Ce curioasă poată să fie viaţa şi ce paradoxală este istoria. Câţi români ştiu, dar mai ales câţi scriitori români ştiu, că un mare scriitor român, doamna Alina Diaconu (şi care este totodată un ambasador al culturii şi al poporului român în universalitate) trăieşte departe de ţară, în Argentina.

Autoare a mai multor romane, (Alina Diaconu este autoarea a şapte romane. Iată-le: „Doamna”, 1975, „ Noapte bună, domnule profesor !”, 1978, „Îndrăgostită de zid”, 1981, „Pat îngeresc”, 1983, „Ochii albaştri”, 1986, „Penultima căsătorie!, 1989 (Premiul Meridianul de Argint) şi „Cei devoraţi „, 1992) din care majoritatea premiate, scriitoarea română face, ca puţini alţi scriitori, cinste literaturii şi spiritualităţii române în planul culturii mondiale

Cartea este un elogiu melancolic, luminos amar, adus dascălului, profesorului de literatură, o meditaţie profundă şi dureroasă asupra fiinţei şi a destinului profesorului de literatură în societatea contemporană,la noi şi în Argentina, şi în lume, într-o lume ca aceasta în care trăim, în care cultura, mai ales cultura umanistă este din ce în ce mai marginalizată, iar profesorul de română un om care trăieşte mai mult în lumea lui, şi un om fără importanţă socială.

Domnul profesor Lopez, sau , simplu, Lopez, cum îl numeşte în toată cartea prozatoare, sau Lopecito, când îl alintă de multe ori, are psihologia profesorului român , dar şi a celui argentinian, dacă ţinem cont de faptul că Alina Diaconu s-a stabilit în Aregentina de la vârsta de 14 ani. Dar şi a profesorului de literatură în general, din oricare ţară, şi din toate timpurile, ne vine să spunem forţând nota, pentru că aşa cum Ion Creangă a creat, în literatura română şi în cea universală, imaginea copilului universal, la fel şi prozatoarea română reuşeşte admirabil să construiască în această carte arhetipul profesorului de română universal.

Romanul „ Noapte bună, domnule profesor !” (cartea a fost distinsă cu Menţiunea de onoare a Societăţii scriitorilor argentinieni) şi personajul cărţii, domnul profesor Lopez, care are ore la două licee din Buenos Aires, la liceul Martin Fierro şi la liceul Pedagogic, este un „monument de o frumuseţe tomnatică, bolnăvicioasă şi amară, ca o muzică de Bach”, închinat profesorului de literatură.

În toate ţările, credem, Profesorul de literatură, cel prin sufletul şi mintea căruia trece literatura unui popor, a unei naţiuni, dar şi literatura universală pentru a ajunge în minţile copiilor din şcoli, generaţie după generaţie, adică în mintea şi sufletul unui popor (câţi dintre noi s-au gândit că tezaurul de valori literare al unei naţiuni ajunge, se reîntoarce în memoria şi sufletul unui popor, filtrate, redate, interpretate de minţile şi prin minţile şi sufletele profesorilor de română. Şi dintr-o dată, prin menirea lor, avem o altă viziune asupra profesorului de română, asupra importanţei lui în cultura, în viaţa unei naţiuni ) se detaşează ca tipologie sufletească de tipul profesorului de matematică, sau de biologie, de pildă. Este mai romantic, mai spiritual, mai visător, mai desprins de realitate, are o frumuseţe umană aparte. Interioritatea fiinţei lui este însăşi cultura, universul valorilor spirituale asimilate. Or prozatoarea romăno-argentiniană reuşeşte cu subtilitate şi cât se poate de convingător să redea tocmai acest lucru foarte important.

Profesorul de literatură are o aură specială, o frumuseţe şi o lumină împrumutate de la lumina de lună a poeziei, de la frumuseţea, melancolia şi suferinţa cărţilor lecturate, de la meditaţia spiritului uman aplecat asupra zădărniciei acestei lumi, asupra operelor literare, care adună în ele simţirea, gândirea, visele, iluziile, aşteptările popoarelor, create de la începutul lumii.

