În nota editorului Mihai I. Vlad, aflăm că târgovisteanca Nicoleta Brutaru esfe studentă la Facultatea de Drept din Sibiu. Că este o luptătoare cu viaţa si că în aceste versuri şi gânduri aforistice „sunt ecouri ale tristeţilor, dar şi ale bucuriilor“. „Cartea mea e poezie; dacă nu este ar trebui să fie“ – spune într-un moto H. Ibsen. Este poezie – să-i continuăm gândul autoarei – atât cât percepem cu sufletul – un ceas între clipe – meditative şi, mai ales, interogative – poeta scriind cu naturaleţe despre iubire – sau nostalgia iubirii – implicându-se şi detaşându-se în şi din propriile sale trăiri, întru aflarea unui „corespondent“ în lumea ideilor.

„Mi-ai ucis lacrimile/ De ce mai plângi?/ Eu am uitat de tine,/ Uită-mă şi tu./ Strânge-mi braţul/ Să-ţi pot simţi prezenţa’,/ Alint’ă-mă cu ‘un sărut pe frunte/ Cheamă-mă pe nume încet/ Iar ecoul cuvintelor tale/ Va răsuna ca un clopot/ în odaia goală a inimii mele./ Sufletul mi-a rămas în pană/ De iubire./ Am încercat să-l lipesc./ Am tăiat virtual/ O bucăţică din dragostea ta./Am încercat s-o lipesc,/ Dar era prea subţire“. (Sentimente).

O poezie nesofisticată, din puţine cuvinte, alcătuind un univers: unitatea cunoaşterii – aceasta este la Nicoleta Brutaru „un apostolat pe baza credinţei“ – cum ar spune Paul Valery.

Poeta relevă fragmente ale realului devenit sensibil, surprinde printr-o oarecare maturitate interioară. Aşadar, sunt certe indicii ale vocaţiei poetice pentru a-şi continua liric un drum, descoperindu-se artistic şi spiritual în acelaşi timp.

„Şi dac-ar fi sa îmi doresc/ Copilăria, aş vrea s-o retrăiesc./ Plăcute clipe cu dragi prieteni,/ Brazi de Crăciun, poveşti cu zâne/ Spuse de mama, iar si iar,/ Ca să adoarmă puiul eil Fără de vise la hotar./ Şi dac-ar fi să îmi doresc/ O zi să fiu adolescentă,/ Aş încerca să merg încet/ pe drumul vieţii fără grabă,/ Să simt mai mult fără regret/ Atunci când viaţa mă va lua în piept./ Şi dacă ar fi să îmi doresc,/As vrea din nou să retrăiesc/Frumoase clipe de iubire,/ Plimbări pe lac, pe înserate,/ Şi-mbrătişări pe-o bancă-n parc“. (Dorinţa).

Închei succinta mea fulguraţie cu câteva – gânduri răzleţe – în chip de reflecţii aforistice, cu care Nicoleta Brutaru îşi termină fericit volumul.

„Şi moartea este bună la ceva: te îndeamnă să-ţi trăieşti viaţa.“ „Nimic nu este gratuit, totul vrea luptă, dar mai ales cere sacrificii.“ „Nu ştii ce doare mai mult: mândria rănită sau dragostea trădată?“ „Durerile mici sunt gălăgioase, cele mari sunt mute.“ „Unde pentru un bărbat e un zid de beton, pentru o femeie este o bucată de zăpadă artificială…“

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s