31 Octombrie 2008 – Ştefan Ciobanu: „Aliona“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Răsfoind cartea lui Ştefan Ciobanu, aliona (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), curiozitatea ne-ndeamnă să ne întrebăm care este mesajul estetic al textualiştilor (şi implicit al autorului mai sus menţionat)? Ce se poate găsi în scrierile acestora, care au ridicat prozaismul la rang princiar? Cine zăboveşte (dacă are curajul şi răbdarea, ferindu-se să nu-l ia somnul!) asupra unor asemenea zămisliri cum sunt cele ale lui Ştefan Ciobanu, va înţelege că totul arată ca într-un bazar:

– vagi urme ale lirismului – „ea/ se poate considera biserică/ cu toate lumânările/ înfipte în nisipul irişilor ei de două ori mai adânci/ decât oceanele” (p. 29);

ironia şi autoironia la fiecare „tarabă” (citeşte pagină) salvează „marfa” (textul) de banalitate: „făcea planuri/ să vorbim în acelaşi timp/ să trăim instantaneu” (p. 15); „tot ea/ aliona/ îşi aranjează lucrurile prin casă/ după felul în care cad” (p. 17);

autoironia şi ironia camuflată sunt mai subtile şi relevă rafinamentul autorului: „nu mai vreau primăvara/ miros de astenie pe gulerul ridicat/ dimineaţa nu în niciun caz” (p. 16); „ce frumoasă eşti dincolo de gard/ feliată de ulucile strâmbe” (p. 26);

când se apelează la prozaism, acesta ori apare în nuditatea formei sale („hai/ îi zic/ fără să ne cântărim/ uşile trântite/ fără să privim pumnii strânşi din stradă/ (nimeni nu mai aplaudă/ de la o vreme)/ fără întoarceri pe călcâiele bombate/ care să împietrească avalanşele” – p. 18), fie îmbracă haina unui pseudo-jurnal: „trebuie să ajung în acel oraş/ de urgenţă/ avioanele nu mai zburau de mult/ pur şi simplu le desfiinţaseră” (p. 36).

CONST. MIU

_____________________

30 Octombrie 2008 – Artur Silvestri: „Mărturisirea de credinţă literară, vol. 2. Scrisul ca religie la români în preajma anului 20000“, Carpathia Press, 2008 (Cezarina Adamescu)

Născute parcă „din Ugerul Cuvântului Prim” – după expresia unui poet contemporan, Mărturisirile de credinţă literară, apărute sub oblăduirea cărturarului Artur Silvestri, alcătuiesc o inedită antologie de confesii care se cer împărtăşite. Volumul, recent apărut se constituie într-un „document de conştiinţă colectivă” conceput şi orânduit, de Artur Silvestri şi editat pe suport virtual în 26 iunie 2008, urmând a fi tipărită şi ediţia pe hârtie.

În Notă asupra ediţiei, cel care a conceput şi orânduit această valoroasă lucrare-document precizează: „Obiectivul de căpătâi al acestui şir de cărţi este acela de a pune împreună „mărturisirea de credinţă literară” a fiecăruia dintre autorii posibili, arătând sensul şi rostul fiecărei creaţii în parte şi, în acelaşi timp, ansamblul de convingeri, obiective şi semnificaţii ale literaturii ce există astăzi şi „se face” în limba română.

Acesta va fi, deci, şi un „document de epocă” – unde vor fi incluşi autori români „de petutindeni”, din toate generaţiile literare şi cu toate orientările eseistice. „Mărturisirea de credinţă literară” se încadrează în seria „depoziţiilor colective” iniţiate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România, deschisă cu monumentalul volum „Cuvinte pentru urmaşi”. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român”, apărut în septembrie 2005, continuat cu volumul 2, apărut în 2007.

O „nouă geografie literară”, – „tezaurizând materialul unei biblioteci de idei despre creaţie, adeziuni morale strânse după alte criterii decât cele obişnuite, o muncă titanică concretizată în dovezi de perspective intelectuale – care ar fi slujit în orice caz – mărturiseşte însuşi autorul – radiografiei de epocă preconizată.

Depăşind simetriile formale, suportul de hârtie, peliculă, bandă etc. şi, prin aceasta, lărgindu-şi, incomensurabil, aria de răspândire în chip virtual, ajungând la toţi utilizatorii de Internet interesaţi de acest segment cultural, cu o forţă de penetraţie a Cuvântului ce transgresează limitele spaţiale şi temporale, ca să nu mai vorbim şi de costurile de editare şi de numărul, practic nelimitat de exemplare ce pot ajunge în faţa ochilor cititorilor de pretutindeni – volumul, poate fi considerat o izbândă a spiritului uman, o adevărată comoară de spiritualitate, un rotund armonios numit SUFLETUL ROMÂN.

Simfonia sufletului religios care se dezvăluie într-o suită de partituri, cu o orchestraţie amplă şi viguroasă, instrumentişti, solişti şi dirijor pe măsură, învăluie spiritele într-o atmosferă caldă, benefică adevăratei creaţii şi conferă, oricărei minţi deschise spre cercetare, confort şi binefacere sufletească.

Cartea vine într-un timp când, într-adevăr, era nevoie de asemenea „mărturisiri” şi, aşa cum subliniază însuşi autorul, deşi n-a avut ecoul scontat şi rezonanţă în rândul scriitorimii române, în pofida epistolierului întreţinut cu insistenţă, apelurilor repetate şi a clarificărilor de metodă, pe care Acest neobosit cărturar universal le-a făcut în mod susţinut, timp de doi ani de la apariţia primului volum „Cuvinte pntru urmaşi. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român”.

Autorul remarcă, printre altele, cu un sentiment amar, atitudinea puţin şocantă şi strania indiferenţă a scriitorilor solicitaţi şi pune această situaţie pe baza „absenţei curiozităţii epistemice minimale”, atitudine, mai curând defensivă şi egocentrică a unui număr considerabil de scriitori. Cu toate aceste impedimente, Artur Silvestri spune: „Avem în faţa ochilor acum un volum articulat convingător”. (…) ”Depoziţiile sunt diferite atât în stil cât şi în substanţă sufletească” oglindind „clipa de bilanţ”, fiind posibil astfel a se vedea uimitor de multe căi de a vorbi despre mizele esenţiale, de la „autobiografia seacă” şi până la gândurile de un lirism elegiac însemnate în maniera fragmentului de creaţie.”

Diversitate şi policromie sunt rezultatul atâtor mărturii, „o colecţie de sunete cu timbru felurit urcând în octave sau risipindu-se în tremolo pentru a cădea în câte un largo impresionant. (…)

Privite „din perspectiva clipei”, toate acestea alcătuiesc „o nouă geografie literară”, unde trebuie să încapă toate valorile, toate energiile şi toate formele de relief actuale şi posibile în viitor”, cu o generrozitate demnă de marile idealuri.

Această formulă, – spune Domnia sa – traduce însăşi naturaleţea actului de a scrie şi, până la urmă, esenţa lui de creaţie ce fructifică straturi care sunt consubstanţiale cu „râul” şi „ramul”, arătând că omul nu-i decât o alcătuire între cele uimitor de multe lăsate pe Pământ de Cel vechi de zile.”

„Şi – îşi încheie cuvântul de început Dr. Artur Silvestri – aici, ca şi în multe alte documente ce nu ies din poruncile clipei trecătoare, va trebui văzut, „dreptul la mărturisire”, indiferent de cât se preţuieşte o creaţie în regimul clipei nedefinite astăzi ori în nădejdile ce se pun în ziua de mâine. Căci perspectiva întregului posibil convoacă voci multe, acordându-le timbru, altitudine şi cuprindere în înălţări şi scăderi spre a le unifica în felul unei corale unde greutatea stă în diversitatea uimitoare a fructelor fără număr, unde se reflectă enigma impenetrabilă a Creaţiei din orele dintâi.” (Mărturisire dată în 24 iunie 2008 – Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Drăgaica).

Văzută, nu cu ochi critic, pentru că nu ar servi la nimic, dimpotrivă, ci în ansamblu, ca un rotund ideatic, această panoramare a ideii despre profesiunea de credinţă literară a scriitorilor, s-ar înfăţişa astfel:

Seria de mărturisiri debutează cu Doamna Elena Buică, scriitoare din Canada prozatoare, eseistă, cu o impresionantă operă de memorialist etnografic care face câteva mărturisiri „Despre scrierile mele”.

„Am început să scriu – spune ea – intrând pe poarta amurgului vieţii; publicaţia „Observatorul” din Toronto mi-a oferit cu generozitate spaţiul pentru o rubrică permanentă. Astfel, mi-am deschis sufletul şi lumea poate să umble slobodă prin el.”

De fapt, ce altceva este opera scriitorului decât oferirea de sine pentru cititor şi împărtăşirea celor mai intime gânduri şi sentimente?

Iată ce frumoasă şi sinceră mărturisire:

Scriu ca să nu fiu singură, din nevoia de iubire, să mă leg de lume, să-mi prelungesc prezenţa printre oamenii din viitor, o fragilă mărture că am existat. Prin scris mi se pare mai largă dimensiunea interioară. Scriu pentru o frumoasă comunicare cu semenii şi pentru că mi s-a părut singura cale care duce la lumină.”

Pentru ca imediat, cu spirit ludic, scriitoarea să spună: „Dar scriu şi pentru faptul că pe creier este un punct al scrisului, care are un fel de mâncărime şi trebuie să ajung acolo cu scăpăriciul.”

Şi cât de simplu şi adevărat îşi formulează articolele de Crez literar această scriitoare: „Scriu având în minte prietenii cărora mă adresez, dar şi cititorilor care au răbdarea să se aplece asupra scrisului meu şi pe care îi socotesc tot prietenii mei, chiar şi atunci când au puncte de vedere diferite de ale mele, căci, într-un anume fel, şi ei mă stârnesc pe mine tot timpul. Nu este bucurie dacă nu o împărtăşeşti cu cei cărora te-ai adresat. Numai atunci este deplina ei finalizare, când autorul colaborează lăuntric şi intim, într-un discurs interior cu cititorul.

Îi am în vedere chiar şi pe acei prieteni care s-au înălţat în lumea seninului deplin, fiindcă şi cu ei pot comunica într-un anume fel. Nu există nici o oprelişte a gândului care se înalţă până la ei şi gândurile trimise lor se întorc la mine cu un răspuns, ca un ecou, conform firii lor pământene de odinioară. Cuvintele sunt pentru mine un fel de scară pe care pot urca oricât de sus, sau în viitor, pot coborî până în adâncuri, chiar şi la acelea ale sufletului nostru.”

Şi conclude: „Din tot ceea ce am scris până acum, cât va rămâne şi cât va fi o atingere de suflet, va decide timpul.”

Într-adevăr în faţa Timpului, omul e neputincios. Nu s-a găsit încă cineva să-l supună, în afară de Dumnezeu. El ne tutelează şi, chiar dacă avem uneori impresia că-l amăgim, el îşi vede de treaba lui, înainte. De urma ta depinde să-l prelungeşti sau să-l micşorezi şi să-l nimiceşti, o dată cu tine.

Ion Măldărescu, eseist, cercetător din categoria „localismului creator, jurnalist, cineast, promotor cultural regional – aflăm din Nota despre autori de la finele cărţii. Redactor al revistei de cultură Povestea vorbei din Râmnicul Vâlcea, consideră „Provincia, rezervaţie a bunei cuviinţe”.

Într-un moment de har din faptul serii, Ion Măldărescu face mărturisiri despre Râmnicul unde a văzut lumina zilei, despre copilăria sa, o evocare plină de farmec şi nostalgie a unui timp apus, şi regăsit doar în fotografiile decolorate, sepia, în care te privesc nedmeriţi, ochi străini de casă, de copii şi de lume.

Distinsa Cleopatra Lorinţiu, poetă, prozatoare, jurnalistă, diplomat, autor cu o excepţională forţă de creaţie, cum e prezentată în Nota de final de către Artur Silvestri, îşi formulează depoziţia în stilul său epico-liric, pornind de la cuvintele memorabile ale lui T,S. Eliot care fac referire la alegerile scriitorului, care la mijlocul vieţii are de făcut trei alegeri posibile: „să nu mai scrie deloc, să se repete, cu, poate, tot mai multă virtuozitate sau, printr-un efort al gândirii, să se adapteze acestei vârste de mijloc şi să afle alt mod de a lucra” (T.S.Eliot).

Sub tutela acestei fraze, Cleopatra Lorinţiu, analizând posibilităţile, alege riscul, adică alt mod de a-şi manifesta artistic trăirile spirituale, un alt nivel de percepţie şi, fără doar şi poate, de rezonanţă posibilă, aşa cum s-a dovedit, în sufletele cititorilor.

O mărturisire interesantă încă din titlu, oferă şi Rodica Elena Lupu, editor, poetă, romancieră. Mărturia sa se intitulează: „Misiunea celui ce scrie este de a topi într-o singură formă cântecele acestor trei glasuri care conţin o triplă povaţă, căci prima se adresează inimii, a doua sufletului şi a treia spiritului.”

Aproape că nu mai e de adăugat nimic, căci ea a cuprins în această frază esenţa scrisului şi menirea lui.

Autoarea face o pledoarie pentru om, această minunată creatură a naturii, a universului, „zidire de umbre şi lumini” (…), „fiinţa cea mai înzestrată din lume, permanent în căutare de frumuseţe şi autodepăşire”.

Apariţia cărţii în viaţa omului a schimbat ceva din istoria speciei – spune Rodica Elena Lupu. „Orice pagină de acest fel este o seducţie la distanţă, o erotică a depărtării.”

Şi mai punctează R.E.Lupu: „Cele trei aspecte ale unui scriitor adevărat sunt: umanitatea, natura, adevăratul realism. (…) Cine scriitor spune, spune istoric şi filozof în acelaşi timp. Un scriitor adevărat trebuie să întruchipeze suma ideilor timpului său.” Idee notabilă!

Şi altele, la fel de luat în seamă: „Adevăratul mânuitor al cuvântului simte că-n poporul român este izvorul poeziei şi că punctul de plecare pentru dezvoltarea noastră literară nu sunt nici Homer, nici Horaţiu, nici Shakeaspeare, nici Voltaire, nici Goethe, ci literatura noastră populară.

Numai de aici putem să cunoaştem vederile şi gustul poporului, numai prin ea ne vom deprinde a simţi şi a gândi româneşte”.

Şi încheie cu o frază absolut încântătoare prin simplitatea şi supleţea ei; „cartea înseamnă libertate”.

George Şeitan, etnolog, prozator, istoric, cu studii de dacologie – îşi formulează crezul literar intitulat „Despre legea strămoşească”, mărturisind că scrie: „în primul rând pentru toţi cei ce-şi revendică o ascendenţă getică şi dorind să afle mai multe despre strămoşii lor, îmi vor citi cărţile ori studiile risipite prin reviste”.

Apoi spune: „Scriu pentru mediile academice şi universitare, dar şi pentru amatorii pasionaţi de dacologie. De aceea lucrările mele se adresează în primul rând inimii şi după aceea capului.

G. Şeitan e de părere că există o carte care „va învia” în viitor şi aceea este: „Zamolxis în cântecul bătrânesc” – şi alte studii despre religia getică.

Iar la întrebarea, pusă mai mult sieşi, „Cine sunt eu?” are un răspuns pe măsura seriozităţii şi a harului său: „Cine sunt eu, de unde vin şi unde mă duc? Rapsodul get ar fi răspuns astfel: „Mă-nchină-l cu cântecul/ ca lupul cu urletul/ Şi codrul cu freamătul.” La dimensiuni cosmice, o viaţă de om durează cât un urlet ori cât un freamăt. Însă dacă vei conştientiza că aparţii trupului biologic şi spiritual al unui neam, atunci viaţa ta se întinde înainteţi după ce urletul sau freamătul se stinge în noapte. Aparţin biologic şi spiritual neamului get, ştiu bine de unde vin. Mă duc, mai departe, pe uitatele poteci străbune…”

Frumos florilegiu, frumos corolar al credinţei. Cine citeşte rândurile de faţă, ar putea spune, pe bună dreptate, că mi-am propus să rescriu cartea Domnului Artur Silvestri. De fapt este o invitaţie, o chemare-n răspântii de a o parcurge şi, fiindcă întâlesc atâtea idei interesante, nu pot să nu le consemnez.

Mărturisiri de suflet” – face şi Marin Toma, prozator, poet, cercetător de „istorie locală”, promotor cultural ( prin revista Dor de Dor). Iată ce ne spune, după o succintă biografie lirică, fixându-şi obiectivul scrisului: „Pentru că totdeauna mi-am pus întrebarea: Ce-ar fi mai Divin decât…? ”Pentru noi: Să nu uităm niciodată istoricul locurilor unde ne-au fixat străbunii străbunilor, (…) să-l lase în Altarul luminii, cât va fi neamul acesta.” Apoi: „Pentru voi, urmaşilor”. Marin Toma încheie rostind cu convingere Crezul său „Pentru că toată viaţa scriitorul nu are altceva de făcut decât să mărturisească adevărul, dacă se poate.”

Angela-Monica Juncan, eseist, exeget, publicist, specialist în biblioteconomie, sub pretexul mărturisirii face o evocare adorabilă care portă numele celor doi bunici Tuca, prilej cu care îşi aminteşte de vârsta ingenuă. Apoi spune: „Am înţeles că acolo (în text! – n.n.) în sensul prim (sau ultim?) al cuvintelor, eu regăsesc, de fapt, sufletul ca element. Sufletul unic al bunicilor mei. În fundaţia a tot ce scriu bate inima lui Tuca. De ce i-am numit pe amândoi la fel ( Tuca nu e numele real al niciunuia dintre ei), pot realiza în sfârşit.

Aşa de diferiţi în aparenţă, inima lor era la fel.”

Ionuţ Caragea (Canada) – supranumit „Poetul născut pe Google”, poet, eseist, prezenţă remarcabilă în literatura românilor din Canada, – consideră că „Poetul e Donator universal” şi face o declaraţie cel puţin îndrăzneaţă dar nu lipsită de farmec:

Şi luând exemplul lui Iisus, cel care şi-a dat sufletul pe altarul dintre cer şi pământ, lăsând sângele său să spele păcatele umanităţii, am decis să-mi asum rolul de donator universal de cuvinte, iubiri, trăiri şi visuri, în speranţa că pot schimba ceva în lumea asta prin pilda propriei mele vieţi.”

„Eu nu vin cu o reţetă – spune Ionuţ Caragea – eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia” (…) Iubirea nu-mi place când dă şi când cere…Sunt un extremist al iubirii. Acum stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viaţă.”

„Gânduri de nescriitor” – ne oferă distinsul prof. Nicolae N. Tomoniu, jurnalist, istoric, în linia „regionalismului creator” – aşa cum îl prezintă Artur Silvestri. Cu o vervă şi cu un umor neaoş, specific românesc, Dl. N.N. Tomoniu aduce, pe tapet, starea la zi, destul de precară a mass-mediei. Domnia sa are, pe lângă altele, un motiv temeinic de a scrie, după cum mărturiseşte: „Populismul politic îşi pune tot mai mult amprenta pe populismul scriitoricesc.”

Cu îndreptăţit temei, Nicolae N. Tomoniu se întreabă, spre apărarea breslei, spre finalul mărturisirii: „Unde ne sunt scriitorii? Unii abia apar, pentru că puţini îi caută; iar alţii sunt acolo, în prima linie a atacurilor populiste!”

Adrian Lesenciuc, poet, critic literar de şcoală hermeneutică în linia românească a lui Al. Brumaru, cercetător dacolog; promotor de poezie vizuală şi teoretician al „literaturii verbo-iconice” – oferă o mărturisire intitulată stănescian: „Necuvintele” din care spicuim: (…) „Contextul m-a făcut să înţeleg, peste ani, că nu trebuie să mă încred doar în cuvinte, ci şi în ceea ce aduc ele dintr-o zonă interzisă percepţiei prime, în tăcerea ce se conturează în jurul fiecăruia. Am decoperit literatura ca purtătoare de potenţial indicibil şi dragostea ca generatoare de trăiri, de pasiune, dincolo de puterea de acoperire a unor convenţii reprezentaţionale. Eu aveam o lumea întreagă în afara cuvintelor şi mă simţeam obligat să o pot construi, cărămidă cu cărămidă, întru întâmpinarea celorlalţi. N-am conştientizat, însă, până mai deunăzi, de ce scriu – simţeam doar că sunt un medium, în contact cu o altă lume, care transmite prin puterea cuvintelor inenarabilul necuvintelor însele.”

Foarte interesantă viziune asupra limbii, „ca sumă de potenţialităţi activate în actul vorbirii sau în scris prin unităţi lingvistice specifice, limba literară este cea care aduce în plus „intenţia narării limbii lipsite de semnificat.”

„Dicţiunea este paradoxală, negările logicii sau/ sau se succed, sensul e deformat, lanţul semnificării devine elastic iar lumea autorului, lumea din afara cuvintelor, „impresionează” cititorul, îl încarcă de energie. Spaţiul tragic îşi extinde tentaculele într-o zonă confuză, între viaţă şi moarte. Din acea zonă vine marea literatură. Suspendarea semnificanţilor este simultană suspendării fiinţei; din această extradimensiune, din tăcerea sensurilor lipsite de semnificat s-a născut singura carte a omenirii în care fiecare dintre noi scriem.”

Iată o viziune extrem de originală asupra creaţiei scriitoriceşti. Şi mai mărturiseşte: „Trăiesc miracolul propriei existenţe cu urechea lipită de mit, să aud vibraţiile spaţiului tragic, la îndumnezeirea prin artă.”

Excelent mod de abordare a acestei tematici.

Dumitru Buhai – scriitor creştin, teolog, profesor şi eseist român din SUA, o voce rară ce ilustreahză o direcţie „devoţionistă” creştină, prin opera sa.(Artur Silvestri).

Am înţeles că fără jerftă nu pot să ajung la Lumină”.

Este şi părerea mea personală, cu voia Domniei sale.

Iată ce frumos mărturiseşte: ”Sunt încredinţat că Duhul lui Dumnezeu mi-a atins buzele, inima şi mintea, îndemnându-mă să pun cuvintele în mişcare, într-o aventură spirituală ce-mi dă bucuria ritmului şi muzica infinitului! Ceva, în sufletul meu, îmi spune mereu că Dumnezeu mi-a luat voinţa, sensibilitatea spirituală şi capacităţile intelectuale în grija Sa, ca să mă purifice de tot ce e străin Cerului: de zgura egoismului, de frică şi de necredinţă. Cred că am înţeles taina divină, mi-au îzvorât din inimă valuri de poezie şi proză, de fericire şi bucurie…Şi am văzut Lumina în Curcubeul divin!”

