26 Noiembrie 2009 – Artur Silvestri: Exerciţii de exorcism social, „Hazard dirijat”, lichidatorism şi „vremea Ducăi-Vodă”, Carpathia Press, 2006 (Cezarina Adamescu)

„Eu sunt „istorie” – declară Artur Silvestri în Prefaţa la cartea  „Exerciţii de exorcism social, „Hazard dirijat”, lichidatorism şi „vremea Ducăi-Vodă”, carte apărută la Carpathia Press în 2006.

Şi, mi-aş permite, smerită să adaug: Noi toţi suntem istorie. Orice entitate existentă într-un timp material este istorie. Cu toţi alcătuim un Rotund uriaş din Fiinţa Cosmică, din uriaşa Creaţie divină, pe care, Dumnezeu, contemplând-o, la sfârşitul fiecăreia din cele şase zile ale Facerii, a văzut că era bine întocmită, şi că „toate erau bune”. Aşa cum le alcătuise, în perfectă armonie universală – toate erau perfecte. Dar ce nu a fost perfect?

Şi pe Om l-a creat în sintonie cu natura, cu grădina înflorită, în mijlocul căreia creştea falnic, verde, cu roade îmbietoare, Pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Călcând interdicţia divină, omul a stricat, a sfărâmat armonia, a distrus echilibrul perfect creat de Dumnezeu, colţul acela de cub ciobit, care-l făcea să nu se mai bucure de perfecţiune.

Extrapolând, până la acea „desluşire de fenomene” de la care porneşte Artur Silvestri în ceea ce priveşte „Faţa imprevizibilă a României”, să aruncăm o privire asupra Cosmosului mic, asupra acelui „Megalopolis valah”. >>>>

Încă din titlul, deosebit de incitant, „Exerciţii de exorcism social”, „Hazard dirijat”, lichidatorism şi „vremea Ducăi-Vodă”, Artur Silvestri, prin prezenţa celor doi „Ex” – sugerează, subliminal, că societatea românească actuală este cu asupră de măsură, în afara aliniamentului mondial, cu toate străduinţele de a ajunge din urmă societăţi avansate din punct de vedere economic şi social şi acest „exorcism social”, departe de a micşora distanţa, hiatusul, nu face decât să caşte o prăpastie şi mai mare. Pentru că, salturile, fiind atât de uriaşe, nu pot măsura hăul cu pasul, abisul cu palma şi infinitul cu şchioapa.

Autorul afirmă că: „De fapt, oriunde este „om”, şi deci „loc” şi „sălaş”, există „imobiliar”, nu atât ca afacere (deşi, evident, că şi aceasta), cât, întâi de toate, ca realitate socială definită istoriceşte.”

Pentru o persoană neiniţiată, lămuririle pe care autorul le oferă cu lux de amănunte, ca un bun analist istorico-social, în aceste splendide eseuri, declaraţii de presă şi intervenţii jurnalistice în tematică imediată, constituie un Abecedar, un manual de strictă necesitate, care-i deschide neştiutorului, o lume nouă. Pentru că altfel nu s-ar putea descurca în hăţişurile acestei ramuri a economiei şi comerţului, care, în ultimii douăzeci de ani, a luat un asemenea avânt încât îi pune în dificultate chiar şi pe specialiştii în materie.

De asemenea, lucrarea, scrisă într-un ton alert, susţinut, specific operelor acestui mare cărturar şi istoric al civilizaţiilor, Domnul Artur Silvestri, oferă cititorului simplu, posibilităţi de reflecţie şi cunoaştere, înainte de a face o alegere în domeniul, atât de important cum e „imobiliarul”.

Şi mai constituie, o amănunţită radiografiere a stării de fapt, făcută cu multă luciditate, experienţă şi tact, de un expert, în urma unor cercetări asidue, minuţioase, de sine stătătoare, în această materie.

Este o punere în temă, avizată, pertinentă, binevoitoare şi dezinteresată a omului, cu problemele cu care se confruntă acut în viaţa de zi cu zi, dar şi în investiţiile de viitor apropiat sau îndepărtat, pe o plajă generoasă, atât ca spaţiu, cât şi ca timp.

Bucureştii vechi este o marfă de o uriaşă valoare istorică, pe care noi o ignorăm” – spune Artur Silvestri.

Nu demult, în vara anului 2008, în calitatea Domniei sale de profesor de gestiune imobiliară, Domnul Artur Silvestri  a dat un interviu pentru „Bloombiz”, despre vechiul Bucureşti versus zgârie nori, interviu luat de Andrei Clitaru, în care şi-a expus opiniile cu privire la construcţiile capitalei.

Problema stringentă a megalopolisului românesc, după  părerea lui Artur Silvestri –  este aceea a rezervaţiilor urbane – care trebuie să existe, în pofida aglomeraţiilor urbane de blocuri zgârie-nori.

Nostalgia, „un fenomen firesc şi deopotrivă impresionant” – după vechiul Bucureşti, ajuns „marfă” – reiese din toate paginile volumului.

A fi nostalgic după un Bucureşti care, în mare măsură nu mai este – denotă valoarea lui” – e de părere distinsul profesor.

„Stihierea s-a produs acum pe bucăţi, imaginea întregului este scandaloasă”. Şi aici aduce ca argument un caz tipic: Barbu Jianu, zona Cartierului Primăverii.

Municipalitatea ar trebui să înţeleagă că slujeşte naţiunii şi să se implice în refacerea lui, dar, mai ales, în împiedicarea distrugerii totale a Bucureştiului.

Dezordinea stihiantă, anarhică, s-a produs acum.

Autorul face referiri la Centrul istoric al Bucureştiului şi aduce argumente trainice în favoarea păstrării acestuia.

Aşa cum am subliniat, Artur Silvestri  este un fin analist al stării de fapt, care vine cu exemple concrete, la obiect, ale fenomenului imobiliar românesc, comparativ cu alte ţări din Europa şi din Lume.

Domnia sa analizează acele fenomene bizare existente în societatea românească post-decembristă  şi în special „efectul Marelui Joc”, unde totul se face  „la momentul maximei ocazii”(…) ceea ce socotim astăzi a fi „imobiliar” nu mai este decât o anexă a „pieţii de vânzare de bani”.

Autorul lucrării face o disertaţie despre „banii imaginari” –  oferiţi cu iscusinţă de bancheri şi care nu sunt decât o „vânzare a muncii naţionale din viitor”.

Incisivitatea autorului incumbă din luciditatea sa şi din spiritul partizan cu cei mulţi, pe spinarea cărora se fac tranzacţii, speculaţii, din care aceştia nu au decât de pierdut.

De asemenea, autorul semnalează  multe aspecte de acest gen, privind „culegerea de bani” organizată, nu însă şi urmărită de către Stat.

Analiza efectului de „hazard dirijat”, a „retrocedărilor” care sunt numite  „Pegra României recente”; despre „Frăţia dolarului”; despre „Principiul dominoului”; despre „Agenţiile imobiliare” care devin, după spusele Domnului Silvestri „încă o dată, „Acarul Păun”.

Alte teme extrem de interesante despre: „Locuinţa vremurilor grele”; „Ideologia birului: încă un  parazit consumator de bani luaţi ca tribut” sunt temeinic analizate cu simţ de răspundere de către autor.

Autorul îşi exprimă îngrijorarea, de asemenea, faţă de faptul că va exista  „Încă o generaţie de la noi care va trăi aproximativ, îndatorându-se pe viaţă pentru „vechi” şi „prost”.

În sfârşit, Artur Silvestri semnalează faptul că  „schimbările climatice afectează deja piaţa imobiliară din România” şi constată cu o fină ironie că aceste schimbări sunt „indiferente la „febra investiţiilor”.

Capitolul II al lucrării se referă la: „Câteva preliminarii la „anatomia unui oraş strâmb”.

În acelaşi ton, face referiri la faptul că „Nici în Africa, nepăsarea autorităţilor faţă de tradiţia urbană nu este atât de pronunţată ca la Bucureşti”; la „Legea faptului împlinit” – care domină implacabil şi este pusă în faţa tuturor care vor să întreprindă sau să revendice un lucru.

O altă referinţă care provoacă cel puţin mirare, pur şi simplu este următoarea: „Pentru că e incapabilă să valorifice oraşul vechi stăpânirea preferă să-l facă una cu pământul”.

Ultimul articol, deosebit de interesant este despre  Bucureşti care a ajuns: „O „metropolă” fără memorie? şi interogaţia autorului este cât se poate de justificată, aşa cum dă mărturie:

Căci maladia Bucureştilor imaginaţi, strâmb şi co-interesat, de cei ce îl proiectează astăzi nu este atât „distrugerea patrimoniului” (fiindcă aceasta e o temă inexistentă pentru astfel de categorii parazitare) cu „eşecul investiţional”, bani mulţi ce se aruncă pe apa Sâmbetei. Mâine, când va fi evident că am construit fără rost şi printr-o „filozofie de concentrare” ce sufocă creaturile vii de orice fel, întăreşte schizofrenia colectivă şi astupă vechile „artere şi vene” centenare de „utilităţi” ale Comunei, va deveni, în sfârşit, evident că soluţia este în „lărgire” şi, deci, în repartizare mai echilibrată a unei poveri comune acum de nesuportat. Mult din ce se clădeşte acum îşi va pierde din valoare şi îşi va arăta caracterul formal şi amăgitor astfel încât „aşezarea de preţuri” – ce va veni – va ruina pe unii şi îi va îmbogăţi pe cei care, astăzi, cunosc efectele şi participă la accelerarea lor, organizând Jocul.

Bineînţeles că Oraşul clasic, acolo unde totuşi va mai apuca să  se conserve, îşi va păstra valoarea imobiliară. Nicăieri în Europa „tradiţionalismul” nu ruinează ci afirmă şi confirmă. Dar aici, Stăpânirea ignoră aceste concluzii elementare căci, în perspectiva ei, România nu mai există decât ca un simplu „teren imobiliar” pentru speculaţie proprie şi un teritoriu apatrid ce se va părăsi odată, conform principiului sarcastic ce spune că „după ei, potopul”.

În loc de Epilog, Dl. Artur Silvestri remarcă plin de amărăciune că: „Bucureştii rămân numai în voia lui Dumnezeu!”

„Pentru mine – spune Artur Silvestri – „conspiraţia economică” în materie de Bucureşti era demult indiscutabilă şi aşteptam doar momentul când se va dezlănţui (ori, mai bine zis, când va ieşi la suprafaţă). Iată că acum se observă clar ca lumina zilei. Însă la noi, unde „monopolul ideologic” este neînchipuit de puternic nădejdea că se va putea realiza ceva consistent spre a o combate pare a fi apropiată de zero. Chiar dacă există „grupuri” edificate şi câţiva jurnalişti lucizi, adeseori am impresia că asist la discuţii sterile între „profesionişti” în ochii cărora precizia unui efect sau virtuozitatea unei soluţii valorează mai mult decât viaţa celor ce trebuie să beneficieze de ele. Mai mult chiar, întreaga „croială” mi se pare mai degrabă greşită. În loc să se potrivească ansamblului tematic şi „mecanismele” (care acestea sunt „motorul răului”) se invocă excesiv situaţiile „punctuale” şi se deplâng stricăciunile din  Piaţa Regală şi de la Catedrala Sfântul Iosif când, de fapt, întreg Bucureştiul este asediat, stricat şi schimonosit: parcuri „retrocedate cui trebuie şi când trebuie” (astfel încât proiectul de „investiţie” este gata de a fi aprobat), „zgârie-nori” proiectaţi să existe în oraşul european cu cel mai ridicat risc seismic, o sfidare de ignorant obraznic faţă de tot ce înseamnă tradiţie, „loc cu memorie”, de fapt „sanctuar urban”, cartiere întregi masacrate în timp de 15 ani fără nici o reacţie deşi acestea ar fi trebuit să fie declarate „rezervaţie urbană” etc. Pretutindeni o tăcere quasi-complice afară numai de câteva voci rătăcite şi „eretice” care, la vremea loc, au spus ce au avut de spus, vorbind în deşert. În rest, „asociere în rău”, frică şi slugărnicie. Aşa-zisa „societate civilă” (de fapt – nişte organizaţii constituite ad-hoc pentru a pune bifa în tematica drepturilor cetăţeneşti) nu a existat ca atitudine şi nu există nici acum iar reacţia cetăţenească spontană, manifestată recent, nu-i decât o trezire târzie, care trebuie să întâmpine răspunsul cinic al unei Stăpâniri organizate milităreşte şi care, obişnuită să hotărască arbitrar, se miră, cu dispreţ, acum, când cetăţenii nu se mai arată a fi doar „vitele” aduse la tăiere în cabina de vot. (…)

Rămâne, în această speţă, numai voia lui Dumnezeu. (…)

Oraş  blestemat, pe care doar rugăciunile celor cinci sfinţi ce se află  în fiinţa lor nevăzută în bisericile acestei „capişte a spoielii” îl mai ţin în fiinţă”. (24 Iunie 2006 Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.)

Prof. dr. Viorel Roman, de la Universitatea din Bremen, Germania, remarcă, pe coperta a IV-a a lucrării:

Sinceritatea lui Artur Silvestri şi mai ales dispreţul lui clar pentru mimetismul de tranziţie a lezat tabu-uri; pentru el, societatea civilă, cea mai aberantă invenţie dâmboviţeană din zilele noastre, parcă nici nu există. „Viel Fend, viel Ehr”, sau, pe româneşte; mulţi duşmani, multă cinste.”

Iar scriitorul Alexandru Nemoianu din S.U.A. afirmă, pe aceeaşi copertă: „Am citit cu groază extraordinarele „Exerciţii de exorcism social”. Într-adevăr, se pare că intrăm într-un nou coşmar şi o nouă robie întemeiată pe acapararea brutală a întregii puteri şi a tuturor resurselor economice. Dumnezeu să aibă milă de noi!”

Această  carte, parcursă cu atenţie, deschidere şi sinceritate, nu se poate să  nu-ţi pună semne mari de întrebare şi  prilej de meditaţie adâncă  asupra direcţiei în care ne îndreptăm cu toţii. Ea ne îndeamnă tainic să nu mai trăim legaţi la ochi, bâjbâind şi orbecăind, ci, cu luciditate şi demnitate să recunoaştem stările de fapt şi să luăm atitudine pentru binele şi bunăstarea neamului omenesc.

Galaţi, 3 decembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

___________________

25 Noiembrie 2009 – Al.Florin Ţene: „Ziua a şaptea după Artur“, Ed. Contrafort, Craiova, 2009 (Doina Drăgan)

Al. Florin Ţene  îşi lasă amprenta conştiinţei în creaţia şi personalitatea sa, demonstrând voinţă şi suflet de poet puternic.

Apropierea celor doi scriitori, filozofi şi promotori ai culturii Artur Silvestri şi Al. Florin Ţene atraşi ca de un inefabil magnet, se deduce din operele lor scrise şi din prietenia lor.

Ziua a şaptea după Artur, cartea autorului Al. Florin Ţene, apărută la Editura Contrafort din Craiova, 2009, scrisă la scurt timp după ce Artur i-a rămas prezent în scrieri şi în gând,   acum doar în amintirea câmpului fluid al gândurilor sale mai apropiate sau îndepărtate, este cartea care  respectă destinul autorului –acela de a face bine.   Cartea poetului Al. Florin Ţene  construieşte punţi peste veacuri, conţine adevăruri veşnice vis-a-vis de Artur Silvestri în cadrul lui de viaţă şi nu numai. Simţim acestea, prin intermediul poeziilor lui Florin Ţene, prin cercetările lor necontenite, cu reacţii şi schimbări, cu împliniri şi neîmpliniri, cu desăvârşire sau înfrângere, cu evadări sau depăşiri de sine.    Eveniment socratic de memoria ta consemnat/Să rămână prin noi mai departe, /Tăcut şi înţelept te-ai înălţat precum un sfânt /Rămânând, acolo Sus, în Marea Carte/Iubire pentru neam şi Lumină în Cuvânt. “Lumina din Acrostih” pag. 7.

Versurile croiesc drumul limpezirii unor lucruri în clipe nesfârşite. Credinţa e bogăţia sufletului, ce ne susţine şi înalţă susţine poetul.     Lumea este în concurenţă cu ea/ Şi mai puţin se uită spre Tine sus,/ Tu, Doamne, eşti Călăuza mea/ Când din morţi înviază Iisus. „ A înviat Iisus”pag. 15.

Al. Florin Ţene are forţa de cuprindere prin sensibilitatea versurilor,  de a reda imaginea relaţiei om-divinitate, pornită dintr-o luptă interioară care nu a suferit amânare:         Vremea urcă în imponderabil/Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor/ Poartă tăcerea între particupe/………../Pe cadranul numerotat de cineva/ Ce n-aştiut şă numere/ Decât la al doisprezecelea ces. „Al doisprezecelea ceas” pag 36.

Mierea cu proprietatea ei fluidă, de a curge la căldură l-a inspirat poate pe poet,precum curg gândurile şi ideile, gândindu-se la Artur, care este pentru noi toţi un simbol,  destinul lui fiind  puternica forţă a cuvântului, iar operele lui de căpetenie fiind în mod deosebit în  a înţelepţi oamenii acestei lumi.   Acest fenomen a reuşit  poetul Al. Florin Ţene să-l demonstreze  prin această carte.  Deosebită ni s-a părut poezia „Antagonie” pag.37, Ieri s-a mai născut o stea în cer,/Aici, a fost o moarte cu durere,/Plecarea unei fiinţe de-ntrebări Ne-apus în cuvinte numai miere.

Iubire de neam, da, cartea aceasta este parte din sufletul nostru şi va fi cu siguranţă peste timp drum documentar spre istoria ţării      Se-adună toate în Marea Limbii Române,/ Furtună de verbe în adâncuri şi valuri,/ Seninul cuvântului rămâne/ În patria întinsă la plaje pe maluri...”Fluviul cuvintelor” pag.39.

În ediţia a II-a, revizuită, Al. Florin Ţene, adaugă şi alte poezii de suflet. Unele poetizează ceea ce este măreţ, altele creionează o literatură a drumurilor de istorie, altele puritatea sufletească.    În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,/Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil, „ Lumină pentru Mama” pag 40.

Ultima poezie care respiră între cele două coperţi simbolice şi deosebit de frumos realizate, reprezintă spaţiul şi viziunea autorului despre Poeţii (care) nu mor niciodată, ei doar îşi odihnesc zborul/…. Poeţii nu mor niciodată pag.45.

Autorul Al. Florin Ţene  îşi lasă amprenta conştiinţei  în creaţia şi personalitatea sa, demonstrând  voinţă şi suflet de  poet puternic care s-a impus în peisajul literaturii noastre.

DOINA DRĂGAN

Timişoara 01.07.2009.

____________________

24 Noiembrie 2009 – Cleopatra Lorinţiu: „Vocaţia Căii Singuratice“, Ed. Carpathia, 2009 (Ioan Miclău)

Aceasta dorita veste vine odata cu cartea “ARTUR SILVESTRI- Vocatia Caii Singuratie” a autoarei Cleopatra Lorintiu, desigur prin  bunavointa Asociatiei ARP-Bucuresti- Romania.

Aceasta carte, un adevarat ghid in marea opera silvestriana apare sub ingrijirea si coordonarea Doamnei Mariana Braescu Silvestri, sotia marelui  om al culturii romane, trecut la vesnicia cerurilor(30.11.2008).

Pentru mine cartea insemna un adevarat “chivot biblic” in care se asezase sufletul viu al lui Artur Silvestri ajungand astfel in Australia!

Autoarea cartii doamna Cleopatra Lorintiu ne spune direct despre imboldul personal si de respect ce a avut pentru a aduna  granitul, stralucirile, gandirile, aspiratiile, intr-un cuvant construirea acestei carti de prezentare si intelegere a ilustrului ganditor si deschizator de taine al sufletului romanesc, Artur Silvestri.

Si iata marturisirea: “Vocatia Caii Singuratice” este un eseu subiectiv desprins din felul in care eu percep o parte din opera scrisa si publicata de Artur Silvestri.

Personalitate complexa, fara comparatie in literatura noastra de azi si in cultura contemporana, adorat, idolatrizat de multi, neinteles complet de altii. Artur Silvestri a fost, prin insasi felul sau de a fi, de-a se forma si a creste in valoare si complexitate, in virtute crestineasca si din daruire altruista, prin insasi viata sa si mai ales prin cultul pentru carte si litera scrisa pe care l-a avut, o mare, enorma lectie pe care viata ne-a dat-o intr-o perioada de confuzii sociale.

Aceasta carte e numai un semn modest de neuitare si pretuire”. Cu un patos de iubire amestecata cu durere prefateaza aceasta carte insasi eminenta scriitoare, vaduva de sotul ei Mariana Braescu Silvestri, numind aceasta prefatare “Cerul sufletesc”, desigur un gand inaripat daruit Cerurilor de peste Ceahlau!

“…Acum, de cand el nu mai este, astept si citesc fiecare pagina care se publica despre Artur Silvestri cu o incordare si o emotie ce nu se pot descrie. M-ar intelege doar acela care, naufragiat dramatic, pe un tarm uitat de lume, pandeste la orizont verticala subtire a unui catarg salvator.

