_______________

29 Noiembrie 2010 – Mihai M. Macovei: „Actorul, otrava şi pâinea“, 2010 (Gheorghe Postelnicu)

Peste 50 de cărţi apărute cu ajutorul Asociaţiei Culturale „Renaşterea buzoiană” în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română”, dintre care aproape jumătate sunt volume de versuri, iată valoarea numerică a unei entităţi culturale vii. Din acest bilanţ pozitiv nu se pot desprinde nişte trăsături caracteristice ale grupului, deşi printre notele specifice s-ar invoca solidaritatea şi gradul de înrudire spirituală dintre membrii lui. Contestatarii ar putea susţine că mai degrabă e vorba de obişnuinţe căpătate în timp, când cenaclul „Alexandru Sahia” se desfăşura sub forma întâlnirilor periodice organizate de Casa de Cultură a Sindicatelor. Dar tot de atunci se păstrează plăcerea de a poematiza, ceea ce a dus la impunerea unui număr însemnat de talente, cum n-au făcut-o nici comunităţile grupate în jurul revistelor literare. Aspiraţia de a conecta existenţa la poezie îi conduce, de cele mai multe ori, la zile faste, când se versifică pe orice poate umple sertarul liric. Autori precum N. Pogonaru, C. Bucur, Şt. Dima, Girel Barbu, D. Istrate Ruşeţeanu pun accentul pe teme scoase din social şi politic, manifestând în acelaşi timp simpatie pentru meditaţie, improvizaţie şi joc. Bunăoară, M.M. Macovei, deşi nu e un spontan fără leac, îşi toarnă fantezia în imagini de o simplitate şi o igienă impecabile. Când vreunul din ei va teoretiza maniera grupului, va recunoaşte apartenenţa la curentul marin ca program estetic regional. Solidari printr-un punct de pornire, poeţii aceştia conving totuşi nu prin ce au în comun, ci mai ales prin afirmarea unor note care îi individualizează.

La şapte ani după a treia carte a lui Mihai M. Macovei, vine a patra („Actorul, otrava şi pâinea”, 2010), un exemplu de continuitate a sinelui cu lirismul, de atracţie pentru decor, actor, otravă, pâine, ca metafore ale unui drum paralel, cu viraje periculoase negociate în oglindă. La acestea se adaugă deprinderi ermetizante prin care concretul este transferat în abstract şi simplul în complicat. Plasarea pe orbita lirică a acestui volum are un generic destul de bogat, din care nu lipsesc D.I.Dincă, Ana Marinescu-Tănase, Irina G. Mirică, Mihaela Roxana Boboc, Paul Iulius Negoiţă. Capsula astronautică are la bord un artist, poezia lui – pâinea cea de toate zilele şi elixirul călătoriei în timp – memoria părinţilor Mihai şi Agripina din Subarău (Botoşani), localitate aflată „la doi paşi de Enescu şi patru de Eminescu”.

Autorul fixează lumea sub norul automatismelor şi al reprezentaţiei regizate cu delicată ceremonie, aşa încât cele mai multe poezii au propensiune de baladă înrudită cu scenariul sincron al lui Ion Stanciu, cel care, electrocutând imaginea, realizează poeme eminamente coerente şi centripete („Constelaţia miresmei”, 2008).

În versurile lui Mihai M. Macovei, interpretul şi spectacolul ajung să convieţuiască fără să-şi aducă reproşuri, dar câtă vreme va trăi această coabitare, ţinând seama de dimensiunile scenei?

GHEORGHE POSTELNICU

_______________

26 Noiembrie 2010 – Emil Chiriţă: „Rigori şi zboruri“, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental, (Ion Pachia Tatomirescu)

Când filosoful şi „baronul“ Mihai Dragomir de Ghiroda mi-a prezentat satu-i natal, Giurgeni-Ialomiţa, prin iulie 1986, şi pe d-l Emil Chiriţă (n. 21 decembrie 1941), directorul Şcolii Generale şi al Căminului Cultural din localitate, nu mi-a spus că am în faţă şi un poet autentic al Câmpiei Dunării de Jos, aşa cum mi se înfăţişează peste mai bine de două decenii, în toamna lui 2009, prin volumul Rigori şi zboruri*, volum însoţit de prefaţa Un act important de restituţie literară, semnată de Valeriu Gorunescu, din care ne îngădu-im a-i „extrage“ aici „grăitorul“ portret: «Poetul Emil Chiriţă este una dintre acele personalităţi cu care Dumnezeu […] a fost generos, înzestrându-l din belşug cu o inteligenţă scăpărătoare, o intuiţie fericită a valorilor, talent literar şi un ascuţit spirit organizatoric. […] Animator în mai multe domenii de activitate, promotor al noului şi al performanţei şi în sectoare de unde i s-a părut că nu poate lipsi, n-a uitat nici o clipă că are în inimă naiul lui Pan şi harfa lui Orfeu. A scris mereu, de-a lungul unor ani ce nu i-au adus gloria imediată, dar i-au oferit răgazul elaborării în linişte a unei opere bine structurată, de limpezime şi de profunzime estetică evidente.»; prefaţatorul ne mai spune că volumul de versuri Rigori şi zboruri de Emil Chiriţă este „dens“, „minuţios construit“ şi are «o transparenţă axiologică de cris-tal» (p. 9 sq.).

„Rigorile“ chiriţiene – care impun structural şi ciclurile poe-matice ale volumului în discuţie – sunt: I. Sonete (numerotate de la I la LXI), II. Rondeluri (1 – 18), III. Glose (1 – 5), IV. Pantume (1 – 6), cicluri cărora li se alătură şi al V-lea, Varia (cuprinzând 29 de poezii: elegii, catrene, satire, blesteme, cântece, rime, un acrostih etc.). „Zborurile“ lui Emil Chiriţă sunt neoparnasiene. Eroul său liric se angajează în traversarea geografiei parnasiene planetare, înaintând pe direcţia Giurgeni – Maramureş – Scandinavicul Nord, intră în „acvariul-continent“ al poeziei, fiind atent la renascentiste (ca Bea-trice), ori la shakespeare-ene «dame brune, ochi prelungi şi ochi ro-tunzi», le iubeşte «pe toate» şi le cântă «frumuseţea trecătoare ca un gând» (p. 14), fără a pierde din vedere pe cele din spaţiul ebraic (de la Eva şi de la Dalila lui Samson încoace), mărturisindu-ne că «sunt zile câteodată când simt(e) curgând prin vine / nu sânge, ci otrava iubirii din trecut» (XIX, p. 31), ori glosând, în ultimă instanţă a sonetului, despre o impresionantă expansiune a cancerului şi a putregaiului: «Purtăm în noi un cancer fiecare / ce îl mascăm sub diferite nume, / crezând – în van – că nu se ştie-n lume, / că solitari suntem ca stân-ca-n mare. // Cu nume sobru, vesel ori banal, / Ură de-i zice, Dor sau Mângâiere, / totuna e, în fond, tot o durere / şi tot spre lut ne tragem în final. // De e un iad, acesta-i pe pământ / şi-l facem singuri, după cum şi raiul / terestru e, nimic nu are sfânt. // Tot creşte-n noi întruna putregaiul, / fără să vrem ne naştem şi mormânt / purtăm în noi de lung sau scurt ni-e traiul. » (XI, p. 23).

De prin aprilie 2009, sonetele lui Emil Chiriţă (între care şi al XLIX-lea) – ca la Octavian Goga, ori ca la Vasile Voiculescu – devin bine temperată rugă mesianică: «Te-au răstignit pe crucea a păgână, / pe care ai sfinţit prin moartea Ta, / cu suliţa în coastă până-n splină / Te-a-mpuns sutaşu-n necredinţa sa. // Oţet cu fiere de băut Ţi-au dat / şi-n cuie trupul sfânt Ţi l-au bătut; / doar pentru noi, Tu, Doamne,-ai îndurat / ocări cu mii şi lovituri de cnut. // Doar pentru noi, căzuţii în păcat, / ai înviat, Te-ai ridicat din morţi, / cu viaţa peste moarte ai călcat. // Cum aş putea la ale tale porţi / să bat şi eu umil, neînsemnat ? / Arată-mi, Doamne, calea, ştiu că poţi.».

În rondeluri, în glose şi în pantunuri, se văd eforturi de a ieşi din sfera poematic-gravitaţională eminesciană, sau macedonskiană, ori de originalizare a unghiurilor de „fugă lirică“. Iar textele din ulti-mul ciclu, Varia, nu sar prea departe de „firida“ albumului familial. (* Emil Chiriţă, Rigori şi zboruri, poeme, Bucureşti, Editura Amurg Sentimental, 2009).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_______________

25 Noiembrie 2010 – Nicolae Băciuţ: „Arheologia clipei“, Ed. Nico, Tg. Mureş (Cezarina Adamescu)

Cine-şi mai aminteşte de visurile şi dezideratele la care a îndrăznit la un moment dat, ori de ipostazele în care şi-a făurit planuri temerare, asuprit de trecerea timpului, mai cu seamă atunci când se apropie de o vârstă rotundă? Clipele acelea ar rămâne pierdute pentru totdeauna, pentru că memoria emoţiilor e scurtă. Planurile şi visurile se împlinesc şi ele devin praguri şi trepte spre altele aidoma, fără să mai fie amintite clipele de graţie (cu adevărat inspirate) care le-au generat.

Nicolae Băciuţ, hotărât de a învinge această inerţie, a dorit să imortalizeze clipa dintre ani pentru ca acele stări inefabile să rămână. Şi a reuşit. De la visurile încropite (când, decât în clipa dintre ani, moment de bilanţ provizoriu?) el a găsit motivaţia ideală pentru susţinerea unui jurnal, cu tot ce implică el pentru că a dorit ca toate acestea să rămână.

Desigur, condiţia sine-qua-non pentru o astfel de scriere este sinceritatea. Dar câţi cititori mai sunt interesaţi de jurnale? Desigur, biografii, cercetătorii, hagiografii, memorialiştii, istoricii literari pot scormoni în documente pentru a descoperi detalii semnificative din biografia unui scriitor şi măcar pentru istoria literară ar trebui să existe astfel de scrieri. Dar sunt şi persoanele care doresc să ştie cât mai multe amănunte din viaţa unui creator de personaje, ori de stări lirice, nu dintr-o curiozitate deplasată, ci doar ca să-i poată pătrunde şi înţelege mai bine opera unui scriitor preferat. Personal, mă număr printre cei din această categorie. M-a interesat întotdeauna să pătrund în laboratorul intim de creaţie al vreunui autor, să aflu cât mai multe despre el, indiferent că era scriitor român sau străin, că a trăit în alt secol sau e contemporan cu mine.

Jurnalul de faţă are un merit deosebit: el stabileşte conexiuni  spirituale între scriitori şi ajută cititorul să întrepătrundă ceva din atmosfera creaţiei, ceea ce mi se pare remarcabil.

Sigur că am depăşit stadiul când idilizam aceste amănunte şi-i construiam eu poetului preferat, o biografie pe măsura operei. Un exemplu concludent a fost cu scriitorul Gheorghe Tomozei căruia nu reuşeam să-i aflu oraşul de baştină. Şi-mi închipuiam cu mare putere de penetrare a gândului, că el ar putea locui chiar în oraşul meu şi l-aş putea întâlni chiar la colţul străzii. Aveam nevoie de astfel de coordonate fizice, nu-mi explic de ce, mă interesau foarte mult datele din tabelele cronologice şi citeam o carte cu tot cu prefaţă, postfaţă, referinţe critice, până la căsuţa redacţională, de unde voiam să aflu chiar, care a fost tipografia care i-a editat volumul. Mai târziu, când am priceput cum stau lucrurile cu editarea unei cărţi, am aflat şi că biografiile pot fi trucate, aranjate, cosmetizate. Aşa că tot jurnalele îmi rămâneau. Şi literatura aceasta memorialistică, intimistă, care ţine mai mult de stare decât de acţiune, a dobândit proporţii uriaşe în biblioteca mea personală, cu preponderenţă faţă de operele în sine ale autorilor.

Mi-am îngăduit astfel, un cerc destul de larg de „prieteni literari” pe care-i cultivam cu sfinţenie şi eram la curent cu tot ce publică ei. Astăzi nu mai fac acest lucru, din motive lesne de înţeles. Şi spun acest lucru cu nostalgia lucrului pierdut, pe care mă străduiesc să-l recuperez ca pe ceva imperios necesar din tinereţe. Ca, de pildă, nişte poze de pe vremea adolescenţei. Măcar să-mi revăd chipul, dacă tot nu mă mai pot recunoaşte în cel de astăzi.

Eram dăunăzi, într-una din acele staţiuni balneo-climaterice, acaparată peste noapte (sau pe cale de a fi!) de ingenioşii întreprinzători care impuneau taxe suplimentare turiştilor, pentru orice, chiar şi pentru butonatul telecomenzii la TV (şi privitul costă!) – silită să-mi drămuiesc timpul, nu după tipicul înveşnicit acasă între citit şi scris, ci între programarea la cabinetul de tratament şi orele de masă, deprimată foarte, fiindcă-mi descoperisem noi vulnerabilităţi  şi neajunsuri cu care încă nu mă obişnuisem. Mă plictiseam îngrozitor, căci nu aveam nici măcar repere temporale – nici măcar postul meu radiofonic preferat – Radio România Cultural, care să-mi spună  ce mai e nou prin lume, în afară de politică, reclame şi sport, când am primit în dar cartea mai sus citată, un impresionant tom de fix 500 de pagini, foarte elegant, care-mi promitea şi mă ademenea spre o lume parţial cunoscută. Aşa că m-am liniştit şi m-am aşternut pe citit. Apropo de un alt tom al distinsului cărturar Nicolae Băciuţ, „Maşina de citit”, terminat de curând.

Am adulmecat „Arheologia clipei”, am strâns-o la piept, i-am sorbit mirosul, ritual cunoscut când ţin în mână o carte.

În mod surprinzător, cartea începea cu câteva repere…zodiacale, un nod de plecare care să-i demonstreze autorului că poate învinge destinul hărăzit de astre.

A întreprinde  „arheologia clipei” hm! mi se părea o manifestare destul de curioasă. Radiografii, radiologii parcă  mai văzusem, dar o arheologie a ei, nu. Şi am început să fac la rândul meu săpături.

Speram să descopăr, ce? Un alt personaj carismatic, Nicolae Băciuţ? Să-l redescopăr pe cel pe care tocmai îl descoperisem din scrierile sale?

Da…de aici am început demersul pătrunderii mele iniţiatice prin lumea lui, să-mi fac şi eu locuşor şi să privesc cum se nasc cărţile unui mare gazetar, scriitor, poet de la care învăţasem atâtea lucruri când i-am parcurs „Istoria literaturii române contemporane în interviuri” – carte fundamentală pe care ar trebui s-o citească toţi aspiranţii la gloria literară.

Din clipa când am deschis cartea, mărturisesc fără exagerare, totul a devenit pentru mine suportabil. Şi chiar mi-am impus să devin puţin mai îngăduitoare cu ce se întâmpla în jurul meu, la fiecare pas, ceea ce cu puţin timp înainte, mă cam scotea din sărite.

De fapt, am constatat că acesta este un „pseudo-jurnal”, un pretext fericit pentru o radiografiere a plajei culturale mureşene, nu numai pe un timp limitat, dar cu alonjă subtilă, prin interferenţele sale, într-o perioadă destul de generoasă  care s-ar putea prelungi până în ziua de azi. Şi, după principiul vaselor comunicante, cu cât torni lichid într-un recipient cu o comunicare în altul, cu atât se va umple şi celălalt, cu aceeaşi materie lichidă. Cu alte cuvinte, îndestulând mintea şi inima cu spiritul creativ, acesta se va împrăştia şi se va revărsa în alte şi alte inimi şi suflete. E ceva extraordinar această comuniune.

Jurnalul începe, firesc, în prima zi a anului 2006, cu o motivaţie temeinică a acestui demers spiritual. E un fel de expunere pe motive, de planuri şi intenţii literare pentru anul luat ca reper biografic. Nu lipsesc nici  mărturisirile sincere legate de profesiune şi viaţa personală. Nici norii groşi, de plastic care se întind „pe cerul său semicentenar”. În acel  moment crucial al existenţei sale când s-a hotărât să consemneze principalele repere, autorul nu se fereşte să facă unele declaraţii directe despre situaţia actuală a culturii româneşti. Toate au o importanţă deosebită fiindcă reflectă fidel realitatea şi condiţia intelectualului român.

“Câtă linişte pot să-ţi aducă toate aceste circumstanţe? Perspective! Aceasta, după ce, un fost ministru, Mona Muscă, lăudat de toată lumea (paradoxul vremurilor!), nu doar că n-a făcut nimic bun pentru cultură, dar a făcut şi răul de a tăia bugetele pentru proiectele culturale ale direcţiilor pentru… cultură, în contradicţie totală cu statutul de funcţionare al acestor instituţii, de-a dreptul mazilite de interese din afara culturii”.

Nu e mai puţin adevărat că semicentenarul în viaţa unui om este un prag foarte greu de trecut şi la el te raportezi pentru că desparte o epocă din viaţa ta, cea mai lungă, mai rodnică şi mai frumoasă, îndeobşte… Ceea ce mai rămâne din cea de a doua jumătate reprezintă rodul acumulărilor din acest timp fericit spre care-ţi îndrepţi gândurile, amintirea, ca să vezi ce-ai realizat şi ce ţi-a mai rămas de făcut (de obicei, mult mai multe decât ai întreprins, lucruri pe care nu le vei putea săvârşi în totalitate şi în aceleaşi bune condiţii, din motive lesne de înţeles).

În plus, o dată cu înmulţirea cercurilor pe trunchiul vieţii tale, în mod paradoxal, scad speranţele, visurile, elanurile, aripile devin prea scurte pentru zborul spre stâncile orizontului.

Incursiunea pe pajiştea, nu întotdeauna „verde-crud” – a literaturii române cunoaşte staţiuni în dreptul unor nume sonore, cum sunt:  Nichita Stănescu, Mircea Eliade,  Fănuş Neagu, Romulus Guga, Horia Roman Patapievici, Gusti Buzura, dar şi a foarte tinerelor speranţe: Ilinca Gherman (o promisiune în proza mureşeană), Darie Ducan, Sorina Bloj, Irisz Menyei Chiorean, Gina Mariş, dovadă că valoarea autentică nu cunoaşte vârstă…

Stări şi evenimente…Simple notaţii, fulguraţii de gând, ori descrieri ample ale fenomenelor literare şi culturale. Întâmplări. Pretexte pentru unele texte, ca să parafrazez emisiunea cullturală „Texte şi pretexte” – realizată de Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu. Şi, peste toate, mici incidente care pentru un scriitor pot deveni adevărate catastrofe: Ce poate simţi poetul când un text sec îl avertizează: „Calculatorul dv. este infestat”? E ca şi când i-ar infesta poezia cineva cu viruşi veniţi din altă lume, insensibili şi duşmănoşi, pregătiţi doar să facă una cu neantul cuvintele.

Ce simte poetul când, slujbaş fiind la Carul Mare al culturii, constată că viruşi puşi în slujba nu-ştiu-cărui Nichipercea politic îi intră în viaţă, în suflet, cu cizmele pline de noroi, maculând totul cu băloşenia sa de mercenar al clipei?”

Consemnate, nu cu strângere de inimă, dar cu sinceritate şi acurateţe. De fapt, fărâme de suflet, vitralii de gând şi cuvânt, păsări zburătăcite-n privire…

O râvnă deosebită pentru consemnarea fenomenului cultural în “Cuvântul liber”, un act generos dedicat oamenilor.

Jurnalul este presărat cu multe scrieri pamfletistice, un gen de foiletoane, rupte din real, în care  sarcasmul, ironia, umorul ori mai bine zis, hazul de necaz, sunt nelipsite, de fapt, constituie sarea şi piperul consemnărilor. Autorul semnalează fenomene care au proliferat, în detrimentul uzurii de până atunci. Unul dintre ele este dispariţia genului epistolar şi a obiceiului de a scrie, în favoarea SMS-urilor convenţionale care au invadat viaţa omului.

“Industrie şi modă totodată, SEMESEURILE au intrat agresiv în relaţiile noastre, impunându-se fără cruţare, acceptate, până la urmă, şi de conservatori ca… mine. Exclud „SEMESEURILE” de forţă majoră, de necesitate, şi mă opresc la „SEMESEURILE” de ocazie, „semeseurile de sărbători”. Ar fi interesantă o „antologie” a semeseurilor de acest fel. Şi pentru sociologi şi pentru psihanalişti şi pentru filologi. Pentru că ele nu mai sunt accidente în viaţa noastră, tind, sunt deja un fenomen. Pe care nu-l putem neglija. Pentru că suntem în faţa unei adevărate manelizări a comunicării, a unei perversiuni (?!) comunicaţionale.”

Nicolae Băciuţ desprinde tipologii, stereotipii, limbaje clişeistice, luate direct de la sursă şi nu numai din anecdotica zilei.

Gândirea aforistică şi didactico-pilduitoare a autorului îi înlesneşte comunicarea şi dă farmec scriiturii.

“E foarte greu să reîncepi un an, ca şi cum în spatele lui s-a îngropat totul. E ca şi cum ai porni motorul şi l-ai lăsa să funcţioneze la ralanti, fiindcă tu încă nu te poţi decide încotro s-o iei. Iar eu chiar nu ştiu încotro s-o apuc. Sunt într-o derută amplificată şi de probleme profesionale şi de natură sentimentală. Sunt în căutarea unei „viziuni a sentimentelor”, cum ar spune Nichita Stănescu, una în care să încap cu toţi anii mei de până acum, dar şi sfidându-i.”

Paralel cu preocuparea pentru propria-i operă, Nicolae Băciuţ, în virtutea faptului că este editor, îşi manifestă bucuria şi entuziasmul de a descoperi noi talente şi de a le edita scrierile.

Nu lipsesc nici consideraţiile politice şi conjuncturale la care este silit să asiste autorul, dar pe care, cu bun simţ şi discernământ, ştie să le stăvilească avântul. Cu extremă luciditate autorul aşează cumpăna dreaptă între oameni şi situaţii fără a-şi prejudicia principiile proprii. Cu toate acestea, autorul nu poate să nu semnaleze  anomaliile care se produc zi de zi în viaţa publică, în chip deosebit în cea politică, economică şi culturală. Nicolae Băciuţ amendează “comportamentul exclusivist, dictatorial, politicianist, în dispreţ faţă de valoare şi moralitate” şi trage în felul acesta un semnal de alarmă, într-o atitudine eroică, în sintonie cu normele sale de comportament şi cu valoarea morală a personalităţii sale:

“Îi voi sfida pe cei care sfidează cultura şi-mi voi asuma un program cu multe acţiuni, chiar fără a avea asigurată finanţare bugetară. La indiferenţa lor nu le pot răspunde decât cu entuziasmul şi cu sacrificiul meu.”

Nicolae Băciuţ îşi împărtăşeşte propriile exprienţe din vremea când lucra la Televiziunea Română ca şi din munca de editor de carte. Totodată afirmă:

“Scrisul rămâne, până la urmă, o meserie. Chiar dacă profesiunii de scriitor i-au trebuit aproape cinci decenii ca să fie înscrisă în nomenclatorul de funcţii din România, în care figura doar meseria de „scriitor de vagoane”.

O notă remarcabilă este şi aceea că autorul inserează şi poeme şi texte indite în lucrare ca şi stările legate de crearea lor:

“În sfârşit, primul poem pe acest an. Aş vrea să spun că e un poem reuşit, dar aştept să mă îndepărtez puţin în timp de el, să-l las să dospească, să-l privesc, atât cât e posibil, cu detaşare. Pentru că, la cald, fiecare poem nou îţi pare cel mai bun, oricum, foarte bun. Altfel, cred că nici n-ar fi posibil să fie scris. E o stare de exaltare, o stare de bucurie pe care aş vrea să cred că o simte şi o femeie atunci când naşte. Te simţi puţin Dumnezeu.