Iată inserată aici o adevărată profesiune de credinţă, în spiritul tematicii cărţii, „Scrisul ca religie la români”, dată de Dumitru Buhai, cel care se socoteşte „poetul sufletului”.

„Aş dori – mai spune Dumitru Buhai – ca tot ce scriu în versri sau în proză, să fie o fereastră deschisă către eternitate şi reîntoarcere la Adevărul lăsat de Dumnezeu; şi la o viaţă curată şi sfântă.

Poeziile şi proza mea sunt o chemare la speranţă şi la credinţa în mai bine; şi la posibilitatea recuperării din lumea de tină, prin atingerea idealului de lumină, în fericirea eternă cu Dumnezeu”.

Şi Ştefan Doru Dăncuş – poet şi eseist, dă mărturie despre sine, aşa cum îl văd ceilalţi oameni, dar şi despre „Celălalt Dăncuş” – „care îşi trăieşte timpul după alte repere sau poate se află chiar în afara timpului.”

Şi ca răspuns la frământările şi meditaţiile nocturne despre rolul scrisului, Ş.D. Dăncuş spune: „Poate cărţile mele sunt răspunsul la unica întrebare pe care El o pune pentru cei nemulţumiţi de realitatea imediată.”

Loredana Cristea, tânără poetă, eseistă, ce propune un lirism „cotidienist”, de atitudine, aşa cum o prezintă Artur Silvestri, declară cu nonşalanţă: „Iată de ce scriu poezie despre România în anul de graţie 2007, când a spune că „sunt român” este considerat drept o ruşine!”

„Am publicat cartea „Româncă, marcă înregistrată” la 17 ani şi mi-o voi asuma până în clipa morţii mele. Dacă sunt acuzată de patetism răspund: da! Sunt patetică, duioasă, nebună, miloasă, furioasă… pentru că în sângele meu zac mii de ani de neaplecare.”

Sunt un scriitor angajat în teme transcendentale” – declară Octavian Sărbătoare (Australia), eseist în tematica de istoria culturii, specializat în „indianistică”.

Pentru că, declară el, încă din tinereţe m-a fascinat misterul. Sub înrâurirea scrierilor lui Mircea Eliade, am căutat în India mediul cultural religios care îmi putea oferi răspunsuri la multiplele întrebări pertinente misterelor sacrului.”

Şi chintesenţa actului creaţiei sale: „Scriu pentru că doresc să împărtăşesc unui public avid de dorinţa cunoaşterii manifestării sacrului, experienţa Indiei în timpul celor nouă ani în care am vitizat ţara misterelor – de şase ori.”

Mariana Eftimie Kabbont – poetă neoromantică, mărturiseşte crezul său poetic: ”Privind cu ochii sufletului, destinul pare a fi o carte ale cărei pagini sunt răsfoite de tot ceea ce mă înconjoară: pământ, nori, cer, soare, anotimpuri grăbite… O carte, în care fiecare clipă trecută e un simplu punct, fiecare vis – o virgulă. Virgula dintre spaţiu şi timp. Singurul semn de întrebare rămâne ziua de mâine.”

Şi mai spune: „Viaţa e ca o poezie. Poate fi citită de oricine, dar nu oricine o poate scrie.”

Distinsul cărturar, prof. Adrian Botez, „poet, critic literar, eseist, îndeptat ulterior către o cultură indigenistă” (Artur Silvestri) – şi neobosit cronicar în toate revistele online, îşi formulează cu minuţie crezul artistic sub „semnul Mioriţei” şi al lui Eminescu, aceste două repere sacre care i-au marcat existenţa.

Şi cât de frumos spune Domnia sa: „Consider ca orice scriitor normal, că orice aş scrie, se transformă automat în Ţara Mea. De fapt – în Patria mea. Probabil că şi România, ca şi celelalte ţări este/există în forma şi în măsura scrisului scriitorilor săi.”

Şi argumentează această afirmaţie: „Patria mea este a tuturor celor cu care sunt frate întru Spirit!” Şi Primul meu Frate întru Spirit – Fratele meu cel Mare – este, firesc, Eminescu.”

În sprijinul afirmaţiei „Mioriţa” şi Eminescu nu au fost alese, ci ne-au ales, ni s-au revelat, Adrian Botez spune: alegerea are eternitate”. Dacă pierdem alegerea, pierdem Revelaţia, îl pierdem pe Dumnezeu Adevărul, ne pierdem pe noi, şi nu întru recuperare, ci întru neant.”

Şi, una din ideile Domniei sale foarte originale şi pline de miez: „Cei iniţiaţi-întru-Eminescu, îşi sacrifică ratarea-fiinţare neîmplinită, devenind devoţi-sacerdoţi ai lui Eminescu, dizolvându-se (transgresând) în starea de Eminescu. [Eminescu este marele mister, în sensul de ritual sacru, al românilor]”.

Admirabil crez, pe care, atât de puţini, astăzi îl recunosc, necum să şi-l mai asume!

„Lucrurile cu adevărat esenţiale sunt lucrurile simple” – declară Doina Drăguţ, poetă, eseist, editor. „Consider că opera de artă şi opera literară (cei hărăziţi pot spune astfel), nu sunt altceva decât exteriorizarea însăşi a artistului/ scriitorului. Sunt formule lăuntrice care se înfăptuiesc mai întâi în interior şi care apoi izbucnesc cu toată forţa în afară.”

Radu Botis – poet de orientare creştină, e de părere că: „Îndreptându-ne astfel către acest liman de bucurie, întunericul din noi se va transflorma în lumină prin El Mântuitorul cel Preamilostiv – Lumina Lumii”.

O adevărată profesiune de credinţă creştină.

Eugen Dorcescu, eseist, critic şi istoric literar, poet, prozator, personalitate constituită estetic în universul cărturăresc, prezent în paginile tuturor revistelor online ARP – îşi formulează o „Scurtă profesiune de credinţă” – cu întrebarea: „Ce înseamnă acasă?”

„În calitatea mea de entitate spirituală acasă înseamnă Împărăţia, precum şi, pe durata vieţii pământeşti, Cartea din care am aflat că Împărăţia există.” Dar şi un răspuns de natură estetică şi existenţială:Acasă sunt scrierile mele, acasă este, mai cu seamaă poezia mea, dată fiind capacitatea textului artistic, în genere, de a exprima atât fiinţa în sine, cât şi fiinţa în act.”

Iulian Boldea, critic şi istoric literar – oferă „Exerciţii de sinceritate” privind textul, realitatea, conştiinţa critică.

Începând cu Poezia, precizează „Statutul şi statura lirismului” care ar trebui, după părerea Domniei sale „să se situeze deasupra conjuncturilor şi efemerităţlor fenomenalităţii”.

Apoi precizează că „între a scrie şi a fi – pentru un autor autentic, nu ar trebui să existe un hiat, o distanţă considerabilă. Pentru că orice scriitor ce îşi merită numele şi profesia, se implică în ceea ce scrie cu toată fiinţa sa, îşi asumă în chip tragic adevărurile, în cel mai deplin exerciţiu al lucidităţii şi sincerităţii.”

Şi „Adevăratul scriitor este acela care depune mărturie, prin ceea ce scrie şi gândeşte, despre propria existenţă, despre lumea prin care a trecut, despre istoria care îl conţine şi pe care o trăieşte. Scrisul se transformă astfel din exerciţiu gratuit, cu virtuţi ludice, în depoziţie, în confesiune netrucată, în jertfă de sine.”

Personal, subscriu acestei idei generoase, întrutotul.

Apoi clarifică raporturile multiple, resorturile comune, relaţii de comuniune dintre Cuvânt şi imagine: „Cuvântul este formă sonoră sau grafică, dar, în acelaşi timp, încorporează semantic imagini ale lumii, forme, contururi, culori.”

După ce îşi expune părerea despre Valoare şi nonvaloare, Iulian Bodea încheie cu o reflecţie despre Actul critic.

„Îmi las pana să scrie aşa cum simt, aşa cum Cel de sus mă învredniceşte” – spune Mariana Gurza, mărturisind că singura carte pe care în copilărie o avea pe noptieră era Cartea Universală.

Ştefan Dumitrescu – îşi formulează şi el crezul literar aflat sub semnul Pedagogiei, – mărturisind că: „De ani de zile lucrez la o carte de Pedagogie, pe care am intitulat-o: „Noua Pedagogie a secolului XX”.

După ce face un scurt periplu în universul copilăriei proprii şi în jurul cărţilor care l-au marcat, evocă personalităţi literare din anii 1970 – când a debutat ca poet. După care, îşi aminteşte de concursul iniţiat de revista Expres Magazin: „Cine scrie romanul „Delirul” vol.II – continuare la volumul I de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris acesta”, – Ştefan Dumitrescu a scris continuarea „inspirat de spiritul lui Marin Preda din cealaltă dimensiune” – după cum mărturiseşte.

Prozatorul îşi povesteşte încercările la care a fost supus fiind trmis la Tulcea, „În Siberia culturii române”, relatând fapte din biografia sa misterioasă, profundă şi considerată damnată.

Ilinca Nathanael, poetă, prozatoare, pictoriţă, reprezintă, cum spune Artur Silvestri „un post bizantinism în pictură şi un neo-romantism în creştinism decorativ în lirică, încheind în acelaşi ton. „O poezie frumoasă este aceea care mă face să zâmbesc.”

Şi Mihaela Stinga, prozatoare româncă din Germania, mărturiseşte în aceeaşi tonalitate joasă, intimă, confesivă: „Eu sunt cea care ascultă povestea şi o aşterne pe hârtie”.

Îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii! Iubiţi-vă creştin!” – îl adresează Radu Mihai Crişan, istoric literar, eminescolog, autor de antologii comentate de texte eeminesciene. Cărţile scrise le numeşte „străduinţe investigative”. Iată ce spune: „Românitatea şi Dumnezeu. Acestea două cred eu că lipsesc mai cu seamă. Dar, atenţie! Nespusă atenţie! Nu în cultura Română. Unde-au fost, sunt şi vor rămâne sacre icoane. De-a pururi. Ci în cultura din România. Sau şi mai exact spus, în cultura oficială din România.”

Un mic eseu despre „Neputinţa scrisului” aduce Dan Tanislav: „Scrisul, dacă ţi-e necesar, trebuie să reprezinte un fel de forţă a ta, o putere pe care trebuie să ştii s-o stăpâneşti.”

„Poezia e vie dacă o trăieşti”- spune şi Ben Todică, prozator experimentalist în linia impusă de „noul roman francez”.

„Cred că poetul este instrumentul prin care poezia este scrisă, pentru că nu tot versul este poezie. Cred că poetul este mijlocul prin care poezia devine poem, şi cu cât este mai departe poetul, cu atât mai adânc este dorul de ţară. Nimeni nu poate controla această forţă. Ea este un fel de har înzestrat şi vine inspirată dintr-o profundă sursă divină.”

Mihai Merticaru, poet, eseist, autor de reflecţii morale, spune: „Scriu ca să desfiinţez un pustiu”.

Cu un umor fin, M. Merticaru spune: „luat de alte valuri, se înţelege că n-am avut prilejul să-mi văd numele gravat pe o fântână ( ca şi cel al bunicului său – n.n.) dar, de pare că soarta m-a planificat totuşi să-l gravez pe ghizdelele unei altfel de fântâni: coperţile cărţii de poezie.”

Mărturisirea sa de credinţă este prinsă într-un volum de aforisme, nepublicat încă, din care reţinem două: „Adevăratul poet este visat de cuvinte”; „Inexprimabilul nu se poate exprima decât prin poezie.”

Prozatorul Marian Drumur trece în revistă propria sa biografie, mărturisind că a migălit peste trei decenii la alcătuirea romanului: „Soldatule, mergi îndărăt”, carte care-l reprezintă.

Victor Martin, eseist, prozator, romancier de science fiction – explică sintagma „Desfiinţare prin suprafiinţare” – care, spune el – este metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv.”

Şi făcând o disertaţie despre intelectuali, Victor Martin spune: „Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult printre cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine.(…)

Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.” (…) Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.”

Octavian Mihăescu, scriitor de limbă română şi germană, promotor cultural, gânditor creştin, editor de publicaţii social-politice şi culturale, stabilit în Germania, declară: „Scriu pentru a exprima protestul”.

Şi: „Mă obsedează faptul că astăzi cuvântul nu mai are putere, ci ţipete, o situaţie specifică fenomenului dinaintea morţii, coma.”

Aurel Anghel – declară: „Prin tot ce a scris a dovedit că sunt abia în apropierea căii.”

Şi mai spune: „Bucuria de a scrie pentru copii este unul din darurile pe care le-am primit prin credinţă.”

Şi Mihai Târnăveanu, poet, autor de studii şi monografii locale, vorbeşte despre „Arderile crezului meu” în mărturisirea sa, subintitulată „Schit luminos”. Mărturia sa este constituită dintr-o serie de întrebări la care caută răspuns.

Dumitru Andrei, poet de înrâurire post-simbolistă, bacovian şi arghehzian, ne comunică „O cale prin care putem ajunge mai aproape de Dumnezeu.”

În 4 de ani de literatură „de sertar” a acumulat o bogată colecţie de poezii, cugetări, eseuri, proză scurtă. Şi încheie mărturisirea „cu încrederea în oamenii care acum, ca şi în viitor, vor avea luciditatea şi puterea să sprijine literatura, pentru că, în credinţa mea, ea rămâne „o cale prin care putem ajunge mai aproape de Dumnezeu.”

Aurel Pop, poet, critic literar, declară pur şi simplu: „Întrucât scrisul mi-a creat suferinţă, acesta-i motivul major pentru care am scris, scriu şi voi scrie.”

„Scriu pentru „aproapele meu”, fără să „mărturisesc strâmb”, fără să-i „poftesc muierea” şi fără să-i „poftesc nici un lucru” în schimb.

Poetul Florin Ţupu mărturiseşte: „Scrisul e cel mai frumos chin, chin pentru că doreşte exprimarea a ceea ce nu se poate exprima, frumos pentru că reuşeşte totuşi să redea cât de cât forţa inexprimabilului.

Ce frumos şi ce poetic crez mărturiseşte Florin Ţupu!

Filozofez tocmai pentru a renuţa la filosofie. Renunţ la filozofie pentru a renunţa, de fapt, la mine însumi. Când iubesc nu renunţ la iubire, ci renunţ la mine însumi pentru a fi tu. Dăruiesc în celălalt ceea ce iubirea dăruieşte în mine.”

E un alt fel de a spune precum Nichita Stănescu: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum eşti tu sunt eu/ un fel de tu /pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu”.

Florin Ţupu, ca orice poet are şi un vis: „Visul vieţii mele: să trăiesc din scris.”

Distinsul om de cultură Constantin Frosin, scriitor român şi francez, traducător notoriu, de marcă, ilustrând „modelul francofon” – are o mărturisire foarte inedită: „Mărturisim că, pentru noi, Constantin Frosin, literatura este o cale, un mijloc, iar nu un scop în sine”.

Pentru Constantin Frosin literatura este „o tehnică pusă în slujba Traducerii considerată Artă Adevărată. Arta care este suma acestor tehnici şi ceva în plus: talentul fiecăruia şi o fărâmă, o scânteie de geniu… ori de nebunie…cine ştie!”

Şi încheie – în chip admirabil – cu aceste cuvinte: „Probarea ataşamentului nostru la valorile culturale, artistice şi spirituale ale Europei, în primul rând, ne poate aduce mai uşor, dar mai trainic şi mai eficient, acea benevolentiae de care România are nevoie în acest moment.

Dan Brudaşcu, scriitor, jurnalist, profesor universitar, om politic, redactor şef şi fondator al revistei de literatură, cultură şi artă „Cetatea culturală” – îşi face o autobiografie literară, menţionând că traducerile, în special cele de poezie, constituie o parte însemnată a scrisului său.

Scrisul – spune Dan Brudaşcu – dacă este cu har, dar şi cu multă muncă, contribuie la progresul cunoaşterii, lărgeşte orizontul spiritual al cititorilor.”

„A fi scriitor/scriitoare este o onoare, o mare onoare, pentru care nici un sacrificiu nu mi se pare prea mare, spune Ecaterina Chifu-Speranţa. „Creatorul de literatură este un ales, el, dacă pune suflet în ceea ce scrie, mult suflet, acea scânteie divină ce-l face unic, va crea o operă durabilă.(…) Nevoia de a scrie este un imbold copleşitor la mulţi creatori de literatură. (…) Bucuria creaţiei , este unică, indescriptibilă iar satisfacţia scriitorului este şi mai mare, dacă este dublată de bucuria lecturii, de conştiinţa că scrierea sa aduce o stare de fericire în inima şi mintea cititorului.”

Ecaterina Chifu-Speranţa face aceste mărturisiri că scriitorul are o „misiune de credinţă”; „Nu sunt adepta „artei pentru artă”, nici a „artei cu tendinţă”, ci a artei pusă în slujba celor mulţi, a artei care poate înălţa spiritual un popor, oferindu-i şansa de a se educa prin creaţia literară.”

Şi. „Înălţarea spirituală a neamului meu prin credinţă şi cultură este cea mai nobilă misiune pe care aş dori să mi-o asum.”

Iată ce frumoasă „misie” are cultura!

Petre Bucinschi, poet, eseist, prozator, oferă o declaraţie tulburătoare: „Când linia, forma, culoarea, mi-au fost suprimate vizual, s-a dezvoltat cel de-al treilea ochi interior, dându-mi o paletă liberă în domeniul creaţiei, îndeosebi a celei literare.”

Claudiu Mihai Coman, tânăr eseist şi poet, animator cultural, declară, la rândul său că: „Poeţii, scriitorii, artiştii în general, sunt oameni ai iubirii.”

Şi încheie: „Crezul meu este acesta: cei aşezaţi sub flamurile albe ale literaturii, sfidând timpul şi ticăloşia trecerii sale” – sunt hărăziţi de Dumnezeu să facă voia Sa, simt nevoia de adevăr şi recunoştinţă pe care o transformă într-o datorie faţă de neam şi limbă.”

Frumos crez de tânăr scriitor!

Adrian Munteanu, poet, eseist, afirmat plenar prin volumele de „sonete” ce impun o voce originală şi un program poetic insolit – aşa cum îl prerzintă Artur Silvestri, şi-a propus să scoată câte un volum de sonete în fiecare an. „Sonetul mi s-a părut legat de structura mea interioară”.

„Sonetele clasice şi experimentale – prin care Adrian Munteanu se dovedeşte dedicat acestei „subspecii de fineţuri lexicale”, „sunt un flux continuu al trăirilor mele dureroase, înspăimântate, din ultima vreme şi o posibilitate oferită celor ce citesc de a interveni cu propria frazare şi cadenţă.”

Printre proiectele sale se află şi o carte a sonetelor dedicate psalmilor. „Va fi o integrală a psalmilor biblici, pentru prima oară realizată la noi în materie de sonet.”

Credo-ul lui Ioan Dan Bălan este rezumat astfel: „Scriu, totodată gândind-mă cu maximă responsabilitate la destinaţia scrierilor mele, chiar la cititorii mei. Prin ceea ce fac, îmbogăţesc sufletul naţional românesc.”

Maria-Eugenia Olaru, poetă şi prozatoare, sociolog, îndreptată recent către „arta digitală” – este dedicată , după propria mărturisire „Cuvântului, cuvântul care ne zideşte”. Ea doreşte să înalţe o lume, cuvânt cu cuvânt. „O lume nu oricum, ci o lume întru zidire şi iubire de celălalt.” „Şi oare zidirea aceasta dacă se numeşte Iubire nu te ridică cu gândul la Dumnezeu?” se întreabă Maria-Elena Olaru.

Arta digitală este pentru ea o nouă modalitate de exprimare.

Florin Contrea vede „Literatura ca vis, ca împlinire, ca destin”. Şi la întrebarea: „De ce scriu?” răspunde: „Ca să comunic ideile şi sentimentele, ca să scap de povara gândurilor şi ideilor neîmpărtăşite.”

Daniela Voiculescu, poetă, eseistă, în universul unui „originism sincretic” declară că. scrisul pentru ea este: „Nemăsurata iubire, măsura vieţii.”

Cristian Neagu, eseist, poet cu influenţe „păunesciene” declară că scrisul este: „cuminecătura patimii de slovă.” El scrie; „pentru continuitate spirituală”.

Janet Nică, eseist, poet, exponent al curentului „paradoxist” – are o mărturisire sub formă de poem-panseu-tabletă spirituală. Din care cităm: „Acolo, undeva, fruntea sus, sau foarte adânc, oamenii umani devin flori îmbrăţişate prin arome.”

Artele sunt parfumuri care leagă prin dezlegare şi apropie prin distanţă. De aceea, hai să fim parfumuri şi ne vom cunoaşte.”

Foarte reconfortante aceste flori de spirit!

Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei” – mărturiseşte Flora Mărgărit-Stănescu.

Şi Dana Banu mărturiseşte: „Nu mă văd existând decât ca autor”. Şi: „Scrisul e ceea ce mă defineşte ca om”.

Excelent chintesenţializat într-o frază atât de scurtă.

Ioana Stuparu, prozatoare, poetă, eseistă, e încredinţată că „Atunci când scrii, înseamnă că ai pe lume o misiune dată de Dumnezeu şi e păcat să n-o respecţi.”

Cultul „pentru familie” şi „iubirea pătimaşă pentru locurile natale” – aşa cum mărturiseşte, „m-au urmărit pretutindeni”.

„Port în suflet crezul că satul românesc şi ţăranul român reprezintă „Rădăcina Neamului Românesc.”

Valentina Becart, poetă post expresionistă, spune: „Scriu gândindu-mă la „rostul piramidelor”. „Scrierile lui Octavian Paler – sunt pentru sufletul meu un adevărat balsam şi fac „mărturisirea de credinţă” că au devenit „rugăciunea mea de seară”. Şi oferă şi explicaţia din titlu, citându-l pe Octavian Paler: (…)”Rostul piramidelor – nu era să

ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Monica Sumalan, poetă, dă o declaraţie „Fără cuvinte”. O suită de întrebări par să alcătuie depoziţia doamnei Monica Sumalan: „Dar ce oare este un poet? De unde vine el? Ce mări se ascund în sufletul său, ce înălţări sau câte abisuri? (…) Ce eşti tu?” etc. – întrebări adresate mai degrabă sieşi decât unui interlocutor, la care uneori găseşte răspuns, alteori nu.

Pentru ca la final, Monica Sumalan să spună: „Nimeni nu va putea vreodată să mă facă să uit că exist într-o dimensiune care mi-e dragă, care mă ajută să pătrund dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor, în poezia care clipoceşte tainic în fântâna inimii!”

Frumoasă şi adevărată această grăire poetică.

Angela Nache-Mamier (Franţa), poetă post expresionistă, dă o mărturisire despre „Femelismul” – un probabil manifest literar”.