Cleopatra Lorintiu este prima care scrie o carte despre Artur Silvestri. Marturiseste ca nu-si propune o lucrare riguroasa, cu toate instrumentele stiintei pe masa. Este poeta si isi permite mai multa libertate de stil si in stilul de abordare. Scrie ce simte, scrie cum simte. Nu a cuprins toata opera, o spune cu franchete, n-a avut destul timp si sunt de accord ca e de preferat o documentare imperfecta decat o amanare perfecta. Amanari vinovate, mai vinovate poate decat tacerile vinovate in voia carora prea des ne lasam, avertiza cu durere Artur Silvestri. Cleopatra Lorintiu ne arata ca lectia merita invatata.

Tocmai pentru ca natura ei poetica ii permite, ea se apropie de opera lui Artur Silvestri abordand-o din doua perspective ce o fascineaza: misterul, taina si stilul,scriitura.

Misterul – dar numai pana unde se lasa descifrat, taina – pana acolo unde nu e strivita frumusetea ei. Pentru ca se stie: Artur Silvestri era clar unde voia sa fie clar, dar daca voia sa duca scrisul acolo unde nu oricine poate patrunde…

Din naufragiul dureros al vietii mele, ajunsa dintr-odata  pe un tarm unde, singura fiind, nu mai recunosc nimic, formule de neuitat ma tulbura, calatorind spre mine din aceasta carte  si imi par nu doar atat de frumos spuse, dar eu stiu,  stiu ca sunt adevarate.

E cunoscut, Artur Silvestri are o formula eseistica, care lasa o urma adanca, “laba  de leu”, cum se spunea despre stilul sau, inconfundabil, si mai stiu si ca lui ii facea placere. Dar Cleopatra Lorintiu  releva, inca odata, frumusetea prozelor sale, marele sau talent de prozator prea putin luat in seama si nu doar in cartile clasificate ca atare ea descopera  adeseori, cu incantare,  “bijuterii ascunse intre ierburile memoriei”.

Dar cel mai important, cred eu, este ca aceasta carte sesizeaza la Artur Silvestri natura, esenta felului sau de a fi,  de a scrie: o nesupunere  generala la inregimentari, la etichetari, la clasificari. Era unic. Nepereche. Sper din tot sufletul ca aceasta carte sa-si implineasca  menirea, sa apropie cititorul de cartile si ideile sale. Sa-l ajute sa inteleaga cate ceva  din personalitatea , din “modelul Silvestri” si nu in ultimul rand, asa cum spunea el insusi, sa-i inteleaga “cerul sufletesc”. Mariana Braescu Silvestri

“Personal consider cartea “o bijuterie slefuita si scoasa din memoria lui Artur Silvestri. Am mai inteles, la o prima si sinoptica cercetare, ca aceasta carte a autoarei Cleopatra Lorintiu poate fi tot atat de bine un ghid, un indrumator pentru cititor in lumea creatiei literare si artistice a lui Artur Silvestri, in lumea adancimilor istoriei acestui Neam al  Daco-Romanilor, studii carora Artur Silvestri le-a  daruit intreaga sa viata  de munca, studii si cercetari”.

“Multumesc tuturor celor ce au  depus efort in aparitia acestei carti, autoarei, familiei Silvestri  precum si pentru indreptarea  a doua carti spre Australia, pe care le-am primit recent”.

IOAN MICLAU

___________________

23 Noiembrie 2009 – Bill Bryson: „Lumea ca o scenă“, Harper Press, 2007 (Dan Brudaşcu)

De foarte mulţi ani, istoria literară engleză, deşi remarcabilă în realizările sale, cuprinde şi destul de numeroase lucrări potrivit cărora cea mai proeminentă personalitate literară a acestei ţări şi unul din vârfurile literaturii universale nu ar fi existat în realitate.

Personal, în urmă cu mai bine de trei decenii, am avut posibilitatea de a vizita casa memorială a lui William Shakespeare de la Stratford-upon-Avon, şi am ascultat explicaţiile ghizilor care aduceau dovezi diverse privind multor aspecte legate nemijlocit de viaţa şi activitatea marelui dramaturg.

Cu toate acestea, copleşiţi de amploarea geniului său, sunt numeroşi exegeţii care, din diverse motive, contestă încă nu atât existenţa fizică a omului William Shakespeare, ci capacitatea sa extraordinară de a fi produs lucrări atât de variate, şocante dar şi mereu încântătoare, asemenea celor care sunt cunoscute ca fiind opera shakespeariană. La aproape patru secole de la dispariţia sa, William Shakespeare continuă să îi preocupe pe istoricii literari, atât din Marea Britanie, cât şi din alte părţi ale lumii.  În paranteză fie spus, o contribuţie strălucită, singulară, în opinia noastră, la studierea operei literare a lui William Shakespeare în România, şi-a adus-o regretatul Mihail Bogdan, extraordinar profesor al Almei Mater Napocensis, invitat permanent – în semn de recunoaştere a strălucitei sale munci – de marile universităţi engleze sau nord-americane, pentru a prezenta rezultatul cercetărilor sale eminente în materie.

Relativ recent, respectiv în anul 2007, la renumita Harper Press, în colecţia „Eminent lives”, a apărut lucrarea „Shakespeare”, cu subtitlul „Lumea ca o scenă”, semnată de nord-americanul Bill Bryson. Autorul, născut în 1951 în Iowa, este mai degrabă cunoscut ca autor de lucrări de călătorie sau din domeniul lingvistic. Până în acest moment, potrivit datelor pe care le deţinem, aceasta este singura monografie pe care o consacră vreunei personalităţi a literaturii britanice sau universale.

Cartea este structurată pe 9 capitole, este consacrată biografiei dar şi operei literare a marelui Will.

Dată  fiind bogata şi impresionanta activitate jurnalistică a autorului, lucrarea porneşte dintr-o perspectivă detectivistică, încercând să identifice chipul poetului şi dramaturgului într-un tablou cu o istorie extrem de incitantă prin ea însăşi. Extrem de atent la fiecare detaliu, autorul probează identitatea dintre figura din tablou şi personalitatea marelui Will, lucru necunoscut de alţi exegeţi sau considerat de aceştia lipsit de importanţă. De asemenea, în primul capitol al lucrării autorul clarifică situaţia gravurii consacrată lui Shakespeare şi cuprinsă în primul volum (First Folio) în care s-a publicat o parte din opera lui. Analizând inclusiv tehnicile de execuţie şi comparându-le cu cele folosite în epocă de alţi artişti remarcabili, Bryson conchide: „portretul Droeshout nu a fost realizat în timpul vieţii lui Shakespeare”, întrucât Shakespeare era deja mort de circa şapte ani la data apariţiei cunoscutului First Folio.

Următorul obiectiv spre care îşi îndreaptă atenţia autorul monografiei este o statuie pictată, de mărime naturală, ce constituie piesa centrală a unui monument de zid dedicat lui Shakespeare în biserica Sfânta Treime din Stratford-upon-Avon, unde este el înmormântat. În cazul acesta autorul afirmă că lucrarea, datorată lui Gheerard Janssen, ar fi fost agreată şi acceptată de persoane care l-au cunoscut pe Shakespeare, fiind executată înainte de anul 1623. În plus, Bryson afirmă, pe baza minuţioaselor sale cercetări, că Janssen ar fi locuit şi lucrat la Londra, în apropierea Teatrului Globe, având astfel posibilitatea de a-l fi cunoscut şi văzut adeseori pe genialul dramaturg.

Făcând dovada excepţionalei sale documentări, Bryson oferă date importante şi interesante în ceea ce priveşte modificările aduse, în timp, acestei lucrări, şi atitudinea şi comentariile avute, pe marginea lor, de către diverse personalităţi din lumea ştiinţifică sau literară. Ni s-a părut şi nouă demn de reţinut următorul citat din lucrarea la care ne referim: „După 400 de ani de încrâncenată vânătoare, cercetătorii au descoperit circa 100 de documente referitoare la William Shakespeare şi membrii apropiaţi ai familiei sale – acte privind botezul, titlurile de proprietate, chitanţele de plăţi ale impozitelor, jurămintele de la căsătorie, actele legate de procese – era o perioadă foarte litigioasă – şi aşa mai departe. ( .. .) Ele ne spun multe lucruri despre faptele de viaţă ale unei persoane, însă nimic despre emoţiile sale.

Prin urmare rămâne o cantitate enormă  de fapte şi acte legate de William Shakespeare pe care noi nu le cunoaştem, din care majoritatea de natură fundamentală. Nu ştim de exemplu, exact, cât de multe piese a scris sau în ce ordine le-a scris. Putem deduce ceva despre ceea ce a citit, dar nu ştim unde a găsit cărţile, sau ce a făcut cu ele după ce a terminat de citit.

Deşi a lăsat aproape 1 milion de cuvinte de text, avem doar 14 cuvinte scrise de mâna sa- numele lui semnat de şase ori şi cuvintele „de mine” în testamentul său. Nu a supravieţuit nici un singur bilet, scrisoare sau pagină de manuscris de a sa (…) . Nu avem nici o descriere în scris a lui redactată în timpul vieţii lui, primul text portretistic… a fost scris la 64 de ani după moartea sa de un individ, John Aubrey, care s-a născut la 10 ani după el murise”.

Toate aceste necunoscute par a-l fi incitat pe Bill Bryson să pornească această cercetare istorico-literară, în vederea clarificării multor necunoscute din viaţa şi activitatea lui William Shakespeare. Cu acribia cercetătorului profesionist, el urmăreşte etapele importante ale vieţi, activităţii operei lui William Shakespeare, capitolele următoare fiind : „Primii ani 1564-1585” , „Anii pierduţi 1585-1592” , „La Londra” , „Piesele de teatru” , „Anii de glorie 1596-1603” , „Domnia regelui James 1603-1616” , „Moartea” şi „Contestatarii”. Partea finală a lucrării este consacrată consistentei biografii cercetate de autor, pentru realizarea acestei biografii.

Biograful nord-american recurge la orice document sau lucrare care consideră  el că aduce clarificări privind biografia sau creaţia literară a lui Wiliam Shakespeare. Cartea se citeşte cu un extrem de viu interes şi, în opinia noastră, este una din cele mai substanţiale monografii consacrate geniului de la Stratford-upon-Avon. Lucrarea nu dovedeşte doar o manieră excepţională de lşucru a autorului ci şi o minuţioasă cunoaştere a operei shakesperiene, dublată de calităţi exegetice incontestabile.

Ultimul capitol al cărţii, sugestiv intitulat „Contestatarii”, trece în revistă cele mai interesante şi demne de reţinut afirmaţii care pun sub semnul întrebării diverse aspecte legate de viaţa sau opera nemuritorului Will. Fără a dovedi patimă polemică, autorul demolează, exclusiv cu argumente ştiinţifice, extrem de minuţios documentate, astfel de aserţiuni, inclusiv pe cele ce au susţinut că anumite opere dramatice ale lui Shakespeare s-ar datora, în realitate, unor celebri scriitorgi şi dramaturgi contemporani ai săi.

Prin bogăţia şi soliditatea documentelor studiate şi valorificate atent, Bill Bryson aduce foarte utile şi importante clarificări, care erau necesare pentru autentica cunoaştere de către contemporani a uneia dintre cele mai proeminente personalităţi din literatura britanică şi universală – William Shakespeare. Dar şi a datelor esenţiale, definitorii, în care acesta a trăit şi creat.

Cu toate acestea, finalul propriu-zis al acestui capitol ar putea părea, unora, uşor derutant: „Când reflectăm asupra lucrărilor lui William Shakespeare este desigur şocant să vedem că un singur om a putut produce o operă atât de somptuoasă, inteligentă, variată, incitantă, mereu încântătoare, însă acesta este desigur semnul incontestabil al geniului. Doar un singur om a avut condiţiile şi harurile să ne ofere astfel de opere incomparabile, iar William Shakespeare din Stratford-upon-Avon a fost indiscutabil acel om – indiferent cine  a fost el.”

Lucrarea shakespeariologului nord-american Bill Bryson completează fericit exegetica amplă şi bogată a operei literare inegalabile a marelui Will, aducând importante şi necesare clarificări care să confirme genialitatea neîntrecutului dramaturg de la Stratford-upon-Avon.

În opinia noastră, lucrarea este un util instrument imposibil de trecut cu vederea de oricine este preocupat şi implicat, în prezent sau pe viitor, în studiile consacrate vieţii şi operei shakespeariene.

____________________

20 Noiembrie 2009 – Cleopatra Lorinţiu: „Artur Silvestri – Vocaţia Căii Singuratice“, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009 (Const. Miu)
Cartea Cleopatrei Lorinţu, Artur silvestri – Vocaţia Căii Singuratice (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009) este un omagiu adus lui dr. Artur Silvestri, personalitate marcantă a culturii zilelor noastre. Este un eseu subiectiv – cum însăşi autoarea mărturiseşte în Epilog subiectiv, realizat în manieră lovinesciană – impresionist – deşi respinge ideea că ar fi critic literar: „Cum nu sunt critic literar, îmi pot permite fericita libertate de a încheia  această carte într-o notă profund subiectivă, chiar personală aş zice.” (p. 305).

Autoarea studiului monografic îşi structurează cartea în funcţie de principalele domenii ale activităţii scriitoriceşti ale lui Artur Silvestri. Noi o să ne oprim la trei dintre acestea, celelalte subsumânu-se acestora.

În primul capitol, Arhetipul călugărilor sciţi, Cleopatra Lorinţu atrage atenţia asupra unui fapt (după cum noi înşine am făcut-o mai întâi în articolul omagial Artur Silvestri – intelectualul renascentist, publicat în revista Viaţa de pretutindeni, anul IV, nr. 11-12, decembrie 2008, p. 24) asupra necesităţii relevării la justa valoare a investigaţiilor în domeniul protoromânismului cultural-literar realizate de către acest om de cultură. Referindu-se la cartea Arhetipul călugărilor sciţi, monografista apreciază efortul cercetătorului de a combate viziunea catastrofistă (corect catastrofică! – n.n.) asupra blestemului întreruperii brutale a istoriei şi culturii noastre: „În sprijinul teoriei care o combate, vin revelaţiile şi accentuările care privesc scitul Anacharsis din Carpaţi…” (p. 29).  Sunt evidenţiate şi meritele incontestabile pentru această scriere: dincolo de atitudinea detectivistică – investigare şi coroborare a faptelor, „Fiecare din aceşti scriitori de epistole sau gânditori sau clerici sunt amintiţi cu contribuţia fiecăruia, bine amplasată în context (…) mi se pare remarcabil (…) modul literar pur în care o face, căci te-ai aştepta, sincer, ca aceasta să fie o scriere seacă…” (p. 36).

Făcând elogiul capacităţii de documentare şi sintetizare a cercetărilor întreprinse de către Artur Silvestri, Cleopatra Lorinţu face referiri pertinente la felul  cum este abordată personalitatea lui Constantin Brâncoveanu în contextul social-politic al epocii: „Analiza acestui capitol de istorie românească plasat în contextul politic al epocii e încă o dată dovada spiritului sincretic al autorului.2 (p. 54).

*

Are dreptate Cleopatra Lorinţu când avertizează că nu trebuie să surprindă faptul că în capitolul despre lumea ficţiunii, la Artur Silvestri, a inclus şi informaţiile vizând Memoria ca un concert baroc (volumul II), deoarece aici găsim pagini de literatură (nu neapăerat numai de proză, cum susţine autoarea eseului). În cronica noastră la cele trei volume semnate de Artur Silvestri ale cărţii Memoria ca un concert baroc, semnalam vocaţia de peisagist a acestuia, şi citam un pasaj din Douăsprezece fântâni din munţi, unde elemente ale descriptivismului sunt încărcate de lirism debordant sau în alt loc – Stăpânul <<satului vegetal>> – lirismul are la bază frumosul indicibil, care atribuie sacralitate locurilor.

Reţinem că la piesele de rezistenţă din volumele Apocalypsisi cum figures şi Perpetuum mobile sunt realizate adevărate cronichete, găsindu-se şi elementele comune: „…realismul magic, în care cu greu descifrezi graniţa subţire din care se trece din real în ireal sau imaginar (…) Particularitatea acestui tip de proze este că pleacă (…) din elemente cunoscute, aparent banale, ca efectul final să fie cel suprarealist, halucinant, şocant.2 (p. 84, 86). Dar sunt reliefate, prin accentuare, şi aspectele ce le particularizează. Muzică de jazz… este o „proză poetică”, iar în Apocalypsisi cum figures, „deşi povestea  este la persoana a doua, punctul de vedere este cel al eroinei.2(p. 97).

Spre a fi atras atenţia cititorilor asupra acestui sector al creaţiei silvestriene – proza – autoarea eseului în discuţie ar fi putut reproduce la sfârşitul capitolului respectiv fragmente din referirile critice măcar ale colaboratorilor la revistele electronice patronate de ARP. Suntem siguri că prozatorul stocase într-un document asemenea consideraţii la cărţile sale, iar la o eventuală reeditare a lor le-ar fi inserat. Nu are dreptate Cleopatra Lorinţu când afirmă: „Sinceră să fiu, observ că există o tentaţie a simplificării în marginea exegezei operei lui Artur Silvestri.” (p. 94). În afară de noi, şi alţi condeieri de prestigiu (Al. Nemoianu, Elena Buică, Ad. Botez, Al. Fl. Ţene) au făcut aprecieri de valoare despre proza scurtă silvestriană!

*

Chiar şi în cărţile despre lumea Bisericii, Artur Silvestri probează virtuţi de prozator: „Incursiunea în lumea fără de pereche  a Sâmbetei este descrisă în paşi mici şi lenţi, aici scriitura îmi pare sadoveniană.” (s. n., p. 119). În subcapitolul Descrieri vrăjite, aspectul acesta este detaliat, observându-se afinităţi cu Sadoveanu sau Odobescu. „În scrierile sale dedicate locurilor binecuvântate, paginile de descrieri superbe abundă. Inserate (…) în zona scrierilor dedicate credinţei, aceste pagini sunt proză sută la sută (…) Însăşi descrierea construcţiei în sine este (…) sadoveniană aş zice sau în fine, din zona acestui tip de proză, poate chiar de tentă odobesciană…” (p. 103). Ca urmare a spiritului acut  al observaţiei în descrierile făcute de către Artur Silvestri, Cleoptara Lorinţu exclamă, pe bună dreptate: „…numai aceste descripţiuni şi îţi dau ghes să te duci acolo (…) O, de-am putea trăi măcar o clipă în acest loc paradiziac.” (p. 104, 105).

Având în vedere aceste aprecieri elocvente, putem spune că scrierile lui Artur Silvestri despre locurile binecuvântate pot fi socotite un adevărat ghid cultural şi turistic! Aceasta este una din notele care îl singularizează pe Artur Silvestri ca scriitor şi om de cultură. Aşa încât titlul cărţii Cleopatrei Lorinţu e fericit ales, pentru că autoarea a intuit acest aspect definitoriu pentru un OM MARE!

___________________

19 Noiembrie 2009 – Gheorghe POP:  „Religia suport şi sens al existenţei“, Ed. Dacia, Cluj-Napoca (Daniel Mureşan)

Cartea ilustrului profesor universitar, Doctor Honoris Causa menţionată  cu titlul de mai sus, în prima sa variantă a apărut sub formularea: “Necesitatea religiei pentru individ şi societate”, în anul 1946, servindu-i drept teză pe baza căreia a obţinut Licenţa în Teologie. Au urmat evenimente ce l-au determinat să retuşeze şi să completeze lucrarea anterioară. România a fost supusă unui regim totalitar, ateist, dornic să-l substituie pe Dumnezeu din conştiinţa oamenilor, cu propriile lui reprezentări, decurgînd de aici concluzii şi realităţi nefaste de ordin cultural, spiritual şi existenţial (precizările, sublinierile aparţin autorului). Retuşările şi completările sînt şi urmarea experienţei de filolog (lecturilor făcute cu atîta pasiune), percepţiei atît de evidente că lipsa credinţei religioase aduce mari şi multe nenorociri, pînă la nebunie şi sinucidere.

Cel puţin o întreită calitate a autorului: (de filolog, dr. în filologie, litere), licenţiat în teologie şi profesor, universitar. (spirit ales pentru instruire şi formarea conştiinţei), copleşesc, se manifestă în calităţile acestei cărţi: (Religia suport şi sens al existenţei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1966). Enumerările care motivează aceste ultime constatări, desigur nu vor putea fi încheiate. În dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a necesităţii religiei pentru individ şi societate s-au perindat argumente din domeniile Cosmologiei şi Teologiei. Calea raţiunii pe de o parte şi Calea Revelaţiei – pe de altă parte au fost supuse convingerilor şi unui farmec personal pentru a demonstra, a ne convinge. PROFESORUL întrepătrunde raţiunea cu revelaţia, le desparte din raţiuni metodice şi de comunicare. Forţa vie a acestui demers o imprimă o atît de aleasă inteligenţă.