LIMBĂ MOARTĂ (Colind târziu): Se prinde carnea pe cuvinte/ ca pe oasele tale subţiri,/ dac-aş fi şi eu un cuvânt,/ prin carnea mea ai putea să respiri.// Dac-aş fi măcar o vocală,/ ecoul ei, niciodată pierdut,/ ar rămâne cuvântul o yală,/ silabă fără-nceput.// Dac-aş fi măcar o consoană,/ poate c-ai fi tu un zid,/ poate c-ai fi tu o Ană/ în care aş vrea să mă-nchid.// Dar dacă voi fi doar aer fierbinte/ pe buzele tale-aburind,/ rosteşte-mă fără cuvinte,/ să-i fiu iernii tale colind”.

Nicolae Băciuţ rememorează şi colaborarea cu Mesagerul de Bistriţa, prilej cu care i-a cunoscut pe scriitorii: Domniţa Petri, Virgil Raţiu, Luca Onul, George Roş, Rodica Barna, Alexandru Cristian Miloş, Liana Onişor, Nicolae Borşa, Cleopatra Lorinţiu etc., în limitele provinciei noastre ne-am permis să visăm că şi noi putem găsi cheile poeziei”.

Iar în pofida aspectelor deplorabile legate de cult şi cultură, Nicolae Băciuţ îşi găseşte resurse spirituale pentru a ne oferi “Modele şi repere…centenare” – sporindu-ne bagajul de cunoştinţe cu informaţii despre Grigore C. Moisil (1906-1973) –la o sută de ani de la naşterea sa.

„…Grigore Moisil rămâne reper şi model de om de ştiinţă. Chiar dacă matematica nu e nici o disciplină spectaculoasă, nici atractivă pentru cei mai mulţi. Nimic nou sub soare, chiar Grigore Moisil constata cu amărăciune şi umor că, la un moment dat, în perioada interbelică, (1912 – 1927), “mamele românce, deşi erau toate patrioate, n-au mai dat naştere la matematicieni”. Chiar dacă, constată tot el, mai apoi lucrurile s-au schimbat, apărând câteva nume noi de matematicieni. Între aceştia însă, Grigore Moisil a rămas mereu model şi intelectual şi moral şi reper, ca şi acum, de altfel, pentru generaţiile actuale de matematicieni, dar şi pentru… umanişti.( Să reamintim doar contribuţia sa în domeniul lingvisticii matematice, al traducerilor automate prin calculator, al modelelor logice ale limbii…) Dar Grigore Moisil a făcut totodată din bibliotecă un imperativ al formării intelectuale, inclusiv a matematicienilor, dar a ţinut mereu uşile deschise între alte domenii şi matematică: “El spune că lumea modernă este o lume a matematicii şi, dacă vrem să facem ceva în viaţă (de la poezie la economie), trebuie să învăţăm matematicile. Daca nu, adio, ratăm voioşi sau taciturni”. (Eugen Simion) (…) De numele lui se leagă introducerea şi folosirea primelor maşini de calcul electronic în România, dar şi formarea celor dintâi informaticieni români, realizarea primelor calculatoare româneşti”.

“Migdaele amare” presărate de-a lungul jurnalului sunt proba premptorie că scriitorul nu este o conştiinţă laxă, călduţă, fără nici un fel de convingeri, ci că în orice situaţii poate cugeta liber şi milita activ pentru idealurile în slujba cărora şi-a pus activitatea, opera şi însăşi viaţa.

Anul de referinţă 2006 s-a dovedit, încă de la început, plin de surprize de tot felul şi e bine că autorul a hotărât să consemneze principalele evenimente culturale şi personale, care pot dobândi pe parcurs o importanţă covârşitoare.

Cu toate acestea, nu întâmplător, autorul este părtaş ori protagonist al unor întâmplări fericite care constituie împliniri legate de profesiunea de jurnalist, reporter şi scriitor:

“Într-o zi fără relief, chiar dacă urmează să-mi lansez o carte, Muntele Athos – Meteora. Via Bizanţ, la Târnăveni, alături de Sub norii de plastic, cartea lui Lazăr Lădariu, şi Neliniştea ciutei, semnată de Sorina Bloj, apare ca un orizont la răsărit solicitarea unei eleve de la Liceul Pedagogic de a-i pune la dispoziţie informaţii, deoarece are de susţinut un referat despre cărţile şi biografia mea literară la clasă, la ora de limba română. Mi se pare un lucru interesant, măgulitor totodată, să te ştii „obiect” de studiu la şcoală. Aş fi curios să asist la susţinerea acestui referat şi la discuţiile ce ar putea avea loc, deşi m-aş simţi destul de incomod într-o astfel de ipostază. E ca şi cum ai asista la o lecţie dincolo de moarte. Căci, în copilăria mea nu-mi puteam imagina că pot exista şi scriitori în viaţă, mai ales că toţi scriitorii din manuale erau „morţi”.

*

Mi-a apărut şi Anotimpul din colivie, după nişte chinuri ale facerii, cauzate de uitarea tragerii în folie a coperţilor, urmată de retipărirea coperţilor şi de ratarea iremediabilă a înfolierii. Dar, oricum, e „cartea cărţilor” mele, este ceea ce am reuşit să dau eu până acum poeziei. Dacă va fi să rămână ceva din poezia mea, această carte va depune mărturie pentru toate visele mele… poetice de până acum, deşi am destule alte texte în ciornă, împrăştiate prin dosarele, sertarele mele.

Îmi place cum arată cartea, chiar dacă nu e chiar ceea ce aş fi vrut eu să fie. Are un subtitlul „scandalos”: „poeme nealese”, ca o sfidare la adresa antologiilor de „poeme alese”. Eu n-am putut să aleg decât totul, mi-e greu să renunţ la vreun text. Sunt toate ale mele şi ele mi-au adus şi bucurii şi deznădejdi, aşa cum sunt, ca nişte „creaţii” vii ale mele, nu de fiecare dată reuşite, dar de fiecare dată cu credinţă în izbăvirea prin scris.”

Textul “Cum l-am cunoscut pe Eminescu” – îi  prilejuieşte autorului o evocare tulburătoare despre întâlnirea cu Nichita, care l-a primit în casa din Piaţa Amzei păzită straşnic de “copacul Gică”.

“Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenenţă la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropape silenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o maşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când, se oprea şi, ca şi cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii, spunea: „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”.  Şi versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”

Totul se derula ca într-un spectacol.

Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ».

Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Şi de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi, noi suntem respirarea lui”.

În 14 ianuarie, “apele teritoriale” se limpezesc din punct de vedere profesional iar pe plan literar, autorul are alte satisfacţii morale:

“În două seri la rând, la Târnăveni şi Reghin, sălile Casei de Cultură, respectiv ale Bibliotecii, au fost pline de iubitori ai cărţii, veniţi la întâlnirea cu trei autori şi cu trei noi apariţii editoriale.

La Reghin, cartea mea a fost prezentată de Valentin Marica, cu aceeaşi eleganţă şi forţă persuasivă cu care ne-a obişnuit. Am privit în sală în ochii celor care ascultau, ca în amvon „predica” lui Valentin Marica despre Înmulţirea binelui. Iar cititul poate înmulţi binele”.

Autorul face o pledoarie pentru profesiunea de bibliotecar şi pentru cei care slujesc Cuvântului în aşa-zisa “Biserică a scrisului”:

“A fi bibliotecar este, înainte de toate, o profesiune încărcată de nobleţea misiunii pe care acesta o are, într-o complementaritate cu cea a dascălului. E aici o frumoasă complicitate a două profesiuni aparent diferite. Nu doar metaforic însă, şi dascălul şi bibliotecarul îţi pun în mână cartea. (…)

Nu vreau să fac un portret ideal al bibliotecarului, chiar dacă cred că un bibliotecar trebuie să fie un idealist, unul neatins de tentaţii ale câştigurilor rapide şi mari, ci care se mulţumeşte cu puţin, dar încearcă să dea foarte mult.”

Autorul îşi manifestă îngrijorarea faţă de soarta bibliotecii clasice în contrapunere cu biblioteca virtuală, din ce în ce mai penetrantă în viaţa omului:

“Uneori privim cu teamă spre ceea ce ar putea să devină bibliotecarul în timp, când biblioteca tradiţională va fi înlocuită de cea virtuală, când, inevitabil, s-ar putea să dispară parteneriatul pe care-l invocam mai înainte. Sigur, s-ar putea să nu fie foarte aproape acest viitor, dar el vine, îl simţim cu toţii, mai ales cei care simţim pulsul interesului pe care noile generaţii îl au faţă de carte, cartea aceea care ne-a însoţit vieţile noastre, căreia i-am simţit căldura şi care este, din nefericire, pentru mulţi, povară, obligaţie, corvoadă chiar.

Până atunci însă, rămânem cei care am fost, cu ataşamentul nostru faţă de carte, dar şi cu obligaţia morală, şi ca bibliotecari şi ca scriitori, de a-i contamina pe cât mai mulţi cu frumoasa „zăbavă a cetitului”.

Boemia literară invocată cu nostalgie de Nicolae Băciuţ, cu exemplificare în cafeneaua literară din Târgu-Mureş, constituie pretextul pentru scriitori de a se întâlni şi petrece împreună câteva zeci de minute în acelaşi spirit boem, generos şi deschis în care se petreceau marile întâlniri de la Capşa, Boema, Grădina Otetelşeanu şi altele care au intrat în istoria literaturii române, prin numele mari care le-au frecventat. În acest spirit, autorul spune :

O cafenea literară la Târgu-Mureş sună a provocare, sună a nostalgie. Eu însumi am nostalgia cafenelelor literare târgumureşene din anii optzeci, când am venit la Târgu-Mureş, cafenele în care s-a făcut multă istorie literară locală şi nu numai, din care câte ceva se regăseşte şi în textele unor scriitori mureşeni. Locul preferat de întâlnire a scriitorilor mureşeni era Cofetăria Grand, unde tratamentul era într-un fel privilegiat, dacă avem în vedere că “vodca interzisă” până la ora 10,00 ne era servită în ceşti de cafea, pentru deruta celorlalţi clienţi şi a eventualilor ochi vigilenţi la ce gândeşte scriitorul român.

Nu trăiau cafenelele de pe seama scriitorilor şi artiştilor, dar ei erau pata de culoare care dădea altă identitate unor localuri altfel comune.

Cum cei mai mulţi scriitori mureşeni trecuseră prin facultăţi clujene, noi veneam cu aroma unor cafenele celebre vieţii literare şi studenţeşti clujene, “Croco” dar, mai ales “Arizona”. Cât de importante au fost aceste cafenele ne-o dovedeşte şi Romulus Guga, care şi-a intitulat una dintre cărţile sale “Adio Arizona”!”

(…) Ca  şi în marile cafenele clujene şi bucureştene, şi la Târgu-Mureş scriitorii, artişti stăteau ceasuri lungi la taifas, «puneau şi ei ţara la cale». La o cafea, la Grand, erau cele mai aprinse discuţii despre viaţa literară şi artistică, dar rareori erau ocolite subiectele politice. Cele mai savuroase bancuri politice care-l aveau ca erou pe “împuşcatul” se spuneau în cafenea, unde ne făceam iluzia că nu ne aude nimeni şi nu sunt turnători printre noi.

După 1990, viaţa cafenelelor tradiţionale a dispărut treptat pentru scriitorii şi artiştii mureşeni, cei mai mulţi fiind prinşi în lupta pentru adaptare şi supravieţuire artistică şi literară. Iar Cafeneaua “Grand” a devenit o amintire (un mod academic de a numi o ruină).”

Nicolae Băciuţ subliniază în Jurnal şi unele aspecte legate de statutul scriitorului român şi de conducerea Uniunii Scriitorilor din România:

„Scriam anul trecut, în vară, după alegerile de la Uniunea Scriitorilor, că Nicolae Manolescu, noul preşedinte, nu va face nimic pentru scriitori. El n-a făcut decât să-şi satisfacă orgoliul rănit la alegerile anterioare, când a fost îngenuncheat de Eugen Uricariu. De curând, a fost numit director la UNESCO pentru România, şi va pleca în aprilie la Paris. A declarat însă că nu renunţă nici la direcţia României literare şi nici la conducerea Uniunii Scriitorilor. E interesant cum va reuşi el să conducă două instituţii importante de la Paris, dar, mă rog, e treaba lui. Mai bine ar scrie o Istorie a literaturii române, ca să poată să încheie un destin de critic şi istoric literar cu o operă fundamentală.

Despre el, se spune că Mircea Ciobanu l-ar fi etichetat drept „Ceauşescu al criticii literare”.

Nicolae Băciuţ nu neglijează nici problema satului sfâşiat între agricultură şi cultură. Cultura rurală a rămas un deziderat de care nu se mai interesează nici măcar cei înditruiţi.

„Ce se mai întâmplă în cele mai multe sate din perspectivă culturală se derulează pe spaţii înguste şi tot mai lipsite de vigoare. Instituţiile tradiţionale cu responsabilităţi în viaţa culturală din mediul rural au dispărut sau au o existenţă anemică. Bibliotecile, acolo unde mai există, primesc atât de puţini bani pentru achiziţiile de carte încât nici nevoile curente ale celor care mai citesc, în primul rând elevi, nu pot fi satisfăcute. Spaţiile multor biblioteci sunt precare, fondul de carte e insuficient şi uzat fizic. Nu multe biblioteci au bibliotecari plătiţi, aceştia au „înlocuitori cu năut” dintre profesorii de română. Bibliotecile, în astfel de condiţii, nu pot deveni atractive pentru noile generaţii de cititori, pentru care lectura e încă vitală, măcar din perspectiva obligaţiilor şcolare.

Cât priveşte soarta unor personalităţi ale vieţii culturale şi artistice care au ajuns să trăiască în condiţii precare, după ce şi-au pus întreaga măsură a talentului şi a vieţii lor în slujba culturii româneşti, autorul spune:

„Unii dintre ei au ajuns pe la cantine ale săracilor, ducându-şi traiul de la o zi la alta. Fără nici un orizont. Scriitori, actori, artişti plastici, solişti vocali şi instrumentişti, după ce au „ieşit din scenă” au început să înveţe arta supravieţuirii, cu pensii mizerabile.

La o pensie mică, o indemnizaţie de 50% din cuantumul acesteia nu înseamnă mult, dar mai poate îndulci ceaiul bătrâneţii cât de cât. Condiţia este ca pensionarii culturii şi artei să aibă calitatea de membru al unor uniuni de creaţie „legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică”. Această lege nu trebuie privită ca o … pomană, o milă publică, ci ca o recunoaştere a contribuţiei pe care nişte oameni cu calităţi deosebite au adus-o la definirea noastră ca naţiune, sub aspect cultural şi artistic.”

O discuţie cu omul de cultură Valentin Marica, legată de apariţia volumului de versuri, se transformă în interviu care este redat în întregime în acest volum, cu titlul: „Poetul Valentin Marica la „Schitul Numelui”.

“Cartea aceasta este o iluminare. De multe ori, omul umblă prin lume cu capul în pământ, şi vine o clipă în care vrea să aibă alături şi în el lumina. Vine clipa iluminării. O carte de poezie poate să însemne pentru mine această clipă de iluminare. Ea se numeşte Schitul numelui. Mă văd pe mine, mă privesc, este ca un autoportret, nu „portret după autoportret” Nicolae Băciuţ, cum atât de frumos sună un nume al unui volum din creaţia ta. Este un fel de autoportret cartea acesta, este şi un strigăt, este şi o judecată, este o reflecţie. Este strigăt în măsura în care sufletul ne este foarte încărcat şi vrem să ne scuturăm povara, vrem să strigăm în numele binelui. Orice carte înmulţeşte binele omului, binele spiritual, binele poetului. Dorim din când în când altceva, ceva pur, nesofisticat, cum spunea Emil Cioran.”

Un frumos medalion îi face Nicolae Băciuţ Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Albei Iuliei, prilejuit de ziua sa de naştere.

Un vernisaj de pictură semnat Călin Pop este pretextul unui expozeu despre pictura cubistă  practicată de acest artist.

În textul: “Nevoia de pilde” – autorul subliniază necesitatea introducerii anecdoticului în scrieri: “De cele mai multe ori, principiile ferme, rigorile juridice, ca şi preceptele moralei creştine ajung mai greu să-şi facă înţelese imperativele aşa cum sunt prezentate în cuvinte seci. De aceea, se impune un alt mod de a-şi atinge scopurile, eficienţa. Acest gol vin să-l umple pildele, care, îmbrăcate în haina anecdoticului, au impact nesperat de mare, ele ajung mai uşor la sufletul celui care le ascultă sau le citeşte, prin puterea exemplului.

Nicolae Băciuţ reliefează şi actualitatea lui Caragiale afirmând că trăim astăzi: “Ca-n vremea lui Caragiale”.

„Mai ieri, alaltăieri, a fost ziua de naştere a lui Caragiale. Evenimentul a trecut aproape neobservat, trecut cu vederea chiar şi de presa noastră literară, care pare a avea alte priorităţi ale… actualităţii.

Cu toate acestea, I. L. Caragiale e mai prezent în viaţa noastră decât ne-am putea imagina mulţi dintre noi. Nu neapărat pentru că el ne priveşte cu un surâs stins de pe bancnota noastră de 100 de lei noi care, vai, nu se află în multe «exemplare» în portmoneele multor români. Ale celor mai mulţi!

Caragiale este invocat cotidian mai mult ca oricând, chiar şi de cei care au o foarte vagă idee despre opera sa. Auzi adesea spunându-se, “De-ar trăi Caragiale, ce-ar mai putea scrie!” Se pare că trăm în “Caragialia”, aşa cum a numit un critic (Cristian Stamatoiu) spaţiul operei lui Caragiale. Doar acolo se poate întâmpla orice, de la impunerea câte-unui “Gagamiţă Dandanache” de la “centru”, că e deputat, că e senator, că e cine ştie ce “mare sculă de basculă” venit să facă pe-a nebunul în provincie, trimis tot de la “centru”, în control sau să facă ordine în “dezordinea” corupţiei.”

Fenomenul prostituţiei generalizate, cu predilecţie în străinătate este semnalat de autor în textul: “Femeia din Paradis”:

“Dar ce te faci cu prostituatele de lux, cu prostituţia instituţionalizată, din statele bogate? Prostituţia nu ţine doar de nivelul economic şi de civilizaţie. Înfloreşte peste tot. Prostituţia la negru nu mai e sărăcie. E mafie a sexului, mafie a drogului trupesc, dincolo de orice graniţe şi etnii?”

Manifestări, premii, diplome, evenimente, toate se derulează calendaristic, într-o suită de texte mai lungi ori mai sintetice, dar care evidenţiază fenomnul cultural mureşean:

„După ce aseară i-am dat lui Dumitru D. Silitră o „Diplomă de excelenţă” pentru contribuţia adusă la „Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire”, la lansarea cărţii sale, Dinastia clipei, astăzi îi voi acorda lui Valentin Marica, la lansarea cărţii lui Schitul numelui, un premiu inedit, mai precis va primi titlul de „Cetăţean de onoare al poeziei”. Nu ştiu cum mi-a venit această idee dar mi se pare… poetică. E un titlu pe care Valentin Marica îl merită cu prisosinţă. Va primi o diplomă şi o cupă, atât cât am putut face pe lângă bugetul zero asigurat de către Ministerul Culturii şi Cultelor.”

Despre Valentin Marica primul cetăţean de onoare al Poeziei mureşene scrie:

“O poezie a luptei cu îngerul dar şi cu cuvântul, ajuns şi el să fie răstignit, ca jertfă a mântuirii celor care vor să-i slujească: „Batem în lemnul verde al schitului/ cu rana vie din pumnii genunchilor/ Ochii închişi simt săgeata chivotului/ Mâinile tremură în desprinderea lor de pe cruce/ Trec roţi prin sângele inimii/ spre subsioara cuvântului răstignit…// Strâng sub pleoapă somnul sfinţilor/ jinduind tăcerea icoanei/ În rama ei îmi măsor creştetul”.( În herbul firului de iarbă). În tăcerea icoanei, care e şi veneraţie şi rugăciune, îşi derulează Valentin Marica şi rostirea şi rostuirea poetică. Iar rugăciunea, pentru Valentin Marica, „pune iertare-n cuvânt” (Înnoptare) Puţini poeţi se situează ca Valentin Marica în orizontul credinţei, până la a ajunge la O altă răstignire: „Printr-o frunză/ spune ziua că e timp/ şi se va face cruce…/ Începe cuvântul să meargă/ descărcat de fluidul din stele/ Linia dreaptă a razei e doar străfulgerare/ magma sângerie/ în tăcerea unei jertfe/ Vasul frunţii spart în sudalmă/ împrăştie la porţi/ păcatul ultimului cuvânt”.

Într-un fel, Valentin Marica reabilitează poezia religioasă, în notele ei fundamentale, nu în recuzită şi nici în elementele ei de decor. El pune accent pe dimensiunea metafizică. „Iacob încetase lupta cu îngerul”, spune poetul în Ziua cu mâinile încrucişate, „Fiecare trecător fărâmiţa zori/ pentru limba valului în care se alungise umbra aripei/ Numai tu aveai mâinile încărcate de noapte/ Cu ceara umerilor ştergând hubloul visului/ În rană licăreau boturi de animale/ adulmecând crengile de apă”. La această cumpănă de ape, ca la o cumpănă Între noapte şi zi, se situează întreg orizontul de aşteptări: „Îmi resfir degetele mânii/ în adormirea ta/ E smarald clipirea aripei/ peste albia jocului cu cercul/ sau în mâna împământenitului/ ce aruncă pietre de râu/ lângă zăpada cerului// şi apa se tulbură…//Ochiul se-nchide// Când muntele îşi azvârle culcuşurile/ spre gura prăpastiei/ cum poţi opri strigătul/ doar în pâlpâirea unei lumânări”.

Un alt fenomen este cel al “Muncii la români” – semnalat într-un  text pamfletistic.

Şi despre actorul târgumureşean Ion Fiscutescu, Niclolae Băciuţ vorbeşte la superlativ, cu prilejul câştigării premiului pentru rolul titlular din filmul “Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui Cristi Puiu.

O altă personalitate universală despre care se face referire în Jurnal este Dinu Flămând:

“Opera lui Dinu Flămând nu se putea înregimenta unui topos strict, exclusiv, el deplasând mereu propria axis mundi acolo unde poetul îşi făcea radiografia sentimentelor, stărilor din care se hrănea scrisul său. Deşi, într-un fel în echilibru temporal: după mai bine de 17 ani de publicat cărţi acasă, au urmat  tot atâţia ani de scris în exil, poezia sa a rămas întotdeauna tributară neadaptării. Poetul şi-a protejat însă mereu matricea spirituală, dincolo de meridianele existenţiale, într-o tensiune a elanurilor nestăvilite şi a inhibiţiilor reprimate. Poezia lui vine dintr-o continuă “stare de asediu”, dintr-o “criză” fără de sfârşit, pentru că “nimeni nu se cunoaşte pe sine”. De altfel, pentru importanta antologie bilingvă tipărită în 2004, la Paris, de Editura La Différence, poetul a ales o altă variantă a acestei crize, cu referinţă şi la sufocarea pe care am traversat-o cu toţii timp de câteva decenii: Poèmes en apnée. Scufundătorii de adâncuri se exersează să-şi ţină respiraţia, în „apnee”; poeţii români din acele decenii se exersau să respire şi să supravieţuiască în aerul rarefiat al lipsei de libertate.”

Un alt nume notoriu în galeria târgumurşenilor este Marcel Naste.

“Marcel Naste este un nume nou în pictura iconică mureşeană. La cei 25 de ani ai săi însă, el intră în forţă în această zonă, optând pentru o temă reabilitată într-un fel de Horia Bernea: prapurii. Dacă în inventarul bisericesc prapurii erau pe suport textil, ca „steaguri ale biruinţei”, Horia Bernea îi fixează în ramă, iar Marcel Naste îi realizează pe suport de lemn. Prapurii lui Marcel Naste, având ca motiv fundamental crucea, abordează straturile profunde ale temei, în căutarea mesajului mistic pe care, în simbolistica sa, crucea îl poate transmite. El îşi propune să desluşească esenţele primordiale din simbolistica cruciformă, ducând interpretarea, chiar şi prin revelaţie, spre căi mai puţin bătătorite, abordate. E o retorică plastică neostentativă, cu încărcătură transcedentală”.