Făcând distincţia între o „femelistă” şi o „feministă”, nu fără oarecare umor de bună calitate, Angela Nache îşi asumă pe deplin arhetipul de Mater Universalis, tigroaica modernă, care trăieşte la 200 de kilometri pe oră, asumă un cotidian (în toate colţurile Planetei) cu aceeaşi abnegaţie şi demnitate.

Şi mai spune Angela Nache: „Viaţa unui creator nu poate fi nici rezumată, nici explicată. Poezia este peste tot şi adevărul orişicui îi aparţine relativ ori derizoriu. Poezia m-a învăţat că este „drum interior”, „în căutare de spiritualitate.”

Prilej cu care poeta face un excurs în propria biografie, de la primele începuturi literare şi aderarea sa la o formă de neo-romantism, o nevoie de a denunţa o anumită violenţă atât de evidentă împotriva femeilor. „Am această hipersensibilitate în neuroni, ea face parte din conştiinţa mea femelistă!”

„Mărturisesc şi asum – spune Angela Nache – căutarea unei originalităţi cu „orice chip” şi foarte bine dacă poate părea uneori „naturală”.

Şi Olga Alexandra Diaconu spune cu hotărâre: „Probabil că sunt considerată demodată, dar eu cred că poezia trebuie să-ţi creeze o stare care să te scoată din banalul cotidianului”. Şi mai mărturiseşte: „Poetul trebuie să asimileze cultura, care, asociată cu propria experienţă de viaţă, să se prefacă apoi în propriul creuzet care este sufletul născător de artă.”

O experienţă absolut tulburătoare dezvăluie Iurie Bojonca (Italia) în mărturisirea sa, foarte emoţionantă pentru că este netrucată. Aidoma lui Jorge Luis Borges – care, binecuvânta faptul orbirii fizice, pentru că astfel descoperise tezaurul literaturii anglo-saxone vechi şi a celei scandinave, ( Jorge Luis Borges, „Cărţile şi noaptea”, Ediţie îngrijită, prefaţă şi traducere de Valeriu Pop, Editura Junimea, 1988, în care spune: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci uriaşe”), Iurie Bojonca, poet, eseist din Basarabia care ilustrează un „post-eminescianism” doctrinar în creaţiile profund religioase (Artur Silvestri), spune la rândul său: „Revenirea la scris mi-a fost salvarea soldată cu publicarea volumului de poeme „Teama de scris” (2002). Adică ar fi că pentru mine scrisul este un act accidental. Orice abatere de la scris îmi aduce o pacoste. Iată de ce prefer un accident al scrisului.” Este pentru aceasta un prilej de a-şi evoca începuturile, de a-şi spune crezul literar – atât de pătruns de Dumnezeu, şi atât de original în acelaşi timp.

Violeta Ionescu, „prozatoare, jurnalistă, autoare de studii şi cercetări de istorie locală şi tematică. Remarcabilă ca romancier pe subiect istoric, unde erudiţia uimitoare se dizolvă într-o proză de reconstituire filosofică impresionantă”, astfel o prezintă Artur Silvestri.

Şi astfel se prezintă ea însăşi în mărturisirea sa, intitulată „Bentiţa sacră”.

„N-aş şti să spun de ce scriu. Scrisul e un dar şi calul de dar nu se caută la dinţi. Scriu pentru că nu am încotro. Desfiinţez spaţiul şi timpul, aceste arene de temut (…). O chemare în pustiu… Sfinxul e menit să se întrebe, iar piramida nu s-a inventat încă.”

Iată ce admirabilă „profesiune de credinţă!”

Şi mai e şi povestea talantului: ce fac, îl îngrop sau îl fac util? E o misie sacră – zic eu”. (…)

„Şi – adaugă Violeta Ionescu – la urma urmei creez.”

„Problema scrisului pentru mine este taină, nu ghicitoare.”

„Pentru a nu fi pierdere de timp şi înşelăciune, îmi spsun că e (scrisul- n.n.!) jertfă spre mântuire. Dar nu jertfă închinată oricui, ci Celui Prea Înalt, de la care el vine, ca dar şi îngăduinţă. E sacrificiu creator. Romanii aveau „bentiţa sacră” aceeaşi pentru sacrificator şi sacrificat, care îi implica pe amândoi în mod egal în actul sacrificial şi le împletea destinele pentru totdeauna. O „bentiţă sacră” – mă leagă de cărţile mele – Opere finite, ca şi cele nedefinite încă, în co-participaţie la moarte sau la nemurire. Sper ca „Diocleţian” al meu să trăiască şi după mine, deşi nu eu l-am făcut nemuritor.

Eroii mei sunt cu mine „una”, întocmai cum pumnalul face corp comun cu rana. (Menţionăm că e vorba despre cartea Violetei Ionescu „Diocleţian, Fiul lui Jupiter, Cartea întâia, Editura Phoebus, Galaţi, 2006).

La această mărturisire de credinţă literară subscriem în totalitate – şi-i dorim autoarei puterea de creaţie şi de jertfă necesară pentru a desăvârşi volumul al II-lea al acestei impresionante lucrări literare-documentar-istorico-biblic, la care a lucrat timp de zece ani!)

Şi, –încheie Violeta Ionescu: „iată, îmi dezvălui taina prin altă taină. N-aş şti să spun cui foloseşte această trădare. Ştiu însă că pedeapsa ei e sisifică. Muntele nu a sporit cu bolovanul veşnic ridicat, dar fericirea lui Sisif a fost asigurată.”

„Sunt un autor care încearcă să reprezinte contemporaneitatea după puterile proprii” – spune Corneliu Vasile, critic literar, poet, prozator, editor. Răspunzând la întrebări: „Primul imbold este acela de a împărtăşi celor apropiaţi, adică uniţi prin aspiraţii comune, gândurile şi trăirile tale.”

Distinsul „critic şi istoric literar, poet, prozator, autor de monografii tematice despre scriitorii români contemporani remarcabile prin acurateţea observaţiei – cum îl prezintă Artur Silvestri, prof. dr. Consatntin Miu e de părere că: „Scriitorul din provincie este un „Mare singuratic”.

El evocă începuturile sale literare, experienţa sa şi îi închină dascălului său de cuget şi simţire românească Costică Buştiuc, poemul „Recunoştinţă”. Tot în această mărturisire Constantin Miu evocă momentul şi împrejurările în care l-a cunoscut pe poetul Marin Sorescu.

Ana Dobre, „critic şi istoric literar, cu activitate didactică impunătoare, eseistică academică erudită” (Artur Silvestri) – îşi intitulează depoziţia „Fragmentarismul ca totalitate”, întrebându-se: „de ce reducem totul sau aproape totul la universul nostru (limitat) de cuprindere, un fragment din firimiturile de gând care ies la suprafaţa conştiinţei.

„A nu putea gândi generalizator, în totalitate, plenar, e o limită a condiţiei noastre. A rămâne în fragment, în frântură poate fi o soluţie salvatoare. (…)

„Trăim în fragment dar aspirăm la totalitate.”

Interesante afirmaţii. Subscriem fără rezerve.

N. N. Negulescu, poet, jurnalist cultural, mărturiseşte: „De ce scriu? Din dorul de Eternitate şi tot zidesc din cuvinte o Biserică, la altarul căreia, îl slăvesc pe Dumnezeul meu. O voi lăsa moştenire generaţiilor viitoare, fiindcă este vie mereu Biserica neamului.”

Pentru cine scriu? Pentru toată creaţia divină din care fac parte.”

O declaraţie succintă, de o frumuseţe aparte.

Nastasia Marin, poetă, eseistă, îşi intitulează mărturisirea: „Această strălucitoare coroană de spini”. „Acum ştiu de unde vine scrisul meu şi unde se duce. Vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu.”

Şi Liana Iacobet declară puţin patetic: „Fără tine, poezie, mă simt pe un drum fără sfârşit”.

Gheorghe Postelnicu, critic literar şi prozator trăieşte „Literatura” ca pe o „Experienţă fundamentală”.

„Eu scriu pentru a-mi privi chipul în apa curată a morfologiei şi a sintaxei. Scriind, nu caut nimic; vreau să păstrez ce am dobândit: miezul viu al limbii române.”

Daniela Gâfu – dă mărturie: „La început a fost iubirea…”

„La început nu a fost CUVÂNTUL, ci a fost IUBIREA, sau altfel spus, a fost CUVÂNTUL pornit din IUBIRE.”

Interesantă părere.

Şi Anca Neagu îşi exprimă sintetic Crezul literar în unsprezece articole proprii, foarte interesante şi de bun simţ.

Aurelia Satcău (Australia), eseist, prozator, jurnalist, dezvăluie „Câte ceva despre arhetipuri, popoare, conştiinţă şi „Marginea Imperiului”.

Ghe. Constantin Nistoroiu, eseist creştin, istoric, îşi formulează mărturisirea prin îndemnul: „Luptă pentru Învierea neamului tău!”

Mirela Nicoleta Hâncianu, poetă, prozatoare din Irlanda recurge la „Sintagma tăcerii” – un poem în proză, edificator, care-i exprimă crezul artistic.

Loredana A. Ştirbu, prozatoare, eseistă, declară: „Sunt binecuvântată” – explicând şi pentru ce. Pentru că de la opt ani a descoperit univesul cărţilor, făcând prima călătorie prin Regatul Cuvintelor.

Marcel Turcu, poet şi eseist, lirică barocă, erudită (Artur Silvestri) îşi intitulează Mărturisirea de credinţă literară „Cripto-grama” referindu-se la autograful unui scriitor care „nu e doar o grefă intimă, ci aparţine operei.”

Vasile I. Zărnescu, jurnalist, politolog: „De ce scriu? Dintr-o nevoie interioară simţită de copil”.

Ecaterina Ţarălungă: „În faţa uşii şi dincolo de ea” – spune în mărturisirea sa. „Cultural vorbind, ne aflăm în faţa unei uşi. Dincolo de ea, suntem chiar noi, cu toţii, cu toate opţiunile noaste culturale diverse, cu împlinirile şi frustrările noastre, cu „prietenii” şi „duşmanii” noştri de ieri şi de azi, cu „ideologiile” şi ideile noastre.”

Theodor Râpan declară nonşalant: „Eu scriu fără vestă antiglonţ”

Iar Lucian Marina – în „Crezul meu literar”, spune: „Faptele vorbesc.”

Strădania Domnului Artur Silvestri, aşa cum spunea Cristian Neagu „şi iniţiativa sa lăudabilă de a aduna între copertele unei enciclopedii literare pe condeierii începutului de mileniu III, cu atât mai mult, când omenirea se află sub deviza: Vexilla regis prodeunt inferni” – este cât se poate de lăudabilă.

Fără a fi orânduit, canonic, în articole de credinţă, precum Simbolul Apostolilor, ci, dimpotrivă, lăsând imaginaţia să-şi urmeze filonul freatic şi meandrele, după vibraţiile uşoare sau precipitate ale inimii, acest document de credinţă al fiecăruia, ar trebui purtat la piept pe dinăuntru, respectat cu smerenie şi îndeplinit cu devoţiune.

Şi, până la urmă, de ce nu? Populând paginile acestei importante cărţi, oricât de diferiţi ar fi, scriitorii se vor putea constitui într-o MARE FAMILIE SPIRITUALĂ, cu spirite congenere. Ori, tocmai datorită diversităţii lor vor putea să se armonizeze precum notele după diapazon, alcătuind împreună Simfonia fantastică a sufletului românesc, o simfonie fără cusur, fiindcă e cântată, mai întâi pe strunele inimii.

Faptul, cu totul neobişnuit pentru mine de a avea un colţişor în această carte, de a-mi rosti propria mărturisire de credinţă literară, nu poate decât să mă onoreze în chip deosebit şi să mă responsabilizeze în înfăptuirea crezului, nu numai din cuvânt, ci cu fapta şi chiar cu însăşi viaţa.

Să ne ajute Dumnezeu să fim vrednici de o asemenea ofrandă.
2 iulie 2008

Ziua Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
CEZARINA ADAMESCU

_____________________

29 Octombrie 2008 – Ioan Cărăşel: „Roua din cerneală“, Ed. Clusium (Al. Florin Ţene)

Cele 43 de micro-poeme din volumul cu un titlu simtomatic Roua din cerneală, de Ioan Cărăşel, (metaforă pentru curăţenia scrisului său),Editura Clusium ,ne descoperă un poet sensibil,care ştie să calculeze cu fineţe gestul liric pentru a-i da pregnanţă.Regimul psihologic e acela al armonizării valorilor sempiterne ale naturii cu trăirile sale:Vreau drum să fiu/să-mi zburde-n spate mieii,/iar nopţile să cânt din fluier-/la doina lui,să se aline zeii.(Portret).

Nostalgia unor vremuri trecute şi trăite pe meleagurile moţilor este adusă,uneori,în prim-plan,printr-o scenografie schiţată original şi prin reflecţii limpezi:La Baia/Lângă-un drob de aur,/ Mi-ai trecut prin linişte/Târziu,(Acolo).Catrenele sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat de fotografiat care surprind trăirile de-o clipă într-un tărâm anistoric,pe un halou al mitului:De câte ori ating o creangă,/Sărut fulgerul tulpinii,/Aştept atunci să mă culeagă/Din ape,îngerii luminii.(Sărut).Poemele sunt scrise în registru patetic pentru ca poetul să retrăiască un trecut glisat pe un suport al amintirilor.Inflexiunile romanţioase nu lipsesc şi ele par a avea un rol incantatoriu.Cu tot amestecul de recuzită vetustă împletită cu substanţa modernităţii poeziei contemporane şi de rememorare exaltată,Ioan Cărăşel are.totuşi,o prospeţime a imaginaţiei şi o percepţie frustă a materialităţii răvăşite:Prime-mi ruga,Doamne/La crucea lui de piatră/între ascunse taine,/primeşte-mă în vatră.(Arieş).

Seducţia temelor morale şi spirituale despre moţi şi munţii lor în contact cu eul poetului scurtcircuitează dând naştere flamei care iluminează pe dinăuntru sufletul poetului şi poezia sa,chiar dacă nu întotdeauna trairea autentică reverberează pe aceeaşi lungime de undă cu emisia lirică.Însă,Ion Cărăşel rămâne un poet al moţilor din călindare/Ducând cu ei istoriile străbune/Şi Iancu vine între ei călare/Cuptor încins,de rugăciune.(Rememorări).

AL. FLORIN ŢENE

__________________

28 Octombrie 2008- Andreea Popia: „Azurul inimii“, Editura Pro Transilvania, 2008 (Gheorghe Postelnicu)

O poezie a sentimentelor expuse cu discreţie, care are nevoie de recuzită simbolistă, scrie tânăra Andreea POPIA, produsul artistic al cunoscutului cerc de literatură de pe lângă Clubul copiilor din Medgidia, condus de Petcu Abdulea, membră a Centrului naţional de excelenţă şi a cenaclului „Săgetătorul”. Este elevă în clasa a XII-a la Liceul „Traian” din Constanţa. Se află la prima plachetă de versuri („Azurul inimii”, Editura Pro Transilvania, 2008), bucurându-se de prezentarea generoasă a profesorului Tudor Opriş şi de grafica doamnei Elena Boariu. Sunt 49 de piese organizate în trei secţiuni : Amintiri, Tu, Gânduri, sugerând trecutul, prezentul şi viitorul.

Versurile lasă impresia de durată. Autoarea îşi face următorul portret pe pagina personală web : „m-am născut primăvara… iubesc / am visat un vis:să am aripi de fluture ca să zbor undeva sus /- mereu am vrut să ştiu cum este să cazi de acolo”. Profesorul doctor Constantin Miu remarca într-o cronică din „Tânărul scriitor” „înclinaţia autoarei spre pictural”. Într-adevăr, se poate vorbi de muzică şi culoare în poeziile Andreei Popia ca accesorii pentru inocenţă, încredere, blândeţe, tandreţe, speranţă (Târgul de toamnă). Paleta sa are trei culori principale. Albastrul învăluie cele mai multe poeme, siderând dorinţe albastre, sărut albastru, copac albastru, cavoul acesta albastru, urma albastră de unicorn, visele tale albastre, vertebra albastră şi … poezia albastră. Termenul mai este folosit de două ori ca substantiv şi o dată ca adverb. Întâlnim frunze galbene şi o geană de galben. „Îmi este iarăşi / rău de galben, / de-atâta galben / ce pulsează / prin copaci” spune autoarea înainte de a dezvălui dorinţa verdelui de-a se ascunde şi lumina verde din ochii tăi, considerând că cineva are o culoare / de cameleon bolnav, „şi atunci am hotărât / să mă vărs în tine / incoloră / şi fără unghiuri”. Atunci când intervine muzica, ea se stinge în acorduri de Mozart încă nenăscut. Mărturiseşte direct dorinţa de a-şi pune în cântec fervoarea vârstei: pictăm cu vise / ziduri de rugăciune / către o divinitate / de care ne îndoim / zilnic (Noi).

Ultimele texte scot la iveală viitoarea anatomie interioară a poetei, natura sa înfiorată de puternice aspiraţii, când sentimentul nu va mai fi exprimat discursiv, ci numai sub forme alegorice. Asimilările culturale care vor veni vor lăsa în urmă anxietatea juvenilă şi vor grăbi pulsaţia existenţială.

GHEORGHE POSTELNICU

________________

27 Octombrie 2008 – „Printre epigramiştii olteni“. Antologie de Petre Gorun-Gigea, cuvânt înainte George Corbu, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2008 (Corneliu Vasile)

Lucrarea include, în cele 500 de pagini, peste 250 de epigramişti din regiune, cu o prezentare biobibliografică şi cu maximum 30 de epigram pentru un autor.Sunt aici atât scriitori importanţi, care au scris, între altele, epigrame (în fond poeţi cu simţul umorului şi cu simţ critic),cât şi epigramişti care şi-au dedicate acestui gen întregul talent şi toată energia, mulţi înscrişi în asociaţia specifică speciei, adică în Uniunea Epigramiştilor, dar şi alţii, membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai unor asociaţii regionale apărute după 1989.

Capitolul “Alţi epigramişti” include nume din zonele Olteniei unde s-a dezvoltat mişcarea umoristică, prin cenacluri (Dolj, Vâlcea, Gorj). Sunt oferite adresele, numerele de telefon, adresele electronice, dar şi date ale epigramiştilor incluşi, începând cu Anton Pann (n.1798, care, deşi a locuit mai mult la Braşov, are o casă memorial la Râmnicu Vâlcea, unde nu a stat decât doi ani) şi încheind cu tânăra speranţă Petronela Roxana Frâncu (n. 1987).Intre numele celebre ale literaturii române sunt incluşi Tudor Arghezi (născut la Bucureşti, unde a locuit, din ambii părinţi olteni din Gorj), Io n Minulescu (născut la Bucureşti, dar petrecându-şi vacanţele copilăriei la bunici, în Slatina, jud. Olt), Marin Sorescu (născut în Dolj, dar locuitor în Bucureşti).

Dintre epigramiştii care s-au nascut ori au activat în alte zone ale ţării decât Oltenia istorică (spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Olt), menţionăm pe Simion Anghel (n. Cocora, jud.Ialomiţa), Stefan Ardeleanu (n. Popri, Satu Mare), Tudor Arghezi (n.Bucureşti), Mircea Bena (n. Cluj), Dan Căpruciu (inginer la Galaţi), Vlad-Cernea Jerca ( tehnician la Timişoara), Aurel Chirescu (profesor, Bucureşti), Gheorghe Dachin (medic, Brăila), Nicolae Dragoş (jurnalist, Bucureşti), Elena Farago (n.Bârlad), Stelian Filip (redactor de radioteleviziune, Bucureşti), Marin Goga (n.Cluj), Valeriu Grădinaru (n.Basarabia), Gheorghe Grişcenco (n.Bucureşti), Alexandru G.iancu (n. Bujoru, Teleorman), Valerian Lică (inginer, Bucureşti), Alexandru Macedonski (n.Bucureşti), Tudor Măinescu (jurist, Bucureşti), Nicolae-Paul Mihail (pensionar militar, Sinaia), Ion Minulescu (n.Bucureşti), Alexandru Mircescu (n.Târgovişte), I.Mohor (n.Bogaţi, Dâmboviţa), Nicolae Moisiu (n.Bucureşti), Mariana Mustăţea (n.Bucureşti), Nicolae Nicolae (inginer pensionar, Caransebeş), Anton Pann (n.Bulgaria), Constantin Păun (n.Bradu de Jos, Argeş), Nicolae Petre Vrânceanu (n.Slobozia), Nicanor Plămădeală (n.Basarabia), Teodor Pracsiu (profesor, Vaslui), Vasile Prandea (n.Sighişoara), Florian Saioc (n.Seaca, Teleorman), Alexa-Alecu Sanda (n.Bârla, Argeş), Naum Smarandache (profesor, Sibiu), Ion D.Soare (n.Argeş), Marin Sorescu (scriitor ,Bucureşti), Mircea I.Gh.Stefănescu (n.Bucureşti), Vivi Ştefănescu (n.Argeş), Georgeta Tretelniţchi (n.Basarabia), Damian ureche (scriitor, Timişoara), Nelu Vasile (n.Teleorman), Ion Velican (n.Bucureşti), Constantin Voinescu (n.Timişoara), Tiberiu Zamfir (n.Argeş), Ion Zbârcot (n.Bucovina de Nord). Am înşirat aceste nume pentru justificarea anecdotei conform căreia olteanul are gâtul lung ca să vadă dacă nu e vreun post de şef liber peste Carpaţi, eventual peste Olt! Dar şi numărul celor veniţi în Oltenia, din alte zone,în acelaşi scop, este la fel de mare!

Este interesant de reţinut că o parte dintre cei prezenţi în antologie au constituit, în acest an, 2008, un cenaclu, la Craiova, şi au oferit date despre ceilalţi antologatorului.Unele dintre aceste date sunt însă rămase la nivelul anilor 2000-2003, urmând să fie completate la o ediţie viitoare.

Lucrarea este bine structurată la nivelul imaginii, cu porteret ale epigramiştilor, caricaturi si poze de grup pe la concursurile umoristice, coperte de reviste şi antologii etc.