În timp ce la o mare parte a oratorilor, felul cum vorbesc te face să nu-ţi doreşti cunoaşterea operei, la AUTORUL NOSTRU vorbirea îţi deschide curiozitatea să-i cercetezi creaţia. Farmecul oratoric îşi dezvăluie întinderea şi se îngemănează cu acribia (în lucrările scrise). O adevărată sărbătoare a spiritului o reprezintă şi comentarea textelor din Biblie, dar şi a marilor teologi, a oamenilor de ştiinţă şi – poate neaşteptat, a filosofilor de orientare fideistă ori antireligioasă. Acestei dezbateri spirituale îi dedică cinci capitole…În capitolul “Religie şi ştiinţă” se constată întrepătrunderea dintre cele două domenii ale spiritului. Complementaritatea lor. Sînt de înţeles aceste demonstraţii cu atît mai mult cu cît o parte a oamenilor de ştiinţă au fost şi sînt credincioşi, iar mulţi dintre slujitorii altarelor au fost savanţi (oameni de ştiinţă). Sublinierile aparţin profesorului Gheorghe POP. Sigur, în mod obişnuit, savanţii au dat prioritate în cunoaşterea lui Dumnezeu raţiunii. Dacă nu s-au bucurat de revelaţie (de acea credinţă şi cunoaştere specială), ci mai degrabă de Universalitatea raţiunii, au primit ADEVĂRUL că Dumnezeu există pe calea ce le-a fost mai proprie. Calea raţiunii n-a exclus îmbinarea raţiunii cu revelaţia (în rîndul oamenilor de ştiinţă). Ex: pozitivismul; darwinismul…

Darwin n-a fost ateu: “Eu, zice Darwin n-am negat niciodată existenţa lui Dumnezeu; cred că teoria evoluţiei este absolut în concordanţă cu credinţa în Dumnezeu. Grandiosul Univers din cale afară de sublim nu este o întîmplare. El este pentru mine motivarea pentru existenţa lui Dumnezeu” (Darwin). Pascal continuă acest festin ideatic: “Cel mai mare obstacol în calea credinţei este “coruperea inimii” (coruperea morală), rupe cu păcatul şi a doua zi vei fi credincios”. (Pascal). Lecturile bogate ale ilustrului nostru concitadin l-au găsit şi pe Voltaire, cînd nu ştiam că marele filosof şi ateu le spunea lui Diderot şi D’Alambert: “Mergeţi de la mine, voi sînteţi cauza pierzaniei mele, iadul se deschide, cad în el, sînt pentru totdeauna pierdut”. (“În clipa morţii mincinoşii spun adevărul” Voltaire). Problema scopului vieţii a rămas nesoluţionată de către oamenii de ştiinţă, fiindcă scopul vieţii este o realitate ce va să vie şi nu realitatea actuală. Sub puterea ştiinţei este doar realitatea actuală. Aceeaşi graniţă, se precizează, nu poate fi depăşită nici de către filosofie. şi soluţiile filosofice sînt date pentru timpul vieţii actuale. Ele se apleacă asupra realizării culturale, asupra abundenţei, a plăcerilor, a unor precepte morale etc), dar rămîn aici, nu pot servi drept punte spre mîntuire şi viaţa veşnică pe care o aduce credinţa religioasă (s.n). Morala, conceptele morale ocupă un loc însemnat în economia lucrării. Natura intimă a conceptelor morale este simţită de o lege intimă, de CONŞTIINŢĂ MORALĂ – este o lege universală, naturală şi nescrisă – este “glasul şi judecata lui Dumnezeu”. Starea acestei judecăţi a lui Dumnezeu ne apare (ca fiind aleasă de teologul-filosoful Gheorghe Pop) pentru a fi explicitată cu inscripţia de pe mormîntul marelui Copernic: “Nu graţia lui Pavel o rîvnesc eu/Nici iertarea lui Petru caut/ Ci aşa cum ai vorbit tîlharului de pe cruce, /Aşa ajută-mi Doamne”. Acesta este spiritul şi acestea sînt aspiraţiile de care trebuie să fie convins orice om de ştiinţă sau orice creştin adevărat. În capitolul atît de sugestiv intitulat: “Religia sens al existenţei omului”, dezbaterea, ca în celelale pagini, este o compoziţie ce răspunde de fiecare amănunt în parte şi de ideea de ansamblu. Concepte, cauze, urmări, vin să argumenteze că religia este sens şi în mod indestructibil suport al existenţei. Se amintesc printre alte legi: a) legea proporţiilor directe, dar cu valoare inversă şi b) legea solidarităţii şi gravitaţiei morale universale, aceasta acţionînd şi în biserică. Ideea că legile nu împiedică libertăţile, ci le face posibile, este argumentată cu exemple palpabile. Ce sînt eu? De unde sînt? Unde voi merge? – ne punem întrebările pentru a afla adevărul… dar răspunsul îl va primi fiecare credincios după credinţa sa. Este prezentată de la înălţimea treitei calităţi a savantului, adevărul că sensul existenţei vine dinspre religie. Fericirea adevărată a omului nu este în această lume, ci în lumea iubirii depline din cer… Dacă vom fi pătimit împreună cu Iisus, împreună cu el vom fi preamăriţi. Religia se suprapune peste existenţă, este sinonimă cu aceasta parcă conchide, scriitorul teolog-filosof – fiindcă ea arată voinţa lui Dumnezeu.

Dincolo de lumea locuită de om, există o lume mai elevată în care existenţa sa se poate prelungi, intrînd în contact cu ea încă de pe acum (sublinierile aparţin autorului).

Cultura, citatele selectate, claritatea ideilor ne arată anvergura într-o stare de spirit dominată de emoţii, de surprindere, bucurii. Este grea, de pildă, alegerea unor citate, fiind multe, frumoase şi de o relevanţă spirituală ce impune…Louis Blanc (1811-1882), publicist şi om politic francez zicea: “Tot ce se ia într-un stat din suveranitatea lui Dumnezeu, se adaugă la suverenitatea călăului”. La fel de dumnezeiesc de frumoasă este şi reflecţia: “Între doi oameni egali în puterile lor sufletşti, cel mai tare ca rezistenţă şi putere este totdeauna cel religios pentru că duhul religiei creşte puterea sentimentelor omeneşti”. Sigur Durkheim, autorul citatului, se referea la forţa moralei omului religios faţă de cel nereligios. Lucrarea prezentată (Religia….) este în intenţia autorului un îndreptar al credinţei, un abecedar. Ea se confirmă în aceeaşi măsură a fi o scriere de nivel elevat, de teologie, de filosofie religioasă. Dumnezeu să vă dea, Domnule Gheorghe POP, multă sănătate să vă bucuraţi de vocaţiile ce v-au fost atît de generos dăruite. Emblemele spiritului Domniei Voastre să încînte şi să lumineze continuu.

prof. dr. DANIEL MUREŞAN

___________________

18 Noiembrie 2009 – Cleopatra Lorionţiu: „Vocaţia căii singuratice“ (Menuţ  Maximian)

Scriitoarea Cleopatra Lorinţiu propune o reconstituire a vieţii şi activităţii lui Artur Silvestri prin intermediul volumului „Vocaţia căii singuratice”, apărut la Editurii Carpathia. Cartea, prefaţată de Mariana Brăescu Silvestri, aduce, prin intermediul poetei, personalitatea puternică a lui Artur Silvestri, conturată aşa cum simte, trăieşte şi conturează în gânduri Cleopatra Lorinţiu. Este marcantă frumuseţea prozelor scriitorului plecat un pic să se odihnească în lumea cu stele, cartea având menirea de a apropia sufletul nostru de inima operei silvestriene. Exegeza operei maestrului sesizează nucleul felului de a fi şi de a scrie: postmodernul neetichetărilor neînregimentării şi neclasificării. Eseul „Vocaţia căii singuratice” surprinde, prin ochiul subiectiv, tot ceea ce înseamnă literatură adevărată, portretul psihologic al omului apreciat de mulţi, neînţeles de alţii, prin ţinuta lui morală aparte. Un om pentru oameni, un om pentru Dumnezeu, un om care nu va fi uitat prin opera gigantă, rămânând parte integrantă din istoria literaturii.
Cleopatra Lorinţiu ne face părtaşi la contopirea operei cu divinitatea, la frumuseţea nemuririi întruchipată în versul celest, la bucuria netrecătoare, la valoarea şi complexitatea credinţei, a dăruirii altruiste pentru litera scrisă şi pentru semeni. Citind cartea, facem cunoştinţă cu un răzvrătit cu un farmec uluitor pe care, din păcate, unii îl cunoaştem doar acum: Artur Silvestri.
Creator de instituţii şi de organizaţi profesionale, preşedinte al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, al Asociaţiei Scriitorilor Creştini, preşedinte de onoare a Ligii Scriitorilor din România, autor a peste 200 de studii pe teme de istorie literară română, a peste 50 de cărţi şi 2500 de articole pe teme culturale, Artur Silvestri a fost, prin toată activitatea sa, un mare promotor de proiecte culturale şi sociale, puternic impregnate de un caracter spiritualist şi ataşat tradiţiei. Prin volumul Cleopatrei Lorinţiu, clipa se opreşte pentru a reda, aşa cum se cuvine, opera maestrului prin redarea acesteia de către Cleopatra Lorinţiu devine încă o dată un balsam pentru nemurire.

Articol preluat din Rasunetul, Cotidianiul bistriţenilor de oriunde 20.06.2009

MENUŢ  MAXIMIAN

___________________

17 Noiembrie 2009 – Olimpiu Vladimirov:„Identitate“, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2008 (Gheorghe Şeitan)

Olimpiu Vladimirov se află la cel de-al treilea volum de versuri (dupa Confesiuni, Tulcea, 1980 şi Semn, Ex Ponto, 2006) cu această, relativ recenta ,,Identitate”, apăruta la editura Ex Ponto din Constanta, cu o grafică de excepţie, aparţinand artistului plastic tulcean Vasile Draguşanu, membru al Uniunii Artistice Plastice din România, Filiala Tulcea.
Olimpiu Vladimirov, acum un pensionar visator care işi soarbe ceaiul la o cofetărie de pe faleza Dunării, privind la anii care trec ca apa, este de  profesie geolog, profesia obligandu-l să cutreiere toată viaţa, cu ciocanul in traistă, batrânii munţi Hercinici in căutarea aurului şi a pietrelor pretioase.Urcând muntele, pipăind stânca, poetul-geolog se identifica el insuşi cu muntele sfânt, dar si cu apa, nisipul, florile, precum reiese din versurile
Sunt muntele/din care se desprind mereu stânci/vise alungate,rostogolite/spre câmpii sau ape/până isi pierd mândria şi numele/devanind nisipul/in care cineva va căuta/stralucirea aurului/.In tacerea pedepsită/doar lacrima/din ochiul meu de piatra/peste anotimpuri/.
Din acestă cântare rostogolită, care vine spre noi, năvalnic  şuvoi de gânduri, la un moment dat poetul se opreşte pentru o meditaţie profundă, o istorie a secundei, unde graniţa dintre vis şi veghe dispare
Lângă buchetul de flori/Aştept întâlnirea tandră,/Deloc iluzorie,/Cu fluturele din vis;/Umbra lui/Imi zboară şi-acum peste mâini/
Imagini onirice, unde fluturele din vis nu este altceva decât refugiul într-o altă lume, unde plutirea este posibilă, spre care poetul se îndreaptă cu un buchet de flori ca la întâlnirea cu ceva drag, o întâlnire cu tandreţea de pe o planetă adolescentină.
Identitatea lui Olimpiu Vladimirov se conturează şi mai clar atunci când umbra poetului se intersectează, ori se suprapune peste cea a altor confraţi din breasla scriitoricească, aşa cum se intamplă in poemul ,,Ceva” dedicat lui Şerban Codrin, de fapt un mănuchi de patru haiku, din care  cităm doar pe primele două:
Ziduri fără cetăţi-Zeii sunt vinovaţi de ceva;şi, Bărăgan fără dropii-Câmpia-i un rug şi se roagă.
Doar zeii, după Vladimirov, pot fi acuzati că avem o formă fără fond.In plus ideia de gol filozofic este in cea mai bună traditie a şcolii de poezie japoneză având la bază nirvana buddhistă. Reverberează motive de cultura orientală şi in poemul sugestiv intitulat ,,Ikebana”, dar aceasta nu înseamnă ca printre poeziile din ,,Identitate” nu se gasesc si cele scrise in dulcele stil clasic, dimpotrivă, acestea dau tonul cărţii
E cerul troienit cu desparţiri/
Sub frigul negrului biruitor;/
Din jocul colorat, provocator;/
Creşte o rană vie in priviri/. (poemul ,,Paleta”)
Iată cum geologul-poet, Olimpiu Vladimirov, a trecut dincolo de munţi, dincolo de singurătatea pădurilor şi a pustietaţilor şi a  găsit, acolo, aurul şi pietrele scumpe, comorile ce le-a căutat toata viaţa sa, in dimensiunea fizică. Pepita cea mult visată o descoperă în planeta, numită poezie, iar el devine poetul-geolog. Cu gingaşie şi visare, comorile sale, le-a invelit intr-o carte, iar aceasta se numeste ,,Identitate”.
GHEORGHE ŞEITAN

_________________

16 Noiembrie 2009 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute”, Editura Carpathia, Bucureşti, 2009 (Al. Florin Ţene)

Filozoful, istoricul literar, criticul de artă, ctitorul atîtor reviste,promotorul literar , regretatul prieten Artur Silvestri(preşedintele de onoare a Ligii Scriitorilor din România) ne vorbeşte din nou,din păcate,din  sanctuarul eternităţii‚prin intermediul  unui album-jurnal,intitulat simptomatic „Frumuseţea lumii cunoscute”,apărut la Editura Carpathia,Bucureşti,2009,prin grija scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea , apărută în codiţii grafice de excepţie , se deschide cu rânduri de suflet ce ne introduc în”O elegie a vieţii”, semnate de soţia marelui dispărut.Aşa cum ne informează cu sensibilitate şi durere Mariana Brăescu Silvestri în cele două pagini , volumul cuprinde însemnări ale autorului”APOCALYPSIS cum figures-Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în ultimile 50 de zile.”De fapt,49”zile de neuitat”,o zi pauză,intervenţia la spital,şi apoi ultima,a cincizecea,când se pierde”în ceţuri arginti”.

Prima însemnare este datată 1 septembrie , intitulată”Trandafirul roşu”,rânduri care se constituie înt-un adevărat poem în proză.Spiritul de observaţie este amplificat cu metafora creând o sinfonie a”petalelor desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene”.

Textul poematic”Mic tablou fără pescăruşi”, este o descriere subtilă a litoralului Mării Mediterane,a spaţiului staţiunii Gruissan,unde observaţia se amplifică până la percepţia halucinantă, creînd o stare paradoxală de natura revelaţiei,cînd marea cu iahturile ei,”misterioasă dă un sentiment de viu,acut şi tulburător”.

Spiritul de observaţie,melancolia emanată din aceste rânduri,”parfumul inefabil”,cum zice acad.Prof.Dr.Zoe Dumitrescu Buşulenga, induce spre o stare de graţie.În aceste însemnări cu fragmente de real,scriitorul devenit poet al observaţiei şi al trăirilor descoperă o fantă,un prilej de a plonja  până şi în  misterul din „Filosofia norilor”, când ,însăşi”Meteorologia (…)pare aici o formă a capriciului şi o imagine ireductibilă a instabilităţii unde orice presupunere de viitor se poate face pe termen scurt sau mai bine nu se face deloc.”

O stare de tristeţe induce sfârşitul verii şi începutul toamnei,într-un septembrie bucureştean(Anotimpuri încurcate),când “zeci de mii de păsări,aflate în trecere dinspre miazănoapte către cine ştie unde,umplu văzduhul cu strigătele bizare,de făpturi rătăcite,anunţând vremea rea.” Scriitorul este frisonat de o tristă premoniţie înfăşurată în mantaua pufoasă a ingenuităţii superioare,pentru a ascunde adevărata suferinţă.”O scurtă poveste tristă” contrează adevăratul suflet al lui Artur Silvestri.Iubitor de oameni,de animale şi de plante acesta deplânge soarta unui brăduleţ”chinuit de secetă şi de arşiţa nemiloasă”,care în final s-a uscat,în lipsa scriitorului.Atitudinea acestuia faţă de  nobilul arbust este aceeaşi ca pentru un prieten,viu şi adevărat:”Astăzi am ajuns în Paradisul Verde;m-am oprit la intrarea casei şi am tăcut multe minute fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc”.Brăduţul se uscase în lipsa lui Artur Silvestri.Simbolistica din acest poem în proză este evidentă.

Melancolia confesivă din acest “jurnal”,pregnanţa imaginii,a metaforei ,toate au controlul analogiei,al asociaţiei lirice.Secvenţe admirabile sunt evidenţiate prin imagistica imaginaţiei,precum nuferii în voalul albastru al lacului eminescian.Universul liric din aceste adevărate poeme în proză este întemeiat pe trăiri autentice şi simboluri ale purificării,unde descoperim o renaştere spirituală bazată pe o recuzită livrească.

Mai în toate aceste  scurte poeme simţim în text prezenţa jumătăţii mitologice a scriitorului,Mariana,soţia,învăluită într-un abur inefabil şi protector.

Ultima însemnare ,din 30 octombrie,prevesteşte,implacabila trecere în  “Ceţuri argintii”a celui care va rămâne pentru vecie mentorul multor oameni de cultură,scriitori,şi cititori.Fiindcă opera lui Artur Silvestri este “piatră de temelia” a “edificiului “culturii române şi universale.

AL.FLORIN ŢENE

___________________

13 Noiembrie 2009 – Nicolae N.Tomoniu: „Neamul întemeietor al lui Băsărabă“, Ed. Carpathia Press, 2008 (Al. Florin Ţene)

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează  istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta.

Cartea este structurată în şase capitole,inclusiv ,Note,Anexe ce cuprind Păreri şi ultimele noutăţi,Arborele  genealogic al Basarabilor până la Mircea cel Bătrân,nepotul cuviosului Nicodim de la Tismana,Anexa 3.Arbore Radu Negru,Anexa 4.Arbore Litovoi,cumnatul lui Tihomir,după Ana,Anexa 5.Arbore Tihomir,tatăl lui Basarab,fiul lui Constantin Tiş,Anexa 6.Arbore Basarab,Anexa 7.Arbore Ana,fiica lui Bărbat,mătuşa lui Basarab 1 şi postfaţa Apologetul contemporan al Tismanei de Artur Silvestri.

Încă din Introducere autorul plonjează în „apele tulburi”ale comunismului de la noi pentru a sublinia implementarea de către acest regim criminal al ideologiei luptei de clasă în rândul maselor populare.Acest fapt a dus la anularea dialogului şi la împărţirea societăţii noastre în două părţi:de partea „poporului”sau a “exploatatorilor”.

O asemenea metodă ,cum subliniază autorul, a dus la simplificarea tuturor concepţiilor acestei lumi atât de diversificată.În aceste condiţii,până şi mass-media de la noi s-a divizat în două tabere antagonice.Un asemenea fenomen s-a petrecut şi cu supoziţiile domnului Djuvara care susţine,sus şi tare,că voievodatele valahe au fost create de” către…nomazi!”Aşa cum scrie în noua sa carte Thocomerius-Negru Vodă,apărută la Editura Humanitas,2007.Până şi documentele maghiare din vremea voievodatelor lui Litovoi şi Seneslau susţin că spaţiul Transalpinei  era deja ocupat de neamul Basarabilor.Aşa că,teoria că românii s-ar fi format ca popor la sud de Dunăre,sau au migrat în acel spaţiu şi că s-ar fi întors în secolul 13 ,a căzut.

Interesante sunt argumentele aduse de Nicolae N.Tomoniu în toată această  dispută,extinsă şi pe internet,susţinute prin  studii, publicate de-alungul vremii,de istorici renumiţi ca:Nicolae Iorga,Ion Bulei,Al.Rosetti,Sorin Paliga,Dr.Ionuţ Ţene,etc.

Se pare că lucrarea domnului Djuvara au aprins patimile vocilor antiromâneşti,iar fanii lui cumani ,au aşternut un văl de ceaţă peste istoria Tismanei şi Coziei,bine cunoscută de N.N.Tomoniu.

În încheierea acestei succinte prezentări voi reda ce scrie istoricul Dr.Ionuţ Ţene,(citat în carte),ce combate teza susţinută de d-l Djuvara care susţine crearea din exterior a unei “unităţi politice”:Din păcate teoria “cumană“susţinută de Neagu Djuvara suferă de lipsă de logică istorică.În anii 1241-1242 are loc marea invazie tătară care sfărâmă “Ţara Cumanilor”din Muntenia,recunoscutăde documentele vremii.Deci Basarab ,numai ca vlah putea avea relaţii bune cu tătarii.Cumanii erau deja zdrobiţi şi implicaţi în frontal regal maghiar împotriva tătarilor.După 1242 are loc o emigrare masivă a cumanilor pe două fronturi.Cea mai mare parte trece în sudul Dunării,iar o altă parte însemnată numeric trece în Transilvania şi se pune la dispoziţia regelui maghiar.Astfel cnezatele şi voievodatele valahilor autohtoni din Muntenia încep să se afirme pe plan politic,tocmai datorită plecării cumanilor.Diploma Ioaniţilor de la 1247 amintesc de cnezate şi voievodate valahe şi documentele regale maghiare vorbesc de revolta lui Litovoi împotriva regelui maghiar suveran.Litovai este înfrânt şi cade în luptă,iar fratele lui Bărbat luat prizionier se răscumpără şi se recunoaşte vassal regelui.Tocmai aceste frământări atestă afirmarea cnezatelor româneşti pe scena politică internaţională,datorită faptului că poporul cumanilor părăsise Muntenia.”