Omagirea lui Marin Sorescu în ziua în care ar fi împlinit 70 de ani îi prilejuieşte autorului constatarea că acesta a fost: “Singur printre contemporani”, după ce a debutat cu volumul de versuri parodice “Singur printre poeţi”. E mai mult decât un simplu gest de restituire.

Deşi s-a bucurat în timpul vieţii de o bună notorietate, la un deceniu de la moartea sa putem vorbi despre el ca despre un scriitor neîndreptăţit. Oricum nu e singurul dintre scriitorii români importanţi care au fost îngropaţi în uitare cu complicitatea tacită chiar a breslei scriitoriceşti. Cei care l-au preţuit, deşi mai mulţi decât cei care l-au desconsiderat, de-abia îşi fac vocea auzită de răgetele unor frustraţi, critici sau istorici literari (ori nici una, nici alta) care îşi fac o plăcere masochistă din a demola opera scriitorului şi din a macula biografia sa. Un neica nimeni îl eticheta chiar de scriitor… comunist !”

Printre jerba de evenimente cultural-artistice autorul strecoară amintiri din prima tinereţe şi confesiuni mişcătoare despre cum a ajuns să iubească poezia:

„George Coşbuc e primul poet din viaţa mea. L-am descoperit graţie dascălilor mei care făcuseră din el icoană a sufletului veşniciei, dacă admiteam ceea ce a spus mai târziu Blaga – „veşnicia s-a născut la sat”.

Nu era program artistic pe scena Căminului Cultural din Chintelnic fără Coşbuc. Fără Noi vrem pământ, Poetul, La Oglindă, O scrisoare de la Muselim Selo sau Nunta Zamfirei…

„Şocul” Coşbuc însă a venit în 1966, la centenarul naşterii poetului. Chintelnicenii mei s-au îmbrăcat de sărbătoare şi s-au îmbarcat în camioane („Steagul roşu”) şi în remorci şi au plecat la Hordou. De-abia trecusem de opt ani şi n-am înţeles prea bine din ceea ce se întâmplă, dar mai ales de ce s-au întors atât de fascinaţi acasă. Ca dintr-un basm!

Se regizase acolo un spectacol cu Nunta Zamfirei impresionant. Uliţele şi dealurile Hordoului fuseseră înţesate de lume, din toată… lumea. Tot ce s-a întâmplat atunci la Hordou i-a uluit şi i-a marcat pe chintelniceni. Erau alţii după acel moment. Aşa am simţit eu! Nu mai văzuseră în viaţa lor aşa ceva. Coşbuc îi cucerise definitiv. Devenise parte a vieţii lor, a memoriei lor. Iar noi, la şcoală, le-am urmat entuziasmul. „Tovarăşa” învăţătoare Eugenia Baba a pus cu noi în scenă O scrisoare de la Muselim Selo, în grădina şcolii, lângă „ştrec”, şi lângă un foc de tabără.

Apoi, iernile noastre nu erau altele decât în Iarna pe uliţă.

Nici un alt poet nu-i cucerise pe chintelnicenii mei asemenea lui Coşbuc. Nici un poet nu era atât de viu în inimile lor. Îl recitau, îl cântau. Iar, puse pe muzică, versurile lui Coşbuc păreau înveşmântate în aură. Poeziile lui Coşbuc ajunseseră ca o prelungire a rugăciunilor lor. Erau ca o religie a cuvântului. Erau „suflet în sufletul neamului ….”

Autorul constată cu nostalgie că astăzi, meleagurile naşterii celui mai popular poet român, George Coşbuc,  nu-i mai cinstesc memoria:            „La 140 de ani de la naşterea lui Coşbuc, nici satul, nici poezia sa nu mai sunt în matca lor. Chiar şi ţăranii au devenit amintire, iar cuvântul celor care locuiesc la ţară, mai tineri, parcă s-a manelizat, şi-n rostire şi-n muzică. Rostirea, cum ar spune Noica, nu-şi mai găseşte rostuire”.

Nici literatura actuală nu este ocolită de autor, făcând referiri la una din cărţile de notorietate ale lui Mircea Cărtărescu „De ce iubim femeile?” – pretext pentru alte întâmplări şi divagaţii literare.

Totodată, paşii cuvintelor lui Nicolae Băciuţ se îndreaptă spre acel „Trecut provizoriu” – preconizat a fi titlul unei cărţi de publicistică.

Autorul abordează şi probleme civice şi morale, de pildă: „De ce mai dăm (primim) şpagă?” – obicei încetăţenit la noi de zeci şi sute de ani.

Poezia religioasă a constituit pentru târgumureşeni subiectul unui concurs pe această temă:

„Poezia religioasă reclama, dacă luăm în calcul exilul său de o jumătate de veac, şi recuperare şi reabilitare şi … promovare. Poezia religioasă a fost, în opinia mea, un gen literar în suferinţă, mereu considerat de rangul doi, dintr-o neînţelegere a menirii acestui gen, din inversarea termenilor definitorii – credinţă şi/sau valoare. Tema a subordonat esteticul şi de aici lanţul slăbiciunilor.”

Rodul acestui concurs este o antologie a trei autori, intitulată: “Ofrande inocente”.

“Poezia din puşcărie”  – este un text care evocă personalitatea lui Nichifor Crainic, poet de factură religioasă, profesor, ajunşi şi ministru al Propagandei Naţionale  în guvernele Gigurtu şi Antonescu.

„Din 1947 până în 1962, Nichifor Crainic a fost închis, cea mai mare parte a detenţiei fiind petrecută la Aiud. Aici a împărţit celula cu câteva personalităţi de marcă ale veacului, între care şi preotul Filaret Gămălău care, în perioada când era la mănăstire la Câmpulung Moldovenesc, după întoarcerea frontului, a găzduit timp de trei ani şi şapte luni un ofiţer neamţ, care n-a mai putut să plece din România. În 1949, însă, a fost descoperit, iar părintele Gămălău a fost condamnat la moarte, ca apoi condamnarea să fie strămutată în 25 de ani de detenţie.

În celulă, la Aiud, în 1950, erau tovarăşi de suferinţă generalul Pantazi, amiralul Măcelaru, generalul Topor, colonelul Dumitrescu Anton, generalul Trestiorianu, Radu Mironovici, Nichifor Crainic şi părintele Filaret Gămălău. Acesta din urmă l-a cunoscut pe Nichifor Crainic în perioada în care era ministru al propagandei în guvernul Antonescu. „Eu făceam serviciul cu preotul militar şi acesta fusese elev al profesorului Crainic, îmi mărturisea părintele Filaret Gămălău. Am fost şi eu o dată cu el la locuinţa lui Nichifor Crainic. Şi mai m-a trimis apoi preotul la el cu nişte cadouri. Aşa l-am cunoscut”.

Părintele Gămălău a ajuns să-i memoreze poeziile lui Nichifor Crainic în închisoarea Aiudului într-o noapte de decembrie.”

Autorul inserează şi un foarte interesant interviu cu Părintele  Filaret Gămălău, condamnat la moarte în 1949, care a stat în celulă cu Nichifor Crainic.

Personaje mureşene de notorietate sunt readuse în memoria contemporanilor  de către Nicolae Băciuţ, ca un gest de reverenţă şi restituire. Aşa sunt: Rumulus Guga şi Nicu Caranica.

Şi Târgurile de carte constituie subiecte pentru Jurnalul lui Nicoae Băciuţ:

“Nu mi-a plăcut niciodată cum sună sintagma aceasta  “Târg de carte”. Cum să mergi cu cartea la târg? Ca şi cu pupăza lui Creangă?! Şi să mai ai parte şi de-un humuleştean hâtru, care să-ţi caute dacă e cumva cu ou cartea pe care vrei s-o vinzi! Idiferenţi la moftul meu, editorii, librarii, alte instituţii se întrec în a face “târguri de carte”. Şi în ţară şi în străinătate. În martie doar, şi-au tras cortina două târguri de carte: unul la Leipzig, desfăşurat între 16 şi 19 martie, şi altul la Paris, desfăşurat între 17 şi 21 martie. Acesta din urmă, mai elegant, îşi spune “Salonul cărţii de la Paris”. “Aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, cum se spune.

Acasă e loc pentru toată lumea, dar să ieşi la târg peste graniţă e mai cu dichis. Fiindcă nu poţi ieşi oricum şi cu orice. Dacă te respecţi, cât de cât.”

Întrebarea unui tânăr: “Ce mai înseamnă Paştele pentru mine?” – constituie butonul declanşator al amintirilor din copilărie, cu obiceiurile şi tradiţiile păstrate în sat în aceste sărbători religioase. Articolul se numeşte “Nostalgia sacrului”. Autorul conchide:

“Sărbătoarea Paştelor nu are nevoie de suporturi postmoderne. Ea are nevoie de valorificarea tradiţiei la parametri maximali. Iar dacă e loc şi pentru altceva, pentru că sărbătoarea Paştelor înseamnă şi bucurie, trebuie să dăm bucuriei ce-i al bucuriei, dar fără sa atentăm în vreun fel la dimensiunea creştină a sărbătorii.

O sărbătoare unică a creştinătăţii, cea care a deschis calea spre mântuire.”

O bibliotecă a cărţilor care nu s-au scris, dar care ar fi putut să existe, a acelor scriitori şi poeţi care nu au mai apucat să-şi desăvârşească opera, ar fi de răsfoit. Pentru că fiecare autor are în manuscris una sau mai multe cărţi, păstrate pentru “un timp mai prielnic”. Toate acestea, spuse cu nostalgia pierderii unor colegi de breaslă din generaţia ’80  în textul numit: “Numărătoarea inversă” – prilej de evocare a optzeciştilor: Valeriu Bârgău, Ion Băiaş,  Mariana Marin, Ion Stratan, Aurel Dumitraş, acesta din urmă trăitor în Borca nemţeană.

“E greu de imaginat cum ar arăta o bibliotecă a cărţilor care n-au mai putut fi scrise pentru că timpul n-a fost de partea unor scriitori, care s-au grăbit prea curând să plece dintre noi.

Din păcate, mulţi dintre noi, entuziaştii optzecişti de mai ieri, plini de viaţă şi cu tolba plină de proiecte literare, constatăm că nu mai suntem tineri şi că nici n-am descoperit tinereţea fără bătrâneţe dincolo de cărţile noastre.

Şi-atunci nici nu putem evita o întrebare obsedantă: a început oare numărătoarea inversă? Adunarea prin scădere?”

Problema spinoasă a traducerilor este pusă şi ea pe tapet de către Nicolae Băciuţ care e de părere că:

“Unul dintre complexele literaturii române ar putea fi cel al traducerilor. Nici o valoare literară nu este universală înainte de a fi acreditată pe plan naţional. E o problemă însă şi legitimarea valorii literare în limba română, darmite recunoaşterea ei în afară. Oricum, pentru recunoaşterea dincolo de graniţele limbii române a literaturii e obligatorie trecerea unei vămi dure: traducerea. Cu întregul şir de „vămuitori”: ce se traduce, cine traduce, în ce limbi se traduce, care e prezentarea, difuzarea, mediatizarea etc., pentru a putea fi declanşat mecanismul integrării şi recunoaşterii unei valori literare, al situării ei între valorile literaturii universale. Nu ştiu ca noi să fi avut vreodată o politică cât de cât coerentă, pe termen lung, în teritoriul traducerii literaturii române în limbi de circulaţie.

Traduceri s-au făcut din literatura română, sporadic, şi mai ales pe criterii de circumstanţă – poziţia în ierarhia cultural-administrativă a unor autori fiind predominantă.

Pe de altă parte, traducători de tot felul au ucenicit la limba română fără a fi reuşit să se impună sau să impună autori români în străinătate.”

Un medalion  “Romulus Guga – viitorul din trecut” îl prezintă astfel: “Locul lui Romulus Guga între personalităţile locale este unul aparte, pentru că contribuţia sa la devenirea literaturii şi culturii mureşene este una incontestabilă, el fiind numit adesea adevărat descălecător.

La 44 de ani, când destinul a pus peceţi pe destinul său, avea deja o operă bine conturată: poezie, proză, teatru, publicistică şi, pe deasupra, operă de căpătâi, revista Vatra, la a cărei înfiinţare a contribuit decisiv şi pe care a condus-o până la moartea sa, în 1983, impunând-o ca pe una dintre cele mai prestigioase publicaţii literare din România, dinainte de 1989.

După dispariţia sa prematură, cei care i-au fost apropiaţi au continuat să-l păstreze în actualitate, editându-i o parte a operei sale, texte antume şi postume.”

Nicolae Băciuţ este un astfel de cinstitor al memoriei acestui prestigios scriitor şi jurnalist:

“În 1984 a fost înfiinţat Cenaclul literar „Romulus Guga”, condus de Nicolae Băciuţ, care a fost şi iniţiatorul Concursului Naţional de Poezie „Romulus Guga”, din care s-au derulat 14 ediţii.

După 1990, s-a înfiinţat şi Fundaţia Culturală „Romulus Guga”, condusă de Voica Foişoreanu-Guga, soţia scriitorului.

Una dintre cele mai importante realizări pentru memoria lui Romulus Guga este atribuirea numelui său unei prestigioase instituţii de învăţământ mureşene, Şcoala Generală nr. 18, care a devenit Gimnaziul de Stat „Romulus Guga”. S-a asigurat astfel o permanentizare a circulaţiei numelui lui Romulus Guga, o impunere continuă în conştiinţa publică a acestuia.(…) Cu un astfel de „patron spiritual”, Gimnaziul de Stat „Romulus Guga” şi-a lărgit orizontul implicării, întărind puntea care leagă învăţământul de cultură.

Disputele actuale între scriitori şi oameni de cultură, care balează între polemică şi bălăcăreală, între atac la persoană şi injurie, departe de disputele conceptuale de altădată cum a fost Polemica Gherea-Maiorescu – fiecare susţinându-şi punctul de vedere, între principiul: “Artă pentru artă” şi “Artă cu tendinţă” – şi-au pierdut caracterul sportiv, cavaleresc, fair-play, şi au ajuns pe primul loc în tabloide, generând discuţii sterile, găunoase şi mai ales dăunătoare pentru generaţia tânără.

Proiecte literare împlinite ori în derulare sunt trecute în revistă de către autor, străjuite de câte un poem inedit ca o construcţie între amfilade:

“Azi dimineaţă am scris un poem, la „şapte fix”. Totul a durat trei minute. Poemul a curs de parcă mi l-a dictat cineva. Fără nici o ezitare, fără nici o poticnire, de la început la sfârşit: DINTR-UN ALT TRUP  * Doar ţie îţi vorbesc,/ cu gura mea din piept/ şi te privesc/ cu ochiul meu din ceafă,/ cu degetele te ating/ ca nişte buze/ din copilărie,/ dar nu m-asculţi/ şi nu mă vezi,/ nu simţi/ cum anotimpul trece/ din braţul stâng/ în braţul drept/ cu care jur/ mai strâmb decât/ la judecata de apoi,/ că nu mai sunt,/ că trupul meu/ e fiinţa unui miel sacrificat.// Iertare-ţi cer,/ pentru iubire/ şi păcat”.

O altă problemă ridicată de autor este cea legată de existenţa Bisericii în Armată:

„În aprilie 1996 ieşea primul “pluton” (23) de preoţi militari (“preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”), ieşea pe porţile Academiei de Înalte Studii Militare din Bucureşti, pregătiţi să reînnoade o tradiţie românească.

Zelul acestor preoţi şi al seriilor care au urmat a fost pe măsura misiunii încredinţate. Mulţi au construit biserici în unităţi militare, tocmai pentru a fi cât mai aproape de nevoile credincioşilor aflaţi sub arme, «în termen» sau «pe viaţă», cum se spune.”

Oportunitatea de a vizita Ţara Sfântă îi prilejuieşte autorului momente de reflecţie şi de meditaţie pioasă:

“Fiecare are propria proiecţie asupra Ţării Sfinte. Într-un fel sau altul, fiecare a făcut călătorii imaginare, fiecare a ajuns acolo, a îngenuncheat în faţa Mormântului Sfânt.

Eu, oricum, nu mai pot fi turist. Nu mai pot călători doar din raţiuni turistice. Nu mai pot trece cu uşurinţă pe lângă ceea ce mi-a fost dat să văd, şi nici nu pot să nu aduc mărturii despre locurile pe care le văd.”

Datina “stropitului” cu apă, parfum, spray, din zilele de Paşti – cu simbolistica purificării şi a fertilităţii – îi prilejuieşte vechi amintiri autorului.

Despre „Poezia Sighişoarei, Sighişoara poeziei” – autorul consemnează:

“Există o poezie a Sighişoarei care nu oboseşte, nu se uzează, oricât de familiară ne-ar fi cetatea medievală care, trebuie să recunoaştem, atrage ca un magnet, „diabolic”, chiar dacă n-are nimic în legătură cu acel Dracula care a inundat ecranele de cinema şi a înfierbântat „ecranele” unor minţi moarte după senzaţii tari. Sau după… cine ştie ce „parcuri” din „Dracula land”.

Dincolo de poezia Sighişoarei, cea care se vede din „Turnul cu ceas” sau cea pe care o simţi urcând/coborând tunelul timpului, acele scări acoperite care te fac să zăreşti, într-un capăt nedefinit, o… luminiţă, din când în când, există o Sighişoară a poeziei, două trei zile în care în Babilonul Cetăţii medievale se vorbeşte o singură limbă, cea … poezească.”

Şi despre viaţa cenaclistă ne dă mărturie autorul, cu privire la Cenaclul “Elena din Ardeal” de la Casa de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni – un cenaclu care şi-a pus amprenta pe destinul celor ce i-au trecut pragul.

O frumoasă pledoarie pentru icoană – “Chipul revelat şi vizibil al Dumnezeului nevăzut” – face Nicolae Băciuţ, mărturisind cu nostalgie că astăzi, icoana nu mai ocupă locul prim în odaia cea curată a ţăranilor:

« M-am născut cu icoane în casă. În toate casele din Chintelnicul meu natal, icoanele se ţineau la loc de cinste, în “casa din faţă”, dar ele, alături de păretare, decorau interioarele, cu sau fără ştergare ţesute deasupra lor. Sfinţii aveau în unele icoane chipuri de ţărani, purtau şi veşminte autohtone, peisajul fiind îmbogăţit cu elemente locale. “Într-o altă icoană pe sticlă din Chintelnic, Maica Domnului poartă mărgele şi cercei asemenea acelor purtaţi de băştinaşe”, spune Ioan Apostol Popescu, cunoscut exeget al icoanelor pe sticlă din Transilvania. Icoanele se transmiteau din generaţie în generaţie, ca nişte adevărate comori spirituale, ca zestre de credinţă şi frumuseţe. Icoanele copilăriei mele erau pictate pe sticlă, proveneau de la Nicula, unde, an de an, se mergea în pelerinaj la Mănăstire, de ziua Naşterii Maicii Domnului, de Sfânta Maria, de unde erau cumpărate. Dar se mai cumpărau şi peste an, când iconari niculeni umblau cu icoane de vânzare prin satele transilvane. Prin anii şaptezeci, numărul icoanelor pe sticlă a început să scadă alarmant. Numeroşi “întreprinzători” vindeau cromolitografii, icoane, culmea, catolice, care au început să ia locul icoanelor ortodoxe pe sticlă, “afumate” de vremuri, ajunse la diverşi colecţionari, care ştiau care este adevăratul lor preţ. În anii de după 1989 au dispărut icoane din case, biserici, muzee, furtul acestora devenind aproape un sport naţional, icoanele luând, prin diverse stratageme şi complicităţi vamale, căile străinătăţii.
Cândva, icoanele nu doar că apărau şi luminau casa, dar ele erau biserica din casă, locul în care credincioşii se rugau şi se închinau dimineaţa sau seara, ori în zilele de sărbătoare în care nu puteau merge la biserică.

Astăzi, icoanele au dispărut din cele mai multe case ţărăneşti, ele mai găsindu-se doar în biserici şi la… colecţionari. Din fericire, n-au dispărut şi iconarii, chiar dacă perioadele de înflorire au fost întrerupte de perioade mai terne. Mai ales călugării şi preoţii au rămas credincioşi icoanei, tradiţiei, în spaţiul românesc, vechimea icoanei depăşind cinci secole. »

De asemenea el aminteşte despre centrele de iconari şi despre meşterii care pictează icoane :

« În Transilvania, au existat numeroase centre de iconari (Nicula, Iernuţeni, Hăşdate…). Adevărate şcoli, cu nume care s-au impus, chiar dacă, privită ca imitaţie, pictura de icoane impunea anonimatul. Dacă pictura pe lemn a icoanei a fost posibilă dintotdeauna, cea pe sticlă a fost condiţionată de apariţia «glăjăriilor», a fabricilor de sticlă. Condiţia iconarului, susţine Michel Quenot, în Sfidările icoanei. O altă viziune asupra lumii (Editura Sophia, 2004) e una deosebită, icoana fiind realizată de însuşi Sfântul Duh, iconarul având o « sarcină fără de pereche şi plină de sfinţenie ».

Cine sunt azi iconarii? Ca şi mai ieri, călugării, preoţii. Au dispărut ţăranii, iar locul lor a fost luat de pictori amatori şi profesionişti. Sunt şcoli în care se studiază pictura de icoane. Copiii sunt învăţaţi să picteze icoane, chiar dacă şi copilăria e o icoană existenţială. Ca şi lumea, copilul vede, pictează icoane cu un plus de inocenţă, puritate.

Michel Quenot considera icoana “fereastră spre absolut”. Teologii au spus că e “fereastră deschisă între pământ şi cer”; unii au completat spunând că e deschisă în ambele sensuri. Sau că e faţă văzută a Nevăzutului. Dar icoana e şi expresie a sufletului, şi prezenţă vie a lui Dumnezeu. Icoana este, deopotrivă, credinţă, conştiinţă şi ştiinţă. Este invitaţie la comunicare cu divinitatea. E contemplaţie şi meditaţie. E imagine a unui loc, a unei istorii care, din timp istoric determinat, “văzut”, a devenit prezent continuu, permanenţă. Icoana este, prin esenţa ei, în accepţiunea lui Michel Quenot, “netemporală şi trans-spaţială”. “Icoana ne deschide sufletul”. Iar “a ignora icoana înseamnă a dez-întrupa întruparea, pe care aceasta o mărturiseşte şi în care îşi află începutul”.

Despre un debut precoce în volum al Danielei Cecilia Bogdan cu “Runele albastre” – Nicolae Băciuţ spune:

“Dacă admitem că există un calm al valorilor, poezia Danielei Cecilia Bogdan, aflată în căutarea identităţii proprii, îl ilustrează cu prisosinţă. Runele poetului se intersectează benefic cu runele poeziei.”

Tot în ideea debuturilor preoce, Nicolae Băciuţ îl prezintă pe Darie Ducan, debutant la 15 ani: “Darie Ducan îşi devansează vârsta, scrie cu maturitate şi gravitate, anticipând temele altor timpuri care o să vină. Scrie cu frenezie în tipare clasice, asumându-şi matrici în care elanurile sale poetice să-şi găsească propriul timbru. Imaginativ cu peste măsură, fără inhibiţii, Darie Ducan sfidează gramatica, inventează cuvinte. El trăieşte poezia şi crede în poezie, convins că în poezie orice e permis, orice e posibil. E un teribilism frumos, dincolo de care se anunţă poetul. Limpezirile vor veni de la sine. Timpul e de partea sa.”

Şi despre Dumitru D. Silitră autorul dă mărturie:

« Dumitru D. Silitră e un timid, un delicat, un nostalgic, un aiurit, un ludic, un grav, un răzvrătit, un retras, un impulsiv, un nonconformist, un rafinat, un orgolios, un inventiv, un… iubitor de poezie, în care crede ca-ntr-un Dumnezeu, şi pe care o scrie ca şi cum ar scrie rugăciuni. Crede în poezie ca şi cum aceasta ar fi singura care ar putea salva lumea sau măcar sufletul ei.