Am selecţionat câteva dintre catrenele pe care le considerăm foarte reuşite: “XXX. Ce mare prost am mai fost eu/La muze mă închin mereu,/Când în al vieţii etern infern/Se-nchină scribii la Guvern”(Nicolae Burlănescu-Alin); “Ah!Premiile literare!. Tot cercetând jurisprudenţe,/Juriştii au votat cinstit:/Spre-a se feri de influenţe,/Au premiat ce n-au citit!(Laurenţiu Cerneţ); “Justiţia română. Punând destinelor zăvoare,/Sau hârjonindu-I pe tirani,/Nu pare-a fi nevăzătoare…/Că prea-I fug ochii după bani!”(Valentin Groza); “Vecinii. De vecini ce să vă spui?/Nu cred nasul să mă-nşele:/Unu-şi vede de-ale lui,/Celălalt, de ale mele!(Laurian Ionică); “Sfat. Dintotdeauna se cuvine/ S-arăţi respect unei femei,/Să-I cazi în braţe este bine,/ Dar să nu-ncapi pe mâna ei!” (George Lungoci); “Electorală. Poate e democraţie/ Unde e şi-o fi să fie,/ Dar la noi alegătorii/ Işi aleg aligatorii!”(Janet Nică); “Oul sau găina. Ce-a fost întâi e-o veche treabă/Cotcodăcită fără rost,/La care un cocoş se-ntreabă:/ Dar eu, atunci, pe unde-am fost?”(Nicolae Nicolae); “Paralelă. Când e supărată, vita/Te loveşte cu copita,/ Dar un semen, dacă poate,/ te loveşte pe la spate”(Nicanor Plămădeală); “Oltenii şi realţiile cu vecinii. Privesc oltenii, generoşi,/ Căsuţa-mi practică, utilă,/ Şi jur că nu-s invidioşi:/ Majoritatea stau la vilă…”(Nichi Ursei); “Făţărnicie. Promovând un spirit doct,/ De la an la an te-ai copt./ Azi eşti cititor în stele…/ Pân,mai ieri lătrai la ele!”(Ion Velican).

Antologia epigramiştilor olteni este o lucrare important pentru păstrarea unor versuri de duh risipite prin reviste, asdfunate între copertele ei şi în noua revistă a cenaclului, “Cugetul”, care este descisă tuturor colaboratorilor prin reprezentanţii ei Nicu Vintilă şi Petre Gorun Gigea, care au scos déjà două numere în acest an.

CORNELIU VASILE

__________________

24 Octombrie 2008 – Claudia Voiculescu: „Sudul târziu“, Editura Vremea, Bucureşti, 2008 (Al. Florin Ţene)

O simţire autentică găsim în lirismul volumului Sudul târziu,Editura Vremea,Bucureşti,2008,cu o prefaţă de Liviu Grăsoiu.In poemele acestui volum eul trăieşte în latura evanescentă a evenimentelor,iar versurile în învelişul lor spumos şi stilizat evidenţiază o presimţire şi o amintire a numenalului:Revino,cum o blândă atingere de vânt/Pe un alint de lacrimi se-aşterne drept veşmânt…/Vei reuşi,tu,oare,să limpezeşti din vină/Această aşteptare la cea mai sacră cină?(Această aşteptare…).E o poezie a transparenţelor simbolice,o reproducere lirică a ideii de real.Lumea este percepută şi îmbrăcată cu haina materialităţii,înfăşurată în pelerine ideii:Tu stai să vezi cum să-ţi alegi cărarea/Şi cum să fii văzut dintr-o oglindă/Când rătâcirea lumii o să-ţi prindă/De suflet şi de minte întrebarea(Gânduri pentru fiul meu Octavian).Ideile se simt commode încorsetate în chinga versului clasic care despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică a contururilor,eul liric e suspendat de reţeaua imaginii închingată în versul clasic cu rimă încrucişată.Dar,uneori,anihilat de aspectul sticlos al metaforei:Se va găsi,cânva,un camp/Să-ţi conturez din zare chipul/Şi să-ţi aduc merindea,tâmp/Eu…risipită cum nisipul…(Se va găsi…).Vedeniile poetei sunt forme ale revelaţiei prin care eul liric,narcotizat de ispite,înoată euforic spre propriul zenit.Voinţa transcederii e,în acelaşi timp,şi una a regăsirii sinelui,a tămăduirii în sudul târziu,unde proiecţiile lirice,într-un halou însorit,sunt îmbibate de sugestii ontologice şi cosmologice,din care se poate deduce o fenomenologie a spiritului femenin în formă poetică:Pierdere-n miresmele tale/O,vara mea lină şi blândă!/Şi du-mă-n a Plângerii Vale/Pe-o aripă mare,crescândă!(Plutind ca un abur).Unele secvenţe au totuşi o ardenţă senzorială într-o beligeranţă a retoricii destul de modernă şi dezinhibată:Numai iubirea cu noi/Va spori în dobândă/Patima clipei,flămândă(Nu umbri!).

Virtuozitatea Claudei Voiculescu şi-a găsit,în sfârşit,sunetul grav care înalţă ceremonia lirică la înălţimea viziunii.

AL.FLORIN ŢENE

__________________

23 Octombrie 2008 – „Zece ani de epigramă“. Antologie a Cenaclului „Amprenta“, Ediţie îngrijită de Lucian Mănăilescu, Cuvânt de deschidere Vasile Til Blidaru, Buzău, Editura Vega, 2007 (Corneliu Vasile)

Ajuns la o frumoasă aniversare , Cenaclul de umor buzoian ’’Amprenta’’ format la săptămânalul IPJ cu acelaşi titlu , reuneşte talente veritabile afirmate şi în presa naţională din domeniu, ca şi în alte antologii.

Prefaţa lui Vasile Til Blidaru rememorează clipele şi personalităţi inportante, fără a omite festivalul de epigramă ’’Cât e Buzăul de mare ’’ din anul 2000 , antologia din 1997 sau acţiunile organizate în prezent la Cercul Militar din Buzău . Cu suflet şi originalitate , epigramiştii buzoieni duelează cu relele din lume.

Paleta tematică este diversă şi selecţia celor mai bune catrene o ilustrează rândurile următoare.

’’Populară . – Eu plec mândro la armată , / Te-oi găsi la anu’fată?/ Du-te neică, pe cuvânt,/Toţi flăcăii ştiu că sunt !”(Nicuşor Alecu Murgeşti ). Stricta actualitate este vizata de Girel Barbu :”Transformare .

Nu vă fie voua frică : /Uite-abia începe anu ‘/Şi din simplu Cutărică /Am ajuns Cutăriceanu !”; sau : “ Calamităţi .Şi acum ca-n alte dăţi/Am avut calamitati :/Grindină, furtună , ploaie/Şi … specialişti o droaie !” Realitatea este vizată şi de Gheorghe Băcneanu : “ Ofertă . –Alo, linia fierbinte?/Sunt un generos discret,/Vreau doar un sărut cuminte …/-Noi dăm numai la “pachet “!”; şi “Separarea puterilor . Prin separarea , democrată , /A celor trei puteri în stat ,/S-a zis cu furtul laolaltă :/Acum se fură separat .

Realitatea politică şi neajunsurile sociale sunt în vârful floretei epigramiştilor amprentişti :”Moft politic . După lungi deliberări /În guvern , cu zarvă mare (s-au făcut multe schimbări … /Asta-i singura schimbare ! “(Dorin Bălan) sau ”Meciul vieţii . M-ai învăţat să lupt , cât pot în ring / Şi m-am luptat mereu cu străşnicie ,/Dar n-am putut deloc să te ating/Salariu mediu pe economie … “(Vasile Til Blidaru).

Alte epigrame vizează rotaţia la vârf şi farsele judiciare :”postul de conducere . Noii-s vechi şi vechii-s noi /(Toţi sunt sprinteni şi vioi)/”Vin ai noştri , plecaţi voi ,/ Că v-aducem înapoi … “(Grigore Bud) şi ”Jocuri teatrale .Cu mult sârg anunţă presa/ Noi, teatrale arestări /Dar actorii joacă piesa ,/În final, prin alte zări .”(Gheorghe Burghele). Politica este nedespărţită de mijlocul de comunicare rapidă ,televiziunea :”Unei politiciene . Gura ei de bibelou /Nici nu toacă , nici nu cerne /Decât noaptea , în talk-show ,/Baliverne!”(Constantin Deneş). Aici , cei mai mulţi telespectatori pot spune cu precizie la cine se referă epigramistul talentat!

Sexul frumos , nu slab ! este cu atenţie studiat de epigramişti :”Soacra . Un înger este soacra mea !/Afirmă un amic bonom./-Posibil, zic , că nici a mea /Nu-i om!”(Viorel Frîncu) ;” Efect şi cauză . Când am aflat ca este ,,grea,, ,/Vecina mea, o domnişoară,/ Mirat am fost însă nu prea,/ Ştiam , de fapt, că e…uşoară.,,(Viorel Frîncu). Răstălmăcirea unui proverb (pentru o elevă de liceu ) Cu fustă scurtă , lungi picioare , /Fetiţa nu prea ştie carte,/ Dar nu-i necazu’aşa de mare /Că are … parte !”(Tudorel Vasile Jipa).

Un excepţional simţ al observaţiei, fie că e vorba de politic , social sau cultural , demonstrează redactorul de carte , Lucian Mănăilescu:”Sho pe el . De la New York la Fălticeni/ E plină lumea de olteni ,/ C-aşa sunt cu dor de ducă ,/…Dar cel mai plin (de el ) e Tucă !”,sau „Economiile românilor .Au strâns bani , zi după zi ,/ Iar apoi, cu tot avântul , /I-au depus la F.N.I./…Şi de-acolo i-a luat Vântul ”, sau ”Diviziunea muncii în epigrama românească .Unii ,cei cu insomnii , /Scriu, trudind din seară-n zori ;/Alţii fac antologii /Şi le vând la … autori!”

Epigramiştii sunt oameni plini de înţelepciune şi modestie :”Femeia vinurilor mele .Sunt convins, de-aceea spun , /Pildă tuturor sa fie , /Niciun vin nu este bun /Dacă nu ai şi o … vie!”(Mihai Sălcuţan); ”Autodenunţ. (celor care mă întreabă ce legatură am cu marele Constantin Tănase). Amândoi purtăm un nume / Şi-am iesit cu nasu-n lume , /Dar în cazul dumisale /Şi talentul era mare .”(Mircea Tănase ); ”Eurolicenţă .Ai fi vrut să-ţi iei licenţa /La Paris sau la Florenţa , /Însă şi la Făurei/Tot în euro ţi-o iei , ”(excelentă radiografie a traficului de diplome, aparţinând aceluiaşi epigramist ).

O culegere care face onoare celor care încearcă , numai într-un catren să surprindă realităţile , veghind la asanarea morală a societăţii.

CORNELIU VASILE

__________________

22 Octombrie 2008 – Ana Calina Garaş: „Câteva cuvinte despre arta literară“ (Florin Contrea)

Apropierea primăverii ne aduce în preajma unei sărbători controversate – ziua de 8 martie – să fie celebată de motive politice sau nu? Personal consider că nu asta e problema: oricând cred că e bine să ne bucurăm că putem celebrăm ceva, mai ales când e vorba de a sărbători frumuseţea, graţia, bunătatea, sensibilitatea şi multe altele la un loc. Am auzit pe vremuri şi întrebarea: când îi sărbătorim pe bărbaţi? Răspunsul că ei sunt sărbătoriţi zilnic nu prea ţine. Dar în fine…

Oricum, am ales – gândindu-mă la aceste lucruri, – să mă refer acum la opera unei scriitoare publicată recent şi care mi se pare a fi emblematică pentru un destin contemporan. Este vorba de romanul Jocul de-a viaţa şi volumul de poezii Broderii în vid apărute la editura Rao Internaţional.

Literatura este de tip biografic, tonul este confesiv şi ne emoţionează prin calitatea scriiturii, a ideilor filosofice şi a informaţiilor definitorii pentru anii pe care îi trăim. În roman – narativ prin structură şi compoziţie, întâmplările dramatice sau mai puţin, se succed cronologic, într-un ritm trepidant şi în continuă amplificare, pe când în poezii, – prin definiţie lirice, – predomină, cum e şi firesc, esenţialul sentimentelor şi al gândurilor încărcate de nostalgia vremurilor care s-au săvârşit:

Prima uimire a copilăriei

a fost jocul focului în vatră.

Mama cu faţa luminată

ori pierdută în drum

cu mişcări de descântec,

prepara bucate

în vase e lut afumate.

În versurile citate se simte influenţa subtilă a gândului blagian, încărcat de semnificaţia filosofică a esenţelor fundamentale, evocarea copilăriei are un aer hieratic de icoană bizantină. În alte locuri, autoarea descrie în culori de pastel modern, imaginea mirifică a grădinii din satul natal:

Mă vizitează miresme purtate pe boare,

vegetaţia se dăruieşte zâmbitoare,

îmi zvâcnesc în sânge bucurii parfumate.

Privirea pe cer mi-e furată de soare,

închid ochii, fur pentru mine

o părticică din această sfinţenie.

Agonizând mă mir că exist

ori poate sunt o iluzie.

Nu cred că e locul aici să prezint amănunţit avatarurile şi călătoriile pe căi atât de apropiate, dar şi îndepărtate pe care a trebuit să le parcurgă autoarea purtată de destinul care i-a fost acordat. Insist mai degrabă asupra stărilor de spirit. Copilăria mirifică, aşa cum şi-o aminteşte oricine şi-a trăit-o în spaţiul natural al satului de munte cărăşan, cuprinde atât scene de vis, cât şi de coşmar. Viaţa nu e totdeauna uşoară pentru trăitorii acelor locuri. Momentele de bucurie petrecute împreună într-o familie mare, se întrerup când concurenţa acerbă pentru o bucăţică de hrană aleasă, dintr-o singură farfurie, înconjurată de trei fraţi mai mari şi o soră mică dar băieţoasă, se rezolvă în conflicte dure, terminate scurt de un tată aspru dar drept. Bucuria şi amărăciunea se amestecă şi se succed integrându-se în ritmul firesc al existenţei.

Ajunsă în capitală, autoarea căsătorită cu un pictor de viitor, trăieşte intens în apropierea artei atât momente de euforie cât şi de amară deziluzie. Paşii o poartă, mai târziu, împreună cu fiul său, pe meleaguri străine, în căutarea unui soţ de care viaţa a înstrăinat-o fără a şti de ce. Până la urmă a trebuit să-şi croiască singură un rost, cu tenacitate şi încredere în puterea lui Dumnezeu. A izbândit până la urmă, nu fără multe suferinţe, dar şi cu satisfacţia victoriei finale. Şi-a refăcut viaţa alături de alt soţ, înţelegător şi tenace, încrezător în viitorul său.

Autoarea conduce atât în vestul Europei, dar şi în America, un laborator dedicat menţinerea sănătăţii şi armoniei sufletului omenesc. Îmi permit să citez – în încheiere, – un pasaj care mi se pare a fi semnificativ pentru ziua pe care o sărbătorim:

„- Viaţa e jocul din oglindă, cu frământări şi nelinişti, cu ocolişuri şi nelinişti, cu ocolişuri complicate, care ne împing încet şi sigur spre nefiinţă. E luptă, iar obiectul luptei o iluzie.

– Hai să lăsăm pesimismul, suntem în floarea vârstei, avem încă doruri neepuizate şi apoi, fericirea nu e un privilegiu numai pentru tineri, a intervenit cea mai tânără din grup.

– Să trăieşti excusiv clipa, să rămâi deschis oamenilor, să nu pierzi încă entuziasmul, să nu te închizi în tine, iată ingredientele din care se încheagă fericirea vieţii. Şi apoi femeile, la orice vârstă, au putere să-şi deplaseze interesul spre un alt început. Şi mai e ceva, să rămâi în modă, dar să nu faci totul să pari mai tânără, mai ales să nu te îmbraci cu hainele de acum douăzeci de ani, ca să arăţi unde te-ai oprit. Să adaptezi moda, să te pună în valoare şi să dai mai multă atenţie detaliilor.

– Dacă am ajuns să vorbim de bătrâneţe, a zis doamna cochetă, o s-ajungem s-o acceptăm, dar nu fără s-o combatem ca să încetinim procesul îmbătrânirii. Din păcate vârsta nu e reversibilă, nu putem întineri, dar putem menţine încă un timp o aparenţă tânără, folosind tot arsenalul de mijloace de a rămâne în formă.

– Oricum, viaţa până la sfârşit este o aventură interesantă de trăit, a conchis cea mai în vârstă.

Fiecare şeinţă de masaj dura două ore, în care se cerea să depun efort fizic şi sufletesc, răbdare, înţelegere, milă şi chiar dragoste.

Dar lucrul meu a fost dăruire, identificare cu alţii, încercare de a mă depăşi. Munca îmi dădea bucurie, rostul şi valoarea vieţii şi asta mă salva de greutatea meseriei.

Am văzut femeia sub toate aspectele ei: narcisistă, plină de dorinţe, melancolică, supusă, revoltată, uşor mincinoasă ori ipocrită, capricioasă, eliberată, lejeră, activă şi indiferentă, unele frumoase, altele arătoase, mult îmfrumuseţateprin îmbrăcăminte.

Am constatat cî toate femeile aveau ceva frumos. Câte una avea liniile feţei frumos îmbinate, alta avea linia guii încântătoare, plină de mişcare, alta părul lucios, sprâncene încondeiate ori nas fin, fremătător. Dar natura în perfecţiunea ei are câte o cscpăare şi la cele frumoase puteai să vezi ceva mai puţin atrăgător, iar la cele mai puţin frumoase, o parte deosebit de frumoasă. De aceea, cred că nu există femei urâte, dar unele fac totul să se urâţească prin neglijenţă.

Am o mare compasiune pentru femei pentru că fiecare se luptă cu viaţa, curajoasă, să fie mamă bună, soţie bună, să arate bine şi să-şi facă loc printre bărbaţi, care le judecă atunci când recurg la o emancipare pripită.”

FLORIN CONTREA

_________________

21 Octombrie 2008 – Gheorghe Culicovschi: „Anuarul epigramiştilor români“, Câmpina, Editura Ridendo, 2007 (Corneliu Vasile)

Această lucrare completează activitatea de epigramist, redactor şi antologator îm domeniul epigramei ( cu “Epigramiştii zodiilor” sau la publicaţiile “Haz de necaz, “Viaţa Buzăului” etc.), oferind un tablou al dezvoltării epigramei (neobişnuită în alte ţări în prezent).

Sunt tabele cu epigramiştii, având adresele şi zodia în care este nascut fiecare. Unele mici inadvertenţe se datorează numai faptului că unii autori au oferit date eronate sau au dorit să aparţină unor zone geografice sau oraşe mari mai cunoscute.

Deşi nu are un volum consistent, lucrarea poate fi consultată cu folos de cei interesaţi de fenomenul umoristic românesc, cunoscut fiind faptul că difuzarea cărţii şi a periodicelor este, în zilele noastre, greoaie.

CORNELIU VASILE

_________________

20 Octombrie 2008 – Adrian Botez: „Ruguri, România sub asediu“, Ed. Carpathia Press, 2008 (Cristian Neagu)

Cam din 1995 încoace, m-am tot convins de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt, mai întotdeauna, sprijinul invizibil al vreunui baştan maculat, cu privire la fie şi cea mai puerilă formă de scris ( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele (inclusiv baştanul) îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului plan de deculturalizare naţională, prin faptul că, după un criteriu al strict opiniei împărtăşite, se derulează „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate, gata. Cam până aici se întindea orizontul convingerilor mele, în momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud, în interiorul căruia se afla cartea la care mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii, e mai puţin important, în comparaţie cu ceea ce descopeream ca structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

Este de-a dreptul uimitor – dar şi extrem de necesar – curajul pe care şi-l asumă distinsul prof. dr. Adrian Botez şi anume, acela de a radiografia spectrul spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise, în contextul Noii Ordini Mondiale, de după 1990. Nu mă voi teme nici eu a susţine faptul că profesorul de origine bucovineană, stabilit în Adjud, face din lucrarea sa, Ruguri, România sub asediu (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie, asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin de o cât mai exactă informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist (demonstrând cotele unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează, în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti, care nu acceptă mutaţii genetice, păstrându-şi rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv, aplicat cu premeditare religiei ortodoxe române, acuzând chiar direct elitele bisericeşti contemporane (cu precădere cele autohtone), care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română (pp. 10-12; 18-21; 25-28).

Folosindu-se, în esenţă, de un limbaj simplu, „chirurgul” nu se opreşte doar la stadiul ironiei nuanţate, ca de exemplu: „(pe care Bush îl durea, vorba lui Marin Preda , <<în bumbărează>>, de România)” el atinge subtil şi meteahna : „…că cică <<se dă>>, dacă intri în U.E.” pentru ca în cele din urmă , să adopte „scafandrismul” metodei literare proustiene, tăind în adâncime, dezvăluind cititorului până la cel mai mic detaliu, nodulii canceroşi de pe fiecare ramură a spiritualităţii, descriind cu lux de amănunte contribuţia – în acest sens – a coaliţiei : Vatican – Opus Dei,- New Age, – Casa Albă,- U.E.,- Mass Media.

Cu privire la conţinutul capitolului 2, Patrie şi neam metafizic (2 subpuncte) aş recomanda cititorului experimentul de a-l citi zilnic în momentele de răgaz sufletesc, pentru că mesajul lăsat de condeier este nu ca domnia-sa să-şi amintească îndemnul imnului naţional, ci să exclame: „Deja am întârziat!” Susţin ideea surprinsă socialului de Adrian Botez, deoarece coincide cu o constatare făcută de subsemnatul prin Centrele de Cultură Judeţene (şi nu numai) regăsită perfect în referinţa domniei-sale : „Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani la eforturi spirituale susţinute” (pag.41) , pentru ca, după o scurtă dezbatere, să continue: „Omul contemporan preferă să fie minţit frumos, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o existenţă minţită (falsă/ falsificată) şi o existenţă reală”.

Reţin ultimul citat pentru a nu fi de acord cu dl profesor, deoarece nu încadrează fenomenului termenul de constrângere. Nimeni nu „preferă”, ci numai dintr-o constrângere acceptă să fie minţit, cum de fapt , revine şi contrazice enunţul citatului amintit, în cap. 3, Învăţământ şi cultură (6 subpuncte), dezvoltând pe tema întrebării, „Ce este în realitate societatea umană contemporană?” din care reţinem: „… o junglă în care puterea ocultă o deţine o gaşcă de infractori internaţionali, grupaţi într-un guvern mondial mafiotic, care impune popoarelor Pământului starea de îndobitocire colectivă, prin şantaj dublu : economico – politic” (p. 49, alin. 4).

Depăşind această neintenţie, se remarcă o stare nostalgic-meditativă, ce trădează la Adrian Botez spiritul dascălului autentic, de tipul şcolii interbelice – dar pus la punct cu temele modernităţii – atunci când supunem analizei al doilea subpunct al aceluiaşi capitol, şi anume : Şcoala românească şi democraţia. (anchetă), cu trimitere în cap. 4 Sociale (5 subpuncte), oprindu-se cu îngrijorare la cel de-al patrulea, Agresiunea Mondială asupra tinerilor în sec. XX ; continuare în sec. XXI, punând la dispoziţia cititorului, spre o cât mai corectă edificare, puncte extrase din Raportul din Muntele de Fier – 1966 – în fapt, un adevărat manual al practicilor de manipulare, în al cărui istoric este evidenţiată „Conspiraţia bătrânilor” (sau înţelepţilor lumii), cei care au controlat substratul metafizic al războaielor mondiale, din care citez punctul 2: „Când un adversar declară: <<Nu voi trece de partea ta>>! eu îi răspund calm: copilul tău deja ne aparţine, prin şcoală şi educaţie” (pag.102, alin.1).