Cartea lui Nicolae N.Tomoniu  este o pagină a istoriei reale ce memorează “reacţia clasei pozitive care,indiferent de epoci şi de context,îşi găseşte reazem în tradiţia ireductibilă acolo unde lumpen-intelectualitatea de viitură nu poate pătrunde fiindu-i deopotrivă străină şi in-inteligibilă.”.(Artur Silvestri).

N.N.Tomoniu,prin cartea sa susţine  un adevăr ce învinge o părerea a d-lui Neagu Djuvara.
AL.FLORIN ŢENE

___________________

12 Noiembrie 2009 – Artur Silvestri: „Frumuţetea lumii cunoscute“, Ed. Carpathia Press, 2009 (Mariana Gurza)

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburatoare prin “tacerea absoluta care definea totul”..Si noptile “erau stranii.Chiar catelul din vecini ‘scanceste emotionat, fara iluzie, in sunete care tulbura”.Artur Silvestri era mereu in dialog cu viul.Auzea sunete, si frumusetea locurilor era inconjurata de o “muzica nesfarsita”.Bucuria ragasirii florilor de-acasa “sanatoase, vii intarite” pentru o clipa i-au dat un sentiment de siguranta.Revenind acasa “mesajele ininteligibile” ale proumbeiolr pe care ii hranea adesa, privind cerul apasator incerca sa descifreze “o potrivire tulburatoare intre vocile acute si culorile plumburii”.

Devenise “ingandurat, si incremenit, cu sentimental implacabilului” .Plimbarile prin parcuri bucurestene, moartea porumbeilor, “o ultima floare a toamnei” un semn straniu, o prezenta in sine trista”…o elegie de o clipa.”

Un alt semn, uscarea braduletului de la Corbeanca din Paradisul Verde.Noptile devenisera tot mai grele, straine.

Parcurgeam paginile si lacrimam tacut.Parca il vedeam pe aleeile de acum douazeci de ani din Bucuresti la fel de ingandurat si preocupat de frumos.

O zi de 13 ianuarie, o alta zi de 13 octombrie.Sotia sa Doamna Mariana Braescu Silvestri, intr-un “mod inedit” reusise sa-i lumineze, din iubire, viata.”Era o imagine a daruirii.”..”O clipa care schimba viata”.

Frumusetea lumii necunoscute, cu acele “culori splendide, puternice si triste, se adauga luminii; zile de neuitat”

Un album de neuitat.Randuri ce mangaie, randuri ce te inalta.

Ma trezisem brusc intr-un concert al pasarelelor.Incercam sa-mi sterg lacrima privind si intelegand “filozofia norilor”, privind  vegetatia care in mod misterios ma indemna spre neuitare.

Prin “ceturile argintii ale toamnei” ARTUR SILVESTRI ne-a arata inca odata frumusetea lumii, legatura fireasca dintre cer si pamant, ne-a lasat un fel de manual de a cunoaste si a intelege rostul nostru pe pamant.

“Va mai spun ceva; fiti atenti la secunda, la fiecare secunda! O secunda, o biata secunda, la care nici nu suntem atenti, si mantuirea poate fi pierduta! Un momement e foarte important daca stii sa-l traiesti.Deci traiesti momentul ca sa repari trecutul si sa castigi viitorul! Nu va ganditi ce va fi.Lasati viitorul sa-si rezolve singur probleme. Tu traieste momentul asta cum trebuie si lasa in seama Lui Dumnezeu viata ta”.(Vesnicia ascunsa intr-o clipa-Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Artur Silvestri a stiut sa pretuiasca clipa.Si-a lasat viata in mainile Lui Dumnezeu. Acum, de-acolo dintre ingeri, senin si impacat  este mai atent ca oricand la fiecare secunda.

Da, “vesnicia sta ascunsa intr-o clipa” pentru Omul Mare Artur Silvestri.

MARIANA GURZA

________________________

11 Noiembrie 2009 – Melania Cuc: „Miercurea din cenuşă“ (Ion Pachia Tatomirescu)

Nu mă erijez în apărător al Melaniei Cuc în faţa celor ce o acuză de faptul că titlul romanului dânsei, Miercurea din cenuşă, apărut la o editură bucureşteană din România anului 2008, a plagiat titlul volumului de poeme al lui Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965), Ash-Wednesday (Miercurea de cenuşă), publicat în Anglia anului 1930, pentru că, astfel, crede a se fi raliat unei „mode postmodernist-optzeciste, nouăzeciste etc.“, „modă păguboasă“, fireşte, oricărei lite-raturi (ce permite plagiatul, „rescriitura” cu textul capodoperei clasice / moderne în faţă etc.), indiferent cărui continent spiritual aparţine aceasta. Dincolo de titlul comun, direcţiile – poematic-elioteană şi ro-manesc-melanian-cuciană – sunt diferite şi originale. De aceea nici nu fac vreo paralelă între poemele din cele şase secţiuni ale volu-mului Miercurea de / din cenuşă (1930), de T. S. Eliot, inspirat din Purgatoriul lui Dante, şi Miercurea din cenuşă (2008), de Melania Cuc, roman ce – ca şi anteriorul său roman, Graal (recenzat de noi la vremea potrivită) – îşi are sursa de inspiraţie, ca „Purgatoriu autoh-ton“, în folclorul valah, de unde îşi recrutează eroi ca pelasgo-dacul Făt-Frumos, ca Ana, Manole ş. a., dar şi eroi din basmul cult (Setilă, Harap Alb), ori în euro-asiaticul folclor al vecinătăţilor, de unde îşi ia eroi ca Rasputin, Contesa, Bulibaşa ş. a., fără a-şi duce neapărat Re-ceptorul la „hapul de nitroglicerină“, invocat în finalul cărţii, un final ancorat în telejurnalele crizei declanşate normal / artificial în octom-brie 2008: «– Aşa, demografia iar a crescut. Barilul de petrol s-a scumpit, pâinea nu mai are nici un gust… Ia, să mai pun de un taifun bancar, o tormadă militară, un cutremur pe bursă, o bombă ecolo-gică… un ceva care să-i trezească la realitate! […] În condiţiile date, durerea mea de cord nu mai are sens. Hapul de nitroglicerină, pe care îl aşez din inerţie sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori !» (p. 429 sq.). Între „deschiderea“ romanescă din Miercurea… Melaniei Cuc («– Numele şi prenumele ! / – Cenuşăreasa. Atât!» – p. 17) şi „închidere“ (supra), se desfăşoară parcă o „tornadă“ epico-lirică în traversarea unei mări de mercur, „tornadă“ dirijată „cu solomonarism“ de doam-na-romancier, nenumăratele „doze“ de fabulos şi de lirism arătându-şi (pe muche de cuţit) prompt efectul benefic în eliminarea aridităţii şi a pericolului profanării de arheu valah, de mume, de icoane mitosofice etc., din planurile naratologice: «Intră în joc şi Setilă. Un ins pântece ca de gravidă…»/«Arap Alb butonează, enervant, celularul» (p. 240); «Ana cu Manole se hârjonesc, se prefac că se luptă pentru moneda pe care au găsit-o în molozul zidului prăbuşit chiar în noaptea trecută. Bănuţul cu zimţii tociţi ajunge în iarbă, de unde, Crai îl ridică şi-l cer-cetează cu atenţie, apoi decretează ca un numismat veritabil: – Un co-son !» (p. 312); etc. (*Melania Cuc, Miercurea din cenuşă, roman, cu prefaţa, O scriitoare atipică şi surprinzătoarele ei romane, de Aureliu Goci, Bucureşti, Editura Zip, 2008, pagini A-5: 432).

ION PACHIA TATOMIRESCU

___________________

10 Noiembrie 2009 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute“, Editura Carpathia, 2009 (Cristian Neagu)

Mulţumită distinsei doamne Mariana Brăescu Silvestri, care a publicat ultimele notiţe ale soţului său Artur, regăsite în agenda maronie de care pomeneşte în cuvântul introductiv, am în faţă o carte de excepţie, cu un titlu de excepţie, „Frumuseţea lumii cunoscute” (Editura Carpathia, 2009) titlu, ce m-a determinat să-i acord sensul psihoid,(comentatorii având datoria să meargă mai departe decât autorii) ca şi cum regretatul confrate Artur Silvestri a lăsat a se înţelege că a fost  înconjurat apriori de semnele destul de banale, cu totul ignorate, ce l-au călăuzit pe calea „lumii necunoscute” amintind aici acele manifestări ale transmisiunii naturale care desfid legile fizicale unde, ideea funcţiei ontologice, între mister şi relevare capătă în cele din urmă sensul descifrat (parţial) al existenţei individului în orizontul misterului.

Concepută ca un jurnal-album cartea, oferă cititorului cronologia unor observaţii dintr-o ordine de fapte fizică, într-o ordine de fapte psihică, acestea fiind notate în perioada dintre 1 septembrie şi 30 octombrie 2008. Aşadar, 1 septembrie, „Trandafirul roşu.” Este destul de interesantă şi (de ce nu) aluzivă, observaţia etapelor prin care trece „Trandafirul roşu” aflat în grădina casei, şi vom reţine aspectele relevante în care vom distinge o rafinată tehnică a substituirii, ca  percepţie a speranţei: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuim în aceste zile, dădea semne că urmează să înflorească.” Dar vom vedea că vitalitatea trandafirului fusese motivată de factorul afectiv venit din partea celor care îl înconjurau: „Era aproape uscat acum câteva săptămâni când am sosit aici dar apa, grija şi poate înţelegerea noastră l-a făcut să întâmpine toamna cu bucurie. Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie, de un roşu sângeriu şi catifelat care parcă nici nu ar exista în natură.” (p. 8).  Această disociere – a roşului petalelor –  de natură, (atribuit fireşte,  spectrului Divin) este poate cel mai evident mesaj transmis distinsei sale soţii şi celor foarte dragi, pe rol fiind actul de dragoste, de iubire, de recunoştinţă. La 10 septembrie va nota despre al doilea trandafir:  „A apărut, a îmbobocit, apoi după două zile a înflorit, şi floarea lui a rămas vie, fără strălucire, zile în şir, până când, în acelaşi ritm încetinit, s-a uscat uşor, ca într-o boală lungă, amânând sfârşitul şi scuturându-se târziu.” (p. 26) În fine,  cel de-al treilea trandafir (p. 82) este „o pată galbenă în lumină” despre care nota la 15 octombrie: „Privit de la oarecare distanţă, el pare că spune ceva aşa cum stă, parcă stingher, între ramurile lungi întinse în jurul uşii grele de la intrare. Să fie un mesaj special, nou, sau venit acum fără să-l fi perceput niciodată, în alte vremuri?” Floarea lui târzie e mică şi galbenă. Ce esenţialitate conţine tonul elegiac cu care se încheie expunerea sa? „Căci mâine când or să vină frigul şi ploaia şi când inevitabilul iernii ce se anunţă va fi şi mai aproape petalele vor cădea împrăştiate de vânt şi culorile se vor stinge. Apoi va rămâne doar amintirea. Nu, nu avea să fie aşa, pentru că în p. 90 constată că cineva îl tăiase, probabil datorită frumuseţii existenţei sale înflorite chiar şi în 19 octombrie. În filosofia blagiană, există conceptul însufleţirii obiectului. Procesul intropatiei, datorită căruia sufletul îşi crează un mediu însufleţit pentru ca el însuşi să dobândească prin aceasta un spor de viaţă, se regăseşte în capitolul „Polivalenţa ideii nagicului” unde Blaga concluzionează: „În orice caz, sufletul are nevoie de obiectul însufleţit mai mult chiar decât ochiul are nevoie de lumină şi de culori.”

2 septembrie, „Mic tablou fără  pescăruşi.” Peisajul mediteranean ce încadrează orăşelul Gruissan, este perceput ca „o scenă ireală de film sau de tablou;” (reţinem tumultul psihologic unde realul capătă dimensiunile irealului între mişcare şi nemişcare) Se cuvine să amintim experimentul literar al lui Fromentin în legătură cu lucrarea sa „O vară în Sahara” despre  care sublinia: „ A putea transmite cititorului senzaţia acestor marje armonice care scaldă un peisaj şi ardenţa acelui grad suplimentar de ardoare ca privilegiu acordat timpului, dar pare-se refuzat spaţiului, concomitent cu frământarea interioară a individului ce presimte ultimatumul sfârşitului, (ideea dispariţiei din peisaj) face posibilă conceperea unui spaţiu viu şi în acelaşi timp, imobil, vid şi vibrant, în care sufletul nu reuşeşte a-şi satisface dubla şi contradictoria sa exigenţă.” (Corespondenţa, p. 79) Iată ce ne mărturiseşte Artur legat de această stare: „Totuşi, după o vreme îmi dau seama că totul pare o scenografie, un dublu semn chiar o iluzie: lipsesc pescăruşii.” (p. 10)  Cum se face că gândirea umană atribuie sarcinii magice (mistice) în sine, o transmisibilitate după reguli care, potrivit experienţei manifestărilor lăuntrice sunt efectiv active? Faptul că pe 29 septembrie este afectat de moartea unui porumbel, constatând: Iată, deci, că şi porumbeii pier.” (p. 50, revenind asupra temei şi în p. 76) iar la 30 septembrie descoperă „ultima floare a toamnei” (p. 52) nu ar fi nimic neobişnuit, dar cum să nu atribuim unei influenţe metafizice originea gândurilor ce le aflăm în p.64 cutremurându-ne chiar? „Nopţile sunt intervale concentrate când lucrez, scriind şi răsfoind cărţi cu spaima că nu voi apuca, nu să scriu tot ceea ce am de spus căci nu voi putea, dar măcar temele esenţiale.”

Ultima frază a titlului „Ceţuri argintii” (p. 106-107) cu care se încheie cartea, ne sugerează o privire adânc nostalgică prin fereastra spitalului, pierdută în orizontul presărat cu clădiri, deasupra unui peisaj heteroclit, distingând în structura privitorului conţinutul sensibilităţii de profunzime incomensurabilă, prin care se simte un dureros presentiment de bun rămas: „Soarele orei de dimineaţă face ca totul să se vadă printr-un fel de contururi estompate, o ceaţă strălucitoare, incredibilă, argintie.” Înr-adevăr, bunul şi nepreţuitul nostru Artur, avea a se contopi cu strălucirea acestei ceţi incredibile câteva zile mai târziu într-o clinică din Viena.

Fie-i somnul de veci netulburat, şi ţărâna uşoară!

CRISTIAN NEAGU

__________________

09 Noiembrie 2009 – Veronica Balaj: „Piruietă pe catalige“ (Cornel Ungureanu)

Veronica Balaj a publicat cărţi de  călătorie, romane subtil     sentimentale, jurnale, poezii care au fost traduse în numeroase limbi străine, interviuri cu personalităţi ale timpului nostru. Poet, prozator sau jurnalist, eseist sau comper, a fost prezentă pe câteva continente. Scriitor al prezentului, ea îşi sprijină demersul pe un bun simţ inatacabil.

Are (avea) o vitalitate care îi permitea demersuri solare, stenice. E politicoasă cu cititorul cu care intră în dialog confratern. Compătimeşte cu dânsul, îl consolează, i se mărturiseşte, scriam cu altă ocazie. Partitura lirică ţine (ţinea) şi de confesiune şi de iubirea pe care autoarea e/era capabilă să o exprime.

Ultima ei carte vine după o altfel de scriere — un bocet. Un om foarte apropiat, aflat în preajmă a dispărut şi autoarea ne vorbeşte despre prezenţa/absenţa lui. E vorba de o desprindere de lumea aceasta — aşa cum este ea. Experienţa morţii (a morţii celui din preajmă) conotează o altă înţelegere a lumii.

Steaua scepticismului pluteşte peste aceste poeme pe care conorăşeana noastră de odinioară, doamna Julia Schiff, ni le prezintă în versiune germană. Sunt versuri în care lumea prin care trecem nu este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai îmbietoare cu putinţă. Suntem regăsiţi într-un univers în care evenimentele nu mai sunt splendide, frumoase, mirabile: se înscriu în paradigma căderii.

Eroul nu   mai e învingătorul care îşi sărbătoreşte triumful, e bufonul unui spectacol absurd. Fiinţe ale subteranei — şobolanii, lupii, fiinţele dezagreabile ar fi emisari — ameninţă. Animalele agresive ale lumii  acesteia îşi fac simţită prezenţa. Cum se metamorfozează strălucirile lumii acesteia?

„Lustruirea păcatelor, o îndeletnicire sezonieră”, se numeşte un poem. „Îndeletnicirile sezoniere” ţin de comedia umană.

Paradisul se destramă, starea regală îşi trăieşte eşecul.

Prozatoarea de altădată îşi convoacă, fie şi pentru câteva versuri, personajele pentru ca să le aşeze în scenarii din ţinuturile frigului. „Celelalte scenarii” pe care ni le propune Veronica Balaj se nasc din alte vârste şi din alte experienţe ale scrisului..

CORNEL UNGUREANU

____________________

06 Noiembrie 2009 – Artur Silvestri: „Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute“, Album îngrijit şi coordonat de Mariana Brăescu Silvestri, Ilustraţii de Vasile Cercel, Carpathia Press, 2009  (Cezarina Adamescu)

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare.

Deschid cartea şi am senzaţia că pătrund pe un tărâm magic, unde păşesc doar cei iniţiaţi, ceilalţi rămânând la hotar, în aşteptare.

Deodată, mâinile, privirea, devine febrile. Nu mai au stare. Au depăşit sfiala, pregetul. Muşcă parcă dintr-un os de neuitare, din trupul cărţii, legat în coperte broşate, într-o culoare calmă, sepia, care simbolizează un trecut recent, încărcat de melancolie şi dor infinit, ce se revarsă asupra cititorului.

O elegie a vieţii” – îşi intitulează prezentarea de început Mariana Brăescu Silvestri, o precedere dintr-un timp, în altul, mai alcătuit, încercând cu disperare să acopere golul imens, cu propriul trup, cu propria inimă, la fel cum meşterul zidar, acoperă cu trupul femeii iubite, golul din zid, cu mistria.

Titlurile sunt axiomatice, panseistice.

De  fapt, întreaga carte este o peregrinare aproape nepermisă  ochiului străin, printre gândurile cele mai intime ale Omului de excepţie Artur Silvestri. Această carte poate fi citită doar cu dioptriile inimii. Doar cu ochii iubirii poate fi privită. Altfel, nu se dezvăluie.

Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” – sună glasul cunoscut în auz, (chiar dacă nu aţi vorbit niciodată!) şi, nu poţi să nu te cutremuri de acest adevăr implacabil.

Albumul este îngrijit şi coordonat, cum era şi firesc, de scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, apărut în condiţii grafice de excepţie, la Carpathia Press, cu ilustraţii cât se poate de fidele şi potrivite, realizate de Vasile Cercel.

1 septembrie – 30 octombrie 2008 – aceasta este fâşia de Timp sfâşiată  de Eternitate, în care Artur Silvestri şi-a concentrat gândurile în sintagmele cele mai simple şi mai edificatoare, impresii şi sentimente ultime, într-o încordare maximă a trupului şi a minţii.

Două  luni din viaţa unui om, „zile de neuitat”, în care răzbate „Frumuseţea lumii cunoscute” – dar şi chemarea celeilalte lumi, a celei necunoscute, glas înalt şi patetic, care nu suportă refuzul, ori amânarea.

Lumina e prea puternică şi atrage în ea toate fărâmele, toate cioburile de umbre, absorbind cu suflarea ei, om şi natură, suflet şi trup, natura omului, omul naturii, frumuseţea, imperfecţiunea, îndoiala, teama, incertitudinea, tainele de nepătruns care se estompează, se disipează în Marele Tot Universal.

Şi simţi cum Lumina se sparge în ţăndări şi ea, iar zdrenţele ei atârnă de inimă, atârnă la gât, la glezne şi la încheietura sufletului cu trupul.

Primul volum postum semnat Artur Silvestri – care „nu seamănă cu nimic din ceea ce a scris el vreodată. Sunt notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie, începută în Sudul Franţei, continuată la Bucureşti” – mărturiseşte Mariana Brăescu Silvestri.

Gânduri găsite. „L’esquisse d’un livre, schiţa unei cărţi”. Schiţa unei vieţi, schiţa unui destin.

Poţi schiţa o viaţă atât de bogată, atât de rodnică,  între copertele unei agende?

Da. Poţi.

Şi ca să păşim de-a dreptul în fabulos, după părerea medicilor din Viena, „această carte a început odată cu boala. Ce stranie coincidenţă, ce incredibilă insuflare! – scrie Mariana Brăescu Silvestri.

Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă în faţa frumuseţii lumii pe care nu bănuia că se pregăteşte să o părăsească. O elegie a toamnei? O elegie a vieţii!” – mai scrie Mariana Brăescu Silvestri, încheindu-şi prezentarea cu fraze cutremurătoare, care capătă înţeles şi sens, acum, când ne bântuie până la ucidere, senzaţia de FĂRĂ, absenţa de neconceput a Profesorului.

Ca să înţelegi, parcurge şi cu sufletul aceste rânduri. Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii sale. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.”

Cum să nu fii tulburat când ţi-e dat să  asculţi bătăile inimii cuiva drag, de dinainte de Marea Tăcere?

Însemnările încep cu povestea unei roze, pe care „apa, grija şi poate înţelegerea noastră l-a făcut să întâmpine toamna cu bucurie” (Trandafirul roşu – 1 septembrie)

Biruinţa florii este biruinţa omului, învingând potrivniciile vieţii. Spiritul se înalţă din lutul în care a stat prizonier şi cucereşte tăriile, puternic şi  glorios. Şi, de fapt, doar el este menit să dăinuie.

În toamna, nespus de caldă, când „Soarele este blând, calm şi parcă gânditor, căldura are ceva blajin şi, fiindcă în jur sunt numai locuitorii fără griji ai caselor de vacanţă, aerul zilei împrumută ceva dintr-o scenă ireală, de film sau de tablou.

(…) Un simţământ de viu, acut şi tulburător, un dublu semn chiar o iluzie” îl face pe semnatarul rândurilor să constate că, în pofida mirosului tare al mării, „care se simte aici cu putere deşi se află încă destul de departe, dincolo de un istm ce desparte portul împânzit de iahturi de marea largă, misterioasă” – absenţa pescăruşilor este singurul lucru concret, dureros de concret, care spulberă orice iluzie. (Mic tablou fără pescăruşi – 2 septembrie).

Straniu şi neliniştitor, precum norii apăruţi intempestiv la orizont, este să colinzi printre gândurile cuiva. Fiindcă, cine ştie ce te poate aştepta? O ploaie sălbatică, un spectacol neobişnuit de fulgere, un război de uriaşi dindărătul norilor, cu „lumini scurte, pulsatile şi complet nemuzicale, dădeau numai o vagă impresie asupra celor ce se desfăşurau acolo cu adevărat. Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii.” (Lumini de dincolo de nori – 5 septembrie).

Şi totuşi, un sentiment stenic te conduce mai departe, printre hăţişuri, spre luminişul râvnit, acolo unde poţi întrezări, cum şi de unde survine Fiinţa.

Inserţiile în gânduri şi în sentimente sunt apanajul celor iscoditori, a curioşilor peste măsură. Şi totuşi, peisajele gândurilor se succedă ca într-un film, derulat cu repeziciune, cu prea multă repeziciune.

Şi peste rămăşiţele acestor gânduri, o umbră luminoasă, a unui Om care şi-a lăsat amprenta definitiv pe conştiinţele celor cu care a venit în contact, virtual sau real şi care te duce cu gândul la acele străluminări de viaţă, în care, întâlnirile providenţiale, cruciale, pot schimba destine.

Atent, prevenitor la natură, la fiecare fenomen cosmic, la zâmbetul proaspăt al rozelor ori la tristeţea şi nostalgia provocate de un cârd de raţe care au fost odinioară sălbatice, iar acum hălăduiesc în colonii  în jurul caselor, fiind „umbra celor care, odinioară, trăiau în sânul mediteranean” (Raţe odinioară sălbatice – 9 septembrie), ori la singurătatea unui căţel din vecini, Artur Silvestri îşi dezvăluie desenul secret al fiinţei, sufletul sensibil şi delicat, o fire de artist, gata să zugrăvească adierea unei brize, mireasma unei flori, ori sucul incolor, cu miros straniu al frunzelor de lavandă: „îl simţi pe piele ca un efluviu răcoros, tăcut, enigmatic, un ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare ca o muzică nesfârşită.” (Printre lanurile de lavandă  – 8 septembrie).

Pare că, în aceste zile de intensă  meditaţie, de contemplare calmă  dar asiduă, cu o mie de ochi, a înconjurului, Artur Silvestri descoperă  cu adevărat bogăţia, varietatea, frumuseţea şi parfumul vieţii, pe care, în curând , avea să se grăbească a o părăsi.

Intensitatea trăirii e cu atât mai acerbă, mai puternică, mai dureroasă, pre cât sentimentul pierderii e mai acut. Un ascuţit cântec de lebădă, ca un pumnal ce sfâşie pânza orizontului, în soarele blând al toamnei, în înserările dulci în care, pacea amurgului devine copleşitoare. Şi în universul cotidian, mirific, al trandafirilor şi al petuniilor care au rezistat fără apă – dintr-un miracol, fără nici o explicaţie raţională, vreme îndelungată, până la întoarcerea proprietarilor grădiniţei, toate acestea fac parte din secretul vieţii, existent în fiecare clipă, aşa  cum spune autorul meditaţiilor.

Ore calme, nici calde, nici reci de tihnă prelungită de dinainte de prânz şi până către seară, fără preschimbări. Zi de plimbare cu pasul, fără grabă, de la o stradă la alta, mergând fără o ţintă, numai din plăcerea de a vedea prelungindu-se ceasul dilatat al amiezii. Şi, ca să definească mai exact această lungă clipă de voluptate fără nume, de septembrie elegiac, câţiva căţei dorm pe trotuarul încălzit, sub razele soarelui, aşezaţi cu sfială mai la o parte, să nu încurce pe cineva şi să nu supere. Îi privesc îngândurat, atent şi cu o emoţie incapabilă să se exprime în cuvinte: privite mai departe, contururile lor par o hieroglifă a zilei indescriptibile” (O hieroglifă a voluptăţii – 21 septembrie).

Este interesant de remarcat modul cum autorul introduce în peisajul de toamnă, vietăţi şi, rareori personaje care sunt în sintonie, se armonizează  perfect cu decorul.

Sunt clipe binecuvântate, clipe încremenite în chenar auriu, în ramă ornamentată  baroc, clipe înveşnicite în memorie, datorită, poate, unui detaliu mărunt, dar esenţial.

Şi iată, acum, Albumul memorial, care triumfă asupra  vremelniciei omului pe pământ, prevestind veşnicia. Dilatate şi neconforme Clipe, în care încap sumedenie de imagini fugare, supraetajate corect, ori doar în devălmăşie, după capriciile şi traiectul sinuos al memoriei.

În amintirile de pe urmă, persistă  şi cea despre Un colţ de pădure în oraş – 22 septembrie – în care imaginile iscă imagini din alt timp, din timpul pierdut printre neguri, al copilăriei.

O tulburătoare senzaţie provocată  de cerul  plumburiu şi de ţipătul strident, patetic, al pescăruşilor în amurg, induce un sentiment de nelinişte şi angoasă, în meditaţia Pescăruşi, înserare şi cer plumburiu – 23 septembrie.

Egale ca întindere şi intensitate a trăirii, însemnările au ceva rotund, o anume înţelepciune a vieţii şi oarecare resemnare.

Misterul picăturilor de ploaie dintr-o noapte bucureşteană cu asfalt ud şi cu frunzele ceruite de scânteieri de apă, sporesc starea enigmatică a sfârşitului de septembrie. Imaginea cerului apare în mai multe ipostaze.

Şi cerul, cu norii lăsaţi către pământ, opaci şi întinşi, lipsiţi de orice contur care să dea sentimentul mişcării, pare el însuşi o imagine fără timp sau, mai bine spus, de timpuri încurcate: o toamnă amestecată cu iarnă, un peisaj dezolant, indefinit şi ameninţător. Pe după amiază, o defilare de zeci de mii de păsări, aflate în trecere dinspre miazănoapte către cine ştie unde, umplu văzduhul cu strigăte bizare, de făpturi rătăcite, anunţând vremea rea. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului.” (Anotimpuri încurcate – 26 septembrie).

Angoasa provocată de atmosfera plumburie este o prefigurare a sfârşitului  Timpului, în faţa căruia, omul se dovedeşte neputincios şi se predă, cu toate armele sale.

Imaginea solitară a unui smochin „plin cu poame fără rost” – în toamna rece, prea timpurie, devine obsedantă şi picură în vene angoasa târziului. (Un smochin fără rost – 28 septembrie).

Foarte frumoasă şi plină de înţeles este însemnarea: Şi porumbeii pier, ce relevă un adevăr crud: nimic nu e veşnic şi, în marea imensitate de fiinţe, una în plus sau în minus, aparent, nu   înseamnă nimic.

Astăzi a murit un porumbel din stolurile ce se adăpostesc în cartierul unde avem locuinţa; l-am văzut pe seară, când tocmai mă întorceam spre casă, având într-o trăistuţă pâine pentru ei. Zăcea fără suflare lângă un gard, chircit şi abandonat, înţepenit într-o poziţie lipsită de orice echivoc. Iată, deci, că şi porumbeii pier. (…)

Acum, când mă gândesc mai bine mi se pare că  stolul de acum e foarte diferit de cel de acum două  luni, de dinainte să lipsim atâta vreme, iau porumbeii de azi parcă nu mă cunosc.” (Şi porumbeii pier – 29 septembrie).

Şi aici se evidenţiază o altă latură a personalităţii lui Artur Silvestri; aceea de iubitor anonim de vieţuitoare, cărora le poartă de grijă  şi le simte lipsa, care se ataşează de micile făpturi ale nimănui, cu devotamentul şi iubirea Seraficului Francisc, care îi considera fraţi şi surori pe toate făpturile din jur, iar acestea îl ascultau şi-l iubeau cu o iubire necondiţionată, recunoscându-l ca stăpân, aşa cum făceau ciocârliile, lupul din Gubbio, îmblânzit de el, iepuraşii, şoimii şi toate făpturile create de Dumnezeu.

În acest univers trepidant şi deosebit de solicitant, a te opri cu luare aminte asupra unei muşcate mov, înflorite noaptea, ori în zori, pare, pentru omul de rând, ceva straniu. Dar omul are nevoie de un răgaz, de o gură de frumos, de aer proaspăt şi de o oază divină, în care să-şi tragă sufletul.

Cea dintâi imagine pe care am refăcut-o azi în memorie a venit dintr-un fel de uimire produsă de dimineaţă; era soare, calm, culori precise alcătuind un tablou nemişcat. Şi în acest desen parcă făcut cu o peniţă incredibil de subţire – o floare de muşcată mov, înflorită de cu zori ori poate peste noapte. O priveam prin fereastra odăii unde îmi petrec dimineţile şi cu cât eram mai atent cu atât firava ei alcătuire mi se părea  mai neverosimilă. (…)  Pata de culoare mişcând uşurel, tremurător, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu se frângă sau să se spargă în bucăţi era „ultima floare a toamnei” un semn straniu, o prezenţă în sine tristă căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă spre extincţie, o elegie de-o clipă.

Într-o morală a bucuriei şi a setei de viaţă, gestica frumoasă e necesară ca terapie.

Viaţa? „O elegie de-o clipă!” O frântură, atât cât ţine o floare în splendoarea ei coloristică şi mirositoare. O viaţă în care, aşa cum spunea un poet clasic, „Durerea însăşi e necesară, ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”,

Însemnările Profesorului Artur Silvestri nu au personaje reale decât arareori, exceptând-o pe Mariana Brăescu Silvestri, tovarăşa lui de viaţă.

Personajele acestor scurte şi egale scrieri, gânduri nocturne, ori meditaţii de dimineaţă sunt: natura, vieţuitoarele, florile, copacii, norii.

Excepţie face textul numit O amintire sfâşietoare, al cărui protagonist este inserat cu numele real – şi care pentru Profesorul Silvestri, aşa cum spune titlul a însemnat mult. E vorba de Constantin Vlaicu din Mehadia, silvicultor, al cărui portret îl schiţează în câteva tuşe exacte, pline de afecţiunea pe care Magistrul o revarsă asupra discipolului, cu atenţie prevenitoare, căldură şi înţelegere infinită.

De la Constantin Vlaicu din Mehadia (căruia apropiaţii îi spun „Costel”, un cognomen delicat, care i se potriveşte) primesc zilnic scrisori profesionale legate de lucrările ce le face, cu multă sârguinţă pentru revistele editate  mai de curând, uneori şi pentru unele cărţi ce se pregătesc. „Costel” scrie întotdeauna ceremonios, în fraze ample şi politicoase, compunând în felul epistografului de altădată deşi  mai mult ca sigur că, şi în acest caz, stilul este omul. Abia arereori, în cele ce îmi scrie se mai strecoară şi câte un ceva personal deşi adesea l-am încurajat să nu ezite să-mi spună dacă îl frământă ceva. Dar astă seară, de fapt târziu, către miezul nopţii, „Costel” mi-a scris că va lucra foarte puţin fiindcă e ostenit şi îşi petrecuse toată ziua în pădure unde îşi câştigă pâinea ca silvicultor. Apoi, a continuat: „Toamna pădurea e frumoasă… Mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea…” şi într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci. Ce aş fi putut spune?” (O amintire sfâşietoare – 1 octombrie).

Acest scurt episod ne arată clar modul de lucru al Profesorului cu unii colaboratori, atenţia şi delicateţea cu care le răspundea la scrisori, cu care îi îndruma părinteşte, fără să rănească sau să aducă prejudicii personalităţii nimănui.

Este un episod emoţionant  care spune mult. Sentimentele se ghicesc, ies la suprafaţă ca o apă freatică  ce mântuieşte, precum apa lustrală  menită să cureţe, la abluţiune.

Artur Silvestri în convorbirile sale nocturne cu toţi colaboratorii apropiaţi, dar şi cu cei aproape necunoscuţi, cărora le acorda  buletinul de încredere, cărora nu le refuza cuvintele, ofertele, răspunzându-le cu asupră de măsură, dădea cu prisosinţă dovadă de un tact desăvârşit.

De aceea, acum, toţi cei care l-au  cunoscut regretă  acele colocvii nocturne şi-şi manifestă  dorinţa şi nevoia acerbă  de a comunica.

Clipe de tihnă din „Zile de neuitat” sunt şi în  însemnarea: Un concert fără sfârşit – datată 2 octombrie: „Dar astăzi, pe la amiază, citind corespondenţa zilnică în odaia unde îmi petrec   cele mai multe ceasuri ale zilei, am auzit prin fereastra deschisă un zvon ciudat pe care îl uitasem şi parcă făcea timpul să se întoarcă până într-o vreme imposibil de identificat dintr-un altădată când toate  erau senine şi la locul lor; nu a fost nevoie să caut cu privirea izvorul acestor sunete paradisiace căci le-am recunoscut; era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără sfârşit.”

Sufletul delicat al autorului însemnărilor se vădeşte şi în O scurtă poveste tristă – 5 octombrie. Este atât de înduioşătoare, încât ne permitem s-o redăm în întregime:

În tot timpul cât am fost departe în această vară m-am gândit la copăcelul din grădina noastră de la Corbeanca, un brăduţ plăpând, cu multe rămurele uscate, chinuit de secetă şi de arşiţa nemiloasă din câmpie. Toată vara m-am rugat de el să nu cedeze, i-am vorbit, l-am mângâiat şi l-am  încurajat, şoptindu-i cuvinte bune ca să-l fac să se mobilizeze, să lupte şi să biruiască. Venea din când în când de la Bucureşti, mă opream lângă intrarea casei, îl priveam cu nădejde şi mă apropiam de el vorbindu-i necontenit, uneori cântat dar întotdeauna cu emoţie. Câteodată mi se părea că mă înţelege şi că, deşi pare incredibil, îmi răspundea mişcându-se uşurel deşi nici o pală de vânt nu se simţea în zilele călduroase de acum câteva luni. Când am plecat la celălalt capăt al continentului m-am gândit cu jale că n-am să-l mai văd când am să revin iar când m-am întors am tot amânat să aflu că ireparabilul s-a produs. Astăzi am ajuns în Paradisul Verde; m-am oprit o clipă la intrarea casei şi am tăcut multe minute fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc.”

Poate că nicăieri nu cunoşti mai bine un om, un creator, decât prin faptele minţii, faptele ochilor, faptele mâinilor, faptele inimii sale, dar mai cu seamă, atunci când  îl citeşti. Pentru că ştii că acolo sufletul său apare nud, fără podoabe de prisos, dezvelit de trufii şi de patimi, apt să îngenunche fără nici o ruşine, într-o măreţie a smereniei, aşa cum numai sfinţii au ştiut s-o facă, fără teama de a cădea în ridicol, ori a fi expuşi unor ochi, excesiv de iscoditori.

Astfel aflăm despre sufletul omului Artur din aceste mici istorii, în care e cât se poate de sincer. Şi poate în aceasta constă măreţia şi adevărata valoare a mini prozelor adunate în acest album, întocmit din două ingrediente principale: lacrimi şi dragoste. Pâinea lacrimilor şi a dragostei celor rămaşi.

De multe ori, din pagini răzbate oboseala, spaima de a nu mai avea răgazul necesar să mântuie ceea ce şi-a pus în gând. Acestea toate se simt şi în însemnarea Ore târzii, fără gânduri – 6 octombrie).

„Acum nu mai ies. Nopţile sunt intervale concentrate când lucrez, scriind şi răsfoind cărţi cu spaima că nu voi apuca nu să scriu tot ceea ce am de spus căci nu voi putea dar măcar temele esenţiale; nu mai am nici farmec şi nici libertatea de a privi cu mirare, uneori încântat, de jur împrejur ca şi când abia atunci vedeam pentru întâia oară altceva nou. Acum privesc fără gânduri şi nu urmăresc nimic, sau mai bine spus nu caut ceva anume. Peisajul este imobil ca un fel de tablou, gândurile mele nu-l pot însufleţi, nici măcar amintirile nu mai tulbură noaptea grea, impenetrabilă, străină.”

Acelaşi sentiment reiese şi în  Acoperişurile oraşului – 7 octombrie.

„Altădată priveam acoperişurile oraşului, până departe, luându-mi cafeaua de după amiază pe terasa casei alăturate unde aveam biroul de lucru şi unde într-o splendidă încăpere din sticlă şi lemn, momentele de pauză senină erau intense şi memorabile. Dar de atunci trecuse multă vreme şi aproape uitasem nu doar clipele de calm, orele de cafea cu lapte şi visările cu ochii deschişi din ceasuri prelungi ale zilei aflate pe trecut ci şi tabloul acoperişurilor oraşului, un relief de lumi stranii unde senzaţia de suprarealitate era totdeauna vie.”

Clipe de reverie tainică în ceasul de tihnă  al amiezii, găsim şi în  O feerie de după- amiază – 8 octombrie:

„Dar pe nesimţite m-a cuprins somnul deşi obiceiul de a mă odihni după-amiaza mi l-am pierdut cu ani în urmă şi mă feream să-l recâştig. Somn scurt, aţipit, de numai câteva minute, însă o euforie de imagini ca dintr-un carusel de forme ce se desfac unele din altele; culori transcendente, lipsite de contururi, pete rotitoare, o feerie stranie, neobişnuită, incontrolabilă. Visul succint s-a întrerupt pe neaşteptate când prin fereastră s-a auzit un zgomot de zbor de porumbei; înseamnă că o parte visa, absorbită în euforie şi altă parte veghea, trează, neîncrezătoare.”

O constatare destul de crudă este aceea că: peisajele prin care trece, deşi sunt aceleaşi, nu mai reflectă  şi nici nu mai iscă aceleaşi stări, aceleaşi trăiri, pentru că omul nu mai e acelaşi. De fapt, în universul aparent neschimbat – singurele întâmplări schimbătoare – sunt  oamenii:

Era toamnă, frunză împrăştiată, culori calme, un soare de după amiază liniştită care îmi dădea sentimentul că mai trăisem o dată, sau de mai multe ori, în acest tablou. Şi dintr-o dată mi-am dat seama că în parcul împădurit pe unde ajunsesem acum nu mai trecusem toamna, de aproape douăzeci de ani şi că deşi natura nu se schimbase decât puţin (în rest toate erau la fel de eterogene, eclectice, de fapt nepotrivite). Treceam, de fapt, prin două meditaţii diferite, definind nu ani ci lumi.” (Pe aleile de acum douăzeci de ani – 9 octombrie).

Natura, de cele mai multe ori, reflectă  stările emotive ale omului:

Niciodată până în această toamnă n-am mai văzut imagini ale cerului Bucureştilor atât de încărcate şi neliniştitoare aşa cum se tot arată, din când în când, seara devreme, când încă nu mai e amurg şi încă nu a venit noaptea adâncă. Întâi se disting culorile fumurii, profunde, tari, aproape metalice. Apoi, privind mai atent, se disting contururi, de fapt nu contururi ci volume sau şi mai bine spus, mase compacte, creând un sentiment de greutate inexplicabil în categoria atât de fragilă a norilor. Uneori aceste forme compacte dau senzaţia că stau cu greu într-un echilibru precar şi că se vor prăbuşi curând şi iminent peste pământ, oameni şi vietăţi.