Dumitru D. Silitră trăieşte în provincie fără a fi provincial. S-a pus în slujba poeziei, fără a fi un salariat al ei, cât un prea supus slujitor.

Dumitru D. Silitră şi-a asumat un destin aspru, inconfundabil, chiar dacă, la un moment dat, spunea că a scrie poezie e meseria lui, iar „la serviciu” se duce „în timpul liber”.

În “Poezia la rădăcina zborului” – autorul o prezintă pe Vanda Ani:

o apariţie insolită în peisajul târnăvenean, fiind produsul unei stări de spirit benefică pentru elanurile şi aspiraţiile creatoare”.

În acelaşi context al prezentărilor se înscrie şi Florica Z. Costea :

“un personaj pitoresc, unul care a dat mereu culoare multora dintre întâlnirile literare târnăvenene, prin discursuri moralizatoare neostentative, prin lipsa de prejudecăţi, prin umor, spontaneitate…”

Sub genericul “Itinerarii spirituale” – Nicolae Băciuţ prezintă cartea: “Sărmaşu, file de monografie” – de Dinuca Burian.

« Pentru cei care vor să rămână, şi această monografie e un argument. Pentru cei care îşi caută alte paradisuri, prin aceste file monografice vor putea să aibă Sărmaşul mai aproape.

Această Monografie e o mărturie a unui timp. E un act de identitate. Care va avea mereu pagini deschise pentru cei care vor să scrie istorie. Dar şi să facă istorie!”

După ce-i prezintă cartea lui Răzvan Ducan „Mulţumesc albastru”, Nicolae Băciuţ face referire tot la un volum de-al acestui autor, de data aceasta, monografia unui cenaclu ajuns la jubileul activităţii sale, reluând ideea cărţilor rămase în manuscris după ce autorii lor au trecut în eternitate.

“Cartea nu e doar istorie însă ea recuperează un trecut cultural, făcând oferte pentru un viitor care nu înseamnă doar contribuţii noi, ci şi restituiri. Pentru că în Târnăveni au trăit şi au scris fără spaima lipsei de orizont editorial numeroşi autori. Au rămas în manuscris zeci de cărţi care-şi aşteaptă editorii, validarea unui prezent continuu”.

Despre “Reîntoarcerea basmului” – se pune chezăşie Maria-Tereza Socol care, după trei romane de ficţiune, scrie basme.

„Acolo unde se părea că totul a fost spus, că imaginarul şi-a epuizat resursele sau chiar formula a căzut în desuetudine, Maria-Tereza Socol descoperă un filon nou, exploatându-l cu dezinvoltură şi nerv, cu ritm şi cursivitate, într-o scriitură de rafinament.”

 

Tot în acest context se înscrie şi art. “Literatura pentru copii şi literatura copiilor” în care autorul se axează nu numai pe literatura pentru cei mici, dar mai ales, pe scrierile lor.

Despre noul “val poetic” – preponderent feminin, Nicolae Băciuţ scrie: “Daniela Cecilia Bogdan este una dintre cele mai interesante poete afirmate în ultima perioadă. Ea face parte din primul val poetic mureşean al mileniului al III-lea, constituit, paradoxal, nu din tineri autori, ci din autori aflaţi în plină maturitate. Iar acest „val poetic” este preponderent feminin, din el făcând parte Silvia Obreja, Sorina Bloj, Viorica Feierdan, Vanda Ani, Lolita Dobroiu-Chirileu, Ana Munteanu Drăghici, Irisz Menyei-Chiorean, Zina Cengher, Cornelia Toşa şi lista poate continua, autoare care şi-au asumat o condiţie şi un destin literar fără prea multe „antecedente” în acest sens. Distincţia acestui fenomen o dă şi statutul socio-profesional, marea majoritate a acestor poete nefiind de formaţie umanistă.”

În ziua de 15 iunie (cum altfel?) autorul inserează un interviu luat lui Dumitru Vatamaniuc, distinsul eminescolog.

Şi despre monografia “Socolu de Câmpie” – prima monografie a localităţii, scrisă de  prof. Grigore Bota şi Vasile Ormenişan, autorul spune următoarele:

Un demers dificil, de studiu şi cercetare de documente, de sistematizare. Avem de a face cu o lucrare de pionierat, făcută cu temeinicie şi rigurozitate, cu responsabilitate. Pentru că o monografie este, în cele din urmă, un fel de act de identitate a localităţii, un paşaport cu care satul poate ieşi în lume, cu toată istoria sa. Aceasta nu înseamnă că monografia este o acumulare seacă de date. Ea înseamnă viaţă, emoţie, întoarcere în trecut cu recunoştinţă, cu respect. Căci cine-şi respectă trecutul se respectă pe sine şi binemerită respectul urmaşilor.”

În art. „Anotimpuri sub Turnul cu ceas” – este prezentată activitatea cenaclului sighişorean „N.D.Cocea” la  jubileul mic de un sfert de veac de existenţă:

„25 de ani de cenaclu, cum sunt şi cei pe care-i împlineşte Cenaclul sighişorean „N.D.Cocea”, („Anotimpuri”) înseamnă un segment important de istorie literară locală, cu aspiraţii şi împliniri, cu orizonturi de aşteptare ale regăsirii în teritoriul literaturii. O antologie dintr-o istorie de 25 de ani a Cenaclului „N.D.Cocea” va fi oricum o sinteză parţială a unei activităţi de mare diversitate şi complexitate.”

Despre biserica „Petru Maior” din Reghin – monument istoric a cărui vechime atestată datează din 1228, ca şi despre Târgul de carte Gaudeamus autorul consemnează:

“Un Târg de Carte, cum a fost şi „Caravana Gaudeamus”,   n-a făcut decât să încerce să vindece de tristeţe cărţile. A venit în orizontul de aşteptare al cititorului ca o provocare frumoasă, etalând oferte pentru toate gusturile, pentru toate vârstele, pentru toate profesiile. Spre deosebire de orice librărie, un Târg de Carte oferă privilegiul de a face cunoscute cele mai recente apariţii editoriale şi, de ce să n-o spunem şi pe aceasta, la cele mai avantajoase preţuri.

Alegerea Târgu-Mureşului ca loc de popas pentru „Caravana Gaudeamus”, pentru a doua oară în istoria tânără a acestei manifestări cu cartea, a fost onorantă, pentru că ea a venit ca o recunoaştere a interesului deosebit pentru carte al târgumureşenilor. Oraşul a fost şi de această dată la înălţime. Cei peste 8000 de vizitatori ai Târgului de Carte „Gaudeamus”, cele 15 evenimente editoriale şi profesionale sunt  un reper grăitor pentru felul în care e preţuită cartea la Târgu-Mureş. Cartea are, aşadar, preţ la noi, oricât de greu accesibil este acesta pentru mulţi dintre noi.”

În alte pagini este prezentată cartea “Miresme târzii” a lui Petre Curticăpean.

“Miresmele târzii ale lui Petre Curticăpean sunt şi un jurnal, seismograful unor clipe cărora poetul le-a dat şi relevanţă lirică.

Cartea lui Pere Curticăpean are şi girul criticului literar Al. Cistelecan care, pe coperta a IV-a, îi găseşte autorului un loc în tabloul mendeleevic al literaturii române: „O delicateţe evocativă se ţine aici de ritmurile molcome ale ardelenismului sedus de plai şi de baştină, pe şleaul elegiac deschis de Ion Horea”.

Despre ziua care nu se sărbătoreşte, “Ziua Tatălui”, autorul afirmă:

“Noi suntem deschişi spre vest, cel puţin aspirăm să ne integrăm lui, măcar prin a … integra în viaţa noastră sărbători din vest, de genul „Ziua îndrăgostiţilor”, care a surclasat mai tradiţionalul nostru „Dragobete” uitat de mai toată lumea şi încă nescos de tot din lada de zestre. N-ar fi exclus să ne procopsim într-o zi şi cu o „Zi a tatălui”. Să nu dăm idei.

Am ratat şi în acest an „Ziua tatălui”. Nimeni nu s-a gândit că tatăl merită să fie omagiat şi în România, deşi tocmai asta nu ne lipseşte. Avem noi destule pe cap, numai la „Ziua tatălui” nu se mai gândesc guvernanţii noştri, nici măcar comercianţii noştri.

Avem destule… zile: „Ziua constructorului”, Ziua silvicultorului, Ziua bibliotecarului, Ziua învăţătorului, Ziua… de mâine. Pe aceasta, cum o … sărbătorim?”

O foarte frumoasă intervenţie a unei foarte interesante cărţi scrisă de Laura Bogdan, “Poveşti unui copil nenăscut” – îmi aduce aminte de cartea pe care am scris-o în 2008, intitulată:  “Un miracol numit Fasolică” – care este un dialog inedit între un copil nenăscut şi lumea din jur, încă de pe vremea când era doar cât o fasolică. Acest copil trăieşte şi este o frumoasă fetiţă care se numeşte Miruna.

Despre Dimitrie Poptămaş care şi-a petrecut “O viaţă între cărţi” – Nicolae Băciuţ consemnează:

“Dimitrie Poptămaş a fost/este pentru activitatea cu cartea un om născut iar nu făcut. Iar şansa sa a fost să ajungă «om potrivit la locul potrivit» şi «să sfinţească locul».
Omagiindu-l pe Dimitrie Poptămaş, aducem un elogiu nu doar unui om ci şi unei profesiuni, aducem un elogiu cărţii”.

Despre expoziţia tematică a lui Liviu Ştef: “Biserici de lemn din Târgu-Mureş” Nicolae Băciuţ face o pledoarie admirabilă:Bisericile de lemn sunt şi istorie şi credinţă şi artă. Ceea ce şi-a propus dr. Liviu Ştef a fost să transforme istoria, credinţa şi arta (arhitecturală) într-o nouă artă, cea plastică, să aducă pe pânză din peisajul satului românesc repere definitorii. E un mare risc acest demers. Pentru că nu vrei, nu poţi trăda nici credinţa, nici arhitectura, dar nici nu poţi fi doar fotograful clipei devenită istorie. Ceea ce l-a încurajat pe dr. Liviu Ştef a fost preţuirea pe care le-o poartă acestor moşteniri ale spiritualităţii noastre. Fără acest sentiment, mesajul demersului dr. Liviu Ştef ar fi fost preponderent tehnic, văduvit de emoţia pe care o induce apropierea de spaţiile sacrului. »

De asemenea, sub titlulGalerii ale sufletuluieste consemnat:

la Galeria „Radio” din Târgu-Mureş, Nicolae Tunaru a deschis  o nouă expoziţie, pusă sub genericul „Portrete”. Este a XVI-a expoziţie personală a pictorului târgumureşean, absolvent al Şcolii Populare de Artă, secţia pictură, promoţia 1986, clasa Lucia Călinescu.

Nicolae Tunaru a participat şi la 83 de expoziţii colective şi de grup la Târgu-Mureş, Reghin, Târnăveni, Luduş, Sovata, Sighişoara, precum şi la saloane naţionale de pictură din Bucureşti, Alba Iulia, Constanţa, fiind prezent şi la manifestări expoziţionale din Belgia şi Ungaria.

Lucrări purtând semnătura lui Nicolae Tunaru se află şi în colecţii private din ţară şi din Belgia, S.U.A., Canada, Ungaria, Germania, Olanda, Franţa, Italia, Argentina.

A organizat şi participat la tabere de pictură din Sovata, Cund şi Râmeţi.

Din 1995, este preşedinte al Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş.”

Tot în “galeria” pictorilor se înscrie şi Radu Florea cu expoziţia lui “Culorile din suflet”, ca şi Cristina Petria cu expoziţia “Armoniile anotimpurilor” semnalată de Nicolae Băciuţ în Jurnal.

Despre « Mistere medievale » la Sighişoara, din cadrul Festivalului 2006, despre « Maladiile presei culturale » , despre « Cel mai iubit dintre prozatori », despre « Muntele Vrăjit » – Tabăra de pictură de la Lăpuşna, autorul consemnează cu profesionalism :

“La Castelul de vânătoare al lui Carol al II-lea de la Lăpuşna, în a doua ediţie a Taberei ;Muntele vrăjit”,  am dormit în “camera 2”, în care se spune că au dormit distinse feţe de os domnesc. Dar şi…  Elena Ceauşescu.

N-am simţit deloc povara istoriei, ci doar un straniu sentiment în încercarea de a realiza cam ce puteau să facă cei care au dormit în timp în această cameră îmbrăcată în lemn.

Nu doar că n-am simţit nimic, deşi atmosfera “Muntelui vrăjit” a fost antrenantă, dar n-am avut nici cea mai mică dispoziţie pentru scris.

M-a salvat biserica Mănăstirii de la Lăpuşna, care m-a fascinat în aşa măsură încât am decis să realizez un album. Şi m-am pus pe treabă, făcând zeci de fotografii şi adunând ceva informaţii pentru ceea ce ar putea să devină o primă micromonografie, carte de vizită a unei biserici adusă aici la solicitarea lui Carol al II-lea. Am avut şi concursul părintelui stareţ, binevoitor, amabil.”

Dramaturgul Teodor Mănescu este la rândul lui intervievat de autor.

Un interesant material se referă la “Legea Cărţii” despre care autorul face unele consideraţii.

La rubrica “Scriitorul de lângă noi” – autorul îl are în vedere pe Mihai Sin.

Despre « Mesagerul » de Bistriţa-Năsăud ca şi despre « Nevoia de Coşbuc », despre « Astra blăjeană » – o restituire necesară » – autorul aduce informaţii necesare.

Un interviu cu „greul” prozei româneşti, Fănuş Neagu – dă spor de culoare acestui Jurnal. Nici cărturarul Serafim Duicu nu este neglijat şi i se dedică un medalion foarte frumos. Puterea presei este evidenţiată în articolul cu acelaşi titlu din Jurnal.

Ştefan Popa Popa’s care afirmă: „Numai cultura poate salva România” –este şi el inserat în lucrare. Răzvan Ducan şi Lazăr Lădariu sunt, la rândul lor prezenţi cu activităţi culturale şi cărţi.

Pentru informaţiile sale, pentru sinceritatea asumată, pentru interviurile şi medalioanele existente, ca şi pentru radiografierea fenomenului literar mureşean, cartea „Arhitectura clipei” – constituie un îndrumar preţios, un ghid util, dar şi o lectură interesantă şi agreabilă pentru cititorul cu adevărat interesat de cultură şi artă.

E greu de ţinut terezia neînclinată, atunci când are tendinţa de a trage într-o singură parte. Dar autorul acestei cărţi încearcă mereu să menţină acul drept pentru ca balanţa să nu se încline prea tare, ori măcar să-i atenueze mişcările bruşte care ar putea duce la un dezechilibru catastrofal.
Încercând prin acest volum să pună la punct lucrurile, Nicolae Băciuţ, făcându-se el însuşi balanţă, a reuşit să ofere o imagine limpede a culturii mureşene, ca om care şi-a închinat viaţa Cuvântului, Culturii, Artei, Frumosului, care, sperăm încă, va salva într-o bună zi omenirea.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO
20 august 2010

 

_________________

24 Noiembrie 2010 – George Baciu: „Istoria mai aproape de tine“ (Constantin Voiculescu)

MOTTO:

„Creaţia vine din efort şi suflet”

Marin Voiculescu-„Lumea în gândire

Intitulată sugestiv, cartea prof. G. Baciu este scrisă dintr-o perspectivă obiectivă, pe baza unei impresionante documentări, cu mult respect pentru adevărul istoric şi cu multă dragoste pentru istoria neamului.  În viziunea autorului, „istoria este cartea de identitate” a unui neam. În cazul neamului nostru, alături de credinţă, limbă şi tradiţii, istoria stă mărturie grăitoare a existenţei noastre milenare în acest binecuvântat spaţiu. E o datorie sfântă a fiecărui român să-şi respecte credinţa şi limba, să-şi cunoască istoria, păstrându-şi astfel identitatea naţională în contextul istoriei contemporane. Cartea cuprinde şase mari capitole, structurate, la rândul lor, pe subcapitole şi prezintă evenimente istorice, personalităţi, fapte ale acestora mai puţin consemnate de istorie, pentru mulţi cititori fiind chiar inedite. Autorul le redă într-un stil accesibil, atractiv şi pe deplin obiectiv, după cum însuşi mărturiseşte în postfaţă. Încercând o prezentare a acestei cărţi, mărturisesc faptul că mă încearcă un sentiment de nelinişte, de îndoială sau regret că nu pot reda frumuseţea acestei cărţi, bucuria lecturii în fraze cât mai puţine şi cât mai frumos scrise. Aş vrea să scriu despre cât mai multe evenimente şi fapte istorice, dar în cuvinte cât mai puţine. Voi încerca.

Capitolul I, intitulat „Război şi unitate”, cuprinde mai multe subcapitole independente între ele, iar relatările sunt însoţite de imagini sugestive. Deosebit de interesant pentru cititori este să afle care au fost cele mai scurte zece războaie din istorie, care au durat între 42 de zile şi 45 de minute, cauzele acestora şi modul cum s-au sfârşit. Dintre aceste zece războaie menţionez doar pe următoarele:

– Al Doilea Război Balcanic a durat doar 32 de zile, având ca părţi beligerante pe Bulgaria, pe de o parte, iar pe de alta, pe Grecia, Serbia, România, Muntenegru şi Turcia. Cauza războiului a constituit-o nemulţumirea ţărilor menţionate de faptul că Bulgaria obţinuse mai multe teritorii decât i se cuveneau, prin Tratatul de Pace de la Londra din 30 mai 1913, după încheierea Primului Război Balcanic. Pentru România, Al Doilea Război Balcanic s-a încheiat cu obţinerea Cadrilaterului, alcătuit din judeţele Durostor şi Caliacra, după Tratatul de Pace de la Bucureşti din 10 august 1913. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Bulgariei.

– Războiul dintre Grecia şi Turcia, care a avut loc în anul 1897, a durat 30 de zile şi s-a încheiat cu victoria Turciei. Cauza a constituit-o încercarea Greciei de a anexa Insula Creta, aflată atunci sub stăpânirea Turciei. Abia în anul 1913, Creta s-a unit cu Grecia, având sprijinul marilor puteri: Rusia, Marea Britanie, Franţa.

– Războiul dintre Israel şi ţările arabe: Egipt, Siria, Irak, Iordania. A durat şase zile şi a avut loc între 5 – 10 iunie 1967. S-a încheiat cu victoria Israelului, care a ocupat Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania.

– Războiul dintre Imperiul Britanic şi Zanzibar, care a avut loc în ziua de 27 august 1896 şi a durat 38 de minute, între orele 9 – 9,40 minute. Cauza a fost moartea unui sultan probritanic şi înscăunarea unui succesor neagreat de Guvernul Marii Britanii. În urma unui puternic bombardament asupra Palatului Regal din această mică republică africană, noul sultan a capitulat.

Al doilea subcapitol tratează ceea ce  istoria a numit „Războaie neobişnuite”. Autorul cărţii face o scurtă introducere la acest subcapitol, care pune pe gânduri pe orice cititor, îl îndeamnă la adânci reflecţii şi poate produce chiar modificări de concepţie şi de atitudine. Dintr-o scurtă statistică  prezentată de autor aflăm că în ultimii 3500 de ani, Pământul s-a bucurat de pace doar 230 de ani. Faptul acesta dovedeşte că omul a fost în permanenţă un ins subevoluat din punct de vedere etic şi are o natură belicoasă. Natura şi cauza unor asemenea războaie, agresiuni, ameninţări şi constrângeri de tot felul, printre altele, au fost: setea de putere şi instinctul de dominaţie, scopuri politice, economice sau doar stări vindicative. Dintre aceste „războaie neobişnuite”, menţionăm pe următoarele:

„Războiul Porcului”, care a avut loc în august 1859 între S.U.A. şi autorităţile britanice din  Columbia Britanică. A fost provocat de o dispută privind suveranitatea asupra Insulei San Juan aflată în apropierea Columbiei Britanice. Războiul s-a încheiat după 12 ani, dar fără nicio victimă, când insula a revenit definitiv la S.U.A.

De ce s-a numit Războiul Porcului, cititorii vor afla citind această carte.

– Neobişnuit a fost şi „Războiul fotbalului” dintre republicile El Salvador şi Honduras, în anul 1968,  în luna iulie.  A durat patru zile şi a dus la uciderea a circa patru mii de  civili. Conflictul dintre cele două ţări era vechi, dar motivul imediat l-a constituit meciul de fotbal dintre echipele celor două ţări, meci care a dus la invadarea Hondurasului de către armata din El Salvador. Echipa ţării invadatoare s-a calificat la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970, dar, în final, s-a situat pe ultimul loc.

– Un război ciudat a avut loc în Australia, numit „Marele Război Emu” şi a avut loc în anul 1932 între o divizie de militari înarmaţi cu două puşti mitraliere şi aproximativ zece mii de role de muniţie şi mai multe cârduri de păsări Emu care invadaseră terenurile fermierilor, provocând mari pagube. Având un instinct deosebit, păsările se retrăgeau de pe terenuri la cel mai mic zgomot. Ministerul apărării din Australia, dându-şi seama de absurdul situaţiei, a dispus retragerea imediată a diviziei de artilerie întrucât după patru zile, soldaţii reuşiseră să doboare doar câteva păsări. După patru zile, ziarele anunţau că „Australia a pierdut războiul în faţa păsărilor Emu”.

La fel de bizar este şi ceea ce se numeşte şi astăzi „Războiul pentru o ureche” dintre Marea Britanie şi Spania, care a avut loc între anii 1739 – 1748. Între cele două ţări colonizatoare stările conflictuale erau seculare, dar pretextul războiului a fost tăierea unei urechi a unui marinar englez de către militari spanioli care patrulau de-a lungul coastelor americane. Presa a amplificat acest incident, dându-i dimensiunile unei insulte naţionale. După mai multe conflicte militare, britanicii au cerut pace, întrucât în Europa se anunţau alte conflicte.

Al treilea subcapitol prezintă o „Scurtă istorie a bombei atomice”. Sunt prezentaţi, în ordine cronologică, mulţi cercetători în domeniul fizicii nucleare, cu deosebire laureaţii Premiului Nobel, precum: Enrico Fermi, Heisenberg, Oppenheimer ş.a. Emoţionant sunt descrise cele două bombardamente atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki, la 6 august, respectiv 9 august 1945, când au fost ucişi 78.150 civili, 13.983 dispăruţi, 37.425 răniţi, mii de copii născuţi cu malformaţii, 51 de temple distruse ş.a nenorociri.

Un subcapitol de mare interes pentru istoria contemporană este intitulat „Ideea de unitate europeană”. Autorul cărţii arată că ideea de unitate europeană nu este o creaţie a gândirii politice actuale, ea având rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. Primul gânditor care a formulat şi a susţinut ideea păcii, prin organizarea de confederaţii, a fost filozoful grec Platon. În epoca romană, conceptul „Pax romana” exprima aspiraţia Romei de unificare a întregii Europe, dar sub dominaţie romană, întrucât celelalte popoare erau considerate de romani „barbare”. Marele poet italian Dante preconiza o soluţie de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem. Marele iluminist francez J.J. Rousseau preconiza o „republică europeană” posibilă numai dacă monarhii îşi vor schimba natura lor „lacomă şi belicoasă”, iar popoarele se vor emancipa şi vor deveni mai înţelepte. Cuvinte memorabile a rostit şi scriitorul francez V. Hugo în anul 1849, la Congresul Pacifist de la Paris: „Va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean”…Filozoful german Kant preconiza stabilirea unei Societăţi a Naţiunilor pe baza unui „Stat de Drept Internaţional”. Omul de stat britanic Winston Churchill, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, propunea constituirea unor „State Unite ale Europei”. Acest subcapitol mai cuprinde , pe date precise, istoricul construcţiei europene, din 1865 până la 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Capitolul se încheie cu prezentarea instituţiilor Uniunii Europene şi a simbolurilor acestora.  Dintre simboluri amintim doar Steagul, Imnul şi Ziua Europei – 9 Mai. Steagul este format din 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru. Cercul albastru semnifică unitatea, solidaritatea şi armonia popoarelor, iar stelele în număr de 12 reprezintă perfecţiunea (nu numărul de state membre, acestea fiind în număr de 27). Imnul U.E. este „Odă bucuriei”, versuri de Schiller, iar muzica de Beethoven şi a fost adoptat în anul 1985, când a fost stabilită data de 9 Mai ca Ziua Europei.