Iată un adevăr pe care nu ştim câţi oameni l-au sesizat, şi pe care scriitoarea româno-argentiniană Alina Diaconu ştie să-l pună în evidenţă cu sensibilitate, cu subtilitate, cu o tuşă îngroşată cu delicateţe şi dragoste, cu o imaginaţie bogată, cuprinzătoare.

Este domnul profesor de literatură Lopez un om frumos, ca fiinţă umană ? da, putem să spunem că domnul profesor de literatură (argentiniană, dar şi universală) este un om, ca fiinţă umană tipologică şi ca personaj reprezentând tipologie profesorului de română, foarte frumos. De o frumuseţe tomnatică, târzie ca un apus al vieţii, de o frumuseţe crudă ca o acuarelă care înfăţişează frumuseţea şi drama destinului uman, ca o meditaţie abisală asupra vieţii, ca o elegie a lumii, ca o frescă ce adună toate gesturile şi actele umane pe care le săvârşeşte profesorul de literatură în viaţă, ca o muzică melancolic sfâşietoare.

Or romanciera ştie să construiască această frumuseţe, (această nostalgie imensă a vieţii şi a istoriei) a profesorului Lopez, cu o acribie, cu o ştiinţă infinită a detaliului, cu o delicateţă insistentă, forţând de multe ori lucrurile, reuşind în final să ne dea imaginea melancolic sfâşietoare, proiectată pe cerul acestui veac, a acestei frumuseţi umane, a acestei opere spirituale. Pentru că, şi subliniem lucrul acesta, personajul profesorului Lopez, modelului lui ca fiinţă umană, este o operă care ţine de arta plastică, dar şi de cea muzicală, proiectată discret pe fundalului operei literare, al romanului, dar şi pe fundalul social al epocii.

Este vorba desigur despre frumuseţea acestei tipologii a Profesorului de literatură, construită milimetru cu milimetru, cuvânt cu cuvânt,tuşă cu tuşă. Prozatoarea Alina Diaconu ne apare ca o Penelopă care nu vrea să-şi termine niciodată pânza. Cât de subtil şi în acelaşi timp cu câtă bogăţie de mijloace redă romanciera această frumuseţe de visător, a Profesorului, de om care se îndepărtează de real, şi care totuşi ajuns în culmea unei vârste îşi întoarce privirea, fixând-o pe chipul Dulcineei care i-a ieşit în cale. Prozatoarea pictează calmă şi obsesiv, ca într-o acuarelă, puritatea personajului plină de naivitate, de ingenuitate, a fiinţei umane aparţinând acestei tipologii, profesorul de literatură.

Iată-l pe domnul Lopez în contrast cu domnul profesor de geografie, Randolfini, colegul şi prietenul lui, sau iată-l pus faţă în faţă cu Doamna Directoare a Liceului, cu scorpia, simbolizată atât de bine de personajul creat de Alina Diaconu în roman, în care veţi vedea atât de clar tipologia Directoarei, severă, mergând cu pieptul scos în faţă, întotdeauna încruntată, şi care simbolizează această categorie de profesori cu înclinaţia de a deveni directori, cărora le place să conducă, să controleze, să dea indicaţii, să te ia la rost, dacă te vede într-un anume fel, care se simt ei, atunci când controlează cu ochi de vultur spaţiul în care se simt stăpâni. Ce personaj memorabil, Personajul Directoarei, creează romanciera în cartea sa !, care pune însă, prin contrast şi mai bine în evidenţă frumuseţea umană şi spirituală a Profesorului de română. A acestei tipologii aparte a Învăţământului, din orice ţară de pe glob.