Stăteam pe seară, în apropierea caselor din cartierul Floreasca, pete de culoare opace şi le priveam fără  să pot zări.” (Nori de metal – 10 octombrie).

Sunt momente de graţie în viaţa oricui, când intervine ceva sau cineva în chip hotărâtor şi nu te poţi să te întrebi: cum ai putut trăi până atunci, fără această realitate, fără acel ceva sau cineva, care acum îţi umplu viaţa definitiv. Acest lucru reiese din însemnarea O clipă care schimbă viaţa – 13 octombrie).

Era într-o după amiază la fel ca şi cea de astăzi, cu o lumină gânditoare, senină, liniştită; dar era acum optsprezece ani. (…)

Când am deschis poarta nu am găsit decât florile crescute sălbatic, iarba înaltă şi copacii neatinşi, ca şi când ar fi fost un colţ de pădure iar   îndărătul acestei mici jungle contururile casei. Abia după câteva minute l-am văzut sosind pe cărare, răbdători şi încrezători; mergea bucurându-se, ţinând codiţa lungă în jos, poate nelămurit. Era o imagine a dăruirii. M-am aplecat către el şi l-am privit; nu ştiam că viaţa mea se schimbase începând din acea clipă.”

În însemnarea O pată galbenă în lumină – 15 octombrie – autorul leagă existenţa unui trandafir înflorit târziu, stingher, dar cu o floare mică, galbenă şi veselă, „mişcându-se cu o anumită muzicalitate urmând rarele pale de vânt vate apar câteodată în această toamnă blândă” – de existenţa omului pe pământ.

Citind prozele elegiace, încărcate de nostalgice gânduri şi de clipe calme, de neuitat, te duci cu gândul la versul: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” – şi, parafrazându-l, acum, după imensa pierdere, putem spune cu deplin temei: „niciodată toamna cu fu mai sfâşietoare, mai implacabilă” – căci, odată plecând, avea să ia sub mantia ei, cu falduri vineţii, răcoroase până la sleire de vlagă, sufletul acestui mare Om al culturii româneşti şi universale.

Un pastel de toamnă nostalgic este şi textul O pictură vivantă – 16 octombrie:

„De la fereastra odăii unde stau ore în şir, citind şi scriind, se văd abia din când în când oameni şi automobile: cel mai adesea tabloul este însufleţit de coroana copacilor din vecini, un tei, un corcoduş şi un oţetar. Şi, nu departe, un smochin. Câteodată prin dreptunghiul de sticlă, de îndărătul lui, ca într-o pictură vivantă, mai apar câţiva porumbei, rar câte o vrăbiuţă.

Fluturi nu mai sunt şi, oricum, şi atunci când erau nu apăreau pe aici decât rar. Greierii, altădată nestăviliţi  în dorinţa lor de a cânta, nu mai sunt.”

Dar şi în însemnarea  Culorile fără nume – 17 octombrie – autorul ne introduce într-un tablou autumnal de o negrăită frumuseţe:

Frumuseţea toamnei fără ploi continuă într-o adevărată beţie de culori deşi aceasta scapă vederii când prin faţa ochilor trece o singură imagine, un colţ de oraş sau un tablou parţial. Abia desfăşurările de caleidoscop revelează în moduri nebănuite misterul anotimpului şi creează un gen de emoţie care creşte inexplicabil însă de neoprit. Am simţit-o şi eu de dimineaţă când mă îndreptam către cartierul Băneasa  în regiunea lacurilor de nord având o convocare de unde nu puteam lipsi. Priveam prin fereastra taximetrului, întâi fără ţintă, apoi mai prins dar neatent la contururi, în fine parcă fascinat de înşiruirile de frunze parcă pictate în verde şters, galben, verzui, ruginiu, culori totuşi fără nume definit, de fapt, o infinitate de nuanţe care probabil că nu mai existaseră vreodată şi nu vor mai exista în nici un alt timp, în viitor.”

Autorul ne poartă prin cartierele bucureştene, făcându-ne părtaşi la frumuseţile care poartă patina timpului, descoperite în aceste scurte periple:

„După-amiază de toamnă în cartierul Cotroceni, de fapt, un anotimp de fotografie, parcă imobilizat într-un amestec de căldură blândă, lumină genuină  şi o senzaţie de bine rar întâlnită  în oraş. Şi, din loc în loc, pete de culoare devin chiar fotografii de altădată; o terasă cu flori multicolore tomnatice, dar vitale, o faţadă de casă boierească invadată de iederă, o grădiniţă cu vagi straturi tăiate de stăpâni şi mai mult cu plante crescând armonios dar neîmblânzit. Şi, mai încolo, o căţeluşă, a nimănui, aşezată la odihnă pe o mică terasă de granit, încălzindu-se la soare; statuie a liniştii neaşteptate. Mă priveşte clipind des din ochi, curioasă, dar nu mult, încurcată de soarele blajin, de lumina târzie.”

(Cotroceni – 20 octombrie).

Nostalgia străzilor de odinioară, cu parfumul lor vetust, îl  însoţeşte pe autor în aceste peregrinări. Chiar dacă  unele clădiri şi-au modificat radical stilul arhitectonic – ceva totuşi, a rămas acelaşi: aerul şi mirosul care nu se pot şterge şi nici demola cu buldozerul.

Predomină  în aceste scrieri cuvinte precum: bun, blând, cald, galben, târziu, cenuşiu, maroniu, ruginiu, liniştitor, etc. ceea ce reflectă  sentimentele autorului.

Reîntoarcerile în „Paradisul Verde”  de la Corbeanca, au un farmec deosebit, fiindcă reînvie vremurile de altădată, ca în peisajele picturistice pe care le priveşti cu nesaţ, în perete, cu dorul de a le vedea, măcar o dată în viaţă.

…în „Paradisul Verde” de la Corbeanca unde casa pe care o construieşte cu o dăruire impresionantă este aproape de a deveni folosibilă. Cum vremea este încă uimitor de blândă (o vreme de septembrie târziu, cu aproape o lună mai târziu calendaristic) peisajele schimbate treptat în goana maşinii, dădeau şi ele un sentiment bun, de film liniştitor desfăşurat fără sonor strident. Orele au trecut fără să se simtă, lăsând în urma lor fulguraţii de tablou memorabil: o grădină cu copaci ale căror coroane explodau ruginii şi galbene, o alee cu frunze moarte, un căţel oprit la marginea drumului şi adulmecând câmpul.” (Câteva ore în natură – 22 octombrie).

Gustul neasemuit al pâinii negre amintind de pâinea ţărănească de pe vremuri, este reînviat în proza Jumătatea de pâine – 24 octombrie:

„Cum  nici un restaurant nu era deschis aici, m-am întors câţiva kilometri la un magazin din sat, unde ştiam că găsesc de toate dar mai ales o pâine neagră minunată, cu un gust amintind pâinea ţărănească de pe vremuri. Când am părăsit magazinul cu sacoşe în amândouă mâinile am băgat de seamă un căţel înfometat care mă ţintuia, încrezător, cu privirea lui vie. Apoi, un sfert de ceas am împărţit amândoi, frăţeşte, o pâine neagră proaspătă, pentru fiecare câte o bucată.”

Evocarea chipului străbunicului Dumitru de sărbătoarea Sfântului Dimitrie se află în proza Sunet şi simbol – 26 octombrie – şi reflectă o stare emoţională deosebită.

Citind aceste emoţionante proze în miniatură, descoperi un om cald, bun, mărinimos, iubitor de oameni şi de toată  făptura, un om religios şi frumos la suflet şi la chip, aşa cum numai un creştin autentic poate fi: atent, prevenitor, un suflet pur, unul din beneficiarii Fericirilor de pe Munte.

Zilele de neuitat ale toamnei trecute, evocate în scris şi prin intermediul ilustraţiilor grafice, executate cu har şi carismă ne ajută să ne apropiem  tot mai mult de spiritul silvestrian, care, depăşind „ceţurile argintii”– s-a înălţat spre un cer clar, strălucitor, populat de spirite dragi care, ca şi acum, ne trimit semne binevoitoare, cum ar fi, acest minunat Album memorial, spre aducere aminte şi cinstire.

Şi poate că, deloc întâmplător, peste ultimele gânduri, Profesorul iubit pleacă, întors cu spatele de la lumea materială, vremelnică, spre destinaţia hărăzită. Surprins în plină mişcare, cu un picior ridicat, de parcă ar vrea să facă saltul definitiv, din clipă în clipă, spre tărâmul  necunoscut care-l aşteaptă.

Cartea se încheie cu prezentarea câtorva volume semnate Artur Silvestri prezentate de către personalităţi ale culturii române şi universale precum: Acad. Prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Prof. Dr. Alexandru Husar, Prof. Dr. Jean-Francois Samlong, Ion Marin Almăjan,  Dimitrie Grama,  şi cu o scurtă biografie a profesorului Artur Silvestri, scriitor, filozof al culturii, personalitate enciclopedică.

Şi, înainte de foaia finală, parcă auzi glasul Profesorului: „Noi suntem România Tainică şi vocea noastră nu se va stinge.”

Iată, vocea Profesorului Artur Silvestri se aude peste lumi, mai clar ca oricând, fiindcă a rămas imprimată  în ziduri de catedrale, în pietre, pe hârtie, pe suport electronic, pe aer, pe inimile noastre.

Şi o auzim cu toate simţurile şi mai ales cu sufletul şi cu inima.

Antoine de Saint Exupery spunea: „Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul”.

Cu, sau  fără dioptrii speciale, sufletul are proprietatea specială de a şti, de a simţi, de a vedea şi auzi, peste timp şi spaţiu, orice şoaptă a noastră, ca pe adierea Duhului Sfânt, care în Geneză „plutea peste ape” făcând să tremure fibrele şi undele adâncului nostru la unison.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

15 APRILIE 2009

__________________

05 Noiembrie 2009 – „Literatura de evocare“ – cronică la cărţile scriitorilor: Aurel Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian (Gheorghe Postelnicu)

Cei mai atinşi de febra nostalgiei se pare că sunt profesorii. Jurnale, evocări în versuri şi în proză, amintirea copilăriei şi a anilor de şcoală, a familiei şi a satului natal dau viaţă conştiinţei că au trecut prin lume nu oricum, ci ca purtători ai unor valori morale şi umane de necontestat. Aurel Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian. Cărţile lor, o adevărată paraliteratură autobiografică, ţin să depăşească uzul personal. Figura tutelară a dascălului atent să nu amestece binele cu răul, urâtul cu frumosul, colorează în fiecare caz paginile pe care le scriu cu sinceritate şi cu bune intenţii. Care sunt mecanismele psihologice care scot din memorie anumite momente ale vieţii şi numai pe unii oameni? Sub coaja de emoţie a memorialistului se află înţelesuri dramatice ale unor întâmplări silite să se ascundă. Retuşând realitatea, eul se cufundă într-o meditaţie blândă, dând şi dând cititorului culori, arome, chipuri curate într-o succesiune de imagini ale lumii prin care a alunecat, realitate presărată cu o anecdotică interesantă, explicabilă pentru nişte oameni care au făcut carieră didactică la Buzău, Urziceni, Focşani, Ţinteşti, Pogonele. Fiecare, în felul său, trăieşte nostalgia tinereţii în cărţi precum „O lume în palma mea”, „Casa din vis”, „Întoarcerea cocorului” (Aurel Anghel), „La umbra teilor în floare”, „Vara întâlnirilor” (El. Stroe-Otavă), „Umbra” (Titi Damian), „Negreşitele Cărări” (Stelian Grigore), dar proiectează viaţa pe ecrane de dimensiuni diferite. Chiar şi autorul „Fagului” încearcă proza lirică, lăsându-se totuşi mai puţin furat de metafore şi sonorităţi. Defineşte atmosfera şi relaţiile umane de natură provincială, dar reprezentarea sa are semnificaţii mai adânci, încât, citindu-i cărţile, ai impresia unei delimitări de căderile liricoide ale celorlalţi, delimitări sprijinite pe alte lecturi şi pe altă structură temperamentală.

Personajele Elenei Stroe-Otavă (născută la 2 martie 1950 în Pîrscov) au nume simbolice: Victoria şi Selena. Energia lor este controlată de floarea de tei, de magnetismul Lunii pline şi de vraja Nopţilor de Sânziene. Sunt bogate detaliile de sorginte rural-gospodărească privind membrii familiei, rânduielile casei, caracterul persoanelor apropiate (colegi de şcoală, tovarăşi de joacă, dascăli) văzute în două-trei trăsături fizice şi morale, o uriaşă paradă de umbre strălucitoare. Stelian Grigore (născut la 12 noiembrie 1938), „fiinţa sociabilă ataşată de semeni până la starea de altruism” (M. Ifrim), dedică ultima carte cu poezii profesorului său de la Şcoala Pedagogică din Buzău, eminentul George Beldescu. Şi eroii lui Aurel Anghel au nume reale. Personajul-narator îşi schimbă identitatea, fiind când Aurel, când Aurica şi mai des, Radu. Cam toţi lăcrimează, mai cu seamă la emoţii artistice („o inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie”). De prea multe ori plânge şi limba română, tratată cu indiferenţă de corector, dar Aurel Anghel scrie cărţi şi nimic mai mult. Amintirile îl ţin legat de ai săi, de satul Cocora, de atâtea câte au fost, încât, mărturiseşte de mai multe ori, ar putea scrie cărţi întregi pe care să le dăruiască semenilor, cu speranţa că vor vibra la amintirile şi melancolia domniei sale. Nota comună a operei acestui autor complex este universul viu al câmpiei române cu lumea sa nemuritoare, cu sentimentele mistuitoare, o lume saturată de pasiuni, tradiţii, superstiţii. Bornele poemelor şi povestirilor sale sunt părinţii, fraţii, vecinii, flora şi fauna personificate, înfăşurate într-o duioşie desuetă ca într-o capsulă a timpului. Acest autor prolific nu trebuie condamnat pentru că nu vine în literatură cu o nouă viziune asupra satului. El face ce ştie mai bine, scrie, scrie, scrie, dar o face poate cu prea multă grabă, neselectiv, deoarece la ţară, nu-i aşa, se trăieşte într-o neorânduială aparentă a timpului.

Naraţiunile lui Aurel Anghel, ca şi cele ale El. Stroe-Otavă, formează un letopiseţ al familiei străvechi rurale. Ritmul evocării este cel al horei şi al baladei, mai rar al brâului muntenesc. Domnia sa ar scrie ca textualiştii, dar nu e spontan şi inventiv. Ar face proză tradiţională, dar nu are astâmpăr. Ar scrie memorii clasice, dar amintirile stau ca vechi manuale şcolare în coşuri de nuiele. Îşi propune să fie coerent, dar nu îşi duce gândul până la capăt. Ar scrie despre satul Cocora şi oamenii lui, dar trebuie să facă loc mai în faţă colegilor de liceu, profesorilor de la Haşdeu, fetelor cu ochii verzi şi cu părul blond. „A fost cea mai frumoasă clipă din viaţa mea”, exclamă de nenumărate ori autorul. Regăsiri şi regăsiri. Regăsiri şi lacrimi. „Câte bucurie, câtă candoare”, apreciază la tot pasul, deoarece gândurile îi sunt în alergare precum moleculele de apă în pragul temperaturii de fierbere. Memoria îi joacă feste în ce priveşte numele şi vârsta unor personaje. Descrierea viorii (p.39) şi oda câmpiei ialomiţene (p. 51-52) sunt însă antologice.

Melancolic şi paseist, Aurel Anghel, născut la 23 iunie 1938,  învăţător şi profesor de limba rusă, a publicat, începând cu anul 2000, 13 volume (literatură pentru copii, reportaj autobiografic, jurnale de călătorie, cărţi despre cărţi, versificarea psalmilor lui David). Opera în întregul ei are o raţiune practică prin inflexiunile autobiografice mărturisite, dar totul seamănă cu o pregătire îndelungată pentru o decolare care nu va avea loc niciodată. Tinereţea ţesută cu visuri, candori şi elanuri aparţine unui spaţiu îndepărtat, semipatriarhal, care nu seduce decât pe puţinii supravieţuitori. Ne aflăm în faţa unor dascăli care continuă prin scris imboldul programatic de a educa, de a instrui, de a releva constante numite umanism, solidaritate, conştiinţa originii, constante devenite valori-cadru în cărţile lor. Din acest motiv stilul se caracterizează prin retorism absolut, prin seninătatea idilei. Obsedat de chipurile de altădată, încearcă în zadar să le concilieze cu prezentul. Rezultatul este un album în alb şi foarte puţin negru („ploşniţele”, adică activiştii de tot felul, echivalentul „şapcaliilor” lui Titi Damian). Venerabilului A. Anghel coerenţa îi este necunoscută, ca şi grija faţă de formă, dar domnia sa nu duce lipsă de admiratori, întrucât literatura lucrurilor mici, dar cu puternică semnificaţie emoţională, adică o literatură a patetismului răscolitor, nu s-a demodat. „Oamenii cei mai simpli pot avea revelaţii şi miracole pe care să le dăruiască romancierilor, fascinându-i şi dându-le de lucru până în vecii vecilor…” (Saul Bellow). Viaţa cuprinde felii de istorie şi nu invers, par să spună personajele sale care respiră zgomotos, fiind suflete tari, firi active capabile să suporte lipsuri şi umilinţe. Lumina iradiată de ele asigura echilibrul moral al „epocii de aur”.

Euforic şi expansiv, Aurel Anghel organizează nuclee epice minuscule în lucrări de mari dimensiuni, şi personaje cu vocaţia lacrimii mai mult decât a analizei, deoarece printre zeii tutelari se află romanticii ruşi şi gânditorii teologi. Dacă în tinereţe a digitat experimental arcuşul viorii, la senectute acţionează dezinvolt tastele calculatorului.

GHEORGHE POSTELNICU

_________________

04 Noiembrie 2009 – Ana Dobre: „Rinocerii şi Don Quijote. Eseuri“, Editura Teleormanul liber (Corneliu Vasile)

Afirmată,în ultimii ani, ca o cunoscãtoare în profunzime a literaturii române şi universale,prezentă cu cronici, recenzii şi articole în numeroase reviste de cultură,antologii (“Mărturisirea de credinţă literară’’ 2008, de exemplu,dintre  cele recente) şi volume de critică literară,Ana Dobre publică o interesantă carte de eseuri, unele apărute în presă, din care desprindem ideea, inspirată şi parafrazată după cronicar, că “nasc şi la Teleorman oameni” de litere.

Titlul volumului  evocă  operele a doi mari scriitori ai lumii, “Don Quijote de la Mancha”  de Cervantes şi “Rinocerii” de Eugen Ionescu, unde spiritul elevat, creator, dedicat duce un război,uneori părând fară şansă, cu obtuzitatea,răutatea,incultura şi mizeria unui mediu ostil ideilor şi personalităţilor superioare.

Prefaţa cărţii,semnată  de scriitorul Gheorghe Stroe, menţionează  informaţia vastă, curajul abordării şi dotarea deosebită pentru teorie şi critică literară,conştiinţa existenţei unui anumit context cultural şi  optimismul funciar al eseistei.

Despre rostul scrisului,Ana Dobre afirmă că scriitorul scrie atât pentru sine, ca să  răspundă la întrebările care îl frământă,cât şi pentru cititor, care se poate regăsi  în operă, utilizând însă cheia oferită de autor.

Autoarea apreciază,  în spiritual marilor artişti,că  scrisul conferă dimensiune cosmică existenţei şi înnobilează.Cei care nu se ridică la înălţimea trestiei gânditoare nu disting valoarea de aparenţă,urmărind avuţia şi puterea efemeră,în locul elevaţiei spirituale şi demnităţii umane.Pilduitoare este întâmplarea uciderii poetului arab Al-Mutanabbi,suspectat de tâlhari că ar transporta aur, nu cărţi.

Este interesant de aflat că,în spaniolă,cuvântul “valoare”  are,pe lânga sensurile cunoscute,şi pe acela de “curaj”.Ana Dobre pledeaza pentru toleranţă  în relaţiile de evaluare a altora, pe motiv că  negarea valorii altuia o neagă  pe a ta.Remarcă existenţa unor “vânători” de greşeli ale oamenilor superiori, care nu sunt decât indivizi primitivi din punct de vedere psihologic.

Articolul care a dat titlul culegerii de eseuri enunţă câteva adevăruri incomode, precum acela că trăim timpurile pe care le merităm, sau acela că absurdul din literatură contribuie la desfiinţarea haosului existent prin imitarea lui.O situaţie întâlnită adesea este aceea în care omul nu poate ieşi de sub tirania unui model care îl îndepărtează de natura lui omenească.

Omul rămas singur este uşor de atacat de către “rinoceri”,iar speranţa este ca rinocerii să se derinocerizeze, să capete însuşiri umane.Modelat de societatea rinocerilor, Don Quijote nu poate să se adapteze. Interesantă este evoluţia, în sens invers, a lui Sancho Panza şi a lui Don Quijote. Cavalerul tristei figuri este un pericol iminent pentru lumea rinocerilor,unde crează o breşă prin lumea iluziilor sale.Goethe,Amita Bhose, Herman Hesse oferă exemple privind jocul unor mărgele de sticlă colorată, sau la alegera drumului între efemer şi etern,între materie şi spirit, între finit şi infinit.