Capitolul al II-lea este intitulat „Mistere ale istoriei”. Sunt prezentate, în acest capitol, ordinele călugăreşti, într-o modalitate care îndeamnă la lectură, trezind sentimentul curiozităţii. Sunt prezentate următoarele ordine călugăreşti:

1. „Ordinul franciscan”. A fost întemeiat de Francis din Assisi, pe numele laic Giovanni Bernardone (1182-1226). Este prezentată activitatea acestui ordin de la începutul secolului al XIII-lea până în jurul anului 1900. Se arată cum a avut loc convertirea lui Francis din Assisi de la o tinereţe zvăpăiată la o viaţă de rugăciune. A lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri, atât ale literaturii, cât şi ale religiei: „Cântarea fratelui soare”, cunoscut şi sub numele de „Cântarea făpturilor”. Tot lui Francis îi este atribuită şi o frumoasă rugăciune intitulată „Rugăciune pentru pace adresată Inimii lui Iisus”, din care cităm două strofe:

Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale/ Acolo unde este ură s-aduc iubire,/ Acolo unde este ofensă s-aduc iertare,/ Acolo unde este dezbinare s-aduc unire,/ Acolo unde este greşeală s-aduc adevăr/.

Acolo unde este neîncredere s-aduc credinţă,/ Acolo unde este disperare s-aduc speranţă,/ Acolo unde este întuneric s-aduc Lumina Ta,/ Acolo unde este tristeţe, s-aduc bucurie”…

2. „Ordinul dominican”. A fost întemeiat de Dominic de Cuzman, care a trăit tot în primele decenii ale secolului al XIII-lea.

3. „Ordinul benedictinilor”. A fost întemeiat de călugărul Benedict de Nursia, în anul 529 la Montecassino din Italia. Este cel mai vechi ordin călugăresc din lume.

4. „Ordinul iezuit” numit „Societatea lui Iisus”. Bazele acestui ordin au fost puse la 15 august 1534 de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, avându-l în frunte pe Ignaţiu de Loyola. Ordinul iezuit are ca deviză „Spre preamărirea Domnului”. „Societatea lui Iisus” a funcţionat şi în România până în anul 1948, când a fost desfiinţată. După 1990, Ordinul a fost reînfiinţat şi are sediul în Cluj-Napoca.

5. „Ordinul teutonic”. Este un ordin religios catolic german, fondat la sfârşitul secolului al XII-lea în Palestina. În Evul Mediu a fost un ordin militar al cruciaţilor.

6. „Ordinul Sf. Ioan”. Membrii acestui Ordin erau numiţi „Cavalerii Ioaniţi” şi alcătuiau un ordin militar şi religios în Evul Mediu. În timpul Cruciadelor, la Ierusalim acţionau două ordine: Templierii şi Ioaniţii, astăzi cunoscute sub numele de „Cavaleri de Malta”. „Cavalerii de Malta” au rămas până astăzi o importantă putere ocultă, politică şi financiară. Membrii acestui Ordin au titluri şi funcţii politice importante în N.A.T.O., C.I.A., F.B.I. ş.a. instituţii internaţionale. Dintre marile personalităţi politice – membre ale acestui Ordin sunt menţionate: Juan Carlos – rege al Spaniei; Bush – fost preşedinte al S.U.A.; Tony Blair – fost premier al Marii Britanii ş.a.

7.„Ordinul templierilor” este un ordin militar creştin. A existat timp de două secole în Evul Mediu. A fost dizolvat în anul 1312 de Papa Clement, sub presiune din partea regelui Franţei, Filip al IV- lea. Majoritatea membrilor au fost arestaţi şi arşi pe rug.

Capitolul al III-lea  este intitulat „Casa Regală a României”. Impresionează prin amplele prezentări făcute dinastiei române. Primul rege al României, Carol I a fost fiul lui Friedrich de Hohenzoller – Sigmaringen – fost prim-ministru al Prusiei în perioada 1858 – 1862 (Hohenzoller provine de la cuvintele Hoch –înalt; Zollern-colină). Sigmaringen este un oraş în  Sudul Germaniei şi a fost atestat documentar în 1077. Carol I a devenit rege al României la 10 mai 1866. Este prezentată în detaliu viaţa regelui, principalele reforme înfăptuite, viaţa de familie a acestuia. S-a căsătorit cu Elisabeta – principesă de Wied, o fire visătoare. Au avut doar un copil – Maria care n-a trăit nici 4 ani (1871-1874). Elisabeta a rămas cunoscută şi ca patroană a artelor, sub numele de Carmen Sylva („Cântecul pădurii”). Cartea redă şi câteva poezii din creaţia acestei poete. În continuare sunt prezentaţi regele Ferdinand Întregitorul şi soţia acestuia, Maria – fiică a ducelui Alferd de Edinburg (Marea Britanie) şi a ducesei Maria – fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Ferdinand a fost urmat la tron de nepotul său – Mihai, după ce îl dezmoştenise pe Carol al II-lea – fiul său. Interesantă este viaţa reginei Maria, supranumită „Mama răniţilor”, pentru frumoasa ei atitudine în Primul Război Mondial. Încărcat de duioşie este testamentul reginei Maria, în care se spune, printre altele: „Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi a durerilor mele… Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul meu soţ, regele Ferdinand”… Copiii cuplului Ferdinand – Maria au fost: Carol al II-lea, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana, Mircea. În pagini numeroase sunt prezentate viaţa şi activitatea regelui Mihai I, căsătorit cu Ana de Burbon-Parma, devenind regina Ana a României. Fiica cea mai mare a acestora – Margareta este căsătorită cu prinţul Duda.

Capitolul al IV-lea este intitulat „Istoria face parte din noi”. Cuprinde mai multe studii de istorie naţională scrise de un bun specialist dublat de un iubitor al istoriei neamului şi adevărat patriot. Menţionăm doar câteva dintre acestea:

„190 de ani de la naşterea lui Nicolae Bălcescu”; „Primul domnitor al Principatelor Unite”; „Vlad Ţepeş a murit asasinat; „Maramureşul istoric – o poartă către românism”.

Capitolul al V-lea este intitulat „Istoria, altfel decât o ştim”. Într-adevăr, sunt prezentate fapte, date şi aspecte inedite  sau mai puţin cunoscute din istoria naţională sau mondială. Sunt prezentate două scrisori ale mareşalului I. Antonescu: una către regele Carol al II-lea, iar cealaltă către soţia sa, Rica, scrisă înaintea execuţiei, din care cităm o frază: „Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri cu mângâieri, la nedreptate cu iertare”. Scrisoarea se încheie cu sfatul: „Nici o lacrimă. Ioan.” Capitolul mai cuprinde aspecte referitoare la urmările Primului Război Mondial; „Testamentul lui Petru cel Mare”. De-a dreptul amuzante sunt „micile ciudăţenii ale oamenilor mari” şi mai ales „Paradoxurile din viaţa unor celebrităţi”, dintre care menţionez: Walter Scott a fost caracterizat de profesorii săi astfel:  „E un prost şi va rămâne prost.” Biologul suedez Carl Linné era considerat în şcoală de unii profesori „înapoiat mintal”. Filozoful Hegel a avut scris pe certificatul de absolvire a liceului „Incapabil de filozofie”. Verdi a fost pe punctul de a cădea la examenul de admitere la conservator. Nicolai Luzin – mare matematician rus a avut în liceu nota 2 la matematică (pe scara 1-5).

Capitolul al VI-lea se intitulează „O fărâmă de istorie domnişană”. Cuprinde aspecte, evenimente, personalităţi şi eroi din istoria comunei Domneşti, toate fiind prezentate cu o adâncă trăire şi iubire de neam, de oameni, de istorie. Secvenţele se referă la istoria localităţii Domneşti, prezentată „între legendă şi adevăr”, la istoria învăţământului din Domneşti şi la oamenii acestei frumoase aşezări. Cartea se încheie cu numeroase imagini fotografice, mai ales portrete ale multor eroi din Primul şi Al Doilea Război Mondial, fapt ce trezeşte uimire, admiraţie şi sentimente de laudă pentru cei care au păstrat aceste fotografii şi, mai ales, pentru cel care le-a reprodus şi le-a aşezat într-o carte care  va rămâne în istoria neamului şi în sufletul oamenilor din această mirifică aşezare făuritoare de istorie.

Prof. C. VOICULESCU

________________

23 Noiembrie 2010 – Eugen Negrici: „Iluziile literaturii române“, Ed Cartea Românească, Bucureşti (Monica Grosu)

Cu certitudine, literatura română, ca şi istoria, de altfel, îşi are părţile ei mai puţin arătoase şi deloc lăudabile. Acest segment, unanim recunoscut de critica literară, corespundea, din punct de vedere istoric, epocii comuniste, când mistificările şi înscenările de orice fel nu au încetat să se producă, sub imperiul diverselor directive de partid.

În recenta sa carte, Iluziile literaturii române (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008), atât de îndelung dezbătută în revistele literare sau pe bloguri, profesorul Eugen Negrici demonstrează, cu metodă, că iluziile şi deziluziile literaturii române sunt multe şi ele nu vizează doar perioada mai sus amintită, ci îşi întind tentaculele până spre începuturile istoriei noastre literare. Acest nefiresc fenomen este explicat, în viziunea autorului, prin existenţa în mentalul colectiv, a unor complexe de inferioritate ce nu au încetat să umple spaţiile goale, fie şi din literatură, cu închipuite edificii estetice. Avem, aşadar, de a face cu o abordare de tip nou, situată tangenţial şi incomod la congruenţa mai multor discipline, ceea ce face demersul analitic cu atât mai complex, dar şi mai transparent.

Privită sub lupă, literatura română este dezbrăcată de falsele genealogii şi supralicitări, mai ales din trecutul literar, şi obligată de noul arhitect, cu predispoziţii mărturisit deconspirative, să se reconstruiască, de pe poziţii vădit critice şi debarasate de nostalgiile paradisului pierdut. Iluziile literaturii române este, prin urmare, o carte declarat polemică, o polemică extinsă pe traiectoria unei întregi literaturi naţionale, chiar dacă nu într-o abordare diacronică, rezultată dintr-o proprie deziluzionare şi revoltă interioară vizavi de inerţia românilor de a reacţiona vehement la eşecurile politice, culturale, social-istorice. De aceea, miza majoră a cărţii e tocmai aceea de a stârni într-un fel reacţia, de a sădi imboldul critic în actul revalorizării literaturii române, etapă la care o evoluţie firească şi normală a culturii ne obligă. Eugen Negrici combate în special erorile de percepţie a unor opere şi nu neaparat (sau nu întotdeauna) operele în sine, aşadar destinatarul privilegiat al cărţii este tocmai critica literară, invitată la o mai lucidă şi riguroasă interpretare.

Din acelaşi punct de vedere, cartea profesorului Negrici devine, aşa cum s-a spus deja (dar ce nu s-a spus!), o veritabilă radiografie, ce surprinde, în detalii îngroşate, un fond simptomatic al psihozei naţionale, demersul criticului apropiindu-se, mai ales în incipit, de abordările tipic psihanalitice, urmând ca apoi să analizeze, punct cu punct, concepte, teorii, curente, opere şi totul cu un spirit persuasiv hiperlucid şi intransigent. Pentru a-şi ilustra cât mai cuprinzător teza, autorul recurge uneori la mici exagerări, sau, după caz, minimalizări, spre exemplu, acordă un spaţiu mai restrâns literaturii interbelice, fapt scuzabil totuşi prin intenţia principală a studiului ce nu se doreşte o istorie literară, ci o resurecţie critică, la rece, prin decuparea de fisuri în cadrul menţionatei discipline.

Importantă şi necesară este, fără îndoială, această mult aşteptată, şi mereu amânată, revizuire, însă, considerăm de o reală utilitate în acelaşi timp, mai ales pentru tineri, acest rechizitoriu aplicat punctual literaturii române vechi, în special, şi segmental, celei ulterioare. Cercetarea lui Eugen Negrici se circumscrie în principal unei axe mentaliste, demolând, fără rezerve, tehnicile de iluzionare şi de seducţie, practicate de ani în exegeza literară românească. Urmând îndemnul autorului de a privi literatura şi operele ei cu chibzuinţă, putem remarca, printre ironiile acide, demolările sau negaţiile multiple, o serie de informaţii documentare, observaţii utile de istorie literară (întâmplări, adversităţi literare), şi ferme luări de poziţie în ceea ce priveşte universul de culise al vieţii scriitoriceşti din epoca ceauşistă şi nu numai. Starea predominantă şi definitorie de deziluzionare se asamblează, fără reticenţe, procesului general de revizuire a literaturii, conferindu-i un grad afectivo-participativ mai mare. Poate tocmai acest subiectivism mărturisit face discursul critic şi mai seducător, iar negaţia, după cum ştim, captivează prin chiar curajul ei de a se situa în partea cealaltă a baricadei.

Servindu-se de mecanismul psihologic al compensării, după cum ne subliniază studiul de faţă, autorii istoriilor literare au fost tentaţi să idealizeze trecutul sau chiar să-l recompună, după caz, sub presiunea factorilor extrinseci ce au alterat astfel criteriul estetic al evaluării. Nu de puţine ori, Eugen Negrici polemizează direct (ostentativ), cu operele unor importante personalităţi ale culturii române (Nicolae Iorga, Dan Horia Mazilu, parţial cu Eugen Lovinescu, în mod repetat şi, mai ales, cu G. Călinescu), aruncând în aer proiecţiile literare utopice, şi arătându-se exasperat de interpretările abuzive şi nefondate, precum în enunţul următor: ,,Mă întreb de ce nu ne hotărâm odată să-l adoptăm pe Ovidiu, căci după el ar putea urma întreaga literatură latină.” (p. 215)

Altfel spus, fenomenul artistic românesc a supravieţuit (cu unele discontinuităţi, mai mari sau mai mici, amendate aici de autor), dar nu a evoluat normal, deoarece condiţiile exterioare esteticului nu i-au permis-o. Fracturile, decalajul şi desincronizarea cu marile literaturi europene sunt explicate pe larg, prin reverberaţiile mitogenetice şi un sentiment difuz de teamă şi frustrare, generat de complexele inferiorităţii. Noua montare scenică a literaturii române exclude, în opinia tranşantă a autorului, nu doar creaţii, ci şi curente, a căror existenţă pe teren autohton, fusese validată de specialişti. Tirada autorului, nemulţumit de inconsistenţa manualelor şcolare sau a cursurilor universitare ce exclud, în mod nedrept, autori valoroşi în detrimentul unor teorii sau demonstraţii îndoielnice, îşi justifică, într-o anume măsură, tonul tăios şi critic, prin dorinţa de primenire, de coerenţă şi discernământ a fenomenului interpretativ.

Lectura Iluziilor literaturii române ne arată clar inapetenţa scriitorului Eugen Negrici pentru viziunile utopice, reticenţa sa în faţa atitudinilor concesive, precum şi o vocaţie a diagnosticului literar incomod. Mai mulţi scriitori români (Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Geo Bogza, Octavian Paler, Vasile Voiculescu etc.), şi operele lor au parte de o prezentare nevoalată, asortată tonului general al cărţii.

Controversată, dar şi apreciată şi recompensată cu mai multe premii, cartea lui Eugen Negrici s-a impus în contextul cultural românesc de acum, important ar fi ca traiectoria acestui ecou de receptare să-şi găsească fondul, iar formele schimbării reale de viziune să nu-şi întârzie, ca de atâtea ori, apariţia.

_________________

22 Noiembrie 2010 – Ioan Barb: „Picătura de infinit“, Editura ATU, Sibiu (Melania Cuc)

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb  revine pe piaţa de carte cu  al doilea volum de versuri,  pe care şi-l intitulează  PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,Raftul de poezie,,.

Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul  unui timp în care travaliul poetic a trecut  el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână  fermă, adunând  şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia.

Creaţia lui Ioan Barb este mai mult decât sugestivă, adesea ilustrativă şi conjugată cu întrebări la care autorul le dă, atunci când crede de cuviinţă, răspunsul.

Avem cartea unui poet care ştie ce este Poemul, nu se lasă în voia  sunetelor pentru a-şi linişti foamea de certitudini.

Cuvinte  coborâte din alte lumi şi din alte vremuri sunt aşezate în front cu locul comun, cu acel cotidian în care  cosmosul se ,,stinge,, prin steaua căzută,- devine  creaţie. Creatorul este doar un vector subtil şi înnobilat cu  bucuria cunoaşterii de sine.

,, Mesajul meu se pierdea în curcurbeu,,-(spărgătorul de stele) este un exemplu de adaptare a stării de a fi, a atotcuprinzătorului spaţiu galactic, culori dispersate în picături de ploaie,  în devenirea de lacrimă materială, palpabilă.

Nu doar nemărginirea este cercetată cu inima, cu ochiul şi cu  verbul de către poet, el reuşeşte performanţa de-a descoperi miracolul şi în natura cu care ne-am obişnuit întaratât, încât nu o mai privim cu spaima şi altruismul unui îndrăgostit.

,,Sufletul său, ud de de singurătate, de ploaie,,(când cântă în tine păsări străine)- este un exemplu de  poem în care, pentru autor, modernismul sec, decopertat de petalele florilor de câmp, nu s-a inventat încă. Natura în consonaţă cu  omul-de-asflat face miracolul  şi poetul ştie cum să îşi aleagă matricea în care aruncă silabele  din care va răsări, mai apoi, poezia .

Avem în faţa noastră un poet cu har , un poet care nu se azvârle în mijlocul cuvintelor ca într-o coridă. Ne le subjugă, nu le plezneşte şi nu oboseşte reluând, repetând o idee, de aceea poate, poezia de faţă este mustoasă şi echilibrată, fără sinuozităţi care să deranjeze.

Deşi , versurile  sunt  aparent domestice, ele privesc dincolo de dimensiunea imediată şi în,,picătura deinfinit,, pe care poetul o disecă cu profesionalism şi  responsabilitate, cele mai mici detalii au o semnificaţie uriaşă.

,,Mă străbate  diseprarea , ca un tren ce aduce făină,, ( Stins  ca un imperiu decăzut)

Lupta sa personală  are accente de singurătate uneori, numai că, ea, singurătatea poetului nu se desăvârşete în turnul de fildeş. Ioan Barb priveste şi îşi slujeşte Ţara  defel imaginar, soldat cu arma la umăr şi arma sa este …literatura. Bună.

O poezie nostalgică, năbădăioasă, frumoasă sau cu răni pe faţă… aşa percep eu fiecare pagină din carte. NU doar poemul pe de-a-ntregul prinde consistenţă cu fiecare  rând  scris, Ioan Barb  are amprenta sa proprie de exprimare.

Tehnologia de ultimă generaţie intervine şi în angoasa poetică, pune unghia în gâtul din care ies cuvinte şi aici,  silabele poetice dor. Si… poemul, aici, este de o altă nuanţă, – pe-bucăţi şi cu raşpelul nervoyităţii ideii în sine se simte cum se rupe versul. Vezi ,, Programat să ucid cu mintea mea,,(pag.23). Evident, autorul se descurcă printre metafore chiar dacă acest gen de abordare poetică se simte că nu  i se potriveşte.

Interesantă este şi experienţa alinierii de spaţii care natural nu deţin convergenţă,  alăturării de sentimente şi arhetipuri ca şi rupe dintr-un lanţ trofic, – peste care neliniştea ce va fi să fie se asedinemtează.

Poemele lui Ioan Brab sunt secvenţiale ca structură, cu o bură de inocenţ ( care dă bine) şi  cu acel restort indefinit ce are  puterea , prin Artă, să declanşeaze criza de conştiinţă a

omului modern şi cu atât mai pregnant, să trezească conştiiţa poetului. Un poet care se ia în serios şi care, în demersul său creato,r ştie unde să aşeze stropul de infinit, – un semn care poate fi luat punctual, doar un punct din care porneşte linia orizontului. Cerc.

O carte ca o introspecţie în faţa oglinzii unui ocean,- un loc în care peştii, oamenii şi stelele de pe cer trăiesc mirajul vieţii defel virtual.

MELANIA CUC

________________

19 Noiembrie 2010 – Ioana Stuparu: „Grădina care s-a suit la cer“, Editura Florile Dalbe, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

 

Există întâmplări care rămân încrustate în memoria inimii. În memoria degetelor şi a ochilor noştri. Şi sufletul are memorie. Există bucurii care nu se pot socoti în bani ori în alte privilegii materiale.

Există lucruri care nu costă nimic dar care sunt inestimabile.

Şi pentru ele ai da întreaga ta agoniseală.

Nimic nu e mai sfânt şi mai de preţ precum surâsul unui prunc. Nimic nu e mai scump decât surâsul unei mame. Acestea, îngemănate, formează un rotund indestructibil. Un rotund care se numeşte IUBIRE.

El nu poate fi smuls, înstrăinat, risipit pentru că el se află în matricea inimii fiecăruia.

Cine nu cunoaşte aceste bucurii, e cu adevărat un om lipsit de cele mai sfinte bucurii ale vieţii. Dar, mai ales, cine cunoaşte şi împărtăşeşte cu altcineva aceste taine dumnezeieşti poate fi socotit fericit, pentru că nu e de ajuns să le cunoşti, trebuie să te şi cumineci cu ele.

Autoarea încearcă să ne facă să înţelegem şi să preţuim lucrurile cu adevărat importante şi trainice. Şi printre ele, cap de serie, pune Iubirea.

Această virtute creştinească aşezată de Iisus Hristos în fruntea celor trei virtuţi teologale. Fără de care, omul nu poate fi socotit om.

Căci, spun Apostolul Pavel în cel mai frumos Poem biblic despre Iubire:

Chiar dacă aş vorbi toate limbile omeneşti sau îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. 2. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. 3. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ardă, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. 4. Dragostea e îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. 5. nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, 6. nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. 7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. 8. dragostea nu va pieri niciodată. Proorocirile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. 9. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; 10. dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; gândeam ca un copil: când m-am făcut mare, am lepădat ce era copilăresc. 12. Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. 13. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea: dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Cor. 13, 1-13).

Ferice de cel ce cunoaşte şi preţuieşte acest dar de la Dumnezeu.

Se ştie că orice grădină a copilăriei este asemuită cu Grădina Raiului. Pentru copil nu există loc mai frumos pe lume. Şi nici nu se compară nimic cu gustul neasemuit al prunelor de acasă.

Odiseea întoarcerii  pe meleagul copilăriei, cine n-a încercat-o, cine n-a trăit-o, cine nu s-a înduioşat de culorile ei, încă vii care invadează retina?

Autoarea aduce în prim plan ritualul străvechi al sădirii pomilor cu rost, pentru că, nu-i aşa, vorba bâtului: „Ce om mai e acela care n-a pus măcar un pom în pământ? Înseamnă c-a trăit degeaba, dacă în urma lui nu rămâne nimic.”

Pornind de la aceste vorbe înţelepte ale bâtului, dar şi de la datină şi de la roua lacrimii amintirii strivită-ntre gene,  autoarea, o dată întoarsă acasă,  primul drum îl face în livadă, şi, aşezându-se la tulpina unui prun moţăţăl, muşcă dintr-o prună, cu sete. Ea avea gustul fermecat al copilăriei: „I-am simţit gustul ducându-se până-n vârful degetelor, dându-mi putere”.

Există tradiţia la sate ca pomii să fie tămâiaţi şi daţi de pomană. Ritualul e foarte cunoscut. Fiecărui răposat i se dă un pom de pomană. „Ca să aibă şi ei acolo, în cer, grădină cu prune moţăţăle pârguite” – spune autoarea cu nostalgic umor.

Dincolo de pietatea acestui gest, rămâne amintirea unui timp ferice, foarte îngăduitor cu oamenii. Iar pentru autoare, cea care săvârşeşte ritualul, sufletul împăcat pentru „grădina care tocmai s-a suit la cer.”