Vorbeam de frumuseţea „statuii” ( profesorul Lopez ca personaj are o evidentă dimensiune de „statuie”, dar şi de portret pictural, aparţinând mai degrabă acuarelei), Profesorului de română, lipsită de durităţi, de umbre, de invidie, de asperităţi, încărcată de o bonomie şi de o bunătate uimitoare, lipsită de materialitate chiar, de acea materialitate terestra, joasă… La sfârşitul lecturii personajul, „statuia personajului” ne apare şi mai frumoasă, şi mai ireală, ca şi cum ar avea în ea ceva de păpuşă de pluş, de portret pictat cu o ceaţă luminoasă.

De aceea spunem că romanul este o meditaţie (plină de dragoste, de îngrijorare maternă, am spune) filozofică şi muzicală, asemenea cântecului cornului de vânătoare, asupra acestei tipologii umane, pentru care autoarea cărţii are o înclinaţie aparte. În fond autoarea romanului se transferă în modul cel mai discret, în fiinţa eroului ei, dar şi profund, colorând substanţa personajului. Într-un fel am putea să spunem, parafrazându-l pe un alt autor celebru, că domnul profesor Lopez este autoarea. În acelaşi timp sesizăm, dincolo de dragostea autoarei faţă de tipologia profesorului de română, o anume îngrijorare, şi o atitudine ocrotitoare. Ca şi cum ar vrea să ne spună : vă rog să fiţi atenţi cu domnul profesor Lopez, cu această tipologie umană, cea mai frumoasă, cea mai sensibilă, ciudată, şi vulnerabilă totodată. Şi când spunem lucrul acesta ne gândim la condiţia de victimă a personajului central al cărţii, el îşi este propria sa victimă, dar şi a lumii, materialiste şi obtuze în care trăieşte, şi de care s-a distanţat.

La cine am mai întâlnit această temă, acest motiv literar, al profesorului, al dascălului de o frumuseţe impresionantă ? Nu cunoaştem în literatura universală un asemenea caz. Motivul este însă cunoscut în literatura română, vrem să spunem că rădăcina lui este în literatura română, şi ne gândim în primul rând la „Domnul Trandafir, al lui Sadoveanu, la Bădiţa, primul dascălul lui Ion Creangă. Vrem să facem o filiaţie cu dragostea secretă autoarei pentru personajul ei, vai, care sfârşeşte, şi din acest moment romanul devine foarte profund, abisal, ca o victimă a lumii în care trăieşte, în primul rând ca o victimă a frumuseţii lui umane.

Domnul profesor Lopez, lipsit de frumuseţea poeziei, de ideile şi visele sale, de dialogurile atât de frumoase cu el însuşi (romanul în ansamblul său este creaţia acestui dialog nesfârşit, al personajului cu sine însuşi, ideea care ne sugerează fenomenul dedublării intelectualului) şi cu marile cărţi, citite, şi-ar pierde dintr-o dată consistenţa şi specificul tipologiei. De altfel vom sesiza că o dată cu trecerea anilor personajul îşi pierde energia, tenacitatea, curajul şi dezinvoltura tinereţii, vedem cum statuia sa se „înmoaie”, cum se face parcă mai mică, iar mintea i se adânceşte concentrându-se obsesiv asupra unor sentimente, gânduri, fixându-se pe pliurile profunde şi cutele ascunse ale sufletului. Domnul profesor Lopez nu este deloc un om ambiţios, puternic, iar cu înaintarea în vârstă este tot mai puţin realist, rutina îşi pune tot mai mult amprenta asupra vieţii sale şi a soţiei lui (un alter ego al său), Sarita, fiica evreului Moriţ Gutman şi a Belindei Ianchelevici…. Fabricant şi comerciant de stofe, care n-a vrut să-şi dea fata după un goim, (acelaşi motiv al goimului, cunoscut în mai toate literaturile) după colegul ei de facultate, viitor profesor de literatură.

Trebuie să spunem că personajul central al cărţii te impresionează, cum puţine personaje ne-au impresionat în viaţa noastră, fiind unul dintre cele mai reuşite din literatura contemporană, din literatura celor două ţări, cărora le aparţine romanciera Alina Diaconu.