Ei bine, aici trădează Adrian Botez ceea ce aminteam mai sus: starea nostalgic-meditativă, privindu-şi – din postura de părinte spiritual – elevii; apoi, spiritul dascălului autentic al şcolii de tip interbelic , cu teama că tentaculele unui viitor draconic vor reuşi să aşeze pe tărâmul ignoranţei, toată investiţia spirituală pe care domnia-sa, a implementat-o cu dăruire elevilor. Aşa se justifică testul „propus de revista Grupului Şcolar Gheorghe Balş-Adjud, CONTRAATAC”, celor 173 de subiecţi, dar şi încărcătura de optimism a sufletului său, când declară: „…s-ar putea, poate, peste ani, ca noi, ăştia din generaţia de „maturi” actuală, să roşim în faţa acestor tineri, care vor fi devenit, între timp, stăpânii situaţiei din ţară”, lăsând pe mai departe loc şi unui context testamentar, adresat conştiinţei: „Fie ca această foaie de hârtie, să le fie veşnic (sau, măcar, până la adânci bătrâneţe) un memento (aducere aminte) – sau , în cazul celor care-şi vor trăda crezul – o pagină mustrătoare , cu litere de foc , care să le biciuiască sufletele , cugetele…” (pag. 57). Impresionant !

Acoperindu-mă cu probabilitatea (nu am cunoştinţă de un alt caz), constat că Adrian Botez este (până acum) singurul condei care îndrăzneşte să aştearnă slova critică pe terenul minat al „problemei evreieşti”, cea care deţine calitatea de „sufleur” prin marile cancelarii ale lumii, iar dezbaterea acestui subiect, începând cu evenimentul din 01 nov. 2007, petrecut în Catedrala Ortodoxă din Timişoara, sursele de finanţare ale televiziunilor, tandemul Sörös-Sarkozi, plus numirea lor în funcţii de decizie, rolul O.N.G.-urilor, decadenţa culturală comandată, aduce în context nefericita maximă/comandament talmudic: „Tob Şebagoim Harog”, cunoscută cândva şi poporului român, mai ales dacă ne gândim cine a secătuit bogăţia materială a Moldovei, se încheie cu declaraţia (destul de convingătoare) a profesorului Botez, că nu este antisemit (pag.131, alin. 2), imediat după ce finalizează prezentarea listei celor (minimum!) 101 jurnalişti israeliţi manipulatori de opinie interbelică, listă atribuită Lipsurilor Raportului Tismăneanu. (În cazul în care cineva mi-ar aminti preocuparea distinsului senator Corneliu Vadim Tudor faţă de problema evreiască, ţin să fac precizarea că niciodată domnia-sa nu s-a manifestat într-o scriere care sa cuprindă acţiunea de substrat a respectivei probleme, în sensul istorico-cronologic, cum demonstrează Adrian Botez).

Departe de a ignora valoarea documentară a cap. 5, Marile probleme spirituale, naţionale şi internaţionale (14 subpuncte), despre care avem unele referiri în notele anterioare, dar şi citite prin diferite materiale de aceeaşi identitate, trecând la cap. 6, Problema Aromânilor. AROMÂNII – „FRAŢI DI MUMĂ ŞI DI-UN TATĂ” (3 subpuncte), putem constata, limpede, votul de blam obţinut de Ion Caramitru în faţa spiritualităţii, prin supunerea la umilinţă a prof. Hristu Cândroveanu , limpede este redată şi opinia „neortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Greceşti, cu privire la baştina aromânilor, numai că (fie-mi iertat), distinsul profesor putea aloca cel puţin opt (adică încă cinci) subpuncte acestei probleme spinoase (spin ce-l purtăm în conştiinţă), citând numai din însemnările consulului francez Pouqueville, Ion Arginteanu, ori Pavlu Lambru, contemporan cu neica Tudor Vladimirescu – nu de alta, dar avem o vinovăţie faţă de glasul sângelui, cu care s-a scris anul fatidic 1769: de-atunci, au fost gândite şi fărâmiţarea şi dispariţia lor (a aromânilor), chit că s-a procedat până la falsul istoriei. Oricum, nu pot să nu remarc esenţa harului de pedagog întru predarea acestei lecţii de istorie, expunerea domniei-sale având „chemare” la sufletul preabunului cititor.

Iată-ne ajunşi la cap. 7 : Trecut ,Prezent , Viitor , şi Soluţii de Continuitate (3 subpuncte) în care este dezbătut un subiect extrem de delicat, şi anume, cum ne numim, dacă toleranţa ( impusă a fi demonstrată de România executanţilor) este împinsă în sfera umilinţelor dar declarată totuşi, insuficientă, iar ideea este acceptată de societate? Explorând multitudinea de exemple autohtone , unde punctează „recomandarea” nemişcării în front, profesorul Adrian Botez nu uită să reproşeze convalescenţa spiritului de solidaritate românească, în comparaţie cu atitudinea (uneori extrem de sângeroasă ) altor naţii , atunci când ne sunt denigrate valorile spirituale. Ca atare , răspunsul la întrebarea de mai sus (în care se include fără ezitare) este pe cât de şocant, pe atât de motivat : „…atunci ‚ idioţi naţionali – scuzată să-mi fie afirmaţia adevărată (şi nu doar pentru mine Adevărul) ne vom numi NOI – cei care nu suntem în stare să ne apărăm nu doar <<brăţările dacice>>, dar nici măcar SUFLETUL / SPIRITUL NOSTRU”. (pag. 177).

Nil admirari, ca idee, nuanţând motto-ul unei constatări disperate (a nu te mai lăsa impresionat de nimic), preluată din horaţiana Epistulae, vine să atragă atenţia cititorului asupra pericolului numit OBIŞNUINŢĂ. Vizate fiind generaţiile „crude” – a le obişnui cu trădarea, prostia , blasfemia, golănia vulgară, crima, frauda politică, nu înseamnă altceva decât prepararea „procesului tehnologic” necesar fabricării unei normalităţi, aşa cum îi convine „proiectantului”, sub deviza: anormalul de ieri, normalul de azi . Mesajul profesorului este susţinut de câteva edificatoare exemple: marşul efectelor referendum-ului secuiesc din judeţele României (???) Harghita-Covasna, implicarea absurdă a militarilor români pe teatrul de lupte din Iraq-Afganistan, servirea tuturor negustorilor cu contracte peste contracte, de la Marii Licurici până la Marii Rechini, blasfemierea Dumnezeului Creştin, impostura fariseică, şi toate acestea având perspectiva de a se numi, peste ani, normalitatea vasalităţii. „Nil admirari”…

Drept urmare, ca unul care a înţeles corect relaţia discrepantă dintre conservatorii valorilor naţionale, ademeniţii decadenţei şi uzufructuarii acestora din urmă – Adrian Botez îşi exprimă, pe final, Concluziile, în numai două subpuncte, dar extrem de sugestive , de data asta amintindu-mi de genul textualistului literar, ceea ce lasă să se întrevadă o preocupare aparte, acordată finalului cărţii. Aici nu avem de-a face nici cu imaginativitatea, nici cu senzaţionalismul, ci cu dovada unei puternice credinţe în revenirea la autenticitate spirituală : Necesitatea reperului moral-social stabil : DIVINITATEA. Vizionarul, încărcat de un optimism salutar, va surprinde cititorul prin faptul că „merge pe mâna” tinerilor, recunoscând acest lucru în mod direct , în contextul din care citez : „Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale (nu în simulacre reformiste), aşa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi care au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial” (p. 185). Va avea însă grijă să amintească indispensabilitatea unei condiţii, fără de care procesul revigorării nu demarează: „Tineretul trebuie, credem noi, (pluralul academic, n. a.), să-şi re-însuşească această mentalitate a autosacrificiului în slujba Legilor Binefăcătoare Cetăţii” (p. 188) – venind, în cele din urmă, să arate unde va duce acest drum arătat nouă ca fiind „singura cale”, citând, din lucrarea comună a analiştilor Cristopher Booker şi Richard North, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire (Ed. Antet, Buc., 2006), efectele reformei sclavagismului modern, numită Uniunea Europeană, gândită şi îmbunătăţită de Jean Monet şi Arthur Salter : „Numai când oamenii au descoperit că şi-au pierdut democraţia şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure, au început să aprecieze într-un fel nou, cât de preţioase erau valorile care le-au fost luate fără ştirea lor” . (p. 193) .

Că niciodată nu este prea târziu, că sunt şanse de vindecare şi în ultima fază a bolii, că totul depinde de o voinţă exprimată, se reflectă în exemplul cazului femeii cu o tumoră caceroasă în greutate de 80 de kg, tumoră crescută de-a lungul corpului, caz comparat cu efectul de Uniune Europeană. „Chirurgul” a operat, şi încă foarte bine (cu mici ezitări pe ici-colo), teoretic. Rămâne de văzut dacă….

Şi să dea Dumnezeu ca Mircea Eliade (autorul ciudatei nuvele despre cancerul cu valenţe mistic-soteriologice, Les Trois Grâces) să aibă dreptate, domnule profesor !

CRISTIAN NEAGU

_________________

17 Octombrie 2008 – Oana Cerbănescu: „Hebe“, Editura Pro Transilvania, 2008 (Gheorghe Postelnicu)

Oana CERBĂNESCU are 17 ani şi este elevă în Medgidia. Ea se află la al II-lea volum de versuri, intitulat „HEBE” (Editura PRO TRANSILVANIA, 2008). Este membră a cenaclului şcolar de pe lângă Clubul copiilor, condus cu energie de profesorul Petcu Abdulea, el însuşi autorul unui „Dicţionar de omografe” (1995), al unui „Dicţionar de omonime” (1997, 2003) şi al unor „Jocuri cu litere” (2000).

Tânăra autoare se identifică poetic cu zeiţa care împărţea mesenilor buna dispoziţie şi optimismul. Cupele din mitologia greacă sunt în carte sufletele cititorilor, iar misiunea asumată e mai dificilă (Tudor Opriş), pentru că structura ei artistică pendulează între teluric şi plutonic ; „Hebe e pură. Hebe e tristă. Hebe e singură./Hebe nu poate să trăiască sau să moară…/Hebe atinge, simte, plânge, se joacă…/Se naşte iar şi iar…/…/Hebe se joacă şi râde.” Noua divinitate modernă toarnă „sâmburi de ură pisaţi, ca scoicile, printre/sâmburi de viaţă.” Din cele 26 de piese, cel puţin 6 sunt încheiate artistic, precum şi această „Rugă de iertare” de la sfârşitul volumului : „Iartă-mă, Doamne, c-am greşit…/Am băut din rana tâmplei obosite/când soarele-mi ardea coapsa de lut/şi m-am spălat cu sânge/nu cu vin şi cu speranţă/ucigând cuminţenia/şi mugurii…”

Cartea, cu grafica executată de Elena Boariu-Opriş, adună între copertele ei o parte a recuzitei poeziei adolescenţilor : oscilaţiile afective, mediul ostil, scena artificială şi erotismul timid. Cu toate acestea, o anumită distanţare metafizică trădează de pe acum spiritul meditativ al Oanei Cerbănescu. Ineditul e căutat în poză şi artificiu, sugerându-se impresia stranie de oniric : „Mă îmbolnăvisem de tine/Şi alergam mereu/cu termometrul stricat în mână/peste trotuarele ude, calde şi roşii/către singurul medicament…” Dincolo de aceste jocuri ne întâmpină o adevărată sensibilitate artistică, mai ales de natură senzorială. Apare ici-colo un fel de nefericire juvenilă în recunoaşterea înfrângerilor sufletului pornit să caute iluzia împlinirii prin dragoste : „Pas cu pas, /Pe clopot rămân amprentele tălpilor mele.” (Clopotarului), „Mai treci câteodată/prin vise/şi laşi amprente de şoapte/pe care noaptea, /în noapte, /nu le înţelege!” (Încă).

Oana Cerbănescu are scrupulul de a arde cu aceeaşi intensitate speranţa şi îndoiala, iar dacă în dispoziţia ei elegiacă se găsesc soluţii din sfera existenţialismului, portretul său ne convinge o dată mai mult că prin acţiunea sa supraumană, zeiţa Hebe dăruieşte ce are mai scump: iubirea.

GHEORGHE POSTELNICU

__________________

16 Octombrie 2008 – Pr. Iulian Neculcea: „Lacrimă de clopot“, Editura Itinerar Bacău, 2007 (Mariana Gurza)

Plecat spre lumea vesniciei, in 2006, nu mai apucase sa-si vada visul implinit.Cartea este structurata in trei capitole.Autobigrafia este scrisa chiar de autor.”Lasand lumina sa vorbeasca”, poetul ne poarta prin versurile sale spre „Maicuta Sfanta”, indemnandu-ne la „Iubire si jertfa”.Mai regasim versuri calde pentru toate sarbatorile crestine.In capitolul doi al cartii, intitulat „Cuvant din taina”, autorul ne poarta spre „un cer si un pamant…neuitat”, abordand cu larghete teme religioase intr-o proza scurta.Cuvinte de indemn, spre iubire, pocainta.
„Faceti fapte vrednicede pocainta, ca fiti fii ai luminii. Prin facerea faptelor bune ne apropiem de Dumnezeu, raspunzand astfel iubirii Sale divine, care ne cheama ca lucratori in ogorul lumii acesteia dar si a lumii de dincolo
.”
Recomand cu multa caldura aceasta carte.Mi-as dori ca acest poet plecat atat de pripit de langa noi sa-si gaseasca locul prin autorii de poezie crestina.”Lacrima de clopot” trebuie auzita de toti iubitorii de neam.

MARIANA GURZA

_______________

15 Octombrie 2008 – Ion D. Pârvănescu: „Enigma unei dileme“, Editura Dunăreancu, 2008 (Al. Stănciulescu-Bârda)

Semnalăm şi salutăm apariţia celei de-a şasea cărţi a scriitorului Ion D. Pârvănescu, Enigma unei dileme (Tr. Severin, Editura Dunăreancu, 2008, 248 pag.). Deşi se vrea un roman, cartea este de fapt un zguduitor document memorialistic. Eroul principal al cărţii este tatăl scriitorului, Dănilă Pârvănescu, zis Dunăreancu. Autorul pune cap la cap amintirile adunate de-a lungul vieţii de la cei pe care i-a cunoscut şi realizează portretul eroului, dar şi un document de epocă. Atenţia specială se concentrează asupra perioadei în care eroul participă la al doilea război mondial, dar şi asupra perioadei de după război, perioada stalinistă, perioada colectivizărilor forţate, perioada detenţiei de la închisoarea de exterminare de la Piteşti. Intră în scenă personaje cu care eroul cărţii a avut contacte de-a lungul a trei sferturi de veac din Colibaşi, din Bârda, Malovăţ, din ţară, din Rusia şi de pe unde l-au purtat paşii. Reţinem grija autorului de a scoate în evidenţă preocuparea permanentă a eroului său de a rămâne un om cinstit şi demn, de a lupta pentru patrie, pentru dreptate şi adevăr, chiar cu preţul libertăţii şi al vieţii sale. Ii mulţumim autorului pentru efortul făcut şi îi urăm succes şi cât mai multe cărţi!
ALEXANDRU STANCIULESCU-BARDA

___________________

14 Octombrie 2008 – Mihai Ţopa: „Printre raze de lumină“ (Florin Contrea)

Pentru poetul MIHAI ŢOPA, metaforic vorbind, totul pare a fi posibil: până şi razele de lumină pot avea umbră, după cum şi soarele are pete. După cum afirmă autorul în moto-ul cărţii: „Prezenta carte reprezintă un snop de raze de lumină, la umbra cărora am stat, am cugetat şi am scris…” Acesta ar fi unul din tâlcurile titlului antologiei poetic: „Printre raze de lumină” apărută recent, (în anul 2008) la editura Mirton din Timişoara. Volum a fost precedat de multe alte poezii răsfirate prin paginile revistelor „Literatura şi arta” din Chişinău, „Tibiscus” din Uzdin, „Familia” din Petrovaselo (Iugoslavia), dar şi în cele din Timişoara: „Anotimpuri literare”, „Nădejdea noastră”, „Vrerea”, „Orient latin”,Coloana infinitului”,„Catharsis”, „Clio” etc. A mai publicat şi cărţi de poezie şi de eseuri dintre care amintim: „Călătorii imaginare”, „Aşa vă place istoria?”, „Doamne fă să-ngeţe timpul”, „Versuri de bunic”, Mirajul luminii” etc.

Născut în comuna Lipnic din judeţul Soroca-Basarabia în 1933, poetul a urmat liceul Traian Doda din Caransebeş, judeţul Caraş, apoi Institutul de căi-ferate din Bucureşti. A lucrat ca inginer feroviar la Regionala C.F.R. din Timişoara până la pensionarea sa în 1991.

Încă elev fiind începe să scrie şi să publice versuri, sub îndrumarea atentă a poetului Alexandru Jebeleanu, iar la Caransebeş a condus un cenaclu literar.

Cartea de faţă cuprinde versuri rimate ce parafrazează cuvinte care ne rămân în memorie după lectura poeţilor – pe drept cuvânt socotiţi „canonici” din literatura română şi din cea universală. La încept sunt pomeniţi cronicarii: „Biruit-au gândul…” / Scrie cronicarul: / iară eu ca dânsul / am, voit să fiu, …”

Mai încolo, este consemnat în versuri chipul poetului naţional: „A vorbi prin cuvântul / lui Eminescu / înseamnă a duce lumină / până departe, / pe unde noaptea / cu ziua se-ngână.” Sunt evocate apoi momente biografice, mai ales cele legate de truda zilnică la ziarul „Timpul”: „repede trecuse vara. / S-a schimbat şi anotimpul. / Lucru-i mult, ţigări, cafele, / telegrame şi misive.”

Făcând un salt în domeniul literar universal, ne pomenim aproape de versul poetului imagist-simbolist din vremea bolşevismului stalinist – de care nu s-a eliberat decât printr-un tragic suicid – Serghei Esenin: „Hei voi sănii / şi voi cai nebuni / ce zburaţi ca gândurile mele //duceţi-mă / de puteţi şi-n stele / sau spre vatra / bunilor străbuni…”

Revenind la ai noştri scriitori, de menţionat exclamaţia amară a blajinului nostru Ion Creangă, la vederea Teatrului Naţional din Iaşi cuprins de flăcări în 1888: „Aracan di mini Doamni / arde teatrul, ce vom face?” Amărăciunea povestitorului mare este, se zice că nu atât pentru acel monument cât pentru soarta atât de amară a prietenului său Mihai.

Urmează un salt peste vremuri şi peste continent pentru a evoca umbra poetului englez lord Byron; „Când ceaţa cuprinde-va-n / zori Albionul / te urcă pe navă / tu, tinere lord / şi scrie poeme-n / „Jurnalul de bord” / cu peana ta albă, / dând vremilor, tonul… ”

Vine la rând celebra „masă” a sculptorului român modern Brâncuşi, dar parcă mai plină de emoţie este evocarea păsării măiestre: „Pasărea lui Brâncuşi, / nu este o pasăre, / ci doar un zbor / plin de avânt, / pe care un înger / sau poate un sfânt / l-a fost oprit pentru noi / şi ni l-a dăruit / să ni-l păstrăm pe / pământ / în amintirea sufletelor / celor duşi…”

Alt clasic al literaturii universale, ne referim la Anton Pavlovici Cehov, nuvelist şi dramaturg rus, este pomenit într-un moment esenţial al vieţii şi operei sale: „Dar iată un gând / năstruşnic cum saltă / şi-i vine în minte / ca un spiriduş // când cerul cel negru / trecut ca prin tuş / i-aduce aminte / de calda sa Ialtă, // de unchiul său Vanea / şi de trei surori / şi ce înflorită-i / de vişini, livada…”

Un umorist de geniu este invitat de autor să mai revină pe scena pestriţă a năravurilor şi moravurilor noastre, să-şi mai încerce peniţa muiată în vitriol pentru a-i mai readuce la realitate pe… cei mitici. De exemplu: „… şi te-aşteptăm cu drag, Maestre / că Ţara-i plină cu amici / din Bucureştiul cu tarabe / până în sat – la Haimanale.” Desigur, numai de conu I. L. Caragiale poate fi vorba…

Lista e continuă cu… marele prozator francez Balzac, pentru care autorul jonglează pe versuri ritmate şi chiar în monorimă, un procedeu stilistic în care dovedeşte măiestrie şi chiar rafinament de virtuoz: „Mă plimb prin Paris / şi am trac / ori de câte ori / îl întâlnesc pe Balzac. / De obicei e / în frac / şi-mi povesteşte / câte ceva. Dar eu tac…” Aici pericolul poate fi altul; mă întreb, în dorinţa noastră de a demitiza, de a-l „umaniza” pe creator, de a-l aduce cu tot dinadinsul aproape de noi, de dimensiunile noastre, nu cumva ajungem a nu mai înţelege, în definitiv, de ce oare trebuie să-l admirăm atât de mult pe acest… domn în frac? Cine sunt, în definitiv, aceşti domni de care e vorba mai departe? Colonel Chabert, Rastigniac sau Pere Goriot? Ei, dar pentru aceasta, tânărul cititor ar cam trebui să mai deschidă nişte cărţi niţel cam… groase… oare o mai fi având timp pentru aşa ceva? Mă cam îndoiesc…

Este memorabilă, în schimb, parafraza după celebra sintagmă blagiană: „Veşnicia s-a născut la sat” pe care ne simţim obligaţi s-o cităm în întregime pentru adevărul ei atât de amar: „Veşnicia s-a născut / la sat / şi a murit la margine / de drum, // însă drumul / nu mai e acum. / Peste el, ţăranii / au arat. // Vara au ieşit / la secerat / apoi l-au lăsat / de tot imaş // şi se duseră / toţi la oraş / de n-a mai rămas / nici om, nici sat…”

Ideea amară se continuă în poezia dedicată marelui nostru cărturar-martir Nicolae Iorga: „Cine mai citeşte astăzi, / vechile pisanii, letopiseţe în slavonă, / versuri în latină? // Cine mai aprinde-n taină / capăt de lumină / să străbată-n veac, prin veacuri, / numărându-i anii? //… tot mai mult slăbeşte ţara / când se ceartă fraţii – / doar un bucium, mi se-aude: / „Vino Ţepeş Doamne!”