Bunul simţ ancestral, simţul dreptăţii, cumpătarea, generozitatea, omenia, care-l caracterizează  pe omul simplu, pe ţăranul crescut şi trăit în vatra lui, îl fac pe acesta să reacţioneze diferit de ceilalţi semeni, atunci când dobândeşte un lucru care nu e al său şi pentru care n-a depus nici trudă, nici răbdare, nici sudoare. El ştie ca nimeni altul că totul se dobândeşte prin muncă cinstită şi jertfă pe măsură. Iată de ce, la bucuria fetiţei care găsise o monedă mică în ţărâna uliţei, mama nu reacţionează aşa cum se aştepta copila, adică, să se bucure. Dimpotrivă. Ea cade pe gânduri închipuindu-şi-l pe bietul om care, în vremuri de austeritate maximă, îşi pierde şi puţinii bani pe care-i avea. Dar, copiii reacţionează altfel. Ei se bucură atunci când primesc în dar, fie şi un flecuşteţ, când găsesc în tină, chiar şi o mărgică.

La întristarea şi nedumerirea mamei, fetiţa se ruşinează, că s-a bucurat de necazul altuia. Drept pentru care se hotărăşte pe loc să facă praf „toţi banii cu pricina”, pe halviţe şi limonadă crinărie.

Şi aici este descris cu un farmec inegalabil, negustoritul la bâlciuri şi îndeosebi, lăcomia unor oameni hotărâţi de a face bani din orice, profitând de setea şi de foamea celorlalţi, aidoma întreprinzătorilor de astăzi.

Astfel, vânzătorul de limonadă şi femeia lui sunt zugrăviţi amănunţit ca şi modul de preparare a acelei ape colorate şi aproape deloc dulce, numită „limonată”.

Adunarea familiei în jurul unei mămăligi, la o măsuţă rotundă, cu trei picioare şi ritualul tăierii mămăligii cu „aţa” – peste care mama şi-a trecut unghiile, „pentru a o curăţa de fărâmăturile uscate, aşezând-o apoi, peste mămăliga aburindă care aştepta să fie tăiată în felii”, este o scenă care aminteşte de vestitele şi antologicele prânzuri ori cine moromeţiene, când capul familiei îşi opărea gâtul cu fasolea, până-i dădeau lacrimile, dar nu le spunea lui Paraschiv, Achim şi Nilă ce-a păţit, pentru ca s-o păţească şi ei.

În povestea Ioanei Stuparu, îngemănată în roua lacrimei, sora mai mică, mioara, îşi atârnă o trăistuţă de după gât „ca să am în ce-mi pune banii când oi găsi şi eu pe drum”.

Judecata fetiţei este foarte justă. Luând-o tata la Craiova, „pentru că acolo sunt mulţi boieri şi când or pierde banii pe jos, să-i găsesc eu.”

Glumele şi râsetele celor prezenţi  n-o tulbură pe fetiţa de 7 ani, câtuşi de puţin.

Ea îşi continuă gândul, încredinţată că numai acolo, în capitală, ea va ajunge să-şi împlinească visul, spre necazul soră-si, Tina, care „a înghiţit în sec, uitându-se cu duşmănie la Mioara care i-a zis victorioasă:

-Lasă, că-ţi arăt eu ţie!”

Lecţia Ioanei Stuparu este dublă: nu trebuie să te bucuri de ce nu e al tău; trebuie să speri că, într-o zi îţi vei găsi, cu adevărat împlinirea, visul dorit cu tărie, speranţă şi încredere.

Povestire, scrisă a persoana a I-a, vădit autobiografică, este absolut încântătoare şi ea completează suita celor 20 de povestioare din volumul „Grădina care s-a suit la cer”.

Curiozitatea copilului, încă din primul an de viaţă este absolut uimitoare. El totdeauna vrea să încerce şi să guste experienţe noi. Ochii săi privesc cu uimire lucrurile, oamenii şi vieţuitoarele din jur şi nu se mai satură, pentru că,  pentru el, totul este nou şi fascinant.

Privitul unei flori, a unui fluturaş, o face pe micuţa din povestire să se ridice „copăcel” şi singură să facă primul pas.

Mama, cu intuiţia ei maternă, e cea care, cu preventivă atenţie, îşi dă seama:

Paşii i-ai făcut către frumuseţe! Ce poate fi mai important, decât să faci primi paşi spre frumuseţe?”

Acesta ar fi şi mesajul povestirii. Mereu în căutare de frumos, omul încearcă toată viaţa drumuri noi, cărări nebănuite, cercetează zonele necunoscute.

Că mai şi cade uneori, nu contează. Totul e să stăruie în această căutare.

Uneori, în drumul către cunoaştere, omul descoperă durerea, înfrângerea. Se loveşte de ele, le suportă, dar trece mai departe. Către lumină.

Alteori, cunoaşterea cere jertfe şi sacrificii. Nimic nu e uşor.

În această povestire întâlnim o altă credinţă îndătinată în oameni, aceea că, în perioada prenatală, dacă viitoarea mămică pofteşte ceva sau îi place un lucru sau o fiinţă mai deosebite, s-ar putea ca fătul să iasă cu acele caracteristici ale obiectului preferat.

Astfel, fetiţa a ieşit cu un smoc de păr negru în creştet, precum o găinuşă moţată iubită de mama.

Bunica este cea care dezleagă misterul şi, după săvârşirea unui ritual anume, totul revine la normal.

Autoarea subliniază ideea de a nu ne speria de piedici şi oprelişti, ci, să mergem mai departe spre ţinta noastră, oricât de greu ar părea drumul.

Portetul fizic şi moral al eroinei acestei povestiri, Lelioara este creionat deosebit de expresiv de către autoare. Ea „ştia ce vrea” încă de la o vârstă fragedă şi pătrundea cu privirea „dincolo de mine, unde numai cei ca ea pot pătrunde”.

Fetiţa cu „ochi mari, expresivi şi o linişte în privire şi în comportament, cu care mă impresiona!” – spune Ioana Stuparu. „O îndrăgisem pentru glasul melodios, şi pentru felul blajin, dar sigur, cu care vorbea. Dar, mai ales, o îndrăgisem pentru felul în care cânta”.

Dintotdeauna omul a cântat la necaz ca şi la bucurie, la nuntă ca şi la înmormântare. Toate evenimentele vieţii, încă de la naştere, sunt însoţite de cântec. Dar mai mult la necaz ţăranul caută cântecul să-şi ogoiască sufletul.

Şi Lelioara – avea acest har: cânta cu sufletul!

Toţi ascultau „minunea de cântec oltenesc” şi nu voiau s-o întrerupă ca să nu se risipească magia, vraja cântecului.

Lelioara care îşi exersa vocaţia de artistă într-un „studio” improvizat, cu rezonanţă deosebită, o cameră aproape goală, care avea ecou, şi care trebuia să servească drept prăvălie.

Venirea Lelioarei în sat, are darul să răstoarne programul de viaţă al copiilor. O ceată de pionieri desculţi, dar cu cravatele fluturând pe piept, adunaţi pentru a merge la cules de spice! – ca în fotografiile de reclamă ale regimului – spune cu umor amar şi uşoară ironie nostalgică, autoarea, adunaţi în curtea şcolii, tresar la apariţia profesorului de fizică. Şi când acesta soseşte, clădirea şcolii parcă dispare din ochii lor.

Faptul că Lelioara reuşeşte, prin cântecul ei, să-l facă pe profesorul cel aspru să-şi dezvăluie sufletul şi-l sensibilizează până la umezirea ochilor, este deosebit de sugestiv pentru că justifică menirea artei: aceea de a îmbunătăţi şi a îmbogăţi spiritul, a-l înălţa şi a-l ilumina, deopotrivă.

Profesorul o priveşte pe Lelioara cu ochi blânzi şi li se adresează copiilor, pentru prima dată „cu voce de om”.

Reînviind aceste întâmplări din copilărie şi din viaţă, Ioana Stuparu săvârşeşte un act de îndestulare faţă de propriul suflet mai întâi, veşnic flămând de acel dor faţă de propria copilărie, dar şi faţă de noi, cititorii, care ne umplem de miresmele suave ale propriilor noastre amintiri. Ceea ce îşi propune, de fapt, literatura, de a ne aşeza în faţă o oglindă în care să ne putem privi, chiar dacă nu mai suntem aceeaşi, chiar dacă greu ne mai putem recunoaşte. Şi pentru că, filtrate prin sita vieţii, amintirile capătă înţelesuri noi şi nu mai sunt văzute cu ochii de atunci.

Iar faptul că Lelioara a devenit mai târziu, renumita cântăreaţă de folclor Ionela Prodan, este încă un mister care se distaină sub privirile noastre, graţie scriitoarei Ioana Stuparu.

 

Galaţi 21 noiembrie 2009

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

CEZARINA ADAMESCU

 

______________

18 Noiembrie 2010 – Al. Fl. Ţene: „Cărticica de dat în leagăn gândul“, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu“ Petroşani 2010 (Melania Cuc)

Aflată la a doua ediţie, CĂRTICICA DE DAT ÎN LEAGĂN GÂNDUL,  semnată de Al.Florin Ţene a apărut la Editura Fundaţiei culturale ,,Ion D.Sârbu,, Petroşani, 2010.

Nici nu putea fi altminteri cât această lucrare este una potrivită pentru cititorul grabit, de azi, dar care mai are încă nevoie de vise şi de paşi făcuţi înafara limesului pipăibil al materialismului dialectic.

O carte frumoasă, îngrijit redactată dar care se remarcă şi prin acel ,,lipici,, care te face să parcurgi pagină după pagină, ca şi cum ai aştepta să te întâlneşti la urma urmei, cu propria ta persoană, cu   personajul pe care îl cunoşti deja.

O astfel de lectură este  o duminică-literară calmă, dar defel monotonă.Fiecare pagină este un univers, şi cartea  se alcătuieşte din mai multe detalii fabuloase, ca  un peisaj hiperbolic în jocul de puzlle. Ici este o grafie de situaţii de-a dreptul imaginre, dincolo…  lumea reală vine, pare atât de tangibilă încât îi simţi respiraţia.

Aparenţa uşurinţei de travaliu  cu care pare a fi scrisă cartea, te poate face să aluneci prin pagini ca într-o relaxare, dar la urma urmei, lucrarea în sine este o minienciclopedie  şi are meritul  de a îmbina arta scrisului cu informaţia de bună calitate şi care , din păcate, cam lipseşte de pe raftul cu literatură din ultima vreme a României.

Al.Florin Ţene este un magician care scoate personajele atemporale din jobenul căptuşit cu realitatea ca şi implacabilă a oraşului modern. Trece cu bucurie şi spiritualitate peste praguri iluzorii şi ne face părtaşi la întâlniri în care  polii Pământului nu mai au magnetismul care ne ţine antheici, noi suntem precum îngerii,-nevăzuţi dar părtaşi la actul de creaţie, – martori nevăzuţi ai demiurgului -scriitor.

Travaliul scrisului străbate din paginile volumului ca o cereneală bună prin pagina unui jurnal personal. Elegant, cu lonjă de siguranţă asigurată de talentul său remaracabil, autorul face excerciţii la cupola unui ,,circ,, care este lumea cu toate personajele sale, de la  scriitorii ,,componenţi,,ai Istoriei Literare, la artişti de geniu, de la  oamenii omniprezenţi în viaţa sa particulară( familia) la ilustre persoanje de istorie ,- ,, actorii ,, de pe scena pe care îi aşează autorul sunt monadele care ne compoun şi ne recompun ca inşi care  credem că Informaţia este una singură şi care înglobează spaţiul, timpul ,- adică tot cea fost , este şi va fi.

Este subtil şi rarism modul literar prin care  autorul glisează componentele fiecărei povestioare în parte. Trece  firesc dintr-un  timp în alt timp, – găseşte ,,portale,,  superbe ca viziune poetică, dar este şi  extrem de pragmatic, concis în drămuirea spaţiului pe care îl alocă poveştii în sine.Nimic nu îi prisoseşte şi lexicul bogat îl ajută să acceadă la limite de exprimare literară care au în spate o operă de scriitor care,şi în acest mod, se certifică.

La Al.Florin Ţene  totul este posibil de adus la numitor comun, între două coperte de carte.Nu te miri că Stalin cu Lenin, şi cu  muzica lui Vivaldi fac un adevărat foc de artificii.Dincolo de jerba de  lumină fastuoasă a textului  bine strunit se află miezul ideii, carnea consistentă a unei cărţi pe care o citeşti, ca timp şi spaţiu (şi) în rapidul de Bucureşti- Cluj , dar pe care odată ce ai parcurs-o o recomanzi şi prietenilor.

Aventura are aură de clar-obscur şi fiecare personaj pare a fi umbra destinului său, -un joc de umbre chinezesti pe un ecran uriaş si, de udne, ele, unbrele evadează, te însoţesc în jocul pe care , trebuie să-l accepti.

Oniric şi real, fastuos şi sever în fiecare reper, scrisul din această cărticică burduşită cu gânduri ce ţin de ştiinţă dar şi de frumuseţea silabei, scrisul face bucurie ochiului, inimii şi minţii cititorului.

Felicitari autorului.

 

 

MELANIA CUC

_______________

17 Noiembrie 2010 – Nina Ceranu: „Heidi n-a văzut Roma Termini“, note de călătorie, Timişoara, Editura Eubeea, 2009 (Ion Pachia Tatomirescu )

Prozatoarea, poeta Nina Ceranu surprinde Distins-Vechiul Receptor, de astă dată, printr-o carte de însemnări de călătorie, Heidi n-a văzut Roma Termini*, un volum-oglindă de vremuri, volum ce stă parcă sub un atotcuprinzător şi atoategrăitor motto: „Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide (…), moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.“ (p. 7).

Călătorul-autor-martor încă de la prima pagină a cărţii ne mărturiseşte „un program“: «Voi fi un drumeţ oarecare, mereu în ur-ma grupului, care nu vrea să audă explicaţiile unui ghid „de vacanţă“, nevoit să câştige ceva bani pentru studiile viitoare. Eu voi colecta şi mirosul inconfundabil al locului, dar şi izul emanat de eterogenitatea grupului din care fac parte.» (p. 7 sq.).

În prima secţiune a cărţii, însemnările de pe drumul „răbdu-riu“ de sub „neantul albastru“ privesc mai întâi „halta“ de la Verona (Romeo şi Julieta. Dante Alighieri. Unchiul Will.), apoi Castello Gandolfo («De la Roma până aici sunt doar 24 de kilometri.» – p. 24), Piazzetta Chateauneuf du Pape, cetatea Romei (Un oraş al ruinelor, dar nu în ruină. Oraşul paradoxurilor), Fontana di Trevi, Firenze etc.

Partea secundă a volumului poartă titlul În vizită la Heidi – descriind „via Austria“, „Cristalele Swarovsky“, Innsbruck-ul, apoi Elveţia, «Ţara Cantoanelor. A lui Heidi, a ciocolatei Milka şi-a va-cilor mov…» etc. (* Nina Ceranu, Heidi n-a văzut Roma Termini, note de călătorie, Timişoara, Editura Eubeea, 2009).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_______________

16 Noiembrie 2010 – Constantin Voiculescu: „Articole, eseuri, recenzii“, Editura Arefeana, Bucureşti (George Baciu)

M-am aşezat într-o după-amiază de duminică, la masa cu felinar de doină şi duioşie de dor pentru a citi o carte, unică în fiinţa sa, teribilă în rostire şi mai aproape de sfinţenia existenţei noastre româneşti.

„Articole, eseuri, recenzii”, autor Constantin Voiculescu, editor Ion C. Ştefan, Bucureşti, Editura Arefeana – o carte despre noi şi pentru noi, cei ascunşi în spatele prezentului, printre grijile mărunte ale trupului, indiferenţi la sublimul culturii ce ne defineşte printre entităţile lumii.

Profesorul Constantin Voiculescu, după ce ne-a amintit, cu ceva vreme în urmă „Cum vorbim, cum scriem”, acum ne invită pe prispa sufletului şi sub pleoapa mirării curăţeniei de dinspre înlăuntru, aleargă pribeag prin estetismul filosofico-sentimental al unor întemeietori „de legi şi datini” (Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus, D. Cantemir, Andrei Mureşanu, Al. Davila, Caragiale, Macedonski, Aron Cotruş, E. Cioran, C-tin Noica). Apoi, unduieşte foşnetul eseistic al fântânilor dintru mister şi pentru revelare, gustând din hoinăreala spaţiului mioritic, clănţănit la fereastra lumii, spre a nu se uita cumva identitatea aceasta, a lui NOI ÎNŞINE. Dor – doină – duioşie, psihologia poporului român, cultura română în relaţie cu cea europeană, despre patrie şi patriotism, libertate şi libertinism, ruşinea şi dreptatea, 1 decembrie 1918, sunt temele asupra cărora zăboveşte suspinând a picur de SINE şi de CEILALŢI, împărtăşindu-se cu cea mai frumoasă trinitate a universului pământean: Eminescu – Enescu – Brâncuşi.

„Cei trei coboară din aceeaşi matrice stilistică, îi uneşte aceeaşi viziune asupra lumii, aceeaşi năzuinţă creatoare înserată în tainele marelui tot”,  sunt Unitatea românească „încărcată de duioşie, ruptă parcă dintr-un suflet care urcă dealurile încrederii şi coboară văile resemnării”. O „Coloană fără sfârşit”, un „Luceafăr” urcând spre Demiurg, înspre acolo unde vremea şi locul murmură a „Rapsodie română”.

O cultură română cu sublim universal pe care profesorul Constantin Voiculescu o sintetizează astfel: „În poezia lui Eminescu, cuvintele cântă, în muzica lui Enescu, sunetele vorbesc, iar în sculpturile lui Brâncuşi, piatra şi marmura vorbesc şi cântă”.

Dincolo de această zicere, e personalitatea autorului cărţii, simplă şi complexă în acelaşi timp, neexplicabilă, ci doar trăită.

Ultima parte a „lecţiei voiculesciene”, deşirată în 282 de pagini, exemplifică o fărâmă de cultură prelinsă în recenzii ale unor cărţi trudite în verbul propriu unor autori argeşeni întâmplaţi a fi trăitori tăcuţi ori neastâmpăraţi ai pământului românesc de dinspre Argeş (acad. Gh. Păun, Cristina Onofre, Ionel Cristescu-Muşăteşti, Marin Ioniţă, Cezar Bădescu, Nic Petrescu, Elisaveta Novac, Aurelia Corbeanu, Daniela Voiculescu, Sorin Calea, Ion Dincă, George Baciu, Ion C. Hiru etc.).

Constantin Voiculescu, excelentul profesor de limba română al Cetăţii Basarbilor, ne-a împodobit trecerea, eternizând-o, cu o carte ce trebuie citită la fiece moment de restrişte al rostului nostru existenţial.

 

GEORGE BACIU,

Prezentat la întâlnirea Clubului Iubitorilor de Cultură

din Curtea de Argeş,

12 mai 2010

 

 

__________________

10 Noiembrie 2010 – Eugenia Bulat: „Veneţia, ca un dat… Jurnalul unui evadat din Est“, poeme, Timişoara, Editura Artpress / Augusta (Ion Pachia Tatomirescu)

Noua carte de poeme a Eugeniei Bulat, Veneţia, ca un dat… Jurnalul unui evadat din Est*, i se pare autoarei – într-un Avertis-ment – nu neapărat narcisist, «o simfonie în cheie minoră, cu munţi înalţi şi ape adânci, cu iluzii împlinitoare, dar şi cu tristeţi hăuitoare de neant» (p. 5) şi autorului de „cuvânt însoţitor“, Adrian Dinu Ra-chieru, într-adevăr, «un dar pe care destinul, prin legile lui parado-xale, îl oferă autoarei. Chiar dacă nu a părăsit decât fizic baricadele românităţii din Basarabia, chiar dacă a ars „fără rost“ (cum se măr-turiseşte), poeta încearcă să uite, să se desprindă de nişte realităţi apo-caliptice, să se regăsească / reîntemeieze, reînviind prin poezie.[…] „Bântuită de faceri“, poeta cunoaşte bucuria rodului. Dincolo de u-şoara contaminare cezarivănesciană, preaplină de logos, simţind cum fierbe în ea sămânţa rodirii, atunci când cu unghii înfipte în carne se încredinţează paginii albe. „Înfiată“ de arterele veneţiene, poeta a-dulmecă înflorirea, conştientizând şi depăşind blestemul sterilităţii în-tr-un spaţiu al interminabilelor confruntări, permite autoarei a se simţi un vas plin, mult prea plin, purtând, de aici încolo, lumea cu sine şi în sine, încrâncenată a rezista tuturor încercărilor vieţii. Experienţa vieţii demonstrează această reîncarnare. O „altă“ poetă pare a se fi ivit. Suspendată între Est şi Vest („cu ochi bifocali, care văd simultan două lumi“), Eugenia Bulat ne încredinţează această carte a saltului calitativ, a rupturii.» (p. 9 sq.).

Dincolo de dispunerea maiacovskian-futuristă a versurilor, ce-ea ce nu poate să sugereze decât „cascada“, ori „căderea“ neoximo-ronică „de fluide“, întotdeauna din / dinspre „ceva mai înalt“ în „ceva mai mic / scund / jos“, în „relieful plat“, şi nu vreo cădere hyperio-nică („încastrată“ chiar şi în măsura „zig-zag-ată“ / „fulgerată“, de 8 – 7 – 8 – 7, a catrenelor »Luceafărului“), dincolo de „chichiţa sem-nului mirării“, utilizată „căpşunistic-spanioleşte“ şi în scrierea noas-tră pelasgică / valahică (după cum s-a întâlnit mai demult pe la Cezar Ivănescu şi despre care făcea vorbire – supra – Adrian Dinu Rachieru pe când avertiza la E. Bulat o „contaminare cezarivănesciană“), fără a se evidenţia valoarea-i ortografică („de mirare conţinută“) de valoa-rea-i de punctuaţie (de „avertisment“ madrilen, nu veneţian, „că ar urma mirarea“), există în pseudo-jurnalul liric al est-evadatului bula-tian o aglomerare de obiecte, cât mai ales de „semnificanţi“ / „sem-nificaţi“, fără vreo puternică voltaicizare de suflet, evident, cu verosi-milă convergenţă lirico-semantic-sincretică într-o încrâncenare de creare a unui topos, „Veneţia“: «Veneţia, ca un dat: / în apă, / pe apă, / sub apă…/ şi ploi peste ea, / nesfârşite, / nebune. / Cer gri, încheiat, / mugind în adânc, / ca un leu / sângerând / în savană. / Ape verzi, / violent clocotind / peste praguri, / porţi ’nalte, / albind, / fantomatic topite în zare… / …Pescăruşi speriaţi, / porumbei contopiţi peste ziduri… / şi figuri statuare: / bărbi albe, / bărbi ude, / romane… / coapse dulci de femei, / şiroind din înalt / pe biserici… / O sirenă urlând, / putregai ozonat, / fulgerări… / ! Fulgerări din neant.» (Ve-neţia ca un dat… ; «Veneţia, 26 septembrie 2007» p. 11 sq.); sau, din continuarea „jurnalului“, de pe fila-poem, cu datarea „Veneţia, 6 octombrie 2007“: «…Veneţia, dimineaţa… / cu ochi plini de ceaţă, / opaci… / Obloane verzi, de cazarmă, / în şiruri, / porumbei la uscat, / gheboşiţi, / ciugulindu-se… / Ape molcome, verzi, / somnoros alin-tând / scări de lemn. / Muşchi verde, lucios, / copios saturat / de adâncuri… / Pescăruşi săgetând, / arlechini plictisiţi / pe tarabe… / Casanova la uşi, / şiruri negre, / vibrând, / de gondole…/ […] / Căţeluşul de pluş / de cu seară rămas / într-o barcă… / Scripeţi vechi, speriaţi, / ! ţipători ca fântânile-acasă… » (p. 13 sq.). Etc.

