cel mai profund studiu şi cel mai vast excurs în stratul psihologic şi filozofic al acestei teme, construind un studiu-introspecţie al acestui motiv de o mare valoare în literatura şi cultura română.

Eseurile lui pe marginea personalităţii şi a operelor scriitorilor români şi a filozofilor, asupra cărora se apleacă, (Macedonski. C Virgil Gheorghiu, Marta Bibescu, Mircea Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea,Lucian Blaga) sunt opera unui spirit de mare fineţe, familiarizat cu profunzimile culturii române, capabil de sinteze uimitoare, de panorame superbe ale peisajului spiritului românesc.

Cartea te îmbogăţeşte spiritual enorm, şi se citeşte cu mare plăcere. Pentru că toate articolele, de fapt mai mult eseuri şi studii care comunică intre ele, interferând şi alcătuind o viziune unitară, cu un larg orizont, bogat şi imens, ai impresia că ai lecturat o Monografie romanescă a culturii române şi a Fiinţei naţionale româneşti.

Este mare păcat că acest cărturar, cu o minte largă şi scrutătoare, capabil să ilumineze pante şi adâncimi nebănuite ale universului românesc, a fost ţinut decenii departe ţară, iar acum este atât de puţin cunoscut în cultura română, pentru că Titus Bărbulescu stă oricând alături, în mare tagmă a marilor spirite creatoare de sinteze, de Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu. Să-i mulţumim Domnului, că deocamdată avem în cultura română această carte esenţială ca un nucleu de cristal, iar autorului să-i dorim multă sănătate şi o repede şi nesfârşită întoarcere acasă

ŞTEFAN DUMITRESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s