Abordat dintr-o altă perspectivă, romanul este un studiu fiziologic şi psihologic al „decăderii şi al înstrăinării intelectualului”, al Profesorului de literatură în civilizaţia contemporană.

Profesorul Lopez este o fiinţă care aparţine deopotrivă celor două mari dimensiuni ale lumii, adică universului cărţilor, dar şi lumii concrete, lumii fizice. Îmbogăţirea spirituală, creşterea şi adâncirea interioară a fiinţei, duce la atenuarea instinctului vieţii, la pierderea contactului cu realitatea, la anestezierea setei de viaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Sara, soţia lui, prietena şi iubita din studenţie a lui Lopez, „rusoaica” revoluţionară, cum o alinta el. Dea altfel scriitoarea surprinde admirabil evoluţia lor în tandem, ca şi cum ar fi jumătăţile aceleiaşi fiinţe, şi ei chiar sunt jumătăţile unei unităţi. (Aşa cum spuneam, romanul se naşte din dialogul, din setea de comunicare, de regăsire a unei jumătăţi a fiinţei personajului cu cealaltă jumătate. Metafora aceasta a celor două jumătăţi ne aduce aminte motivul sculptural al unităţii femeii cu bărbatul de pe „Poarta sărutului”, a lui Brâncuşi.

Mediul cultural şi bogăţia spirituală duc la devitalizarea fiinţei, la căderea ei într-o lâncezire existenţială, la un fel de osificare a bărbatului şi a femeii.

Privită de aproape această „decădere” a vitalităţii fiinţei umane ni se pare plină de o dulce şi amară frumuseţe, privită însă de departe (în istorie) ne dăm seama că ne găsim în faţa unei abia sesizabile tragedii existenţiale a Omului. (la nivelul istoriei este ceea ce se întâmplă cu Omul, cu specia umană, cu Civilizaţia)

De ce se întâmplă devitalizarea aceasta a fiinţei umane ? De ce trăirea în lumea cărţilor îl face pe om să piardă percepţia realităţii (motivul central al cărţii „Don Quijote de la Mancea”, romanul lui Cervantes, motiv filozofic şi literar al spaţiului cultural hispanic), reperele sociale, şi setea de viaţă ? Nu ştim. Dar fenomenul se petrece lent, insidios, pe nesimţite. Această devitalizare şi înstrăinare de universul, de lumea în care trăim, se petrece pe nesimţite, cum spuneam, la nivelul întregii societăţii şi spiţe umane, ea vine insesizabil ca bătrâneţea.

Profesorul Lopez a scris o lucrare despre marea carte a literaturii universale „ Don Quijote de la Mancea” şi despre marele eroul al literaturii spaniole, Don Quijote, pentru că eroul şi motivul literar, al lui Don Quijote au fost obsesia vieţii lui, acel ceva cel mai profund lucru al existenţei umane către care tindem în viaţa aceasta. Domnul Profesor Lopez face o legătură directă (o trimitere organică şi metafizică în acelaşi timp la mitul şi la motivul lui Chrostos. Don Quijote, eroul simbolic al poporului spaniol şi al spiritualităţii hispanice are o dimensiune christică, – aceasta este observaţia, descoperirea şi teza pe care o dezvoltă domnul Profesor Lopez în lucrarea sa despre Don Quijote, idee extraordinară şi tulburătoare, să recunoaştem, uimitor de profundă, filozofică în acelaşi timp…) între motivul lui Isus Christos şli cel al lui Don Quijote, între Don Quijote şi Christos, idee, aşa cum spuneam, îndrăzneaţă, profundă, dar şi… capabilă să stârnească reacţii de contestare. Oricum, numai ideea ca atare şi este extraordinară, dând o profunzime abisală romanului. O perspectivă filozofică largă.

Trebuie să observă că pentru cititorul profund, obişnuit cu marea literatură, pentru analistul şi eseistul literar, în acest moment întregul univers de semnificaţii al romanului explodează, semantic, filozofic, hermeneutic.