Deosebit de interesante sunt poemele din „ciclul căderilor“ (e-vident, lipsind cel al „căderii în sus“), poeme ce aparţin unei noi vâr-ste creatoare, unei etape profund-elegiace, ici-colo, cu înfiorări cos-mice peste priveliştea pietrificată a fiinţei: Cădere în tăceri (p. 76 sq., cu loc-datarea: «Bologna, 17 iulie 2006»), Cădere în sine (p. 78 sq.), Cădere în Marele Frig (pp. 80 – 82; desigur, dincoace de «Măreţia frigului», de Nichita Stănescu), Căderea în necuvinte (pp. 83 – 85, cu precizarea «Veneţia, 19 septembrie 2007»; dar fără a cunoaşte semnificatul de la necuvânt-ul stănescian: cel de „vocabulă / slovă prin care comunică – „se comunică“ – Fant-Omul, sau Omul Fantă, adică „omul structurat din antimaterie“, echipat şi cu neauz, nevăz etc., care nu sunt „nichitisme“, cum le-au calificat „pelicanii criticii literare“ din România resurecţiei poetice din 1965 – 1970 şi a parado-xismului), Cădere în logos (pp. 86 – 88, «Veneţia, 8 martie 2008»), Cădere în ape (p. 89 sq., «Chişinău, 9 decembrie 2007») şi Cădere în verde (p. 91 sq., «Braşov-Chişinău, 26 iulie 2007»). (* Eugenia Bulat, Veneţia, ca un dat… Jurnalul unui evadat din Est, poeme, cu un Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru, Timişoara, Editura Artpress / Augusta, 2008).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_________________

9 Noiembrie 2010 – Monica Grosu: „Petru Comărnescu, un neliniştit în secolul său“ (Elena Filimon)

Despre Petru Comarnescu nu s-a vorbit îndeajuns, personalitatea sa multilateral revărsată  spre varii domenii nu şi-a găsit în istoriile literare un ecou pe măsură. După cum e bine ştiut, destinul fiecărui scriitor în parte e croit într-un anume fel, nici cu Petru Comarnescu, soarta nu a fost prea generoasă dacă ne gândim la realizările unor colegi de generaţie şi succesul de care s-au bucurat aceştia, evident nu numai în ţară (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran). Şi când ne gândim că au pornit împreună şi că forţele creatoare de care încă de timpuriu Comarnescu a dat dovadă îl plasau în primul rând al excepţionalei generaţii ’30, atunci înţelegem şi mai bine nostalgia ascunsă în spatele rândurilor confesive din masivul său jurnal, publicat în 2003.

O încercare de recuperare şi definire a liniei scriitoriceşti pe care s-a plasat Petru Comarnescu în decursul zbuciumatei sale vieţi, întreprinde Monica Grosu într-un amplu şi foarte dens studiu monografic, ce fixează încă din titlu dominanta creatorului cu entuziasm totalizator: Petru Comarnescu, un neliniştit în secolul său (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008). Nu vorbim de un studiu oarecare, ci de un volum câştigător al Concursului de debut al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, volum ce încearcă să surprindă, şi în mare măsură reuşeşte, traiectoria vieţii şi a operei acestui scriitor, controversat într-o anumită măsură, dar şi unanim acceptat pentru calităţile sale de erudit şi înzestrat mânuitor al condeiului. De fapt, încă din Introducere, autoarea subliniază obiectivele lucrării: ,,Fără a avea pretenţia să cuprindem exhaustiv imensa activitate desfăşurată de scriitorul şi criticul Petru Comarnescu, am încercat să aducem unele completări de analiză şi receptare a operei acestui reprezentant al generaţiei ’27, ţinând cont de criteriul cronologic şi ghidându-ne după unele mărturii din jurnalul autorului…, din dorinţa de a oferi o imagine completă şi mai unitară asupra acestei personalităţi fermecătoare, reprezentativă pentru o generaţie cu înalte idealuri artistice.” (p. 5).

Cu migală de cercetător şi reală capacitate de sinteză, Monica Grosu reuşeşte, în acest studiu monografic, să aşeze personalitatea scriitorului şi criticului de artă Petru Comarnescu, într-o lumină translucidă, conturând un portret original şi detaliat, nu doar al unui intelectual trăitor în fertila epocă a interbelicului, ci o generaţie întreagă, păstrând, evident, proporţiile de rigoare. Demersul autoarei se sprijină pe o muncă solidă în arhivele bibliotecilor, precum şi pe mărturiile unor contemporani care au trăit în vecinătatea acestui creator, definit de un entuziasm risipitor, dacă îmi este îngăduită formularea.

Structurată în 12 capitole, cartea Monicăi Grosu acordă interes şi atenţie fiecărui domeniu de activitate în care s-a manifestat Petru Comarnescu. Astfel, aflăm despre iniţiativele sale culturale, despre conferinţele publice şi asociaţiile pe care le-a înfiinţat, despre studiile sale în America, dar şi despre singurătatea unui om superior, artist în privire, scriitor în exprimare şi gentleman în comportament. Sunt proverbiale conferinţele lui, febrilitatea discursurilor sale, precum şi profunda umanitate cu care se apleca asupra tuturor, ajutând tineri scriitori şi artişti să păşească pe zbuciumata scenă a vieţii culturale. Aşa cum adeseori subliniază autoarea, Petru Comarnescu merita această reaşezare şi revalorificare a operei în ansamblul ei, ieşind la iveală spiritul viu, idealist şi complex al autorului Kalokagathonului, care a trăit şi a simţit armonizat cu semnele vremii şi ale artei.

Pagini importante din exegeza Monicăi Grosu îi sunt consacrate jurnalului comarnescian, document revelator în ceea ce priveşte viaţa din spatele ,,cortinei oficiale”, rândurile diaristice dezvăluind ,,un spirit hipersensibil, o fragilitate sufletească, mascată în exterior de vehemenţa cu care îşi susţinea convingerile, vehemenţă ce i-a atras multe adversităţi.” (p. 172). Preferinţa pentru genul confesiv se dezvăluie şi din cărţile de memorialistică ale lui Petru Comarnescu, din eseurile sale publicate în presa vremii, ce au avut un real impact în anii respectivi. Însă, studiul de faţă aduce în discuţie şi alte laturi ale personalităţii comarnesciene, cea de traducător, publicist, comentator de teatru, autor de monografii şi, mai ales, vocaţia fundamentală a unui pasionat critic de artă.

Valorificând o bibliografie impresionantă şi înglobând demersului său critic o atitudine de adâncă implicare, Monica Grosu a creionat, în tuşe expresive, personalitatea şi opera scriitorului Petru Comarnescu, fără să uzeze de o supralicitare interpretativă, ci mizând mai mult pe coerenţa simplităţii analitico-documentare.

ELENA FILIMON

__________________

8 Noiembrie 2010 – Laurian Lodoabă: „Cenuşa lunii“, poeme, Editura Anthropos, 2010 (Cezarina Adamescu)

Miniatura lirică în spiritul poeziei tradiţionale nipone a sedus şi continuă să-i cucerească,   pe toţi creatorii de poezie, inconştient sau nu, pentru că are o mare priză la public, este sevă proaspătă şi chintesenţă de gând şi fie că se încadrează în canoanele impuse de acest mod de exprimare laconică, fie că nu, ea câştigă adepţi din toate categoriile de creatori şi cititori pentru că, necesită un minimum de timp pentru a o parcurge, dar în acelaşi timp solicită în cel mai înalt grad mintea şi spiritul, fiind ca o respirare, ca o gură de aer proaspăt în  alveolele pulmonare îmbâcsite de noxele veacului. În plus, se poate prezenta într-o formă miniaturală cu un design plăcut care poate fi purtată în buzunarul de la piept, de către oricine. Ea induce o stare de confort intelectual şi de fineţe şi ascuţime de spirit speciale, propice  stării ideatice, de visare.

Foarte mulţi autori români şi străini au fost tentaţi să cultive această specie literară, cu sau fără reguli impuse, dar păstrând spiritul treaz şi îmbinând contingentul cu inefabilul, teluricul cu celestul, într-o armonie perfectă şi cu un final neaşteptat.

Autorul de faţă  vrea să atingă cu aripile sale migălite îndelung, contururile azurului. Este o întreprindere cât se poate de inspirată, pentru că reuşeşte, de cele mai mult ori să surprindă şi să pună pe gânduri interlocutorul.

Deşi nu respectă schema tradiţională japoneză a haiku-ului    5-7-5  el reuşeşte să inducă acea stare de graţie  pe care nu o poţi atinge cu mâna, de teamă să nu se sfărâme.

Cenuşa lunii – este un titlu fericit ales de autor ca să reflecte imaginile-blitz care oglindesc stările sufleteşti ale autorului. Un anume univers marcat de regrete târzii, de umbre, tăceri, de amurg, răni vechi înflorind în rană nouă, cer pustiu, eclipsă de lună, şi alte asemenea imagini încărcate de sentimentul pierderii, al aşteptării, al zădărniciei, al pustiirii în care arareori răzbate câte o imagine solară, înseninătoare.

Poetul se autodefineşte, de altfel: “am soarta perlei / din scoica argintată –/

sub carapacea de nisip / strigătul apusului / somn îngheţat”.

De altfel, imaginile ne sunt familiare de la clasicii noştri: Bacovia, Arghezi, Blaga şi chiar Eminescu (mutatis mutandis!)

Toate aceste vignete lirice ne comunică un mesaj scurt, o stare de moment, o idee, un simţământ. Ex: “sub cenuşa lunii / tăcerea umbrei / regrete târzii”; “laguna violetă / înghiţită de amurg – / o veche rană”; “sfârşit de iarnă / lampadare de piatră / agăţate în ceaţă”.

Iată  şi “un petec de cer” – o mică speranţă: “stropi de ploaie peste / molizii robiţi în / aura dimineţii ». Şi în afundul unui cer pustiu răsună parcă o chemare de taină, ca o promisiune, ca o speranţă : « chemare – / cer pustiu / încarcerat de lună ».

Poezii de sugestie, încărcate de simbolism, haiku-ul şi tanka, precum şi celelalte forme ale spiritualităţii lirice de tradiţie orientală, în speţă, niponă,  au darul de a aprinde o luminiţă în sufletul obosit de corvezile şi de travaliul la care este supus omul într-o epocă a imaginii fugitive şi a bombardamentului informaţional din media. Cu ce să rămână omul din toate acestea ? Cu un fulger care-l străpunge virtual în creştet, trece prin minte, pătrunde în inimă şi se preface-n adiere de duh creator şi mângâietor,  care coboară cu cele şapte daruri ale sale.

Încercări de a defini succint şi sintetic unele concepte, de a strecura subliminal unele reguli etice, după modelul panseurilor lirice, toate aceste bijuterii în filigran îşi ating pe deplin ţinta pentru care au fost plăsmuite şi şlefuite, atât prin frumuseţea extrioară, dar mai cu seamă, prin lumina şi căldura pe care o degajă, învăluind în averse de tandreţe serafică mintea şi sufletul.

« cum amintirea / mângâie marea – / neînvins de soare / nisipul », iată un exemplu edificator de  asemenea mărgăritar sufletesc. Sau : «driade ascunse / clepsidre din ramuri / ultima eclipsă de lună ». Puterea sugestiei este dublată de estetica versurilor dar şi de miezul suculent al ideii. Credinţa, speranţa, iubirea, virtuţile de căpătâi ale creştinului, îşi găsesc şi ele expresia fericită, succintă, în aceste miniaturi lirice : « pe lacul argintat – / răscolit / între două iubiri” ; “o roată de lună/ smulsă dintr-un capăt de nor / ne-a unit ieri – // suntem tot noi / dar ce străini azi”; “NE MISTUIM / ne mistuim în rugul sângelui / ne despărţim de pământ – // prin mine rădăcinile / încă respiră” ; “copacii leagănă umbra lunii –/ mâna ta risipeşte / cenuşa dintre noi”; ş.a.

Geo Dumitrescu spunea odinioară: “Din orice lucru se poate face o poezie”.

E adevărat şi frumos, dar mai ales, este o gândire filozofică, pentru că  nu mulţi au capacitatea de a transpune realitatea, astfel încât să poată avea, cel puţin, acel parfum inefabil şi misterios, numit Poezie. Iată:  “Prin mine rădăcinile/ încă respiră”, fie şi doar aceste două versuri foarte scurte, însumând în total, abia cinci cuvinte, vădesc, fără doar şi poate, faptul că avem de-a face cu un om care face Poezie din orice lucru. Cu un poet autentic, adică.

Cum poate fi restrânsă în atât de puţine cuvinte, o gândire filozofică  ori poetică devenită emblematică pentru un autor? Să exprimi în câteva cuvinte un univers întreg – constituie o artă. La fel cum, din câteva tuşe pastelate, un pictor poate creea o lume vie, aproape palpabilă. “mă tem / de tulburarea nisipului – / încă o zi de nemurire” – poate că nimeni nu a sintetizat atât de  bine esenţa vieţii şi efemeritatea eternităţii care atârnă de un fir de nisip. Chintesenţă de spirit gustat cu pipeta – acestea sunt vignetele lirice ale lui Laurian Lodoabă pe care le oferă cititorilor spre delectare  şi îmbăiere spirituală în azuriul luminii. Ca un parfum de tuberoze care-ţi invadează nările flămânde. Ex: “noapte albă – // sub catargul lunii / ochiul nopţii / plâns”. Sunt atât de perfecte încât îţi taie cu aura lor, respiraţia.

« răsăritul de soare – / prin plasma vântului / năvalnica toamnă » ş.a.

Autorul are şi câteva încercări de pastel – concentrat – cu o economie studiată a mijloacelor de expresie, dar reuşind să sugereze o atmosferă şi totodată, un sentiment pe care-l iscă aceasta : « TOAMNA : se scurge timpul / ca sângele din rană – // o ceaţă albastră / se furişează-n cetate / cade ca o ghilotină / peste smocuri vestejite / de iarbã”. Ori acest tablou de iarnă pictat în guaşă: “PLOAIE DE IARNĂ : ploaia se zbate / pe acoperişul de tablă zincată / ca scrumbiile / în plasă – / fumul din sobă / sparge rezerva de nemurire / prin passe-partout-ul cerului »

Iată  şi o foarte frumoasă poezie de dragoste: “VEI RĂMÂNE: altarul rugăciunii mele / până ce peste ochii mei / ceaţa albastră / va înghiţi / şi punctul minuscul / de lumină ».

Discurs concentrat şi diluat în aceeaşi măsură, cu aparenţă de lejeritate în exprimare, modul de lucru al poetului este unul foarte convenabil din toate punctele de vedere.

Spiritus loci şi el îşi pune amprenta pe amintirile şi personalitatea poetului, care evocă imagini disparate rămase într-un colţ, undeva, pe retină iscând nostalgii, cu toate că spune că priveşte toate acestea cu un ochi străin, ochiul minţii nu înşeală : « ANTALYA: aş rămâne aici / copil să mă mai nasc / unde portocalii / sunt merii / dintr-un ţinut de neuitat / unde rodiile / sunt măceşele / din care mama / pregătea dulceaţa / roşie-arămie – / acum le privesc / cu un ochi străin / aşa cum marea / în golf / se reculege / după izbirea / de pietre”. Sau acest frumos poem evocator al copilăriei: “* * *copii ai mlaştinilor / cu beţe de pescuit / din trestie / şi colaci de cauciuc /priveam / alunecarea / dopului de plută / prin apa limpede cu ierburi –//ce senzaţie  / am prins o latiţă de Dunăre / cu solzii curcubeu / strălucitori ca platoşa / cavalerului rătăcitor / în bătaia apusului / din ultima vară”. Sau acestă scurtissimă: “la Şviniţa luna / îşi scutură praful / peste mormintele / fără cruci”.

Nu lipsesc din grupaj accentele dramatice, dar ce ar fi un poet fără  ele?

“lipit de durerea mea / rescriu cu sânge / cenuşa cuvântului”.

Însă accentul cel mai tulburător este provocat de schija timpului care nu iartă şi poetul îşi aminteşte de copilul care a fost şi de locurile dragi ale naşterii sale: “JE SUIS UN AUTRE : nu mai sunt cel de ieri / cel care alerga prin lanul de grâu / nu mai sunt copilul-pescar / care alerga peste nouă lanţe de ape / sunt dintr-o dată bătrânul de azi / şi umbra de mâine / je suis un autre, un autre, un autre / toujours un autre… »

Şi amintirea copilăriei îi dă târcoale poetului, sub chipul unor nuferi cruzi din bălţile copilăriei: “mugurii verzi din salcia bătrână – / picături de rouă / pe nuferii cruzi / din bălţile copilăriei”.

O notă aparte o dau respirările spirituale care sunt aidoma unor metanii ori a semnului crucii făcut în faţa unei icoane: “vibraţia clopotelor – / o umbră desprinsă din mine / se agaţă de lună”. Ori: “cuiele tale ruginite / spălate în lacrimile / nevinovăţiei de copil”; iubito nu-mi scrie / pe crucea ruginită / rămâi cu bine”;

Poemul care dă titlul volumului este şi el un diamant liric sugestiv şi revelator pentru acest  gen de creaţie: “CenuŞA lunii: apus însângerat / cu mori de vânt / peste iubirile furate. »

Căutând noi modalităţi de expresie cât mai sinergice, în sintonie cu timpul care aprig se grăbeşte, Laurian Lodoabă reuşeşte, prin aceste mărgăritare lirice să atragă atenţia, nu numai a cercului de prieteni, nu numai a cititorilor care nu mai au vreme pentru cărţi voluminoase, dar şi a criticii care, sperăm, îl va recepta drept un autor original, care-şi rezumă discursul şi, cu toate acestea, ajunge la inima  oricui are puţină disponibilitate sufletească şi nevoie de frumos, într-o lume bântuită de urâţenie, în care kitsch-ul stă la loc de cinste pe toate tarabele.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

5 iunie 2010

_______________

05 Noiembrie 2010 – Iulian Patca: „Moara de vânt“, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009 (Al. Florin Ţene)

Parafrazând un dicton de pe vremea lui Napoleon Bonaparte cu bastonul de general în taşca fiecărui soldat, după ce am citit cartea de publicistică a lui Iulian Patca”Moara de vânt”, apărută la editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009,  pot spune că în vârful pixului  unui ziarist militar se află “arma cuvântului în poziţia de bătaie”(Iulian Patca-Argument).

Încă din titlu, autorul face aluzie la  inutilitatea luptei cu morile  de vânt a lui Don Quijote de la Mancha din romanul lui Cervantes Saavedra Miguel. Convins, fiind,  că prin scrisul său poate schimba ceva în societatea în care trăieşte, Iulian Patca în Artgument speră ca ziaristul să reuşească să creeze o stare de spirit sau chiar să schimbe lumea,dar ajunge ,în final, la concluzia că “se bate doar cu sine şi cu morile de vânt.” Cum speranţa moare ultima, ziaristul este convins că aceste memorii ale clipei pot contribui la schimbarea mentalităţii  în timp şi că ele ,articolele, nu vor rămâne doare simple efemeride.

Autorul şi-a selectat o parte din articolele publicate în presa militară, şi nu numai, din perioada cuprinsă între 3 august 1994 şi 12 octombrie 2005, aproximativ zece ani de punere în oglindă a realtăţilor prin care a trecut societatea românească şi instituţiile sale. Aceste articole, au rolul de rescriere a prezentului, de calitate de martor, cum spune autorul, şi de a “reflecta starea de spirit dintr-o anumită perioadă a evoluţiei (sau involuţiei) armatei în societatea românească”. (Argument).

Scrise sub formă de Tablete, scurte şi concise, dar la obiect, aceste pagini sunt, încă, adevărate editoriale ce au pus întrebări şi dezbătut probleme” la zi”, sau au  adus în actualitate aminitrile veteranilor de război(Tezaurul la vedere), memorii ce se constituie într-un adevărat tezaur al istoriei naţionale.

Abordând subiecte din varii domenii, dar strigente în momentul relatări , actuale şi în prezent, din păcate pentru societatea românească, autorul plonjează cu incisivitatea caracteristică unui ziarist profesionist în realităţile democraţiei noastre originale, descoperind că înţelegerea libertăţii ” ca un sumum de drepturi şi obligaţii bine delimitate de legi,” în societatea românească, aceasta este, conform apoftemei “ pentru unii ciumă, pentru alţii mumă“. Problemă dezbătută cu acuitate şi uşor afectiv în tableta” Prezumtiv asasin”, dar cu argumente susţinute de explicaţii logice şi legislative. Paleta subiectelor abordate este diversă şi policromă,  descoperim asocieri şi comparaţii din tinereţea şcolară a autorului cu cele ale prezentului, când “în vremea adolescenţei “cantemiriste”ştiam cel puţin 50 de poezii eminesciene pe de rost”(Revoltaţii-s sorbonarzii), plimbându-se pe aleile liceului militar sub clar de lună adolescentul rememora Odele şi Scrisorile eminesciene, în comparaţie cu realitatea de astăzi când “Scrisoarea a III-a” a fost scoasă din programa  de bacalaureat. În acest context, Iulian Patca  întreabă, pe bună dreptate, poetul nepereche al literaturii române  nu “concordă cu spiritual European”? Se pare că mulţi, aşa zişi elitişti  şi politicieni, nu înţeleg unitatea Europei prin diversitate. Tocmai această zestre a culturii române trebuie promovată pentru îmbogăţirea tezaurului cultural şi artistic al Europei unite.

Multe din articole  fac referire la Armata Română, la rolul ei în societatea noastră, având în vedere că aceasta şi Biserica Ortodoxă sunt cele două instituţii în care majoritatea populaţiei au mare încredere. În acest context Iulian Patca ia, nu de puţine ori, “poziţie de tragere”, având arma condeiului îndreptată în direcţia celor care fac”mişto la nesfârşit de Armata Română”(Nevoia de adevăr şi onestitate).

Iulian Patca are afinităţi puternice faţă de Armata Română, a istoriei neamului nostru, punând mult suflet în articolele care fac referire la aceste două simboluri ale fiinţei naţionale şi o mare disponibilitate de a surprinde sensul general în particularitatea clipei prezentului, dar şi a trecutului, Autorul, fiind un scriitor şi ziarist cu experienţă, ştie să se ridice uşor deasupra fenomenului investigat , să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă de tranziţie, o mentalitate, un fenomen, are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia dintre comparaţii şi similitudini, dar şi divertgenţele de idei susţinute de un suport ideatic cu rădăcini bine înfipte într-un bogat bagaj de cunoştiinţe . Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte précis şi efficient argumentaţia şi, atunci  când o face, el are grijă să meargă la rădăcinile lucrului.

“A patra putere în stat”, scrie Iulian Patca despre presă, ca sintagmă şi conţinut, a fost şi continuă să fie cea mai ispititoare iluzie din ultimii 20 de ani.(…) Un hidalgo înflăcărat  uneori de toate iluziile. Cu foarte puţine excepţii, a patra putere este doar putinţa de a spune orice şi a nu fi ascultat.

De cei care pot decide, fireşte.”