Sărind acum, peste ani şi creatori, ne oprim în încheiere, la o meditaţie poetică pe o temă de Paul Valery: „Opreşte clipa / şi-o culege / de vei putea-o / înţelege. // De nu, dă-i drumul / să se ducă, / să se prefacă / în nălucă / / iar tu o urmăreşte-n / zbor / uşor, cu gândul tău / de dor.”

Concluzia: demersul poetic este de remarcat, a fost realizat cu pasiune şi cu multă trudă. La fel, ca în parcurgerea unor săli imense de muzeu, drumul spre ieşire poate fi, uneori, destul de obositor, dar desigur că merită… Îi recomand cititorului să-l şi facă.

Volumul de versuri „Mirajul luminii” scris de poetul MIHAI ŢOPA în colaborare artistică cu Horiana Ţâru, şi apărut la editura Eurostampa din Timişoara, este de fapt, un elogiu poetic şi critic emoţionant adus artei celor doi mari clasici ai artei româneşti: Mihai Eminescu şi Constantin Brâncuşi.

De la bun început se poate afirma că întreg acest opus se află sub semnul „luminii” ca simbol şi dimensiune estetică, alăturându-se – sub aspect stilistic – stilului literar şi retoric numit de cei vechi: „encomiastic” – în care lauda la superlativ a valorii estetice se îmbină cu firescul şi naturaleţea vieţii cotidiene a autorilor evocaţi.

Drept argument se pot aduce versurile: „A vorbi prin cuvântul lui Eminescu – înseamnă a aduce lumină /până departe, pe unde noaptea cu ziua se-ngână.” Monografic, autorul evocă momente esenţiale din biografia „Luceafărului poeziei româneşti”, în secvenţe expresive. Notăm, în acest sens, câteva versuri pe care le considerăm a fi semnificative: „Era în vremea când Eminescu umbla pe pământ – /de i se tociseră nenumăratele pingele, /aşa cum pe vremuri, umblaseră apostolii sau cine ştie ce sfânt /pe pământ.” Autorul se referă la momente de viaţă desprinse din presa vremii, din memorii şi din documente istorice. Împreună cu prietenii săi, Ion Creangă şi I. L. Caragiale, „poetul nepereche” lucra în redacţia ziarului „Timpul”, apoi: „Slavici s-a fost dus acasă /S-a dus şi Caragiale. /Aplecat pe foi răzleţe, /El s-a pus a scrie versuri…”

Trecând acum la „Maestrul sculpturii moderne”, Constantin Brâncuşi, poetul alege, de asemenea, momente semnificative, esenţiale, atât din biografie cât şi – mai ales – din creaţia sa nemuritoare: „A fost odată un gorjan care-a făcut în lume haltă /tăind cu un ciocan şi-o daltă în artă, nodul gordian.”

Dintre nemuritoarele opere ale sculptorului român, poetul s-a oprit la Pasărea măiastră, personaj fantastic existent în mituri şi basmele strămoşeşti, despre care se spune că avea un rol apotropaic, acela de a conduce sufletele răposaţilor binecredincioşi, înspre raiul mult dorit: „De pe undeva de sub poale de munte, de lângă Tismana /pasărea măiastră şi-a luat zborul spre nemărginire…” Ca într-un basm arhaic, autorul imaginează: „A tot privit-o cu mâna streaşină din pragul uşii /şi cioplitorul de piatră, în vise, în basme, în lemn – /şi i-a făcut pasărei să se întoarcă, anume un semn – /iar „Pasărea cea măiastră” reveni la Brâncuşi.”

De fapt, există mai multe versiuni ale sculpturii – făurite în bronz sau oţel şlefuit – ale Păsării măiestre. Una are aspect de amforă, fără cap dar cu pieptul arcuit solemn, ca o statuie a unei zeităţi arhaice, iar alta, asemănându-se cu un avion supersonic modern, sugerează expresiv ideea de zbor. Pentru aceasta din urmă, autorul a creat o versiune poetică pe care o redau în întregime: „Transfigurare la Brâncuşi”:

„Din „Pasăre” a rămas doar esenţa, ideea iar sufletu-i o avântare către văzduh – /„Pasărea” nu mai e pasăre, ci doar duh – aşa cum din flacără rămâne esenţialul scânteia. // „Pasărea” nu mai e pasăre, ci doar simbol; i-au dispărut aripile, ghearele, creasta, picioarele – /a rămas zborul care înfruntă destinul şi soarele /şi spaţiul fără de margini de gol.”

Autorul reuşeşte aici o descifrare a ideii care a stat la originea gândului filosofic brâncuşian, reuşind în câteva cuvinte ceea ce unui analist critic i-ar fi luat pagini întregi. Apreciez că este una din cele mai reuşite creaţii ale autorului. Conceptele de teorie literară, prezente în eseuri, devin aici elemente ale unei creaţii poetice care – paradoxal, vorbeşte mai mult sufletului cititorului decât raţiunii sale. Este necesară o asemenea abordare a artei moderne, mai ales când mai există persoane pentru care arta din zilele noastre li se pare a fi o enigmă lipsită de sens.

Altfel de „pasăre măiastră” ni e pare a fi înfăţişată în sculptura abstract-expresionistă brâncuşiană: „Cocoşul cântând.” Cântecul avântat spre zări, este înfăţişat în trepte oblice, un fel de zig-zag ingenios care sugerează privirii uimite exact esenţa chemării de trâmbiţă care anunţă apropiatul răsărit al soarelui; aducând lumina care se revarsă în valuri peste întreaga fire. Poetul Mihai Ţopa ne prezintă astfel acest moment solar:

„Trâmbiţaşul trâmbiţeşte deşteparea pe pământ, vestind zorile în artă – pentru noul început.”

Cunoscutul ansamblu sculptural de la Târgu-Jiu, menit – după afirmaţia însăşi a sculptorului Constantin Brâncuşi – să cinstească memoria eroilor căzuţi în primul război mondial, este evocat poetic în versuri dedicate celor trei mari momente artistice existenţiale. Mai întâi este vorba de, „o masă a tăcerii – pe-acest pământ tăcut, valah cu umbre de eroi ce-şi poartă tăcuţii paşi spre înviere – /care în drumul lor prin moarte – s-au fost oprit să-şi ia putere, s-asculte foşnetul de frunze şi simfoniile lui Bach.”

Paşii tăcuţi ai eroilor se îndreaptă apoi spre „Marea trecere”: „Sărutu-n piatră-a lui Brâncuşi pe „Poarta” de la Târgu-Jiu /este ofranda celui viu, în amintirea celor duşi…” În fine, drumul – după jertfa finală pe câmpul de luptă – urcă sufletele răposaţilor în trepte pe mirabila scară întruchipată de celebrul pălimar ceresc supranumit „Coloana infinită”: „Ritm vertical, dezlănţuit din iarba verde de câmpie /tăind un zbor de ciocârlie, „Coloana” suie spre zenit”

Pe plan stilistic, poetul dovedeşte cuvenita măiestrie atât în alcătuirea versurilor cât şi în alegerea atentă a cuvintelor celor mai potrivite, şi a figurilor de stil. Ideile se înlănţuie într-o gradaţie savant orchestrată. Volumul acesta se constituie într-un demers poetic necesar care – suntem siguri – va dăinui în timp.

FLORIN CONTREA

__________________

13 Octombrie 2008 – Irimie Perşa: „Poeme“, Editura Napoca-Star, 2008 (Al. Florin Ţene)

Un poet al trăirilor clipei este Irimie Perşa în noul său volum Poeme, ( bilingv,român-francez,în traducerea lui Iulian Dămăcuş),Editura Napoca-Star,2008.

Pentru autor clipa este un universe ireversibil care trece şi renaşte,asemeni unei ameobe:Iubind cu dor/am fost dorit/Ca luna mai/neprihănit.(Clipele) Naturii scăldată de lumina soarelui,pe care poetul o vede ca un veşmânt de mare-mpărăţie,poetul îi înalţă o rugă,pentru ca:Din bolta primăverii/azima să coboare/De ziua Învierii/o rugă ca o boare…(Rugă).Ceea ce reţine atenţia şi dă o imagine despre posibilităţile reale ale lui Irimie Perşa este elanul trăirilor sentimentului iubirii surprins în marile ritmuri sempiterne:În lume iubirea/ne poartă de braţ…/E-ademenirea,/falsul ei laţ.(În doi).Lumea poetului este o proiecţie a metamorfozei iubirii,în care acest sentiment are o infuzie discretă de regrete şi sugestii ale materialităţii incandescente:S-a dus o vreme/nicicând n-o să mai fie/Dar rostul ei/rămâne-n veşnicie.(Vremea).

Poetul este un contemplativ,imaginile sunt încorsetate în versuri scurte,unele cu rimă,uneori sunt infuzate de un filon aforistic.Poeziile din ultima parte a volumului au un iz patriotic din care razbate iubirea de neam şi istoria noastră:te-am udat cu sânge-n luptă/O!pământule străbun/În tranşee şi-n redută/am lăsat ce-a fost mai bun.(Pământ al ţării).

Poemele lui Irimie Perşa au distincţie datorită conciziei şi tensiunii lirice.

AL.FLORIN ŢENE

___________________

10 Octombrie 2008 – Flueraşu Petre: „Insomnii“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const . Miu)

Dacă ar fi să ne exprimăm într-un limbaj frust, aşa cum îi place lui Flueraşu Petre în cartea Insomnii (mai aproape de adevăr – inepţii!), Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006, am spune că autorul este un biet violator de… cuvinte! Tânărul doar cochetează cu poezia şi ce e de plâns e că stă prost cu limba română.

Reproducem mai întâi un fragment din Strigăt de peşte, unde întâlnim mai multe inadvertenţe: „În unda luminoasă/ alunecă vibrant/ o siluetă diafană, un sâmbure de apă/ iar aurul său luceşte, lumina soarelui-l-mbie/ creând peste udeala sa/ din fir de mătase luminoase straie/ (…)// însă iat-o poieniţă verde, alge, feerie/ cum îmbie/ se apropie cu jind, să se bucure de boare/ şi priveşte fascinat/ cum luceşte-ntunecat/ acul de argint adie/ pe tărâmul înecat…” (p. 14, 15). Sesizăm, pe lângă un cuvânt nepoetic – „udeala” – şi rima aleatorie, o sintagmă care frizează nonsensul: „acul de argint adie”! Oare acul de argint sau din oricare alt metal ce calităţi/ proprietăţi are pe lângă adiere?

Ce note o fi avut autorul la limba română în şcoala generală, unde se învaţă punctuaţia? Pentru că îşi permite să pună virgulă între subiect şi predicat! : „Camera tăcută , vuia” (Gânduri rupte, p. 20). Cu siguranţă este iubitor al pleonasmului, că scrie cu dezinvoltură: „Amestecare lentă, puroiul purulent” (Mişcări în afara unui tipar, p. 22). Dar şi logica fenomenelor îi scapă, de când crede că tot ceea ce-i trece prin minte şi aşterne pe hârtie, siluind-o, se cheamă poezie: „lumină albă, crepuscul, noapte” (Viermii din praful putrezit, p. 16).

O fi vrut numitul Flueraşu Petre să cocheteze cu postmodernismul, dar un fragment din Piramida falusului lasă de dorit prin imaginea scabroasă: „Văd şerpi încolăcindu-se/ prin părul meu pubian/ cântând o melodie,/ (…) // în câmpia mongolă din patul meu,/ doar un falus erect sub lună!” (p. 26. 27). Asta nu e poezie, ci voma unui ins după o beţie în cine ştie ce closet!

Până să încredinţeze vreunei edituri următorul volum de asemenea inepţii, îi recomandăm lui Flueraşu Petre să-l consulte un veterinar, că la un psihiatru nu mai are nicio şansă!

CONST. MIU

_________________

09 Octombrie 2008 – Elena Olariu: „Şoapte înscrise pe frunze”, versuri, volum în curs de apariţie (Cezarina Adamescu)

Fără îndoială că, ontologic vorbind, autoarea de faţă, face parte din categoria de fiinţe înzestrate nativ pentru zborurile cele mai îndrăzneţe, în aerul pur al Înaltului la care tinde să acceadă, făcându-şi din cuvânt şi din faptă, scară pentru marele salt, atunci când va fi timpul potrivit şi când îşi va fi terminat rostul pe aceste tărâmuri.

Temerară, cu aripile-i nevăzute larg deschise, cât să cuprindă, de la zenit la nadir orizontul, ea se substituie unui pilot de încercare, cu propriile forţe pipăind văzduhul, să vadă dacă aerul o ţine şi ne ţine.

Dacă aerul e pe măsură, ne face semne binevoitoare şi, cu lumina de pe chip drept radar şi far, ne îndeamnă s-o urmăm.

O dată aerul netezit, primenit, îmblânzit, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să plonjăm într-o amplă zburare aidoma ei, care e cocorul din vârful unghiului, cel care arată drumul.

Pe de altă parte însă, Elena Olariu nu poate părăsi de tot ţărâna aspră şi catifelată totodată, atât de dragă, zămislitoare de seminţe şi ia un plisc de pământ să-l ducă pe înălţimile de azur, acolo unde ea accede, aparent cu atâta uşurinţă.

De aici, amestecul de pământesc şi ceresc proprie fiinţelor, în peregrinarea lor scurtă spre patria veşnică.

Se-ntâmplă deseori, însă, ca nu toţi privitorii să se încumete să se avânte. Şi atunci ea, aidoma păsării care-şi învaţă puii să ia primul contact cu tăriile, ne poartă pe aripile sale viguroase şi ferme, să contemplăm adâncul de sus, oglindit în adâncul de jos, până ochii ni se umplu de azur şi de dumnezeire, nările de miresme ameţitoare, urechile de sunetele mirifice ale cântărilor celeste. Fie că vrem, fie că nu, ne transformă în îngeri.

Vestală a iubirii divine, Elena Olariu ne propune o poezie telurică şi celestă în aceeaşi măsură. Operând cu simboluri : piatra, lumina, pământul, cerul – elemente primordiale şi iubirea, speranţa, adevărul, inelul – simbolul statorniciei poeta creează punţi spre înălţarea noastră spirituală

În paradigma viziunii sale lirice, de o importanţă covârşitoare sunt : relaţia cu Înaltul- pe verticală, iar pe orizontală, aşa cum e şi firesc, empatia cu semenii de care se simte atrasă irevocabil, partea sa din acest schimb, fiind o înţelegere sufletească fără egal şi o deschidere fără frontiere a inimii.

O veritabilă osmoză cu natura, mater genitrix, în sânul căreia îşi găsesc culcuş toate făpturile, răzbate limpede precum izvorul străpunge scoarţa pământului în căutarea acelei lumini hrănitoare şi dătătoare de noi forţe, capabile să învingă inerţiile, stihiile, entităţile dezlănţuite.

Poate că este printre puţinii autori ce nu s-au lăsat infestaţi de aşa-zisele „valori cotidiene”, după care se îmbrâncesc suveran, ca-n Arca Bunei Speranţe, dând din coate şi călcându-se în picioare, care să apuce locul din faţă. De fapt, Elena Olariu a rămas eternul aed al naturii, un menestrel al idealurilor sfinte pentru care merită să lupţi chiar cu preţul jertfei.

Simplă, curată cu inima, generoasă, demnă, măreaţă-n smerenia ei, Elena Olariu poate concura la orice competiţie pentru trofeul decernat eroilor pozitivi, care şi-au făcut din propriul trup o punte – de la şi spre care se perindă mereu şi mereu oameni de toate categoriile şi de toate vârstele.

O paletă de nuanţe de o coloristică aparte în care cuvintele se aleargă şi se ajung, se înlănţuie şi iar se pierd, căutându-se unul pe altul, până la găsirea jumătăţii, a perechii ideale, din care mai apoi, roada naşte sămânţa promisă şi promiţătoare, fac din poemele de faţă, ninsori inverse, ninsoare în sus, o cădere-n Înalturi, ceea ce relevă un demers spiritual demn de luat în seamă.

Imagistica sa este alcătuită din primăveri visând, pământul visează la rândul său, cerul sărută pământul. Poeta ne invită să vedem, să auzim, să simţim cu ochii săi, cu urechile şi simţurile sale, ceea ce, cu propiii noştri ochi, cu propriile urechi, cu propriile simţuri, nu reuşim, îndeobşte. Din râul de lumină care se revarsă din poeme, ne dă să bem cu ochii, cu mintea şi cu inima, ca să ne simţim mai frumoşi, mai buni, mai înţelepţi şi mai dispuşi la rândul nostru să oferim florile iubirii.

Aceste scrijelări pe frunze sunt menite a ne scoate la iveală sângele clorofilei, seva curgătoare spre vârfuri, vivificantă, purtătoare de oxigen şi de crude miresme ameţitoare, purtătoare de germen care curând va încolţi căutându-şi drum spre propria lumină.

În mod paradoxal, cheile de înţelegere nu sunt la creator, ci la îndemâna beneficiarilor, care ar putea conlucra la economia poemelor. Ne lasă acest drept de a construi, de a plămădi visuri începute de ea, de a alerga cu închipuirea până dincolo de text ca şi când ne-am arunca într-un abis de lumină. Este loc destul de construit, de visat, de zidit temple lăuntrice, iar piatră – berechet. Se cuvine să avem răbdare, putere de veghe, stăruinţă.

Cu o forţă a neliniştii interioare, fiecare după măsură, s-ar putea oglindi şi, parţial sau total, recunoaşte în aceste edificii spirituale.

Apropiată estetic de Magda Isanos, Violeta Zamfirescu, Elena Olariu îşi construieşte universul poetic din mici fragmente de cristale colorate, care se schimbă la cea mai mică atingere, aidoma imaginilor caleidoscopice iar privitorul rămâne cu jindul permanent şi cu temerea de a nu fi pierdut ireversibil, ceva preţios, imposibil de reclădit cu aceleaşi unelte. Poate că în aceasta rezidă şi farmecul poemelor, în unicitatea imaginilor şi în aroma coaptă a anotimpurilor târzii care ne străbat existenţa.

Forţa de sugestie, imaginile proaspete, stilul – de o limpiditate de cleştar, fac parte din bagajul spiritual şi estetic al poetei, pe care-l pune la îndemâna cititorilor. Astfel, „graniţa dintre inimi” este ştearsă, anulată definitiv, iar sufletele se înfrăţesc, se întăresc, se îmbată unul de celălalt, devin perechi-perechi, spre bucuria celei care le-a unit, cu evlavie.

Citind cu luare aminte aceste picturi în miniatură, nu poţi să nu remarci că au ceva în comun : pe Dumnezeu şi încă un lucru esenţial : Cuvântul.

Dumnezeu şi Cuvântul, Dumnezeu-Cuvânt, Cuvântul-Dumnezeu, Dumnezeu întrupat în Cuvânt, Cuvântul care întemeiază, Logosul de dincolo de început şi până dincolo de sfârşit, cel existent în Marea Carte a Vieţii.

De remarcat totodată, sfiala, evlavia pe care o manifestă poeta, la apropierea de Cuvânt, ea care se recunoaşte a fi „un pumn de ţărână cântătoare”. La fel este şi apropierea de ţărână, aidoma ţăranilor care sărută glia care-i hrăneşte, care le dă vigoarea şi forţa de a supravieţui, încâlciţi în iţele istoriei la care sunt martori şi participanţi, de voie, de nevoie. Stranie această iubire pentru magmă, pentru „albia mănoasă a ierbii”.

Miracolul reînvierii naturii în ciclul anotimpurilor, e un prilej continuu de uimire şi încântare, în toate văzând mâna măiastră a Creatorului a toate are veghează neîncetat asupra creaţiei Sale.

Un loc aparte în lirica poetei îl ocupă iubirea pentru Maica Cerească, Fecioara cea pururi lăudată, cea care, în maternitatea divină, ni L-a dăruit pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru. Astfel, poeme ca „Buna Vestire”, „Odovenie”, „Iubită Maică” ş.a. sunt imnuri pioase, pline de recunoştinţă pentru Maica lui Dumnezeu şi a noastră.

Crinul, irisul, ghiocelul, florile celeste ale candorii, ale neprihănirii, apar în lirică, la fel ca şi mai pământeştii meri domneşti, stropiţi cu lacrimile de mir ale dimineţii, cu miresmele lor aducând ofrandă naturii.

Programatic, poemul „Sunt un pumn de ţărână” relevă, dacă mai era nevoie, apartenenţa la neam, la ţărâna din care a purces, la menirea de a înflori, de a da roadă albastră, dar şi de a primi roua cerească, dând jertfă nemuririi, un nou pământ, o nouă floare.

Elena Olariu are ca şi prelatul flamand Phil Bosmans, un hobby pe măsură : iubeşte oamenii. Iubindu-i, ea simte nevoinţa de a se împărţi lor până din ea mai rămâne, doar numele. Numele, scrijelat pe o frunză târzie, în toamna imperială, când mii de culori te asaltează, dând buzna prin irişii tăi nesăţioşi de frumos, de alb; de armonie.

Dacă ne-am întreba, cât din fiinţa noastră este menit să se statornicească în timp şi în memoria posterităţii, am constata cu vădită surprindere, că numai iubirea e cea care va rezista asalturilor anilor, iubirea sădită în prunci, în livezi, într-o casă ori în scoarţele unei cărţi, ca să-l pomenim pe Arghezi în celebrul său „Testament” : „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte

/ decât un nume adunat pe-o carte”.

Este ceea ce autoarea ne aduce în dar astăzi, prin această carte care, fără îndoială, va rămâne înscrisă în inimile noastre o vreme şi încă o vreme şi încă alte vremi, dacă vom avea înţelepciunea şi bunăvoinţa s-o dăm din mână în mână, mai departe, spre edificarea cât mai multora.

Poetă, publicistă, prozatoare, autoare de poveşti pentru copii, redactor la reviste spirituale, Elena Olariu îşi împarte avutul sufletesc celor dispuşi să primească oferta sa. Dacă adresanţii vor avea curajul să-i aprecieze darurile, vor avea numai de câştigat Cert este că, prin apostolatul acesta, îşi va clădi comori nepieritoare în Cer, aşa cum de altfel, consider că râvneşte încă din această viaţă şi pentru care comori, se nevoieşte acum şi aici, lângă noi, neştiută, aşa cum neştiute rămân, florile diamantine ale virtuţii creştine.
CEZARINA ADAMESCU
Galaţi, 14 septembrie 2008

Ziua Înălţării Sfintei Cruci

_______________________

08 Octombrie 2008 – Petre Isachi: „Zburătorul” – o revistă lovinesciano-optzecistă. Repere istorico-literare, Bacău, Editura Psyhelp, 2007 (Corneliu Vasile)

În „Argument”, autorul lucrării se referă la actualitatea teoriei sincronismului, reflectată de continuitatea şi discontinuitatea în revuistică şi despre importanţa cenaclurilor literare ale elevilor şi studenţilor pentru formarea lor literară.