Din acest moment (greu sesizabil de cititorul comun, care ia cartea ca pe o literatură de vacanţă) romanul devine unul filozofic, psihanalitic, un roman „greu”, care ţine de marea literatură, un mare roman.

Demers al spiritului lucid al profesorului Lopez, aventură a super-egoului, a supra-conştiinţei personajului cărţii, care se acuză ca n-a făcut nimic în viaţa aceasta pentru a ieşi din condiţia mediocră în care se complace, cartea ne dezvăluie mecanismele abisale ale satisfacţiei spirituale şi efectele ei, şi inadaptarea intelectualului la civilizaţia contemporană.

Domnul profesor Lopez este desigur şi el un Don Quijote al zilelor noastre, care se lasă să cadă în capcana întinsă de lumea cărţilor. Şi atunci se întâmplă acelaşi lucru pe care-l trăieşte marele erou spaniol, Don Quijote, care evadează în…irealitate. Evadare prin care el se salvează de mediocritatea realului, a realităţii, a lumii în care trăim, devenind ridicol (din perspectiva lumii, a mediocrităţii) şi trăind în lumea ireală a închipuirii sale, dar terifiant de măreaţă. Prin această evadare în ireal, profesorul de literatură, Intelectualul, Omul îşi regăseşte măreţia, puritatea, demnitatea, onoarea, frumuseţea umană, visele.

La fel ca eroul său, Don Quijote, Lopez (Lopecito cel bolnav de gripă, bătrânul cu tabieturi, corcolit de soţia sa, Sara, care a devenit prizonierul micilor bucurii, vezi colecţia de pipe de care se bucură ca un copil) va evada şi el din universul rutinei, în încercarea de a se salva de mediocritatea vieţii, de rugina condiţiei umane de profesor…Lucrul acesta se va întâmpla pe nesimţite, declanşat de un detaliu, de o întâmplare nesemnificativă (vedem aici metafora, ideea că un lucru mic, nesemnificativ poate declanşa mari procese, mari semnificaţii, în viaţa ca şi în istorie Că viaţa noastră, destinul este produsul întâmplării)

Colegul lui, profesorul de geografie Randolfinii ( o altă tipologie umană, bine conturată, admirabil redată) îi spune că eleva sa Mara Leadeira, a întrebat de el, de domnule profesor de literatură Lopez, în timpul cât Lopecito a fost în concediu de boală, în perioada de refacere. Acest amănunt, că eleva sa a întrebat de el, declanşează în mintea şi în inima profesorului Lopez sentimente, afecte, întrebări, momente de reverie şi satisfacţie, noi semnificaţii date detaliilor legate de eleva sa Mara Ladeira, una dintre elevele sale cele mai bune.

Din momentul acesta Profesorul Lopez începe să se îndrăgostească de eleva sa, de Mara, căreia îi place să citească, şi care are deja încercări literare, pe care i le va arăta profesorului. Profesorul Lopez o invită la cafenea, discuţia dintre ei alunecă înspre familiaritate şi intimităţi, înspre profunzimi sufleteşti.

Da, domnul Profesor Lopez se îndrăgosteşte de eleva lui, nurii ei şi frumuseţea elevei capătă în conştiinţa bătrânului dascăl, cum îi place să se alinte, aura Dulcineei Del Toboso, iubita nefericitului erau al lui Cervantes. O trădează astfel pe soţia sa Sara, pe iubita lui din studenţie, pe rusoaica lui, pe acest Sancio Panza al său, feminin (aşa cum am mai spus, un alter egou al său, ca şi super -ego -ul lucid, care declanşează şi susţine tot timpul demersul romanesc), de o frumuseţe umană, ca tipologie feminină, impresionantă. Şi care consonează cu frumuseţea umană a personajului principal, Profesorul Lopez, soţul ei.

Amândouă personajele principale, domnul Profesor de Literatură şi soţia sa, Sara, colega lui de facultate, care nu va profesa, dar va da meditaţii toată viaţa, ca să se ajungă cu banii, cea care şi-a părăsit familia ei de evrei, bogată, ca să se mărite cu goimul de Lopez, sunt de un omenesc, de o frumuseţe umană impresionantă.

