„Evanghelia eretică” a lui Viorel Savin (Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2005), considerată de autorul ei drept „carte de introspecţie, mister şi de acţiune” se înscrie în încercările postmoderniste de a schimba perspectiva (în multe privinţe încă tributară clasicismului) asupra romanului, în primul rând prin abolirea graniţelor dintre speciile literare şi găsirea unei noi formule de scriere, în care niciuna din regulile consacrate ale retoricii să nu mai fie valabilă. Dacă ar fi să ne referim la una dintre ele – arta de a comunica, de a-i impune cititorului lumea sa ficţională, de a-i controla şi dirija receptarea, vom observa că Viorel Savin ironizează exact ceea ce Anthony Trollope considera esenţial: „condiţia primă a romancierului este să se facă agreabil”. Ori solicitudinea parşiv mimată din „Rezumat pentru cititorul grăbit”, căruia i se respectă lipsa de timp, lipsa capacităţii de sinteză şi inabilitatea opţiunilor pentru lectură, nu este una în măsură să-l facă „simpatic” pe autor actualilor receptori de literatură. Mobilurile romanului sunt prezentate de asemenea simplu şi direct, pentru a se uşura efortul deducţiei, numai că toate declaraţiile iniţiale sunt spulberate de lectura propriu-zisa şi integrală a cărţii. E limpede că „mai importante decât povestea sunt cele ce se ascund în spatele ei”, numai că forma romanescă aleasă, dinamică, refuzând logica prozei organic structurate şi făcând apel la tehnica „foarfecii” (decupaje, sincope, repetiţii, colajul elementelor eterogene, în manieră suprarealistă) face destul de dificilă găsirea sensului ascuns, a „cheii”, pentru că, înainte de toate, ne aflăm în faţa unei noi „istorii ieroglifice”. Discursul narativ este descompus în secvenţe de jurnal, cânturi, scrisori, lamentaţii, structura secvenţială fragmentară, discontinuă, presupunând o reconsiderare a nivelelor formale ale romanului. De fapt Viorel Savin nu pare preocupat de încadrarea în specie (a făcut-o în locul lui Petre Isachi, cel care semnează postfaţa), ci de modul în care vor fi decodate sensurile lucrării; astfel se explică şi grija de a face un rezumat al naraţiunii, pentru ca interesul la lectură să se focalizeze dincolo de epicul propriu-zis: „…eroul, cercetat de Poliţie în urma unor cabale odioase, este părăsit de prieteni şi de iubită. Puternic marcat de împrejurări, pe fond bahic, în somn, trăieşte un teribil coşmar: visează că Iehova i-a coborât din înalt, în apartament, pentru a-l convinge că, în virtutea scriptelor cereşti, în acea clipă trebuia să se afle călugar la muntele Athos şi nu universitar în Faran. Excedat, îşi păcăleşte sfântul musafir nepoftit şi reuşeşte să-l predea poliţiei.
Lucrurile, urmând logica banală a consecinţelor întâmplării, se precipită: masele, manipulate de eternii profitori ai oricăror schimbări, dărâmă Bisericile închinate lui Iehova şi… înalţă Temple care, de data aceasta, îl glorifică pe Melec!” („Rezumat pentru cititorul grăbit”). Melec, „purtătorul de nucă şi de nyvas” din Cretinozauria este un produs hibrid atât la nivelul semnificantului, cât şi al semnificatului; numele lui este o îmbinare de iniţiale (Marx, Engels, Lenin etc Ceauşescu – deci de trimiteri simbolice la tipurile de dictatori cunoscute în istoria mai recentă a omenirii, mai ales pentru atitudinea lor de înlocuire a credinţei în Dumnezeu cu o viziune materialist-dialectică asupra universului), iar prinderea şi predarea lui Iehova, ca şi ironica înlocuire a unei divinităţi cosmice cu alta terestră se înscriu intr-o tendinţă nietzscheană de a nega morala de dragul unui hedonism dezlănţuit: „Moral este tot ceea ce, într-o măsură rezonabilă, contrazice instinctul de conservare” – notează Melec în Jurnalul său, continuând pe aceeaşi linie a desconsiderării oricăror forme de organizare legitimate de interese lumeşti, dar cosmetizate cât să pară necesităţi logice: „Poporul urăşte dictatura pentru că este organizată ecleziastic. Statul democrat este susţinut de către populaţie pentru că se edifică prin organizare mafiotă – cât de ciudat!?