Cartea are trei părţi: I.Apariţiile revistei „Zburătorul”, 1990-1997, II.”Zburătorul”, o revistă lovinesciano-optzecistă (plus o antologie de cenaclu), III.Optzecismul în oglinzile optzeciştilor (colaboratori ai revistei).

Infiinţată după revoluţie la Oneşti, împreună cu Liga culturală omonimă,de către profesorul de limba şi literatura română şi scriitorul (optzecist) Gheorghe Izbăşescu, ca o continuatoare a revistei şi cenaclului lovinesciene, publicaţia s-a bucurat de o largă colaborare în ţară. Membrii enumeraţi ai Ligii sunt scriitori din Bucureşti, Bacău, Oneşti, iar printre personalităţile care au salutat apariţia acesteia se numără Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Liviu Antonesei, Gheorghe Crăciun, Sorin Antohi, Ion Stratan.

Volumul prezintă şi antologia „La conacul lui Alecu Aslan”, din Biblioteca „Zburătorul”(1996), încununare a unei îndelungate activităţi de îndrumare a tinerilor talentaţi( cenaclu, excursii literare, întâlniri cu scriitorii), pe care Gh.Izbăşescu a desfăşurat-o la Clubul Elevilor din Oneşti.Partea grafică ilustrează şi perioada anterioară anului 1990, adică începând cu anul 1975.

Evoluţia revistei de la nr.1/1990 până la nr.44-46/1997 demonstrează concentrarea realizatorului revistei asupra problemelor literare, păstrând paginile de poezie, proză, drmaturgie, traduceri, unde apar scriitori şi elevi, o iconografie adecvată, pagini de critică, de literatură universală şi arte plastice.In ultimul număr, în afară de rubrica „Generaţia 90”, incluzând nume de elevi creatori de literatură,a par rubricile „Generaţia 80”, Ion Simuţ, Viorel Mureşan, Simona-Grazia Dima), „Generaţia 70”( Vasile Dan, Daniel Turcea) şi „Generaţia 60” (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Petre Isachi). Revista are numeroşi corespondenţi în ţară şi în străinătate, ceea ce arată că era cunoscută nu numai în oraşul unde a apărut.

Partea a doua a lucrării enunţă şi argumentează sincronismul, lovinescianismul revistei, între altele prin evadarea din provincialism, ca şi optzecismul (Gh. Izbăşescu a activat ca optzecist şi ca membru al ASPRO) prin poza exteriorităţii, circumscrierea interiorităţii în expansiune, intertextualitate, demitizare, viziunea eşuată în ordinea istorică, nou regim estetic, sfidarea elitismului, complexul marginalizării şi vocaţia polemică, subminarea deliberată a discursului receptării (p.147).

Cartea conţine chestionare, probleme de publicitate şi sponsorizare, opinii ale altor scriitori despre revista „Zburătorul”.

Ultima parte a cărţii analizează aserţiunile optzeciştilor colaboratori: Radu G.Ţeposu, Stefania Plopeanu, Gellu Dorian, Mircea Petean, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Spiridon.

In concluziile volumului, autorul Petre Isachi, care a mai publicat, între altele, o valoroasă exegeză despre roman , conduce revista de cultură „13 Plus” şi este consilier literar al Editurii „Psyhelp” din Bacău, subliniază că a structurat lucrarea ca „ o imagine de ansamblu asupra devenirii literaturii postdecembriste”în spiritul recuperării esteticului, (p.215), el însuşi fiind un literat excelent pregătit şi aplecat spre analiză şi sinteză.

Lucrarea, în format A4, este un document de istorie literară, scris cu scopul de a nu lăsa să fie uitate faptele de curaj literar, al căror suport este, în primul rând, competenţa în materie, căci nu este lucru la îndemâna oricui editarea unei reviste cu elevii în primul rând, nici atragerea unor oameni de litere de prestigiu. „Zburătorul” mai demonstrează capacitatea excepţională de organizare şi conducere (management), ca şi stăruinţa în a evidenţia valorile europene alături de valorile autohtone ale culturii şi literaturii române, care îl caracterizează pe Gh.Izbăşescu.

Fără îndoială că prezentarea revistei optzeciste de către Petre Isachi oferă un model pentru mulţi cărturari însufleţiţi de ideea că nasc şi la noi oameni care sfinţesc locul, oameni generoşi, care laudă lucrul bine făcut, cu efecte culturale trainice.

CORNELIU VASILE

________________

07 Octombrie 2008 – Cornel Nistea: „Ritualul Bestiei“, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2008 (Lörinczi Francisc-Mihai)

Plânsul viorii marelui violonist Edvin Marton, care va concerta în curând şi la Sibiu, mă poartă pe acorduri de Brahms într-un salon nobiliar unde oameni culţi ascultă muzică adevărată. Liniştea le este perturbată de „omul –bestie” care îşi anunţă scâncetul. S-a născut să îl servească pe Mamona.

„Ritualul bestiei”, romanul politic al lui Cornel Nistea, este un strigăt înapoi înspre beciurile Securităţii, incursiune dureroasă într-o lume a absurdului care a existat ca o reflectare hadesiană, rădăcină a abominabilului. Comunismul Estului, acea jumătate ascunsă a Lun(m)ii, a fost ca o umbră uriaşă asupra libertăţii, înfăptuite şi izbândind prin dezinteresul şi pasivitatea Vestului.

Romanul renaşte o lume alegorică, pe care, ca pe un coşmar, nu ai dori-o să revină. Printr-o satiră fină, ca o reflectare în oglindă a unei lame ascuţite ce a tăiat în carne vie şi de pe care se prelinge sângele, prin personajul Pompiliu Dascălu, Cornel Nistea rememorează împreună cu fiecare din noi momentele instalării barbariei, „ciuma nenorocită” şi ale manifestării ei animalice: „Lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă era bestialitatea.” După instalarea bolşevismului se creează Partidul Unic prin care „Marii Dascăli ai Omenirii” înscăunează teroarea şi prostia, anihilează personalitatea umană, îndobitocind-o: ”Numai stârnindu-i pe proşti, creându-le iluzia fericirii îi poţi domina, (…) scursurile societăţii avură deodată acces la putere. (…) Se formă în curând o adevărată încrengătură de oameni ticăloşi ce deveni în scurt timp forţa de monolit a partidului.” Maltratarea individului s-a făcut prin cultivarea şi inocularea fricii, a nesiguranţei, prin constrângere şi intimidare: „Frica ni se induce în fiecare clipă de noua ideologie şi are ca scop distrugerea fermentului mobilizator, al fermentului dăruirii şi angajării, căci frica anihilează puterea şi energiile civilizatoare care nu pot acţiona decât în condiţii de libertate.” Pentru că omul este „condamnat la libertate”, aşa cum spune Mircea Eliade. Dar din străfundurile unei lumi cufundate în mizerie morală nu puteau să nu răzbată strigătele de libertate din adâncul fiinţei, sub forma unor întrebări retorice ale autorului: „Ce se întâmplă cu oamenii ăştia de îşi pierd atât de uşor condiţia morală de altădată, ce a ucis în ei candoarea?” Cornel Nistea nu dă verdicte, admite iertarea creştină. În alt loc se întreabă: ”De ce au oamenii seducţia frumosului?” Şi aici încearcă şi un răspuns posibil: „ s-ar putea să fie un privilegiu divin.” Personajul lui principal, Pompiliu, om de ştiinţă care se sacrifică pentru omenire cercetând spre a găsi un sistem imunologic care să servească umanităţii, întreţine în această lume decăzută cultul lucrului bine făcut, perseverenţa şi dăruirea: „N-am de ce să mă tem de moarte de vreme ce dezideratul meu este viaţa,” care „nu ne este deocamdată interzisă, ea trebuie trăită.” Teroarea îngenunchează omul, dar nu îl poate învinge, cum susţine şi Hamingway, cu toate că se încearcă din răsputeri acest lucru: „noul sistem vrea cu tot dinadinsul să pătrundă în fiinţa omului, până în intimităţile lui cele mai tainice. Şi dispune de metode s-o facă (tortura). Nu pot pătrunde însă în tăcere. N-au găsit metoda să afle ce e dincolo de ea.”

Autorul îşi poartă firul romanului pe axa unui jurnal care să stea mărturie pentru „viitorime”, atitudine de verticalitate, de demnitate umană: „Sunt jertfe care trebuie plătite de cei mai buni”, iar modalitatea de a răzbate este Tăcerea, dar una activă: „salvarea noastră e activitatea, e puţinul bine pe care îl facem. E iubirea…”

Într-o colonie de deportaţi condamnaţi la muncă silnică oamenii încearcă să îşi menţină credinţa, să construiască o biserică. Ea se înalţă invizibil pe dealul din apropiere, deal pe care deţinuţii l-au numit Golgota. Iluzia torţionarilor e că prin distrugerea fizică zădărnicesc creaţia: „tot ce construiau ei ziua, noi dărâmam noaptea.” Motivul jertfei pentru creaţie (a Meşterului Manole) este aici înnobilat, căci sacrificiul uman era un perpetum care năştea zidurile credinţei şi le întărea nu numai cu sânge, ci era dăruire: „mântuirea nu poate fi nădăjduită decât după ce omul renunţă la sine.” (Mircea Eliade)

Romanul e viu, dinamic, energiile pozitive se înlănţuie cu cele negative, geniul răului se extinde diatomeic: „virusul difuzat de ideologia acestor farsori ai omenirii a creat omul –bestie.” Dar echilibrul lumii nu poate fi dărâmat: „ce s-ar face lumea fără această bipolaritate: creaţie-distrugere?

Pompiliu Dascălu, fiul unui renumit avocat care se autoexilează în străinătate, intuind răul care se apropie, rămâne executor testamentar al unchiului său: „Pompiliu, te rog mută-te aici şi ai grijă de papagali”, acest mesaj testamentar dual, subtil, este întărit de numele celor doi papagali: Socrate şi Platon.

Lecturând cartea tresari la loviturile de bici de pe spinarea acuzatului nevinovat, la durerile pe care le primeşte Omul şi ţi se pare că retrăieşti coşmarul din care ne-am trezit (nu-i aşa că şi tu îţi aduci aminte?) Îţi poţi imagina fiecare detaliu, eşti martorul lumii pe care a reuşit, incredibil, să o nască vreodată omul, la ce nivel de degradare morală a putut ajunge. Fiorul care se scurge în tăcere pe şira spinării îţi dovedeşte că nu visezi, că eşti martor. Ce faci tu azi, cititorule? Gândul mă poartă la „Procesul” lui Kafka, o lume a absurdului care nu a fost însă o iluzie în Estul Europei: „am impresia că nu mai înfăţişez acolo lumea reală, ci una desprinsă dintr-un coşmar (…) nu mai disting aparenţele de adevăr.”

Dedicaţia-autograf din partea autorului pe care o privesc pe fila cărţii aşterne ca dată-august 2008. Să fie oare o coincidenţă? În această lună din 2008 s-a stins din viaţă Soljeneţîn, marele scriitor rus, autor al mai multor romane monumentale despre lagărele sovietice, cum a fost „Arhipelagul Gulagului”, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970.

Cornel Nistea prezintă în romanul său atrocităţile comise de regimul comunist din România, sub îndrumarea „Marilor Dascăli ai Omenirii.” Sub cupola unei alegorii, el face o rememorare dureroasă în care se regăseşte cristic sub biciuirile „omuluibestie” de care nu ai şansa să scapi: „ nu mai ai, ca-n urmă cu sute de ani, unde te ascunde de ei.”

Nu pot să nu fac referire la romanele celui care a fost numit „Soljeniţîn al românilor”, Ion Eremia, „Gulliver în Ţara Minciunilor” şi „ Insula Robinson”. El a fost un mare vizionar, realizând o radiografie a societăţii totalitare, între primele de acest fel din România, o analiză lucidă, întreprinsă cu mijloacele literaturii de ficţiune, asupra comunismului. „Granit” din Kukunia lui Eremia este „Marele Dascăl al Omenirii” din „Ritualul Bestiei” al lui Cornel Nistea. Alegoriile satirice sub care se prezintă toate aceste lucrări, inclusiv cea de faţă ascund realităţi crude, care curg năvalnic din inimi de oameni care au trecut sau au simţit teroarea comunismului şi au fost revoltaţi de nedreptăţile provocate civilizaţiei de această „Bestie” . Lumea decăzută nu poate şterge însă omul îndumnezeit. Sunt scene mişcătoare în carte, pline de rafinament şi profund umane, moralizatoare. Este evocat gustul pentru frumos, pentru artă, nu întâmplător devenită insulară, unde se restaurează şi este prezervată cultura. Apoi sunt prezentate obiecte ornamentale, medalii, diplome, biblioteci şi cărţi de valoare, discuri cu muzică; pentru toate acestea Oamenii făceau sacrificii şi îşi dăruiau viaţa. Muzica clasică însoţeşte şi înalţă sufletele oamenilor din lumea de jos spre a putea supravieţui prezentului vandalizat, persoane care trăiesc în mocirlă, dar „ cu capul în lumină” cum spune Victor Hugo. Îndemnul omului cult este întotdeauna spre bine: „datoria supremă de a provoca binele în orice condiţii, inclusiv în vremurile acestea blestemate de teroare.” Şi nu în ultimul rând, autorul, prin graiul profesorului cult, îşi pune speranţa în vlăstare, în „tânăra generaţie”, cum o numeşte Mircea Eliade: „e rândul vostru acum, al celor tineri, să-i învăţaţi pe oameni ce să facă cu ea, cu Libertatea.” Răzbate aşadar ca printre castanii ruginii de septembrie lumina, ideea de regenerare prin seminţe, geniul pulsator al omului creator, imaginat prin copilul care depune mărturie peste generaţii, nepoata Losana: „ E ciudat totuşi sentimentul ăsta, că aş fi învins timpul, că nu el m-ar fi învins pe mine. Simt aceasta poate graţie zilelor frumoase din ultima vreme, a strălucirii soarelui şi a grădinii pline de rod. Ce-mi mai pot dori la cei şaptezeci de ani ai mei decât o baie bună de lumină şi să ascult simfonia lui Gabriel (…) nepoţica mea Losana vine năvalnică spre mine, îmi sare în braţe şi mă sărută pe obraz.” Printr-o simplă anagramare a numelui aş transcrie l-OSANA, fără litera dintâi rezultând OSANA, aşadar speranţă pentru viitor, binecuvântare.

Autorul păstrează însă şi rezerve în ceea ce priveşte căderea comunismului, aşternute în „Cartea pentru neuitare” : „sistemul s-a prăbuşit, dar în oameni stă pitit virusul ăsta perfid, gata oricând să reapară şi să smintească minţile oamenilor. Primul argument în acest sens îl constituie alegerile recente, când oamenii i-au ales pentru Parlament tot pe ticăloşi pentru că sunt încă sub influenţa contaminării de atunci şi vor mai fi încă multă vreme de aici înainte.”

Mi se pare că în final autorul face o scurtă incursiune pe tărâm mitic: „academicienii s-au convertit în cerbi.” Cerbul în mitologie semnifică ideea botezului şi a năzuinţei către divinitate, fiind şi semn cristianic, scrie Mircea Eliade, întrucât omoară şerpii. Cervide apar asociate cu mielul mistic sau cu o cruce. Mă gândesc la Psalmul 41: „ în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Doamne.” Aşadar, caracterul nobil al omului, simbolizat aici de academicieni, translatează timpul şi îl destinează dăinuirii.

O vioară Stradivarius continuă să răsune şi să amorţească simţurile, inducând o stare de plăcere gustată de cămările tainice ale sufletului, ascultând scârţâitul acelei uşi a Paradisului care se deschide, cu care Rumi asociază plânsul viorii, aşa cum în Olimp sorbeau zeii nectarul din pocal.

„Castanii de pe alee au înflorit a doua oară. E semn de toamnă lungă…”
LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

_____________________

06 Octombrie 2008 – Gh. Postelnicu, „Tânărul Veronel” (Ilie Mândricel)

Mărturisesc a mă număra printre numeroşii cititori tradiţionali, care preferă cartea tipărită pe suport de hârtie. O poţi lua cu tine în concediu, în metrou, te poţi refugia cu ea în parc, în pat sau pe fotoliu, făcând sublinieri sau adnotări marginale după dorinţă. Bibliotecile şi arhivele m-au obişnuit cu „me doiurile” (mâna a doua), adică cu acte, manuscrise şi publicaţii foto sau xerocopiate. De nevoie, am trecut mai nou la „răsfoirea” presei pe Internet şi la cartea „electronică”. Aşa am citit romanul de mai sus, „publicat” pe www.editura-online.ro, înţepenind două zile întregi în faţa calculatorului.

Descinzând din Pârscovul Buzăului, autorul este un harnic dascăl de româneşte şi un neobosit organizator de manifestări culturale judeţene şi naţionale închinate marelui său consătean şi înaintaş – Vasile Voiculescu. A cochetat şi a debutat în tinereţe cu poezie, a publicat în 2006 romanul „Vâsla de sare” şi în 2007 „14 povestiri”, parcurgând deci un drum literar atipic, căci – de obicei – se ajunge la poezie după proză, iar la roman după ce ţi-ai „făcut mâna” cu nuvele şi povestiri. Modestia, sensibilitatea şi înzestrarea artistică aparte l-au făcut pe autor să sară şi să inverseze etape pe care alţii le parcurg într-o întreagă viaţă literară.

Tema romanului „Tânărul Veronel” este inadaptarea şi supravieţuirea sub comunism. Avem o poveste tristă spusă la persoana I de către protagonist – matematicianul Valentin Balotă, un fel de alter ego al autorului. Un destin nefericit s-a abătut ca un vânt tragic peste acest neam de oameni din Bădila Pârscovului. Morbul inadaptării sociale conduce la ratare sau la dispariţie tragică pe bărbaţii acestui clan, mai toţi înzestraţi peste media obişnuită. Atavismele spiţei acumulate şi potenţate în contemporani îi mână ca într-un marş al rataţilor spre trecut: „Pe Valentin Balotă îl cheamă Ion Badiu, pe Ion Badiu – Dumitru Burlacu”. După ani de tribulaţii dezamăgitoare, întors şi stabilit în Bădila natală ca profesor de matematică, personajul principal constată din nou că „seamănă tot mai mult cu bărbaţii din familia sa. Putea deveni ce fuseseră aceştia: Dumitru Burlacu, străbunic, împuşcat în ziua de 20 octombrie 1900 în apropierea primăriei din Bădila, Vasile Badiu, bunic, mort la Prut în războiul anticomunist, Petre Balotă, unchi, rănit mortal pe Tisa în războiul antifascist, Ion Badiu, frate de mamă, decedat în condiţii suspecte în satul Poeni, în apropierea unei cunoscute puşcării (unde se stabilise ca profesor de istorie cu domiciliu forţat, n. n.), bunicul Anton, arestat şi torturat în 1963, Nicolae Balotă, tată bun, deţinut politic, mort un an mai târziu la Mândreşti…”

Întreaga carte dovedeşte un acut simţ al socialului, o privire avidă şi o percepţie supradimensionată asupra umanului, văzut în latura sa degradantă şi imorală. Întâmplările, personajele şi notaţiile cu gust de nuc şi pelin ale autorului sunt nu doar o palmă pe obrazul acestor homunculi, cât „un cap în gură” dat societăţii care în teorie se mândrea cu edificarea omului nou, dar în practică a fost un izvor nesecat de alienare şi dezumanizare, de îndepărtare a omului de esenţa sa şi de valorile perene ale umanismului. Se ajunsese că cei mai mulţi „se mulţumesc cu puţin. Le ajunge cât primesc. Nu doresc să-şi schimbe locul. Sunt ţinuţi în viaţă de o măruntă dorinţă de a trăi. Se tem de schimbări, pentru că schimbările sunt numai în rău”. Compătimirea autorului îi cuprinde pe toţi din fostul nostru „orizont roşu” (vorba lui Pacepa): pe sine, pe cei liberi (vorba vine), dar mai ales pe cei închişi, despre care atunci se ştiau prea puţine: „Nefericiţi suntem toţi, dar noi cei liberi mai avem un spaţiu, pe când spaţiul lor a dispărut. Suntem noi speranţa lor, când înşine aşteptăm mesaje care nu vor sosi niciodată?” Tristeţea şi nefericirea care străbat paginile sunt impresionante. Ele îi învăluie pe cititori precum ceaţa pe vizitatorii Londrei. Din acest punct de vedere, întreaga acţiune a cărţii pare un îndelung antrenament pentru suferinţă. Parcă pentru a se scuza şi a-l preveni pe lector, autorul notează într-un loc: „Nu suntem niciodată pregătiţi să îndurăm tot ce se poate îndura”. Tristeţea pleacă de la sinele care se autodetestă („Mă uit cum urcă şi coboară cerul, mă uit la mine şi mă urăsc”), se răspândeşte peste cei aşezaţi devreme şi în linişte pe la diferite cozi ca să apuce „ce se mai bagă” şi năpădeşte întregul univers: „Cerul este negru, stelele sunt negre. Unele se deplasează în sens opus, ca pomii care fug înapoi când ne aflăm în tren. Îmi apăr ochii cu palma de cerul negru, de stelele negre. E miezul nopţii, stau într-un sat mort de pe o planetă care se învârte fără voia ei. Un sat plin de morminte şi de cruci, cu un cimitir de uliţe. Nu mă simt păcălit. Înfrângerea fusese anunţată cu mult mai devreme, încât lumea a avut timp să se obişnuiască. Tineri resemnaţi şi sănătoşi. Bătrâni cuminţi. Fiecare cu porţia lui, cu viaţa lui. Te aşezi în ea ca într-o zeamă şi e totuna dacă e mai lungă sau mai concentrată. De pe cer cade un fel de ameţeală. Stelele, viitorul meu”. Nicăieri nicio speranţă, în afara celei imaginativ-dubitative: „Dacă mă năşteam mai devreme cu o sută de ani poate aveam noroc”. Avem aici una dintre cele mai triste pagini despre viaţa în regim concentraţionar şi nu se poate spune că tema nu a fost una dintre cele mai abordate de scrisul ultimilor ani, la modă fiind mai ales confecţionarea unor biografii de dizidenţi.