Sunt eseuri consacrate jocului, devenit periculos atunci când filozofii istoriei deschid drumul epocii foiletonistice, a derizoriului, nonvalorilor,integramelor,diletantismului (panem et circenses).Nu va rămâne peste timp decât cel care construieşte un univers propriu, în centrul căreia să domneacă valoarea (p.30).

Ce are ca  scop principal o adevărată elită? Nu puterea politică,contemplaţia în locul faptei,păstrarea curată a izvoarelor stiinţei..”Spiritul nu poate fi politizat,militarizat”, iar sacrificiul posibil nu este al devotamentului faţa de spirit, ci al persoanei.

Milan Kundera, în “La lenteur”, inventează  conceptual de”balerin”, pentru narcisistul contemporan, găunos şi ridicol, clovn de mass-media, snob şi superficial.Balerinul comunică trecând cu uşurinţă de la minciună la falsul adevăr, e prezent în toate regimurile politice, fără preferinţă, are aparenţa unei personae altruiste şi generoase, dar nu urmăreşte decât interesul propiu,în timp ce proclamă patriotismul şi interesul general. Pagini frumoase sunt dedicate lui Niccolo Machiavelli, pe care autoarea îl consideră apropiat de mentalitatea balcanică de astăzi.

Viciul  şi visul, rolurile pe care oamenii le interpretează pe scena vieţii, perspectivele umanitaţii, pornind de la celebrul roman “Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz, sunt alte aspecte ale culturii de azi şi de ieri pe care Ana Dobre le include în această culegere de eseuri.

În multe eseuri este prezentă, între altele, opinia, poziţia,sau imaginea prozatorului Marin Preda, născut în Teleorman, personalitate de mare valoare intelectuală şi morală care, în opinia autoarei, ar trebui să se bucure de o constantă atenţie din partea gânditorilor din cultura,civilizaţia şi literatura românească.

Autoarea observă  că, din întâmplările vieţii, s-au întipărit în minte, cu predilecţie, eşecurile sau căderile.Altunde observă că succesele sunt trecute cu vederea de către semeni, în schimb situaţiile tragice trezesc interes şi pasiune. Reluându-l pe Antoine de Saint-Exupery, Ana Dobre arată că sunt victorii care coboară şi înfrângeri care înalţă, că nu trebuie să ignorăm înfrângerile, când dorim victoriile.

În acelaşi domeniu al relaţiilor omului creator cu semenii, cu destinul, citează pe Lucian Blaga:”Cu penele altuia te poţi împodobii,dar nu poţi zbura”şi compară două entităţi antagonice, istoria (autentică) şi mahalaua (simulatoare, copie, imitaţie derizorie), pornind de la opera lui Andrei Liiceanu, care spune că în istorie se iau decizii, în mahala se tot amână.Ana Dobre se întreabă, retoric, ce ar fi spus Marin Preda, dacă ar fi trăit până în vremurile actuale,despre ceea ce se întâmplă în istoria noastră şi în mahalaua noastră.Îi acordă marelui prozator circumstanţa autocenzurii sinucigaşe,dar şi marele merit al demonstrării  faptului că e posibilă înfruntarea terorii istoriei în picioare, demn şi conştient (p.77).

Spiritul marii sărbătorii creştine al zilei Naşterii Domnului şi înfiinţarea unei noi reviste de cultură (din numeroasele apărute în judeţul Teleorman) sunt evocate în două eseuri ocazionale,în acelaşi sens al respectului pretins tuturor faţă de literatureă, faţă de marile valori ale civilizaţiei omeneşti.

Alte eseuri se ocupă de vocaţia didactică, autoarea având o bogată şi elevată activitate, ca profesoară de limba şi lietratura română,sau de fenomenul Capitală versus provincie,de pe poziţia intelectualului care sfinţeşte locul şi crede cu sinceritate că valoarea nu este dată de un topos,în fond întâmplător.Putem s-o contrazicem, dacă am aminti că Metropola are instituţii,fonduri culturale, asociaţii,relaţii şi posibilităţi de afirmare vizibil (şi invizibil) mai mari şi mai multe decât orice loc sau capitală de provincie, iar apropierea de Capitală oferă şi posibilităţi mai multe de afirmare,publicare, vizibilitate.

Câteva eseuri sunt de maximă actualitate, referindu-se la campania  de denigrare  a cadrelor didacice,platite prost, excluse de la cunoaşterea grilei naţionale a salarizării bugetelor, dar puse sub reflector,cu ocazia unor nesemnificative măriri de retribuţie, nu ca persoane sub stres,ci ca oameni care nu lucrează suficient şi de care societatea nici n-ar avea nevoie!

Împlinirea se produce trăind prin tine pentru alţii, însă există şi o umanitate (subumanitate?) profană,mercantilă, înclinată spre abject,care  vrea să distrugă tot ce nu înţelege,prin calomnie, producând ceva:răni morale greu de vindecat.Este evocat cazul scriitorului Ion Caraion,care invoca mobilul,condiţiile sociale şi condiţia (lipsa de condiţie) a celui care le provoacă.

Literatura şi naţiunea, trădările limbii,spiritul real, obedient,călău,captiv,sunt tratate în eseuri care duc cu gândul la lucrări de specialitate precum “Teoria literaturii” a lui Warren şi Wellek (literatura şi societatea, literatura şi psihologia etc.).

Autoarea găseşte izvorul mutaţiei de la esenţă la aparenţă,de la ideal spre pragmatic şi al dispreţului faţă de profesiile liberale şi domeniile spiritului, între care învăţământul ,al psihologiei privilegiatului,în comunism , însă crede că ierarhia valorilor se va reaşeza, inclusiv prin respectul faţă de şcoală.

Despre proşti, psihologia lor, despre prostie s-a mai scris, există  chiar o istorie a prostiei omeneşti, scrisă de un autor maghiar, dar Ana Dobre aduce noutatea analizei  amănunţite a comportamentului celui care crede că înţelege totul, ia elucubraţile drept filozofie, trece de la prostie la demagogie şi dictatură.

Sunt alte articole despre “generaţia apartament”, formele fără fond, de care s-a ocupat Eugen Lovinescu, formatorii de imagine şi de opinie complexaţi,generaţia medie a goliciunii trupeşti, lichelismului şi a  corupţiei naţionale.Volumul se încheie cu adnotaţii, aforisme şi file de jurnal, care completează atât imaginea unei lumi dominate de haos,despre care autoarea  crede că se va redresa,cât şi autoportretul unei scriitoare documentate, talentate, cu un spirit critic tăios , dar corespunzând obiectului criticii.

O lucrare care iese din tiparele obişnuite ale cărţilor şi semnifică o mare putere de concentrare intelectuală, ca şi o foarte bună cunoaştere a domeniului literar,dar şi educativ şi social.

CORNELIU   VASILE

__________________

03 Noiembrie 2009 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute “ (Maria Ciornei)

Deshid cu emoţie, pentru a câta oară, micul şi elegantul Jurnal – Album ilustrat de Vasile Cercel, Frumuseţea lumii cunoscute, îngrijit şi coordonat de scriitoarea Mariana Brăescu – Silvestri.

Un desen, o fotografie sugestivă ce deschide albumul mă duce  cu gândul în alt timp aşezat, cu rânduieli înscrise pe îmbrăcăminte, pe gestul tandru al boierului stând în picioare, ocrotind pe Doamna sa, aşezată cu graţie întrun fotoliu de epocă, intro ţinută sobră, dar elegantă, cu un detaliu-un şal, ce sugerează discret vremuri ce nu se mai întorc.

O oglindă veneţiană întrun fundal, eliberat de orice alte constrângeri, de linii, de accesorii interioare. O invitaţie la meditaţie.

Doi oameni fericiţi, zâmbind firesc, transmiţând un calm, o duioşie şi o dragoste matură, neostoită, frumoasă.

Dincolo de această fotografie, un alb absolut, ce duce la infinit, zborul gândului.

Pentru cei ce i-au cunoscut pe Artur şi Mariana Brăescu această fotografie –simbol poate fi punctual de plecare în realizarea unui roman al unor destine pline de frumuseţea înţelegerii sensului vieţii, al calmului şi al echilibrului, ce transcend dincolo de contururile prinse în desen.

Deşi este imortalizată o singură postură liniştită, privind-o cu sufletul putem înţelege adâncimile adevărurilor scrise pe pagina de-alături, sub semnatura lui Artur Silvestri: “Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

Dacă  ar fi să punem un motto gândurilor noastre despre Artur Silvestri, despre Omul, savantul, prietenul, modelul, magistrul, mucenicul neamului, iubitorul de ţară, am spune că acesta a căutat toată viaţa să descopere şi să înţeleagă enigmele, miracolele existenţei plenare în toate dimensiunile manifestărilor ei.

Ca să prinzi clipa, s-o măsori, s-o trăieşti, şi s-o obligi să-şi dezvăuie tainele trebuie să ai conştiinţa că tu însuţi eşti o particulă din viaţa continuă, alcătuită din infinite clipe ale căror miezuri nu pot fi desluşite  din cauza irosirii lor, a ieşirii din rosturile Totului originar, din care am făcut cândva parte, fără a-l dezechilibra, fără a-l deforma, fără a-l oblige să ne rejecteze.

Secretul vieţii … adâncimi în interiorul infinit al sinelui; privirea în jos pentru a vedea cerul de sus.

Clipa … un zbor de pasăre, o tresărire a inimii, o umbră trecătoare pe fruntea îngândurată, o imensă fericire sau o ireparabilă pierdere – câtime măsurabilă în sensuri doar pentru cel grăbit ori orb.

Ea poate cuprinde în sine răsfrângerea Universului, ca fapt cauzal al Spiritului Absolut, dar şi ca manifestarea vibraţională materializată, a Acestuia.

50 de zile … atât cuprinde, în timp măsurabil, acest jurnal, în care s-au auzit ultimele bătăi ale inimii unui om ce, îndrumat de îngerii săi, s-a întors cu spatele către lumea zgomotoasă, a lăsat în urmă grijile şi spaima  de a nu mai avea timp să scrie câte mai avea, şi avea încă multe, foarte multe. Dar oricâte ar fi spus, chiar trăind şi o sută şi mai bine de ani, nicio operă scrisă înainte de marea trecere sau întrun timp posibil a-i fi fost dăruit după 55 de ani, n-ar fi putut prinde mai exact adevărata  natură a celui care trăia atât de intens, căutând în fiecare clipă secretul vieţii.

Multe din secretele vieţii a descifrat Artur Silvestri privind adâncimile istoriei, ori ale structurilor spirituale titanice ale tuturor timpurilor, printre care  ocupă un loc privilegiat, pe bună dreptate.

Iubirea, Înţelegerea, Toleranţa, Valoarea, Cinstea şi Demnitatea, Munca  cu rost,  prins în roade, devenind un Sisif ce  învinge blestemul, i-au conturat profilul spiritual unic.

Dar nimic mai al său, mai aproape de esenţa stucturii sale nu este mai grăitor decât aceste magnifice “notiţe”. I-a fost dat a găsi şi a alcătui în cuvinte ceea ce a căutat în fiecare clipă secretul  vieţii, întorcându-se  spre spaţiul spiritualizat al interiorului său,  al originarului  interior pe care, timpul grăbit, ştiut de îngerul trezit  de la Ceahlău, l-a adus la lumină.

Secretele vieţii prinse întro clipă i s-au relevat în momente  de popas, de intrare  în starea de adam, încă în eden, de desprinderea de semenii zgomotoşi şi de păguboasa idee a vieţii văzută ca individ între cei mulţi, ce-au pierdut legătura cu datul uman, ca viaţă conştientă şi în asemănare  cu Marele Creator, tocmai pentru a nu-şi trăda natura de ocrotitor  al vieţii, clipă de clipă, de păstrător în stare nealterată a tot ce Dumnezeu ne-a dăruit.

Numai atunci, în vremea de început, în Tărâmul Fericirii, Adam comunica cu tot ce a creat  pentru el Spiritul Absolut

Îl pot vedea pe Artur Silvestri, plin de gânduri, de proiecte, de idei care-şi caută făgaşul în contururi scrise, dar, în mod obligatoriu îl aud numai pe el dialogând cu trandafirul catifelat şi, mai ales,  înţeleg de ce l-ar fi observat.

Ştia că, deşi părea o explozie de stea roşie … îi părea că nici n-ar fi existat în natură.

Privirea, gândurile neexprimate le-a prins trandafirul, care ar fi trebuit, după  condiţiile vitrege: arşiţa zilei şi căldura seacă, să se scuture în câteva ore.

Legănarea sa maiestuoasă, culorile sale vii, vitalitatea în bătaia vântului lasă loc întrebărilor, deşi toate acestea făceau totul enigmatic spune autorul .

În fapt, acesta comunică un secret înţeles; dincolo de aparenţe, de logica umană, există o alta, divină în care, ce pare a fi  vulnerabil se dovedeşte biruitor.

Autorul transmite mesaje nerostite.

Suntem înconjuraţi de enigme, dar pentru a le înţelege trebuie să ne raportăm la esenţe, care înseamnă acceptarea  noastră ca parte a Totului, în care există două capete pentru orice manifestare de viaţă creată; început şi sfârşit şi fie că e o floare ori o pasăre, un fir de iarbă; între cele două puncte secretele vieţii confirmă implacabilul. Trăitor în edenul originar, adus  în această stare de mâna divină, parcă pentru a-l pregăti pentru a se instala aici definitiv, ultimele zile sunt marcate nu de la răsăritul soarelui până la căderea nopţii, ci de alcătuiri de  tablouri ca un puzzle de clipe în centrul cărora este o viaţă încadrată în schiţe ale unor făpturi însufleţite, calme şi blânde – cu flori, căţei, păsări, care transmit semnale-gândesc, precum toate.

Liniştea, singurătatea predispun la meditaţie, trimit ochiul să observe jururile şi mintea să întrebe, căutând răspunsuri.

Dincolo de istmul unde prezenţa omului e simţită, e marea largă şi misterioasă ce-l răscoleşte în mod tulburător pe autor, aducând  la suprafaţă din adâncurile fiinţei sale, prin rezonanţă, cum ar spune Blaga, intuiţii, trăiri greu de definit, venite din fiinţa subconştientului ancestral.

Brusc autorul îşi dă seama că lipseşte ceva; ceva  ce se leagă de aceste vederi, cunoscute undeva, cândva; lipsesc pescăruşii. Fără ei marea  nu e completă.

Înţelegem, printre rânduri că autorul ştie că ea a fost desenată încă de la început de Mâna Divină  în conjuncţie cu viaţa ce trimite la cer. (Mic tablou fără pescăruşi)

Artur Silvestri este departe de individul modern, copleşit de straturile de ignoranţă şi de lipsă de simţire. Are sufletul liber, ochiul îi devine limpede şi curat, gândul netulburat de gonirea nebună. Mintea şi întreaga fiinţă se reduc la rolul de a surprinde esenţele.  Această transformare îl duce pe tărâmul compatibilului cu natura care, spre deosebire de om, a rămas în mod continuu egală cu sine, fiinţând  în  datele şi în rolurile  de la începuturi sale.

Ieşit din timpul umanului, ca fenomen, deci ca trecător, Artur Silvestri capătă substanţiabilitate compatibilă cu cea a trandafirului, a mării, dar şi a brăduţului ce s-a prăpădit din raiul verde de la Corbeanca,  provocând o imensă tristeţe, fiindcă nu mai are cui să-i vorbească, ori cu a ghemotocului lătrător, abia întrezărit din iarba înaltă,  văzut ca un dar ce i-a schimbat viaţa.

Privirea spre sinele-i este uşa ce duce la paradisul pierdut, cum spunea undeva Nechifor Crainic.

Este întrun continuu dialog cu tot ce mai înainte n-a avut vreme, sau n-a venit timpul poruncit, cum mereu ne spunea. Era prea aproape de  oameni, preocupat de destinele lor şi al neamului, de  ceea ce vom lăsa după noi, de judecata istoriei.

De data aceata, chiar şi atunci când omul apare în peisaj, nu spre el îşi îndreaptă atenţia, ci spre exterior, de pildă, spre cele patru pete de culoare, patru câini ciobăneşti englezeşti.

Imaginea-l emoţionează; patru fiinţe calde, grăbite mereu să slujească, atenţi să nu supere, sau să sperie. (Patru pete de culoare)

Este, iată, din nou o clipă fastă, ce-şi deschide secretele.

Eliberat de povara  obligaţiei de a ţine cont mereu de prezenţa umană, reflecţiile pe marginea fidelităţii necuvântătoarelor în cauză, fac posibilă alunecarea sufletului autorului spre străfundurile subconştientului unde – şi regăseşte ancestralul strămoş.  Asistăm la o reconstruire clipă de clipă a tiparului originar în care omul se defineşte prin gesturi  generate  de structura esenţială care are ca o coordonată principală capacitatea de a iubi necondiţionat lumea cunoscută nevorbitoare. Întâlnire memorabilă şi exemplară dintre un câine înfometat, ce-l ţintuieşte pe omul din faţa lui, cu privirea lui vie, şi cu care un sfert de ceas împarte frăţeşte, o pâine neagră proaspătă, pentru fiecare câte o bucată, are tâlcul ei – numai un Artur putea, mai exact, avea înzestrarea să trateze chinuita făptură după principiul frăţietăţii, în care chiar credea. (Jumătate de pâine)

Condus de îngerul  trimis să-l pregătească pentru o altă dimensiune, Artur Silvestri, se scutură mai repede de material, subţiindu-si treptat prin vibrări inefabile, purificatoare, ce ascut, spiritul.

Timp drămuit şi dăruit; răgaz spre reintegrarea în  spaţiul etern; pregătire, ca întrun ritual, pentru înveşnicire.

Clipele purtătoare de secrete i se relevă ca  întrun exerciţiu de magie în aceeaşi măsură ziua, dar şi noaptea, care după ploaie îşi atârnă ca pe o rochie  din alte timpuri, stranie, pe cerul purificat, în culori ce-l duc cu gândul la  navigatorii din alte timpuri, când  acestea  constituiau pentru ei mesaje meteorologice.

Pe măsură ce înaintăm pe tărâmul Jurnalului, avem impresia că Artur Silvestri devine Eroul care presimţind apropierea unei călătorii lungi în necunoscut, a intrat  întro etapă de  re-structurare insolită, întrun proces subtil de iniţiere, testând chiar o magie a trecerii graniţele comunicării, care-i şi reuşeşte, pentru că şi căţelul din vecini şi autorul împart teritoriul slobod de constrângeri de regn, bine determinate în lumea “normală“.

Printr-un dialog aparent imaginar – se-nţelege, de la distanţă, autorul îi transmite că e om cumsecade. Căţelul este perceput şi tratat în linii umane, cu un firesc ce nu miră; noaptea scânceşte emoţional, fără iluzii, în sunete care tulbură. Comunicarea se face prin vibraţii afective reciproce; el are  suflet incredibil de profund.

Atent, autorul distinge tristeţea întrun mic cântec succint ca un rezumat.(Un căţel din vecini)

Artur Silvestri intrat în zona spirituală purificatoare descifrează miracolele clipelor, altădată prinse  în neştire  în idei surprinse din străfulgerări de moment, ori din rezultate ale nesfârşitelor zile şi nopţi de cercetare prin cărţi, prin fişe, care i-au deschis căi noi în cunoaştere.

În mod cert, privind şi gândind la acest ghemotoc de puf, sufletul autorului se metamorfozează. Devine el însuşi un cântec; numai astfel l-a putut percepe pe cel al căţelului, ca egal al său în dreptul de a  exista, de a avea sentimente sau chiar năzuinţa de a vorbi…(idem)

Artur Silvestri simte miracolul renasterii Universului, căruia îi este permisă  accederea la  Zona Înaltă,  pentru că a descifrat magia transformării  vibraţiei în cuvânt purtător de mesaj venit de dincolo de sine.

Trăieşte acum, paradoxal, întrun teritoriu paralel cu cel terestru, unde toate-i vorbesc şi, la rându-i, acesta le şi înţelege.

Înţelegerea frumuseţii cere apropiere şi aceasta înseamnă descoperire, iar descoperirea ei îl emoţioneză ca o muzică nesfârşită, precum  aricioasele lavande.

Pentru a înţelege  lumea “neumană” e nevoie să experimentezi, să observi şi să te opreşti, având încă abia desluşită ideea că nimic nu e fără rost. Aceste lavande strânse uşor, răspândesc ca un efluviu răcoros, tăcut, enigmatic un ecou şi o plăcere, o mireasmă care înfrumuseţează toate lucrurile înconjurătoare, ca o muzică nesfârşită. (Printre lanurile de lavandă)

Omul trăitor în timp limitat secvenţial, pierzând legătura cu Cerul, îngreunat de vicii pământeşti îşi primejduieşte trecerea înspre o veşnicie a Luminii. Artur Silvestri însă este un Ales, în tradiţia spirituală a neamului străvechi din care se trage, şi este condus spre  spaţiul spiritual sacru, spaţiul frumuseţii lumii cunoscute, este pregătit să devină precum  înaintaşul său, ciobănaşul din baladă, metafizică, integrându-se ca entitate creată, conştientă, între toate celelate elemente cu structuri nealterate, originare.

