Fost rebusist, fost jucător de bridge, fost director de trust şi fost om de afaceri, aşa cum scrie pe coperta a IV-a a primului volum, Emil Dogaru se vede în postura de „fost” şi, printr-un exerciţiu literar, scoate la lumina tiparului o carte, care pentru mulţi este o surpriză, având în vedere preocupările sale şi vârsta (54 de ani).

Romanul „Norocosul teoretician” (două volume: „Tentaţia confesiunii” şi „Sindromul faustian”), apărut la Editura DOMINO, din Bucureşti, în 2007, este conceput sub forma unei confesiuni în care eroul îşi povesteşte copilăria, adolescenţa şi tinereţea.

Naraţiunea se desfăşoară pe parcursul a douăzeci şi trei de zile, din care au fost selectate şase zile, acelea în care personajul principal se întâlneşte cu Ana, persoană căreia i se destăinuieşte.

De-a lungul vieţii sale, eroul nostru s-a comportat ca un teoretician, iar din îndelungile şi fermecătoarele lui discuţii cu Ana concluzionează că avusese şi mult noroc, cu alte cuvinte fusese un „Teoretician norocos”.

Prima zi (prima întâlnire) a „Teoreticianului” cu persoana care ascultă şi încuviinţează este, de fapt, o „declaraţie pe proprie răspundere”, în care îşi consultă interlocutoarea (juristă de profesie) cu privire la procesul pe care-l avea cu „pârâta” EDLAND (firma sa – iubita, cum spune la un moment dat – de care era foarte mândru – denumirea venea de la iniţialele sale, urmate de englezescul land).

Ca un fin observator, „Teoreticianul” aduce în discuţie teoria reperelor, teoria echilibrului, teoria principiilor, teoria adevărului, a recunoaşterii şi a pe cea divinităţii. Filozofează pe marginea simbolisticii binelui şi răului: cele două concepte de bază ce guvernează viaţa.

Prima dragoste a „Teoreticianului” (teoria înşelătoriei), pe care o credea „eternă”, se termină în sălile tribunalului într-un proces în care el avea să sufere o condamnare de un an şi jumătate, exact ca în Oscar Wilde, unde poveştile romanţioase se termină dramatic.

Preocupat de elaborarea teoriilor, adesea eroul se detaşează şi devine mai mult sau mai puţin un martor al întâmplărilor vieţii sale, un alter-ego surprins că află ceva despre sine.

Caracteristica romanului este privirea realistă asupra lumii, confruntarea cu o realitate, uneori dură (eşecul primei iubiri, condamnarea, repartiţia pe un şantier din Moldova), alteori surprinzător de facilă (admiterea la facultate, întemeierea unei familii, mutarea din Moldova – unde primise repartiţie – în Bucureşti, unde îşi avea domiciliul, numirea – printr-un concurs de împrejurări – în funcţia de director de trust).

Bun povestitor, cu o remarcabilă abilitate narativă, un analist lucid, cu o bogată memorie afectivă, Emil Dogaru evocă întâmplări şi stări sufleteşti cu minuţiozitatea unui pictor peisagist, înscriindu-se astfel în tradiţia realismului românesc.

DOINA DRĂGUŢ

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s