… Oamenii, oricât ne-am minţi, sunt… prada impulsurilor primare” (p.16). Cele 23 de cânturi care trimit la o parodiată cadenţă psalmică urmăresc traseul tragic al personajului „purtător de nucă” (singurul fruct care conţine simbolul crucii în interior”) prin hăţişul organizării administrativ teritoriale a spaţiului, prin compartimentele sociale organizate ierarhic, prin birocraţie şi absurd, lumea fenomenală şi planul moral-abstract îmbinându-se haotic şi pregătind cele două secvenţe esenţiale, judecarea lui Melec de către colegii săi ( Cântul VIII – „Melec pătrunde în clădirea în care egalii săi îl aşteptau să îl judece”) şi procesul intentat divinităţii (Cântul XXI „Melec ascultă procesul lui Paramatma – Iehova transmis prin difuzoare în stradă – ce vede, ce simte, cum îl urăsc chiar prietenii şi cum cade el, aruncat, în adânc”). Atmosfera Cântului XXI aminteşte explicit de Călătoriile lui Gulliver şi de viziunea mizantrop-cinică a lui Swift: „ – asfaltul poros şi moale / proaspăt spălat aburind – / pielea unei uriaşe întinse la soare. // pe ţâţa prinţesei lui Swift aburcat / ameţeşte / ascultă / suportă / înverşunări de cuvinte / ipocrite din difuzoare” (p. 93). Fără a împrumuta sarcasmul şi brutalitatea lui Swift sau virulenţa lui demascatoare înveşmântată în umor negru, Viorel Savin preia vederea microscopică a lui Gulliver în ţara uriaşilor, pentru a vedea mai limpede urâţenia umanoizilor – rudimentare creaturi bipede reduse prea adesea la simpla trăire organică şi care, privită de sus, de la înălţimea uriaşilor, înseamnă: „ură incest răzbunare crimă atroce / foame boală adulter oboseală… […] frig murdărie răni supurânde / urlet de groază urât viitor încifrat” (p. 93). „Înecaţii de târg”, foşti ţărani care şi-au uitat rădăcinile arhetipale şi au devenit biete alge fără importanţă în „fluxul matinal” sunt beneficiarii parabolei, chit că, deşi au ochi, nu văd, deşi au urechi, nu aud, ci se bucură zănatic şi inconştient de circul prin care le sunt distruse valorile milenare: „difuzoare cuibărite pe stâlpi / croncăne democratic procesul intentat lui Iehova / câtă bucurie la omul de rând / să-l vadă pe cel puternic înfrânt!”. „Procesul religiei” a avut loc în realitate, cititorul contemporan îşi aminteşte de perioada sinistră a demolării bisericilor şi a transformării lor în hambare ori sedii CAP, în numele unui evoluţionism de tip darwinist care servea de minune negării creştinismului şi schimbării lui cu neantul ateist, dar Viorel Savin nu merge pe linia rememorarii realiste, ci pe re-crearea grotescului situaţional şi motivaţional al acuzaţiilor aduse religiei: „şarpele…!” / ‚urmaşii lui Adam şi ai Evei privaţi / de drepturi asupra Edenului…” / Cain şi Abel manipulaţi… / „pofta enormă de sânge…!” / „inchiziţia… oameni nevinovaţi… popii corupţi” (p. 93).
Melec, cel din cauza căruia se desfăşoară acest proces tragi-comic, devine brusc mai lucid decât îi permit mărturiile istorice despre dictatură şi dictatori şi ajunge să se roage: „Doamne, / Tu Cel Fără de Soartă, / chinuit de oameni iau / asupră-mi păcatele lor, / eu, cel din vina Ta adversarul Tău, / iată sunt mai milos decât Tine”; asumarea păcatelor lumii, chiar şi printr-o blasfemie la adresa mitului cristic, este posibilă datorită nyvasului purtat de personaj pe umăr (citit în oglindă, numele duhului coincide cu numele autorului: savyn), ceea ce presupune o relaţie implicit retorică între personaj şi autor: eul scriptic şi una din variantele sale de eu narator influenţează personajul şi intervin cu indicii clare privind atitudinile morale ale autorului real (cu toate că, în retoricile mai vechi – v. Wayne C. Booth, „Retorica romanului”, o astfel de atitudine era considerată „fatală”, spre deosebire de cea a „naraţiunii impersonale”: „Arta construirii de naratori creditabili este în mare măsură arta de a stăpâni totalitatea sinelui propriu pentru a putea proiecta persona, alter-ego-ul, care într-adevăr apartin cărţii – p 119).