Ieşit din contextual umanului obişnuit, relaţionează cu aceste făpturi aparent tăcute, banale, neobservabile Pentru autor fiecare din acestea devin jaloane, puncte de plecare  ce declanşează meditaţia   indusă şi cititorului, ce trimite întotdeauna  la Marele Creator.

Spaţiul spiritual al meditaţiei, în acest caz devine infinit

Frânturi din acest infinit al reflecţiei sunt  şi relaţionările, pe un fond  ancestral, şi cu raţele sălbatice, care, dacă n-aş şti că sunt lăsate  aici de Dumnezeu, aş crede că fac parte şi ele din spectacolul natural … viaţa lor se desfăşoară în liberate şi întro oarecare învoială cu locuitorii din apropiere, ale căror amintiri poate că mai păstrează ceva din rânduielile când făpturile înconjurătoare aveau un altfel de rost, decât cel muzeistic de azi.

Autorul are o trăire  de asumată vinovăţie, umană generalizatoare; privite de-aproape (căci nu se sperie defel când apar  creaturi  necunoscute), ele dau  un imens sentiment de tristeţe, ca şi când nu ar fi decât umbra celor, care odinioară trăiau în sânul mediteranean. (Raţe odinioară sălbatice )

Acum, în ultimele zile, în mod aparent inexplicabil, Artur Silvestri, nu în mod deliberat, ci  intuitiv, obsesiv, descifrează, desfăcând clipele, principiile universale fiinţiale generale; viaţa  duce la moarte, iar  moartea e punctul de izbucnire a vieţii.

Trandafirul înflorit biruitor lasă loc bobocului; el dădea semne că se va desface  când cel dintâi începuse  să se ofilească.

Meditaţia pe marginea continuităţii vieţii create este implicită.  Se înrudeau amândoi,… căci porneau din lăstari diferiţi, ce ieşeau din aceeaşi tuipină.

Observator atent şi sensibil, autorul urmăreşte devenirea primului, cu înfloriri pas cu pas, în adausuri lente de volum, având şi chiar un soi de siguranţă a rotirilor, dobândită din experienţa celor ce fuseseră mai înainte pionieri ori mărturisitori…

Cursul vieţii este acelaşi şi pentru om şi pentru floare; desprindem din nou secretul; în tot acest timp, rodirea lui trecuse în istoria fără vârstă, rămânând o măciulie bogată în seminţe şi la o vreme, oarecare în tăcere, părea să lase seminţele pe pământ pentru cel ce va veni anul viitor. (Al doilea trandafir)

În toate există o raţiune care le orânduieşte întro iconomie divinină, chiar şi în prezenţa fără sens, pentru om, a unor butaşi de struguri, văzut ca un rezultat inutil al omului risipitor întrun ţinut unde viile se-tind pe suprafeţe uriaşe şi rodul lor începesă nu mai aibă nicio însemnătate.

Şi totuşi întrebarea ce pluteşte nespusă îşi găseşte răspunsul: nici un gest ce are ca scop rodirea nu e gratuit; albinele le vizitează ziua, pe căldură, găsindu-şi rostul de a fi. (Struguri şi albine)

Inefabilul unei zile calde de septembrie, prins în câteva linii surprinzând calmul, liniştea, pustiul străzilor, îi aduce bucuria observării detaliilor, întro plimbare fără ţintă. Trăieşte plenar această lungă clipă de voluptate fără nume, de septembrie elegiac, observând  şi câţiva căţei ce dorm, pe trotuarul încălzit.

Autorul intuieşte din această postură a omului ieşit din cotidianul grăbit, trăirea întro mare de miracole pe care le descoperă mărturisind direct emoţia şi dispoziţia de a reflecta. Este îngândurat, atent şi cu emoţie incapabilă să se exprime în cuvinte; privite mai atent, contururile unor căţei par o hieroglifă a zilei, indescriptibili.(O hieroglifă a voluptăţii)

Adevăratul înţeles al Frumuseţii lumii cunoscute este dat de faptul că acestă cunoaştere nu trece de  graniţele superficiale ale  ochiului obişnuit.

Sintagma lume cunoscută, are în componenţă, de fapt,  ideea de a atrage atenţia  asupra adevărurilor cunoaşterii, care începe dincolo de tăcere.

Tărâmul tăcerii este însă cel ce deschide uşa minţii  ce întreabă  şi a inimii ce răspunde.

Lumea cunoscută, necuvântătoare, asupra căreia  se apleacă  autorul presupune o sensibilitate unică, înnăscută, dar şi cultivată prin  dispoziţia de a observa, de a pătrunde dincolo de contururi, de mişcări văzute ale acestora; înseamnă a aduce la suprafaţă lumina din această lume, cunoscută, tocmai pentru a o cunoaşte

Cunoaşterea însă presupune posibilitatea de a comunica cu aceasta şi convingerea că este şi posibilă  prin descoperirea miracolelor.Moracolul implică şi a avea capacitatea de a crede ceea ce este evidenţă doar pentru cei aleşi; că trandafirul potopit de mângâieri de gânduri şi cuvinte reînvie, că a căpătat puterea de a rezista pentru că l-a întărit şi dorinţa  şi îngrijorarea mai mult decât părintească a stăpânului micii împărăţii verzi, de a nu pieri lovit  de nemiloasele raze ce pietruiesc ţărâna.

Trandafirul ori petuniile  sunt simbolurile biruinţei vieţii, exprimate în textura unei fragilităţi, ce se dovedeşte doar o aparenţă.

Altădată însă autorul vede în plecarea păsărilor toamna pre zări neştiute, semne ale implacabilului…

Artur Silvestri a fost un înţelept pentru care viaţa era doar aversul morţii. care-l lasă totuşi îngândurat şi încremenit. (Anotimpuri încurcate)

Minunatele poeme în proză ale Jurnalului, deşi scurte, mustesc de trimiteri, se-mprăştie spiritului pe orizontala, ori pe verticala reflecţiei.

15 rânduri de cel mult 12-13 cuvinte, incluzând şi elementele de conjuncţie, care sunt de regulă monosilabe – atât am numărat în unul din aceste eseuri, alese la întâmplare, care poate constitui punctul de plecare pentru a reconstitui lumea de la începuturi. (Zile de neuitat)

Semnele unei zile, sau ale unei clipe, prinse doar în câteva cuvinte, capătă substanţă consistentă, filosofică, prin măiestria de  asocierea cuvintelor, întrun mod magic, ce recompune esenţele.

Cu un talent al interiorizării realului exterior, ce induce trăiri adânci şi intense, sunt surprinse imagini greu de definit chiar şi în culoare; cerul, de pildă, devine generatorul unui peisaj dezolant, indefinit, ameninţător.(Anotimpuri încurcate)

Lui Artur Silvestri nu oamenii îi vorbesc; aceştia  nu mai ocupă prim planul în lumea ale cărei frumuseţi, numai el le poate descoperi  cu o anume ştiinţă, cu un anume dar de a desluşi vocile şi mişcările inobservabile pentru individul de rând.

Îl impresionează căţeii voinici, pe care îi admiră, pentru că spre deosebire de omul ce s-a îndepărtat de structura sa primară, aceştia sunt două fiinţe de o exactitate nemţească în misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Întrezărim şi o subtilă trimitere la un regret pentru că dintre tot ce a creat Dumnezeu, omul este singurul vinovat de ieşirea din rosturi. (Doi căţei din vecini)

Fiecare eseu ilustrat implică cititorul, fără voia lui  prin deschiderea spre reflecţie, în întrebări, ce impun comparaţii, necesitatea de a afla, şi a cărui sensibilitate e dezgheţată de flacăra  interioară ce tentează continuu tăcerile din adâncuri ale autorului, pline de semnificaţii, ce este întrun continuu efort de autodescifrare, de autoînţelegere prin raportarea sinelui la frumuseţile lumii cunoscute.

Pentru Artur Silvestri toate aveau înţelesuri.

Undeva în părţile Batiştei ascultăm minute în şir ciripitul a zeci de păsărele ascunse în pădurea verticală de iederă. (Sunet şi simbol)

Viaţa omului cu inima vioară, se lasă contaminată de frumosul din jur şi devine el însuşi un izvor ce revarsă acest frumos cu generozitate, dând pe deasupra, ceea ce unii  nu pot înţelege.

Invitându-ne în lumea pură, ne invită a ne regăsi dimensiunile spirituale de început.

Suntem la sărbătoarea Sfântului  păzitor al Bucureştiului, întro lume luminoasă în spaţiul sacru şi sacralizat de slăviri cu glas încet de cântări, de rugăciuni, de imnuri, în care autoul remarcă mulţimi de  făpturi fără grai ale lui Dumnezeu, bucuroase şi ele, pentru care găseşte caracterizări de o frumuseţe şi de o subtilitate, unice pe care le priveşte, nu cu ochii, ci cu sufletul.

Aici şi numai aici în spaţiul sacru, unde divinul îşi sporeşte puterea, în vremurile acestea de rătăciri, omul sfinţit, prea – cuviosul le ocroteşte, precum autorul, care nutreşte nedisimulată duioşie, pentru că şi el este tot un smerit  chip al lui Dumnezeu, atent la detalii, greu de imaginat a fi observate de un savant, de un om şi cu preocupări practice.

Ni-l imaginăm ca pe un copil urmărind cu o încântare ce se transmite: mărunte vrăbiuţe gureşe şi săltăreţe, porumbei făloşi, gânguritori, blânzi şi cuminţi, raţe sălbatice, mari şi mici, sărăcuţi, flămânzi, unii fără adăpost; o lume necăjită, obidită, dar suflete pure, cuviincioase, parte din sfinţenie.(Suflete pure)

În mod paradoxal, această lume deloc cunoscută de cei foarte mulţi, este de fapt re-compusă, re-structurată de Magul iniţiat şi adusă în lumină, prin desprinderea  acestuia de  noţiunea de cunoscut, în accepţiunea individului, ce nu iese din tiparul meschin , obişnuit.

Spre deosebire de aceştia,  prin ochiul spălat de lumina interioară şi de cea a cerului, Artur Silvestri capătă puteri  nebănuite, devine purtător de chei cu care are acces la multe secrete ale vieţii cuprinse întro clipă, ce devine eternă prin aceste consemnări scrise cu inima, pentru cei ce vor urma.

Jurnalul defineşte omul nobil, omul a cărui frumuseţe interioară prinde frumuseţea dinafară, se conjugă cu aceasta şi luminează minţile şi inimile semenilor.

Este cea mai perfectă definire a genialului Artur Silvestri, a înţeleptului, care precum patriarhii noştri, bătrânii, moşii noştri buni, vede şi preţuieşte tot ce este creat   pentru binele omului, care înţelege că orice viaţă este purtătoare de vibraţie sacră ce duce la implicarea şi integrarea în armonia şi echilibrul cosmicului şi al terestrului, în protejarea dar şi observarea frumosului oferit de această lume cunoscută, ca şi trăirea bucuriei transmise oriunde am afla-o.

Întorc ultimele pagini…. ultimele zile…

Ajunul internării în spital; tristeţe reţinută de credinţa întro intervenţie chirurgicală nu prea îngrijorătoare.

Şi totuşi în promenada prin cartier sub pretextul unor cumpărături, se simte  îngândurarea celor doi soţi ce fără vorbe  caută să se bucure de ziua caldă, de acele câteva ore liniştite petrecute împreună.

Mă  uit pe pagina de-alături. Recunosc aceleaşi figuri ce deschid Jurnalul, şi de data aceasta cu dreptul câştigat, prin dragostea adevărată, în perspectiva a orice se va întâmpla,  umăr la umăr, apropiaţi, bucurându-se unul de prezenţa celuilalt, cu un zâmbet ce încearcă să alunge umbrele unor iminente îngrijorări. Sunt stăpânii absoluţi ai unei străzi al cărui sfârşit nu se întrevede; o stradă ce va deveni  foarte curând, din păcate, o metaforă a plecării, dar nu şi a despărţirii. Toamna lungă, temperată în căldură le face un dar; o bogăţie de lumină pe care nu cred s-o mai fi cunoscut vreodată, este neobişnuită şi adaugă o frumuseţe nouă memoriei noastre care,  până la urmă, e tot ce mai poate să ne rămână. Culorile splendide, puternice şi triste, se adaugă luminii; zile de neuitat. (Zile de neuitat)

Este poate una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi o promisiune a dăinuirii ei, făcută cu conştiinţa clară a posibilităţii plecării pentru un timp, de lângă persoana iubită şi adorată, dar a cărei  prezenţă  se va metamorfoza, existând în toate culorile splendide şi în bogăţiile de lumină ce vor urma.

Încet, încet contururile se estompează lumina se va pierde întro ceaţă strălucitoare, incredibil de argintie.

E momentul în care un sfânt, Andrei pregătea din lumina strălucitoare, aureola altui sfânt, cu numele Gabriel Artur, ale căror cununi devin îngemănate ca să deschidă drumul spre altă Lumină, cea veşnică şi înveşnicitoare.(Ceţuri argintii)

Însumate aceste superbe picturi în vorbe colorate de trăiri autentice, alcătuiesc posibila imagine a perfecţiunii lumii cunoscute în frumuseţea ei, reconstituită în 50 de zile, atâtea câte mai avea de trăit Maestrul. Puţine, putem zice, foarte puţine, dar dacă urmărind demersul autorului de până acum, am înţeles că o clipă poate cuprinde tot universul, atunci o zi câte clipe are? Răspunsul este subiectiv, dar în cazul Maestrului putem zice că pot fi tot infinite, şi atunci înţelegem că în 50 de zile încap infinituri în infinituri.

Pare poate absurdă afirmaţia, sau doar un joc de cuvinte, dar Artur Silvestri a trăit şi va trăi şi pe pământ şi în cer la infinit, pentru că el însuşi s-a contopit cu acesta, înfrăţindu-se cu făpturile pure,  ajutat de Pronia Divină să ajungă acolo sus la stele, printo trecere purificatoare, prin iniţiere în descifrarea  frumuseţii lumii cunoscute, un exerciţiu, o pregustare a celei necunoscute, spirituale prin excelenţă, în care avea să adaste pentru eternitate, şi înspre eternizarea neamului geţilor milenari, din care cu mândrie spunea oricui, că se trage.

Prof. MARIA CIORNEI

________________

02 Noiembrie 2009 – Mihaela Malea Stroe: „7×7 poeme de iubire“ (A.I. Brumaru)

Autoare, în 2002, a unui impozant, erudit studiu comparatist, Darie Magheru. Trasee tragice, De la Sisif la Pygmalion (a contat, se ştie, şi ca teză pentru un Doctorat în Litere), a unui roman  existenţial, însă pe strat ideistic (Fatimata, 1995), Mihaela Malea Stroe va risca în poezie, după volumul Spre al nouălea cer (2008), aprecieri deduse, de regulă, din sfera conştiinţei teoretice. Cu ani în urmă i s-a întâmplat ceva asemănător (ştiu, pentru că eram şi eu în caz) Ninei Cassian: caracterizată invariabil şi nemilos ca producând un lirism de idei, va încerca să corecteze în timp prejudecata criticii; opune adică, în cărţile ulterioare nefericitei judecăţi, inspiraţiei cerebrale, cu alte cuvinte, sicităţii reflexiei, emoţia cu rădăcini viscerale, sfidează, provoacă din subterane raţionalul; va ezita, fireşte, între acestea, caută totuşi să le reechilibreze.

Tot astfel, am impresia, Mihaela Malea Stroe, astăzi, cu 7 x 7 poeme de iubire. Dimensiunea (dacă nu deja dominanta) intelectivă din lucrarea poetică anterioară e compensată aci, uneori, prin elementul cotidian, ludic domestic, amintind, de exemplu, de Angela Nache (Mamier), din Miraculum şi Femina (cărţile publicate în ţară): „…Te-aud atunci când scriu, când dorm, când visez,/Când prepar viitoarea amintire/A mesei de prânz – şniţele de pui, cu varză călită,/Sau la micul dejun,/Amintire de cornuri proaspete şi cafea cu lapte…” (Poem domestic). Spre  a arăta că închipuirea nu e pauperă în vecinătatea simbolurilor abstracte, a netezimilor lexicale din repertoriul lucidităţii ar fi suficientă întoarcerea la  chemarea murmurului oniric, al melancoliei sub semnul eroticii, al unui eros absorbant ce necontenit ne livrează visului, reveriei ?  În 7 x 7 poeme de iubire, Mihaela Malea Stroe ne încredinţează că întoarcerea în regiunea trăirilor fruste, încă necenzurate e cu putinţă: „Simplu,/Urmând legile neîntinate ale firii,/În acest moment al existenţei mele/Am devenit fericitul cărăuş al iubirii./Grea, cu dinadins, este iubirea aceasta/Şi apăsătoare ca o cruce, ca un păcat, ca un vis…” (Poemul statornicei iubiri). Ca vehicul erotic, poemul ne ţine, iată, perpetuu de veghe la palpitul lumii sensibile, atunci însă când din chirigiu, din transportor el devine poemul îndrăgostit, va resimţi iubirea ca povară – grea precum păcatul, precum crucea.

Spre deosebire, totuşi, de antecesoarea evocată mai sus, în procesul de recumpănire, de armonizare a polarităţilor, poezia Mihaelei Malea Stroe nu admite cu uşurinţă alerta profunzimilor; neispitită acum de concepte, nici nu se va îmbăta de imagini inenarabile şi suspecte, nu suferă deprecierile, coşmarul, delirul. Pasiunea nu scapă în pătimire, există iubirea tandră şi luminoasă, a i te devota nu înseamnă defel a dezerta din serenitate. Iubirea, chiar pătimaşă fiind, e filtrată, protejată de zgure, de  materialitatea pestilenţială. E aidoma minunii. Iubirea ca bucurie, precum în cântările scripturistice (chiar dacă uneori limbajul coboară în cotidianitate): „În clipa aceea când, purtând numele tău, iubite,/Un înger ostenit mi-a bătut la fereastră/Binevestindu-mi iubirea,/S-au emoţionat grozav anotimpurile,/S-au încurcat, s-au fâstâcit./…/Migratoarele întraripate s-au întors, să vadă minunea./Că, nu ştiu cum, în toiul iernii şi-al gerului,/În grădina din faţa casei mele/Au îndrăznit să răsară flori de vară./Iar eu…am uitat codul numeric personal,/Am uitat câţi ani am, am uitat cum mă cheamă,/Unde locuiesc oficial,/Cine şi ce mai scrie despre identitatea mea de hârtie/În documentele de la primărie…/…/Am devenit, din creştet până-n tălpi,/De la cer la pământ, după alte legi, cu alt temei,/Un fel de stâlp de bucurie,/Un fel de coloană de lumină…” (Poem ludic despre clipa cât veşnicia). Raţiunea poetizată, cum ar spune Gheorghe Grigurcu, se împacă în poezia Mihaelei Malea Stroe cu viziunile limpezi, temperate; noţionalul se topeşte leneş în undele reveriei: „Aştept, în mine însămi, şi ţes, ca arahnida./O pânză diafană/Pândind o întrebare – ispită şi capcană – /Tresar, când pânza însăşi tresare omenesc./Eu, arahnidei, Doamne, în ce mă osebesc?/Paingului i-e foame, în vreme ce mi-e dor./El ţese pentru pântec,/Eu ţes ca să nu mor…/…/Mă-nprejmuie-ntrebarea/În pânza-i diafană…/Eu când voi fi murit ?!/Când adormii, o clipă,/Sau când…/N-am mai iubit ?” (Aparent pesimistă, Penelopa).

Nu de puţine ori poezia erotică  a Mihaelei Malea Stroe se reface în curăţenia suplicaţiei, fireşte nu atât în aceea a rugăminţii în umilitate, cât în puritatea rugăciunii; o sacră fervoare, în linia  misticilor cunoscuţi, însufleţeşte versurile: „Iubitul meu,/Cuvintele tale – seminţe şoptite -/Rădăcini au prins, flori au înflorit/Rod au rânduit/Pământului nins, viscolit,/Pământului încins de arşiţe,/Vămuit de ploi, biciuit de vânt,/De cutremure încercat.//În ogorul ce-ţi sunt ţie – eu,/Rod au rodit/Cuvintele tale, iubitul meu.//În dulce-amarul miez al poemelor mele/Întârziate, în aspră ţesătură înfăşate,/Seminţele tale – cuvinte şoptite -/Murmură şi cresc. Tu singur vei şti,/Le vei recunoaşte firesc,/Aşa cum tatăl se vede, se regăseşte/Pe sine-însuşi în fiice şi fii./…/…În amurgul acesta, cu gust de lapte şi miere,/În care, poeme scriind, dau naştere poemelor tale…/Iubite, numai tu vei şti/Că pe umărul meu/Au plâns, până au aţipit istovite,/Cele şapte văluri ale luminii,/Cele şapte ispite sau taine/Din curcubeu” (Sămânţă şi rodire).

A.I.BRUMARU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s