Sub aspectul tratării artistice a umanului, se pot desprinde concluzii interesante, atât la nivel individual, cât şi social-comunitar. În multe pagini ale sale, romanul cuprinde galerii de portrete, aşa cum întâlnim în partea I („Vâsla de sare”) – dascălii din Poeni, nea Mangealâc, asistenta Vuţa Dache, mama ei – fosta educatoare Carolina Dache etc. Figuri memorabile şi destine bine conturate întâlnim şi în partea a II-a („Cariera de piatră”): Abramovici – mecanicul şef, soldatul Masli, sergentul cu figură de erete, Aştefanei – fost cioban din regiunea Bacău etc. Pe lângă priceperea de a rezuma în câteva vorbe, rânduri sau pagini experienţe şi existenţe umane, unele obişnuite, altele de excepţie, aşa cum este cea a domnului Niculescu, „burjui”, fost contabil la Banca Naţională, „al cărui nume apărea pe monede”, autorul probează o mare capacitate de a surprinde trăiri de o clipă şi reacţii semnificative ale oamenilor. Are o cuprinzătoare „privire” artistică şi ea dă cititorului măsura cunoaşterii şi înţelegerii sensurilor profunde ale fiinţării. Este un spirit sensibil, meditativ, cu o reală înclinaţie spre vis şi problematizare. Priveşte şi percepe lumea într-un registru grav, profund, predominant pesimist, încărcându-ne pozitiv cu experienţa şi înţelepciunea unor existenţe nefericite. Face cu uşurinţă şi naturaleţe saltul de la individual la general prin portretizări social-comunitare sau observaţii de psihologie colectivă. Astfel, pentru a prezenta viaţa locuitorilor din deltă, un personaj spune că ei au avut „ocupaţii prin care n-au depins de nimeni: ciobani sau pescari” şi conchide: „asta e viaţa poenarilor – jumătate miros a peşte, jumătatea cealaltă a seu de oaie”. Capitolele cărţii care evocă „revolta ţuicarilor” de la Pârscov din 1900 oferă autorului prilejul unor notaţii triste despre viaţa ţăranului colinar: „Dealurile cu pomi, viile aliniate frumos şi cerul plumburiu erau aceleaşi dintotdeauna. Ţăranul se zdrobea cu sapa şi cu coasa pe pământul sterp ca să cultive porumb, fasole, cartofi şi să ţină pe lângă casă o vacă, o capră sau un porc … Copiii scânceau de foame în jurul mesei rotunde pe care aburea o mămăligă negricioasă. Drept mâncare, o ceapă spartă cu pumnul, sare şi oţet de prune, vara un castravete şi foarte rar o fărâmă de brânză, şi aceasta veche, ca să fie spornică. Dimineaţa – mămăligă coaptă pe plită. În zilele de post foamea era şi mai mare. Carne se mânca numai la Crăciun sau când se tăia, ca să nu moară, o pasăre bolnavă sau o vită, altfel acestea, ca şi ouăle şi laptele, se vindeau la târg, să se facă bani pentru strictul necesar, ca pentru impozite. Legumele aproape lipseau, iar pâinea şi grăsimea constituiau un lux…”

Descrierea (sentiment, portret şi peisaj exterior sau interior) ocupă în roman un loc foarte important, fiecare secvenţă narativă începând şi terminându-se cu una descriptivă. De exemplu, înăbuşirea revoltei de la Pârscov începe cu descrierea unei ploi mocăneşti şi se încheie astfel: „Noaptea are picioare de lemn, ca invalizii de război”. Oamenii şi locurile sunt văzute de autor cu luciditate, reflexiv, în datele lor reale, dar ceea ce sare în ochi, fie că e vorba de oameni sau de locuri, este preferinţa manifestă pentru exprimarea metaforică. De aceea, apartenenţa lui Gh. Postelnicu la realismul metaforic este indubitabilă. În romanul de faţă, ca şi în prozele anterioare, nu se pune mare preţ pe epic, pe întâmplări. Cine doreşte să fie „furat” de acţiune va fi dezamăgit. Drept compensaţie, va fi încântat de cuvinte, de scriitură, care ţine de priceperea autorului de a descifra şi prezenta realul cu o cheie specială, care permite accesul spre vis şi imaginativ. Se folosesc tehnici secvenţiale, caleidoscopice, de prezentare a întâmplărilor şi observaţiilor. Distribuirea atenţiei pe mai multe planuri este maximă, astfel că prin alternanţă sunt redate scene care urmăresc drumul şi gândurile lui Ion Badiu în trenul recruţilor, peisajul perceput de el, întâmplările şi gândurile fratelui vitreg de la şcoală sau ale celor care lucrau la cariera de piatră. Oameni, sentimente, întâmplări şi impresii din locuri şi timpuri diferite sunt reunite şi prezentate simultan de un observator meditativ al unei lumi agonice, un martor care, parafrazând pe Caragiale, vede enorm şi simte monstruos. O ilustrare în acest sens ne oferă autorul pentru care un banal tren devine axis mundi: „Dacă prezentul, trecutul şi viitorul sunt concomitente, în personalul din Bărăgan timpul prinde viaţă sub forma unor banalităţi sfâşietoare… Iluziile şi mulţumirea de sine îi învăluiră pe toţi, până când unul câte unul coborâră cu impresia că pentru câteva minute s-au aflat în centrul atenţiei”.

Ar fi încă multe de spus despre romanul lui Gheorghe Postelnicu, însă unul dintre atuurile unei bune cronici, fie ea chiar „electronică”, fiind să se termine la timp pentru a stârni interesul cititorului, închei, semnalând preferinţa autorului pentru „ziceri” înţelepte, concluzii aforistice care fac deliciul unei anumite categorii de cititori, dovezi ale stilului concis şi exprimării lapidare şi care arată nu numai o mare experienţă de viaţă, ci şi capacitatea de a o sintetiza în cuvinte memorabile, aşa cum existenţa unor vietăţi banale se concentrează în perle: „Ura ca şi lepra e boala săracului”, „Demonul care ne seacă puterile e nemulţumirea”, „Dorinţa de schimbare este prietenul sau duşmanul conştiinţei?”, „Întrebările ne luminează mintea, dar foarte multe sunt ca plumbul” etc., etc., etc.

ILIE MÂNDRICEL

_____________________

03 Octombrie 2008 – Aurel Brumă: „Atins de aripă de înger“, Ed. Performantica, Iaşi, 2008 (Daniel Dragomirescu)

Aurel Brumã ocupã, în spaţiul vieţii culturale ieşene şi moldave, un loc bine definit. Vocea sa cu timbru învãluitor este familiarã, de multe decenii, ascultãtorilor fideli ai postului de radio Iaşi, iar talentul sãu literar i-a adus, în epoca postdecembristã, consacrarea ca mânuitor al condeiului.

Volumul sugestiv numit Atins de aripã de înger (Ed. Performantica, Iaşi, 2008) este reprezentativ pentru autorul sãu, om de radio şi scriitor deopotrivã. Noua carte valorificã disponibilitãţile – sau tentaţiile – creatoare ale lui Aurel Brumã, în genuri şi specii diverse, într-o manierã suficient de concentratã şi de concludentã, în ciuda scepticismului pe care îl poate produce în ochii unora o asemenea amalgamare de aptitudini concentrate între douã coperte. Cartea se deschide cu un prolog şi se încheie cu o postfaţã, între care autorul plaseazã, în mod cumpãnit, trei segmente distincte, corespunzând înclinaţiilor / preocupãrilor sale predilecte: unul liric (Cartea de poezie), altul epic (Cartea dublelor ipostaze), iar al treilea jurnalistie (Starea de graţie).

Dominantã pare a fi vocaţia liricã, prezentã în toate manifestãrile autorului, fie cã este vorba de emisiuni radio, de eseuri, parabole ori prozã umoristicã. Aurel Brumã se pricepe sã scrie versuri frumos rotunjite, drept expresie a unei sensibilitãţi autentice, pãşind mai departe pe fãgaşul literaturii cu specific românesc şi colorit pitoresc, cultivate în secolul trecut de poeţi cu nume respectabile, precum Voiculescu, Arghezi, Pillat şi alţii. O stare de graţie doreşte sã acrediteze autorul în poezii care contureazã imagini familiare ale spaţiului moldovenesc, de la ţarã sau de la oraş, peste care şi-au lãsat amprenta anii care au trecut şi care au modelat subtil atât sufletele, cât şi mediul ambiant, fãcându-le de neconfundat în lumea româneascã. Poetul sesizeazã şi redã atmosfera caracteristicã Iaşului şi consacrã versuri unor locuri care, nefiind plasate în centrul istoric al oraşului, nu sunt mai puţin emblematice, precum crâşma de la Bolta Rece, unde ecoul paşilor lui Eminescu şi Creangã, din epoca de aur a Junimii, mai stãruie încã în memoria afectivã a celor nostalgici şi sensibili: “La Bolta rece / mi s-au arvunit cu nemurirea / hoţi şi pãtimaşi / o laie de artişti şi de poeţi / den Sus / den Jos / şi de la Iaşi”… (Bolta). Locurile vechi ale “dulcelui târg” îl atrag irezistibil pe iubitorul de petreceri cu prieteni în stil patriarhal: “De-aici / de unde / ca-ntr-o birjã şuie / se apleacã luna-n coasta unui deal / cãrarea schimniceşte ca sã suie / spre hanul cunoscut / patriarhal” (Han vechi). S-a remarcat, pe de altã parte, sensibilitatea religioasã a autorului, sugestiv concretizatã în motivul îngerilor, care duce cu gândul la poemele voiculesciene şi la reprezentãrile plastice ale lui Demian, graficianul “Gândirii”: “Zace / un înger / bolnav / de aripi”… – citim, de pildã, la începutul unui text cu valoare confesivã (Singur). Ca o veritabilã rugãciune sunã şi versurile bine ticluite ale acestei poezii cu substrat erotic: “Iubito / lasã-mã-n pecetea / sãrutului / pe umerii rotunzi / sã îţi descopãr aripile care / zadarnic vrei sã le ascunzi. // Mi se amestecã-n paharul / ciobit de-albastru şi de crin / tãmâie / smirnã / rugãciunea / de-a nu te pierde-n veci / amin” (Darlyng).

Al doilea segment al volumului – Cartea dublelor ipostaze – grupeazã mici istorii de tip esopic şi fragmente de jurnal, scrise adesea într-un stil sibilinic şi voit ambiguu, de poeme în prozã, încãrcate de o simbolisticã specificã (mesianicã şi naţionalã), în genul lui Alecu Russo: “dincolo de Carpaţi şi de Dunãre / şi de Tisa şi de Nistru / se adunã fluier de fluier / ca rugãciune de rugãciune şi de doinã şi de horã”… (Jurnal 12). Şi se vor mai aduna, cu siguranţã, atâta vreme cât tratatele încheiate cu vecinii rãsãriteni vor rãmâne cum au fost semnate, adãugãm noi. Plinã de tâlc este parabola Cuvintele (p. 62-64), care evocã istoria unui bãtrân înţelept care, fiind tocmit de o comunitate oarecare spre a desluşi “adevãrul”, sfârşeşte prin a fi lapidat cu pietre de mulţimea nemulţumitã, pentru cã s-a achitat în mod onest de misiunea încredinţatã. Sensul moralei? Cã adevãrul în sine nu intereseazã în realitate pe nimeni, ci doar prelucrãrile sau interpretãrile dictate de interesele conjuncturale (ceea ce înţeleptul, cu toatã înţelepciunea lui, nu ştia ori nu admitea). Parabola este reluatã, în chip de leitmotiv, spre finalul volumului, într-o formã modificatã din punct de vedere stilistic.

Interviurile care alcãtuiesc partea intitulatã “Starea de graţie” aduc în prim planul atenţiei concetãteni stimabili ai zilelor noastre, care şi-au dovedit vrednicia în sfera lor de activitate şi în comunitãţile în cadrul cãrora le este/le-a fost dat sã-şi consume existenţa. Omul de radio şi scriitorul Aurel Brumã nu are preferinţe speciale pentru anumite categorii socio-profesionale, pentru vedete sau pentru mai mari ai zilei, în schimb are un dar deosebit în a-şi trage respondenţii de limbã spre a-i determina sã spunã lucruri demne sã reţinã atenţia. Printre cei intervievaţi se numãrã slujitori ai şcolii, feţe bisericeşti, oameni de culturã, artişti, ingineri etc., figuri în general mai puţin cunoscute şi vehiculate în spaţiul mediatic naţional, dar care au drept numitor comun, din perspectiva autorului, valoarea lor omeneascã deosebitã: Nicu Gavriluţã (decanul Facultãţii de Filosofie din Iaşi), Gherasim Putneanu (episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor, decedat în 2006), Didona Eminescu (descendentã din familia Eminovicilor, nepoatã a lui Matei, fratele cel mai mic al poetului naţional), poetul vasluian Ion Mâchnea-Vetrişanu şi confratele sãu pe tãrâmul culturii, Dan Ravaru şi alţii. Se detaşeazã, desigur, în rândul celor intervievaţi economistul român de faimã mondialã Anghel Ruginã, care emite – cum era şi de aşteptat – opinii foarte personale, chiar dacã nu toate infailibile. În ciuda faptului cã trãieşte de o viaţã în America, renumitul economist considerã cã, în era globalizãrii, românii nu ar trebui sã renunţe la specificul lor naţional, tot astfel cum societatea globalistã n-ar trebuie sa se dispenseze de culturã. Sub semnul întrebãrii rãmâne ideea sa cã, dacã s-ar fi adoptat, la începutul anilor 90, leul de argint, ţara ar fi putut sã fie scutitã de convulsiile economice şi financiare prin care a trecut.

În postfaţa volumului, confesându-se şi completându-şi portretul, Aurel Brumã face observaţia cã “scriitorul nu trebuie sã se asfixieze în cãrţi”. Ideea pare demnã de reţinut. Oare n-ar fi, în definitiv, cazul ca, dupã atâtea simulacre, parodii, pastişe şi experimente, literatura sã iasã din ea însãşi şi sã-şi refacã temeiurile şubrezite, privind cu mai multã îndrãznealã spre lume, spre viaţã, spre om?

27 iulie 2008

DANIEL DRAGOMIRESCU

____________________

02 Octombrie 2008 – Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Contemporanii mei. Portrete“, Bucureşti, Editura Niculescu, aug. 2008 (Elisabeta Iosif)

“Percep destinul meu ca pe un dar divin, fiindcă mi-a dat Dumnezeu puterea comunicării”.

Acest volum “Contemporanii mei” ne dezvăluie o personalitate fascinantă, care nu a avut doar darul comunicării, ci şi pe acela de “stăpân al cuvântului scris”, de cărturarul dublat de criticul riguros, cu o severă vocaţie a scrisului, pe care a conştientizat-o mai târziu, mai ales în talentul de portretist. Pentru că, portretele realizate de cercetătorul Zoe Dumitrescu – Buşulenga, modelul de scriitor, sunt de fapt, ceea ce nu a încetat să ne ofere: modelul de intelectual, preţuit şi trecut în universalitate.

M o d e l u l ,ca valoare universală, are în volumul “Contemporanii mei” o semnificaţie aparte.

Opera sa nu a avut o evaluare exhaustivă. Portretele din “Contemporanii mei” sunt înmănuncheate în volum ,fiind rodul unei investigaţii competente, minuţioase realizată de editoarea cărţii, doamna Elena Docsănescu, “pentru păstrarea memoriei şi editarea operei celei ce a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga, preocupare foarte veche, un proiect al doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, în care şi-a dorit realizarea unei culegeri de “Portrete”(2002), consacrate unor personalităţi pe care le-a cunoscut şi preţuit, carte care putea constitui “modele” pentru noile generaţii….gândindu-se la un volum, care să completeze seria de modele vrednice de luare aminte pe scara valorilor etice”. Dar arhiva sa a oferit şi ”un material inedit de mare semnificaţie, care s-a inclus, în parte, în acest volum de aproape 50 de modele, din care 10, portrete inedite”, cum afirma doamna Elena Docsănescu în investigaţiile sale, studiind arhiva în ultimul timp, descoperind scrisori, manuscrise, de o valoare inestimabilă.

“Nu voiam să vă scriu, voiam să vă văd….Cred profund în misiunea dumneavoastră românească şi universală, în măsura în care ţara noastră are o chemare (vocaţie) spirituală, spre universalitate, depăşind limitele istoriei şi ale vicisitudinilor ei. Sunteţi pentru mine şi pentru noi, domnule profesor, o chezăşie nouă a ceea ce putem da lumii şi pe planul gândirii, nu numai pe acela al creaţiei artistice. Şi tinerele noastre generaţii trebuie să înveţe să vă cunoască, treptat, pentru înţelegerea permanenţelor româneşti” …Acest fragment de scrisoare neexpediată, adresată lui Mircea Eliade ce apare în volum, scrisoare reprodusă după manuscrisul aflat în arhiva Zoe Dumitrescu-Buşulenga este rodul unei minuţioase cercetări din partea editoarei volumului, doamna Elena Docsănescu, fiind una dintre descoperirile din arhivă, volumul dăruindu-ne şi alte note inedite, în premieră.

In volum ni se vorbeşte si despre modelul Enescu aflat printre “oamenii pe care i-am iubit cel mai mult” despre geniul lui Brancuşi ,cu un regret “pe care nu l-am cunoscut personal”, despre vocaţia de istoric a lui Nicolae Iorga, despre sacru si profan la Sadoveanu, face portretul scriitoricesc al înţeleptului Gala Galaction, cu înfăţişarea tolstoian-monahicească, ni se prezintă viaţa şi opera exemplară a părintelui Dumitru Staniloae, portretul pilduitor al Prea Fericitului Patriarh Teoctist, ca şi portretul de neegalat al colegului sau de catedră, criticul şi artistul George Călinescu, “unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali din istoria culturii româneşti moderne”.Şi exemplele pot continua, dar lăsăm cititorii să le descopere în acest volum “Contemporanii mei” ce cuprinde personalităţi de peste o jumătate de secol, – o ediţie elaborată în cadrul “Fundaţiei Credinţă si creaţie – Maica Benedicta”,constituită la Mănăstirea Putna, pentru păstrarea memoriei şi editarea operei celei care a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga – fundaţie constituită şi prin strădania nepoţilor săi, familia Radu şi Rodica Marinescu şi a nepotului de soţ al doamnei Zoe, bizantinologul Nicolae- Şerban Tanaşoca.

Volumul “Contemporanii mei” stă sub semnul unei adevărate profesiuni de credinţă despre menirea creatorului, a geniului culturii româneşti. Este un pelerinaj al cunoaşterii unor valori ale timpului, care, ca şi mitul, “furnizează modele pentru conduita umană” conturând firesc o personalitate universală.

Este modelul unui scriitor ce a ars ca o lumânare până la sfârşit. Dar Maica Benedicta s-a dus puţin să-şi înmoaie condeiul în creaţia cerească, într-o clipa de răgaz universal sau poate “într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii”…

ELISABETA IOSIF

10 septembrie, 2008

____________________

01 Octombrie 2008 – Cristian Neagu: „Recidive“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Volumul de versuri semnat de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) stă sub semnul nostalgiei. De altfel, cele cinci secţiuni ale cărţii în discuţie (prima se deschide cu un moto din Ion Minulescu: „Ei mă urăsc că nu-s ca ei,/ Eu îi iubesc că nu-s ca mine”; Surâsul prăbuşirii, Din dragoste, am plâns; Copilărie; Context rural) sunt străbătute de un vădit ton nostalgic.

De remarcat că evocarea şi rememorarea sunt adecvate acestei tonalităţi, prin care autorul prezintă cititorului o lume ce aparţine unui timp trecut, purtând amprenta subiectivităţii.

Bunăoară, lumea cotidianului, cu bucuriile ei, are accente minulesciene, în Flaşnetarii: „Îmi amintesc înţesat de lume Oborul/ Unde oacheşi cu pălărie mari/ Te îndemnau să-ţi afli viitorul/ În varianta lor de flaşnetari:// Bilete de soartă prezicătoare/ Alese la îndemn, de pasărea verzuie/ Citite cu emoţie şi haz de domnişoare/ Nu doreşte nimeni să mai scrie”. Încercarea de recuperare a trecutului este zadarnică: „În pieţe şi în bâlciuri am întrebat/ Dar n-am găsit unul să fi rămas/ Sătui de lume poate c-au plecat/ Rotind caterinca în ritm de vals.” (p. 16).

În poezia Lăutarul, avem de-a face cu evocatul evocator. Poetul evocă figura unui lăutar „de nuntă veche” şi care „Cântă frumos, cântă visând/ Nuntaşilor lângă ureche.” La rândul său, lăutarul este evocator al unor vremuri glorioase, când se putea considera un adevărat artist: „El retrăieşte-n tinereţe/ Când era de primă mână/ Pe la nunţi, multe ospeţe.” (p. 36). De aici şi nostalgia după acele vremuri. Dar nu numai lăutarul este nostalgic, chiar şi puţinii trecători, care „Privesc nostalgici bătrânul lăutar”. Un alt „trubadur” este cerşetorul, protagonistul poeziei cu acelaşi nume. Şi el atrage atenţia trecătorilor, şi el are povestea lui: „Se spune că ar fi fost artist cândva/ Dar sufletul i-a fost ucis de o iubire/ Iar melopeea lui e strigăt către ea.” (p. 95).

Deşi sunt mai puţine creaţiile care abordează erosul, totuşi ele au la bază evocarea/ rememorarea, pe acelaşi ton nostalgic. În Fotografia, hazardul face ca o fotografie să fie obiect de contemplaţie, iar cea imortalizată pe celuloid să fie „obiect” de adoraţie: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.” (p. 88). Gestul din finalul poeziei relevă faptul că eul poetic e sincer în sentimente faţă de trecut. Prin acest gest, timpul erosului este comprimat şi esenţializat. În următoarea strofă, se emit judecăţi din perspectiva prezentului, justeţea lor făcând ca despărţirea să fie acceptată pur şi simplu şi nu dramatizată în van: „Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie,/ Mă mint că nu te-am pierdut definitiv”. „Scenariul” poeziei Nostalgii finale este asemănător celui din Fotografia. Şi acolo şi aici rememorarea aduce pe ecranul minţii chipul de altădată al fiinţei iubite: „Iată, locul acela din faţa mea/ Ştie o poveste doar pentru mine/ Iar cu ochii minţii o revăd pe ea/ Cea păstrată-n suflet şi ieri, şi azi, şi mâine.” (p. 97). Timpul retrăit este exprimat, la nivel gramatical, prin intermediul indicativului prezent. Aceasta presupune implicare afectivă, iar nostalgia în poeziile aduse deja în discuţie este mai accentuată. Când se foloseşte imperfectul evocării, sesizăm rememorarea detaşată, încât „povestea” relatată pare – din perspectiva prezentului – un fapt banal: „Pe-atunci, primăvara explodase floral/ Iar noi eram liceeni îndrăgostiţi firesc./ Pe minuscule fiţuici de extemporal/ Îţi scriam repetat <<te iubesc, te iubesc>>.” (Dor tăinuit, p. 91).

Din cele arătate până aici, reiese faptul că autorul se desparte de trecut, nu prin desfacerea vălului uitării, ci prin încununarea lui cu iubirea nostalgică.

CONST. MIU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s