Ca şi soţul ei, cărei i se devotează, pe care îl va cocoloşi toată viaţa, a cărui tovarăşe de viaţă minunată este, şi ea va aluneca în penumbra caldă şi protectoare a rutinei şi mediocrităţii, în capcana nemiloasă a obişnuinţei, cea care îţi secătuieşte, îţi videază şi viaţa şi fiinţa.

Ca şi eroul lui Cervantes, atras în cursă de vicleana Mara (simbolul Dalilei în formare, al femeii viclene, incapabile de iubire) Profesorul Lopez se va scufunda în lumea visului. A irealităţii. În cazul personajului nostru, al unei amnezii ciudate. Domnul Profesor Lopez, care va merge la şcoală în continuare, care nu va ieşi din tabieturile lui, care va lâncezi în pat ca pe vremea când a avut gripa şi s-a refăcut după mult timp, va trăi cu Sara în mintea lui, aşa cum erau ei în realitate. Sara va muri, el o va conduce pe ultimul drum, se va certa cu familia ei evreiască, va veni acasă şi îşi va continua existenţa lui banală stând mai mult în pat. Va uita şi de moartea Sarei şi de moartea sorei lui. Uitarea morţii Sarei simbolizează lupta lui Don Quijote cu moartea şi înfrângerea ei prin uitarea desăvârşită, anularea definitivă a moţii. Victoria asupra morţii !

Romanul, „Noapte bună, domnule profesor „”, altfel unul plin de poezie, un roman filozofic, în profunzimea sa, se termină cu această scufundare a Profesorului Lopez în dulcea uitare a nopţii minţii omeneşti. Pentru că dragostea nemaifiind posibilă, (Mara Ladeira, este o tânără fluşturatică, uşoară, care după ce îl atrage în capcana dragostei îl va respinge brutal) nu mai este posibilă nici salvarea ! Nici a lui, a Profesorului Lopez, nici a soţiei sale, Sara, odată ce în cazul lor dragostea s-a stins demult, ucisă de rutina viaţii.

Frumos roman, impresionant roman, îţi spui la sfârşitul lecturii. Cartea, asemenea unei melopei nesfârşite, îţi lasă un gust amar. Sufletul îţi este plin de tristeţe, aşa cum se lasă în serile de toamnă fumul pe zare. Ai în faţa ochilor întreaga viziune asupra vieţii, a fiinţei umane nefericite într-o lume materialistă şi egoistă, a Omului intelectual, văzut în istorie.

Aceasta este Semnificaţia, Înţelesul profund al vieţii şi Omului, pe care ni-l revelează în această carte Alina Diaconu. De aceea romanul acesta, „Bună seara, domnule Profesor !”, care ţine de proza lirică, psihologica, mai mult, şi nu de epicul dens, realist, este un roman psihologic şi filozofic de valoare, o carte mare.

Iar doamna Alina Diaconu una dintre prozatoarele mari ale literaturii române, alături de Hortensia Papadat Bengescu, de Veronica Tamaş, de Nicoleta Voinescu, de Rodica Elena Lupu, şi una dintre marile romanciere argentiniene.

Îi mulţumim Domnului că am avut norocul de a o cunoaşte pe doamna Alina Diaconu, şi de a o aduce acasă, în literatura română, prin comentarea şi analiza romanului său, unde va ocupa un loc însemnat în galeria creatoarelor de literatură română. Romanul Alinei Diaconu îmbogăţeşte în mod fundamental literatura română şi pe cea argentiniană, autoarea fiind astfel una dintre marile ambasadoare ale culturii române în lume. Hotărât lucru, ne aflăm în faţa unei mari prozatoare contemporane.

ŞTEFAN DUMITRESCU

(lumea ca spaţiu al păcatului, Iisus Hhristos spune, eu nu sunt din lumea aceasta)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s