Procesul se desfăşoară într-o atmosferă absurdă, spaţiul este unul imaginar, nu se vede, dar se aude, timpul este dizolvat, el nu mai are curgere secvenţială şi perceptibilă cu instrumentele de măsură convenţionale, este un timp nebulos, cam cum este cel al pedepsei veşnice, punctat cu gesturi scelerate şi cu coşmaruri: „difuzoarele au răguşit / de-atâtea cuvinte / frangopol frânează îşi agită o mână / apoi grăbit pedalează / sub o salcie bacoviană mama teo / îl plânge în hohot / alături daniil îşi arde aripa / claustrat în abajurul lămpii aprinse / sadam îl loveşte cu vâsla când scoate capul / din apa murdară să tragă o gură de aer / codonea ca un frate mai mic ce se află / cu minciocul îl bagă la fund” (p. 94). Scena de infern sau de balamuc se încheie apocaliptic, „asfaltul se răstoarnă pe o parte / taie orizontul / în două ca o secure / se prăbuşeşte Melec pe lama / apocaliptică-n jos / degetele i se crispează pe luciul nepăsător / – inutil” , iar apelul la imaginaţie, la puterea ei de a re-crea şi transfigura lumea este de asemenea inutil: „inventează o floare în bitumul cald / de care se prinde / laşi cu idei poichiloterme / plănuiesc să-l sfâşie-n haită / de partea cealaltă a foii de-asfalt / corbul actor [trimitere la Poe, dar şi la Dimitrie Cantemir – „Istoria ieroglifică” s.n.] / deznoadă rădăcinile plantei de care / Melec atârnă // regina nopţii se rupe / cade cu ea în adânc // <<calmul hranei asigurate / grădinile îl întreţin / imprudent / aduc sentimente-n cetate / ucideţi tot ce răsare! / este suficient” (p. 96). Prăbuşit psihic, părăsit de toţi (inclusiv de nyvas, deci de duhul călăuzitor al vocii auctoriale, Melec încearcă o sinucidere multiplă (vizând toate straturile succesive implicate de dezumanizarea totală: „şobolanul / elefantul papagalul şi lupul din mine / vor dispărea definitiv / trupul va rămâne curat / bun să se întoarcă-n ţărâna” – p.103), dar i se refuză dreptul de a dispune de sine: „ţeasta urmăritului Melec / intersectează drumul obiectului greu / sărmanul acesta nu a avut / nici măcar îngăduinţa ca / moartea / să îşi aleagă” (p 104).
„Evanghelia eretică” a lui Viorel Savin ar putea fi încadrată printre acele cărţi adevărate (şi contestate) de care pomenea Wayne C. Booth: „majoritatea operelor care merită să fie citite au atât de multe <<teme>> posibile, atât de mulţi analogi mitologici, metaforici sau simbolici, încât, a-l afla pe unul din ei şi a-l proclama ca raţiunea de a fi a operei echivalează cu a realiza în cel mai bun caz o foarte mică parte a misiunii critice” – op. cit. p. 109). Iar eventualelor acuzaţii că a distrus „forma” romanescă, preferând structura „mozaicată”, ritmică şi fonică, dezagregând, în loc să alcătuiască o viziune semantică, şi convertind epicul în poezie, li se poate răspunde că acest demers al autorului nostru se încadrează în cerinţa ca romanul să fie cea mai elastică şi mai independentă dintre formele literare, că are înaintaşi celebri, dintre care merită citat Novalis (romanul, ca specie în proză, nu poate fi decât poezie, pentru că proza însăşi este poezie) sau, aşa cum sintetiza Robert Langbaum („Poetry of Experience), „A face ca poezia să se nască din proză şi spiritualitatea din lutul comun al lumii, a îndeplini cu alte cuvinte condiţiile pentru realizarea convingerii intelectuale şi morale moderne […] ar trebui să constituie, aş zice, ţinta oricărei literaturi cu adevărat moderne”.
VALERIA MANTA TĂICUŢU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s