AL.FLORIN ŢENE

________________

04 Noiembrie 2010 – Ionuţ Caragea: „Poezii de dragoste, antologie“, Iaşi, Editura Fides, 2010 (Ion Pachia Tatomirescu)

A paisprezecea carte semnată de Ionuţ Caragea, Poezii de dragoste (2010), este o antologie* de fermecătoare creaţii, aparţinând unui reprezentant de seamă al „generaţiei Google“, cu o generoasă prefaţă, Deosebirea dintre dragostea de literatură şi adevărata poe-zie de dragoste, de Corneliu Leu, suită de însemnări – după cum se prezizează în subtitlu – «pe marginea volumului selectiv din opera unui tânăr poet român rătăcit pe meridianele lumii, dar bine înrădă-cinat în dragostea pentru poezia limbii lui» (p. 7). Meridianul fru-moasei „rătăciri“ a lui Ionuţ Caragea este Montreal-Canada. Corneliu Leu – cu o „teamă maioresciană de diminutive“ – observă (în prefaţă) că se anunţă deja un anotimp în care „Ionuţ“ devine autenticul, matu-rul Ioan Caragea (de la arţarul Canadei, nu de la dantelăriile vreunui igrasios Fanar cu molii), certificând tânărului teritoriu poetic caragian coordonatele: 1) un lirism erotic de excepţională, teluric-stelară profunzime, antologia de faţă fiind «o demonstraţie bine pusă pe direcţie», «o demonstraţie promiţătoare, meritând a fi călduros primi-tă, cu toate limitele sale; o demonstraţie care ne arată că, atunci când va reuşi să depăşească anumite poncife ale teribilismului de a spune oricum orice, teribilism care-i aplatizează pe mulţi congeneri ai săi, când va ajunge să simtă că albul vers (ca să nu spun că respinge, spun numai că:) admite şi mai greu vocabula de simplă comunicare, lipsită de profunzimi sau de originalitatea rezonanţei, că diminutivele zgârie urechea şi simţul poetic iar simplităţile exprimării trebuie să cuprindă mereu un antibanal feroce, când îşi va radicaliza poezia faţă de ase-menea tare, constănţeanul din el va avea dreptul să se pretindă din stirpea tomitanului care s-a denumit tenerorum lusor amorum.» (p. 19 sq.); pe această coordonată se iveşte poemul În altă viaţă am fost un râu («în altă viaţă am fost un râu / iubita mea era o salcie / cu dragostea despletită / câteodată frunzele ei / îmi acopereau trupul / câteodată se închidea în sine şi plângea / adesea o mângâiam unduitor // într-o zi iubita mea a plecat / în căruţa unui lemnar / în locul ei / pe un ciot / se odihnea adesea / o codobatură // eram furios şi pentru o vreme / n-am mai privit malurile / până când o femeie necunoscută / privind prin mine pietrele / a vrut să afle rostul pământului / şi s-a lăsat să cadă / ca o pană de codobatură / ca o frunză de salcie / a plutit o vreme / cât m-au ţinut braţele / apoi am sărutat-o / şi a rămas în voia mării…» – p. 118 sq.); 2) nu dialogul-psalm ebraic-davidian, nici psalmul valahic-arghezian, ci dialogul „nou“, internetizat (e-mail-at), cu Dumnezeu, conversaţia cu Divinitatea ce «şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, tră-săturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate“, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate“, adică prietenul, sfătuito-rul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-L înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă…» (p. 19); în acest sens, Corneliu Leu citează un original poem-martor (din afara textelor an-tologate aici), Download: «Doamne / am primit mesaj de la tine / în timp ce mă spovedeam pe hârtie / s-a înfiripat un link între cer şi pământ / prin care mă hrăneam prin care te downloadam / poezie / am învăţat să iau totul de la început / […] / o iubire / care m-a făcut mai Om / decât sfânt / prefer să rămân toiagul tău Doamne / pe care să-ţi sprijini sufletul / şi să mă doară dragostea ta / decât să mă dărâme / cuvinte de dragul cuvintelor / pentru că-n lumea asta chioară / nu tot ce zboară se numeşte înger.» (p. 17 sq.).

În suita simfonic-erotologică din această antologie, în tânăr-nestăvilită desfăşurare telurică, până în vecinătatea spaţiului celest-nocturn guvernat de „binomul“ Luceafăr – Lună, eroul liric ionuţca-ragean cocoloşeşte coala cu poem, „în cocoloş“ relevându-se iubita-i hamangian-gânditoare între „flori de mărgărint“, râde „cu zece rân-duri de lacrimi“, dă pământul „înapoi cu un minut“, iubeşte „până prinde rădăcini“, pentru că iubita-i „apropie Luceafărul de Lună“, îşi lasă „toate porţile raiului deschise“ şi este „numai pop-corn de să-ruturi“; năstruşnicul erou îi închină atâtea poeme fiinţei iubite încât îi face – din ele – „cerdac la moara cu visuri“ chiar dacă abia i se mai ţin ochii „de întruchiparea unui copac în palmele căruia stă cuibărit“; chiar îi declară – în contextul atâtor copleşitoare dedicaţii curteni-toare –, descreţindu-şi „fruntea şi părul văruit“, cu „sufletul volbură“: «femeie, iubirea ce-ţi dedic este-un orgasm înrădăcinat / în pământul din care m-am înălţat / şi-n care mă întorc pigmeu / de coajă-aş vrea să te dezbrac şi-n miezul tău / să fiu insectă / cu seva ta să mă îmbăt şi să devin hoinar / în voia unui pădurar îndrăgostit de semne / şi ciotul tău va plânge chihlimbar / şi voi trăi o veşnicie anateme / în-conjurat de oase printre lemne» (Dumnezeul păpuşar – p. 40). Forţa, valoarea estetică a poemelor semnate de Ionuţ Caragea îşi află obâr-şiile, izvoarele, nu numai în droaia de cuvinte sărutate, fireşte, înainte de-a ajunge «până la glezna unei metafore» (p. 131), ci şi în capa-citatea extraordinară a acestui poet de a palpa „epiderma“ cosmicităţii „cotidiene“ (în accepţiunea lui Benedetto-Croce din La Poesia…, 1935), de a ocoli black holes şi de a-şi pro-jeta eroul liric tocmai la „ieşirea“ prin „cerul gurii“ unui labirint valahic-supergospodărit între Steaua Polară şi Lacteea Cale: «…iar rătăcesc amintiri ameţite în su-fletul meu labirint / urmărindu-ţi firul iubito paşii-mi se pierd / pe un cer plin de stele / te plimb în Carul Mare pe Calea Lactee / până la Steaua Polară / Luna mirată / îmbrăţişez coada cometei fugare / ur-mărindu-te prin găuri de vierme / […] / cu dor de supernovă / întind degetele boante zbori cu viteza luminii…» (Cer de nisip – p. 42 sq.). Evident, un „cuplu teluric-celest“ cu înfotonare benefică… (* Ionuţ Caragea, Poezii de dragoste, antologie, Iaşi, Editura Fides, 2010).

ION PACHIA TATOMIRESCU

___________________

03 Noiembrie 2010 –  Mircea Vac: „Sacuieu – Dăinuire şi trăinicie peste veacuri“, Ed Scheda (Constantin Malinaş)

Motto:

„Aduceţi-vă aminte de faptele străbunilor voştri,

amintiţi-i pe dânşii, întăriţi-vă cu sufletul, c şi

voi înşivă să vă faceţi măriţi în aducerea aminte

a urmaşilor voştri!“

[Biblia, Cartea Macabeilor]

CARTE DE IDENTITATE PENTRU POPOR

Domnul Mircea Vac, până acum cunoscut ca scriitor şi istoriograf de conservare a valorilor şi tradiţiilor româneşti în Bihor, ne prezintă de această dată monografia aşezării, odinioară denumită Râtul Romanilor (ce toponim interesant, care nu este deloc întâmplător, spunându-ne că acolo ţineau şi păşteau caii romanii) aflată de la Huedin către munte, sub altarul natural al Muntelui Vlădeasa, localitate pe care o găsim acum cu numele schimbat în SĂCUIEU, aşezată misterios şi romantic în izolarea dintre satele montane Poieni, Sâncrai şi Mărgău, la o altitudine geografică medie de 700 de metri, însă de o necuprinsă altitudine sufletească, creştină şi românească.

Găsim acolo o adevărată gură de rai, ca frumuseţe a peisajului, cu oameni buni şi harnici, iubitori de familie şi de neam românesc, oameni cu credinţa în Dumnezeu, răsădită în suflet şi în fapte. De asemenea mari înfăptuitori şi iubitori de istorie, aşa cum aceasta este întotdeauna înfăptuită şi resimţită prin oamenii de rând, care suferă întotdeauna mai mult din cauza erorilor oamenilor mari.

Pitulat în munţi şi pădure, satul Săcuieu este de asemenea înzestrat de Dumnezeu cu o floră şi faună minunată, care îl face să fie cântat şi agreat de vânători profesionişti.

Pătruns până la credinţă şi caracter, de părerea temeinic formată din argumente, că istoria etnogenezei românilor din daci şi romani este măreaţă, ceea ce şi noi credem cu aceaşi tărie, Domnul Mircea Vac prezintă aşezarea Săcuieu ca pe un produs deopotrivă real al istorie proiectat mitologic, aşezat la numai 10 km de marea cetate Resculum de la Bologa, sub influenţa căreia s-a dezvoltat şi din al cărei sistem economic şi militar a făcut parte în antichitatea daco-romană. Dorim să subliniem prin aceasta că satul este mult mai vechi, cu sute de ani mai vechi, decât cea dintâi atestare documentară, de la anul 1461, adică târzie. Cea dintâi intrare în documentele scrise a satului, sub numele funciar possesio Zekelyo, de fapt nu înseamnă şi nu poate însemna şi întemeierea aşezării. Cea dintâi intrare în documente în acest caz, ca în multe alte cazuri din Transilvania, înseamnă nu înfiinţarea, ci primul conflict pentru pământ cu regalitatea maghiară deoarece aceasta înstăpânea în mod abuziv pe favoriţii ei peste pământurile localnicilor, care protestau.

De fapt, în acel moment, aşezarea era veche de sute de ani, cu obşte ţărănească, avea conştiinţă funciară de tip comunitar, ca, cetate din sistemul cetăţii Bologa, intra într-o comunicare liberă şi într-o simbioză cu ocupantul maghiar. Datele arheologice, chiar dacă puţine, ne încredinţează că pe acel loc a existat aşezarea omenească încă din neolitic, respectiv avem imaginea organizării ei în perioada daco-romană. Iată de ce suntem motivaţi să spunem că atestarea de la anul 1461 nu este decât o concluzie, este de fapt un certificat de maturitate al aşezării, care s-a dezvoltat, s-a maturizat în sute de ani de civilizaţie ţărănească şi de cultură a lemnului, pietrei şi albinelor.

Venind dintr-o bogată documentare arhivistică şi bibliografică, urmând după cartea cercetătorului Szabo Arpad, Monografia geografică a comunei Săcueiu din anul 1980, precum şi a lucrării de licenţă a preotului paroh Potra Ştefăniţă din 2004, cartea lui Mircea Vac este o monografie istorico-geografică şi mai mult, e o carte de curaj şi atitudine în scrierea unei monografii săteşti, ceea ce e bine, e un progres al genului.

Am citit cu însufleţire cartea nouă a satului Săcuieu şi am rămas surprins de faptul că au trecut prin această aşezare toate momentele mari ale istoriei, producând elan, entuziasm dar şi sacrificii, ceea ce arată că pentru istorie nu există periferie, ea se manifestă peste tot unde sunt oameni, cu toţii devin actori şi pioni pe marea tablă a destinului, primind în minte şi în piept încercările istoriei, bucuriile şi tragediile ei.

Tocmai prin aceasta excelează cartea scrisă de Domnul Mircea Vac deoarece face dovada faptică şi nominală a trecerii istorie prin acest sat, care astfel câştigă în personalitate, este un sat cu o impresionantă carte de vizită, un sat de munteni, care au acţionat cu claritate întotdeauna pentru apărarea limbii române şi a familiei românilor. Mai mult, au dat sacrificii pentru idealul românităţii, au dat eroi, dintre ţărani, învăţători şi preoţii locului, care în simplitatea lor au ştiut să fie mai patrioţi, decât mulţi oameni cu carte mai înaltă. Desigur, se pune întrebarea, dacă mai avem nevoie de astfel de exemple şi de astfel de modele într-o Europă care tendinţa să devină o singură ţară?

Într-o Europă unită în care se spune că scade rolul naţiunilor? Opinia noastră este că în Europa unită rolul naţiunilor nu va scădea, căci nu este posibil, dimpotrivă, rolul fiecăreia va creşte, deoarece Europa unită trebuie să fie o sumă, nu un produs. Prin urmare, de asemenea cărţi este chiar mai mare nevoie, decât până acum, deoarece monografiile săteşti sunt ca pietrele din albia pietrei de munte, care dau farmec şi stabilitate şi armonie peisajului.

Fără acele pietre, care casetează râul, stabilitatea malurilor nu ar exista, ele s-ar nărui, s-ar duce la vale. De aceea, felicităm autorul pentru efortul făcut, de a aduna şi pune laolaltă informaţiile ca un vrednic şi bun creştin trăitor

în dragostea lui Dumnezeu, de asemenea îl felicităm că vine dintr-o zonă adiacentă a satului cu atâta vrednicie dăruită de creator, cu oameni buni şi fapte exemplare. După această monografie, putem spune că satul Săcuieu are de acum carte, prin urmare are parte de nemurire, iar oamenii şi faptele descrise, adesea uimitoare şi impresionante prin tragismul lor, merită respectul urmaşilor care primesc prin cunoaşterea lor o identitate nobilă şi nepieritoare.

În situaţia de acum şi viitoare, trebuie să se ajungă ca fiecare sat din România să aibă carte. Atunci vom fi cu adevărat europeni! De aceea, cartea aceasta este bine venită, ca oricare de acest fel, care va urma până la cel mai îndepărtat şi izolat sat de deltă sau de munte!

Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN MĂLINAŞ

________________

02 Noiembrie 2010 – „Esenţe de primăvară“, Antologie de versuri, Coordonator: Nicolae Stancu, Editura Panfilius, Iaşi, 2010 (Cezarina Adamescu )

În vremurile din urmă, spre bucuria iubitorilor de literatură, tot mai multe Antologii şi culgeri de poezii, proză, epigrame apar din constelaţia sufletească,  şi aceasta cu toată austeritatea economică şi viaţa din ce în ce mai ternă şi mai cenuşie care apasă bolta cerească a sufletelor, semn că omul are nevoie, nu numai de hrană materială, dar şi de cea spirituală. Spiritul trebuie cultivat în orice condiţii şi în orice vremuri, cu atât mai mult în vremurile de restrişte pe care le trăim cu toţii,  când  auspiciile nu sunt deloc prielnice acestui gen de manifestări. Şi totuşi, spiritul triumfă, el sparge gheaţa, înlătură zăpoarele şi îşi face loc, acolo unde trebuie să ajungă.

Austeritate sufletească? Nu, pentru că avuţia de spirit este nepieritoare.

O dovadă peremptorie a celor afirmate mai sus este şi Antologia de faţă, născută în vremuri aprige pentru om, când  grija principală o constituie existenţa zilnică şi mai ales, viitorul nostru şi al copiilor, de fapt, viitorul naţiunii române. Coordonatorul lucrării, domnul Nicolae Stancu ne invită şi ne ajută să acordăm atentă luare aminte spre realităţile ce sunt acoperite de ceea ce oferă privirea, auzul, experienţa primară a simţurilor.  Luînd aminte la murmurul domol al versurilor care curg precum valurile spre locul unde trebuie să-şi afle unirea cu marea  reunind toate apele, vom afla epopeea sufletească a unor oameni care au trecut probe grele ale vitregiilor, ignoranţei din jur, îndoielilor proprii, contradicţiilor, negaţiilor rezistente, ale căutărilor şi ale descoperirii certitudinilor, până la întâlnirea fericită între coperţile acestei frumoase Antologii. Cu bucuria dăruirii totale, ei au aflat astăzi, că rodul muncii lor nu a fost în zadar. Ţinând în mână fructul minţii şi al inimii lor, dar având şi sentimentul fericitor al apartenenţei, ei se bucură laolaltă şi-i savurează aromele, mustul şi dulceaţa într-o  fericită comuniune.

O adiere din extazul acestei bucurii mi-a atins şi mie inima, o dată ce am ţinut în mână cartea şi am înţeles că ea a însemnat  trudă, renunţare, sacrificiu, dăruire maximă, dragoste faţă de Poezie, faţă de proză, şi o dorinţă de a trăi plenar  acel sentiment revigorator că ai depus, fie şi o cărămidă, la edificiul spiritual care se numeşte cultură românească.

Cartea se constituie într-un fel de pelerinaj iniţiatic al inimii şi al gândului în sanctuarul viu care este „Poezia Artelor” – un proiect atât de generos găzduit de site-ul „Esenţe” – al cărui coordonator este acelaşi domn Nicolae Stancu.

Cu emoţie şi sfiiciune firească, aşa cum e normal atunci când intri în împărăţia unei cărţi noi, mirosind încă a cerneală, am bătut la uşă şi am intrat, sigură fiind că mă voi reîntâlni cu prieteni, că voi cunoaşte oameni noi, că voi pătrunde în spaţiul intim al sufletului fiecăruia, care şi-a deschis pentru o clipă ferestrele spre orizont, pentru a-şi primi oaspeţii. Şi într-adevăr, nu m-am înşelat, căci este un spaţiu de graţie unde se păşeşte în vârful picioarelor şi unde auzi  uşoare bătăi de aripi de îngeri, întorcând filele.

N-am avut nici o clipă gândul de a face o analiză critică ori o exegeză pretenţioasă  a acestui volum care însumează 19 autori, printre care, cei mai mulţi debutanţi. Nu acesta era rostul. Am vrut doar să privesc cu dioptriile inimii şi să ascult cu luare aminte respirarea Poeziei contemporane, să simt pulsul cetăţii Poeziei şi să-i respir miresmele. Nici că se putea mai bine într-un sfârşit de primăvară decât să culegi „Esenţe de primăvară” şi să le păstrezi în sipetul inimii pentru anotimpurile geroase care vor veni.

Se ştie că în orice carte, cititorul doreşte să se regăsească puţin în virtualele personaje. Dar când personajele sunt înşişi autorii, se creează acele comuniuni elective demne de cei aleşi, predestinaţi a se întâlni, fie şi pe această cale, care se recunosc pentru că poartă însemnele distincte ale frumosului şi ale inefabilului, poartă jerseul Poeziei direct pe cavitatea umorală. De aceea, nici nu trebuie neapărat să-i întâlneşti în realitate, pentru că, întâlnirea cu poezia lor este cu mult mai edificatoare: acolo ei nu pot minţi, nu se pot ascunde, nu-şi pot măslui sufletul. Îi ghiceşti pentru că se lasă cutreieraţi şi cuceriţi sufleteşte cu toate cuvintele lor pe care le pun la dispoziţie, după lungi deliberări cu ei înşişi.

Aşadar, sub auspiciile binecuvântate ale Poeziei şi ale inefabilului din lunile Prier şi Florar, o samă de iubitori de Cuvânt şi-au dat întâlnire într-o tabără de creaţie în mijloc de codru gălăţean, în aerul adiind  a salcâm, a tei şi a tuberoze, şi-au sprijinit gândurile unul de altul, şi-au împreunat visele şi şi-au îngemănat metaforele ca-ntr-un dans nesfârşit de păsări flamingo, hotărâţi să ignore, fie şi pentru câteva zile  absurdul cotidian  (care bate literatura absurdă) şi-au luat răgaz de la stresul cotidian şi au hotărât să se scalde doar în apa neîncepută a Cuvântului, la fel ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.

Urbea i-a întâmpinat cu acel nesaţiu, ori mai bine zis, cu acel dor fără de saţiu propice firilor romantice care doar primăvara izbucnesc în scântei de lumină. Gazda lansării Antologiei a fost Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia” – Sala Eminescu prijn directorul acestei prestigioase instituţii de cultură, domnul Ilie Zanfir, – unde, în fiecare joi după amiază, pe la orele 17,00 (Five o’clock tea?) – în  Salonul literar condus de scriitorul Theodor Parapiru, scriitorii gălăţeni şi nu numai, îşi unesc cuvintele şi uneori, inimile şi gândurile în manifestări de prestigiu.

Revenind la „Esenţe de primăvară” o primă constatare este aspectul foarte plăcut şi îngrijit al lucrării, cu date de refrinţă şi fotografii pentru fiecare autor, cu grupări relativ egale de poeme  şi mici vignete ilustrative  care dau o notă plăcută întregului.

Volumul începe cu VIOLETA ANDREI, nume cunoscut pe numeroase site-uri literare, poetă şi epigramistă în egală măsură. Ea propune de această dată un grupaj de versuri clasice, care are în frunte un poem dedicat Eminescului aflat pe un drum cu „zăpezi sortite să nu piară/ Pentru noi doi şi Eminescu” (Ianuarie,15). Florile de tei, cocorii,  pletele nopţii,  cântecul de liră, bolta care luceferi răsfiră, sihastrele depărtări, „Prin care ochii nopţii lucesc în iluzorii/ Contururi de o clipă, deşarte aşteptări”, (Somn) şi nopţile pline cu luceferi şi „vise doldora-n desagă” – sunt motivele predilecte ale autoarei, ea însăşi tributară stilului eminescian de versificaţie. Dar care poet nu e tributar lui Eminescu de vreo 120 de ani încoace? E cineva care nu s-a molipsit de eminescianism? Vai, lui!

Tonul elegiac existent în mai toate poemele dar şi  adierile de pastel hibernal ori autumnal  stârnesc nostalgii lirice. O poezie foarte reuşită este „De sezon”, care merită citată în întregime: „În dulce amăgire rămânem prizonierii/ Speranţelor că, mâine, eterna primăvară / Va fi pe locul unde, vâslesc gondolierii/ Către-un liman în care iubirile mai ară // Pământul care poartă în el făgăduinţa/ Fecundelor seminţe, spre răsărit plângând; / Pe ramurile ninse, uitându-şi neputinţa, / Dorinţele prind muguri sub adieri de gând // Şi tremură-n amurguri, de teama nopţii rece, / Descarcerează vise, pe la apus de soare, / Pe când, nepăsătoare, clepsidra timpu-şi trece / Prin îngustimea clipei care, ferice, moare.”

MIOARA BĂLUŢĂ se autodefineşte foarte frumos: „sunt doar un ciob / pe care a sângerat o lacrimă” (Nemurire, tu). Ea declară încă de la început că:

nu cer niciodată nimic / nici atunci când îmi sprijin glasul/ de singurătatea sfinţilor / noaptea  / nu poate ţine pasul / cu umbrele care-mi scriu poeme” (Nu cer niciodată nimic).

Iubirea mărturisită în tainice şoapte, dorul, înţelesul de neînţeles al  celui mai vechi sentiment  din lume, dar şi senzaţia că nimic nu va mai fi ca prima oară, predomină versurile  trecând în tonuri elegiace ori de lied şi în parfum de romanţă:

Purtam în ochi scânteie de lumină / aripi de fluturi se zbăteau în noi / ningea din cer cu flori de lună plină / tot universul se-mpărţea la doi // (…) n-am mai putea iubi ca prima oară / oricât ne-am  mai striga acum pe nume / şi cât de cald a fost în acea vară / doar romaniţa ştie şi nu spune” (Prima iubire).

În vers alb, uneori cuvintele iau forma panseurilor în spirit de haiku, fără rigoarea construcţiei tradiţionale nipone:  „paşii sărută tăcerea / apăsat / lăsând urme în iarbă” (Acolo).

Ori: „Mereu pe margine de clipă / înţepând a exclamare / spaţiile goale” (Nu mă uita).

Şi dacă la Violeta Andrei se recunosc tonuri eminesciene, la Mioara Băluţă nuanţele sunt de o puritate translucidă, bacoviană: „un anotimp/ îţi ninge iar pe tâmple / argintul viu din vara îndepărtată / te temi de iarnă? / Las-o să se-ntâmple / fii orb de alb cum n-ai mai / fost vreodată // nu-i altceva / decât un mers pe sârmă / deasupra unei magice oglinzi / de te opreşti / ca să priveşti în urmă / în ramuri desfrunzite-ai / să te prinzi // iubeşte-ţi iarna / mângâie-i ninsoarea / fură-i din geruri albele-i zăpezi / doar frigul ei / alungă-nstrăinarea / şi-aprinde-n cer lumina-n care crezi.” (Iarna).

IOANA-NINA BOTICI sau LOLA – pseudonimul cu care este cunoscută pe Internet, o prezenţă deosebit de agreabilă în spaţiul virtual şi nu numai, activă şi deschisă oricărei comunicări spirituale, indiferent de spaţiul în care se plimbă degajat şi dezinvolt împrăştiind lumina din ochi şi din suflet tuturor celor care vor s-o primească: „dublă lumină scursă-n întuneric” – ne face o invitaţie cât se poate de îmbietoare: „Vă invit să-mi citiţi sufletul…”

Maria Diana Popescu, redactor şef la revista Agero-Stuttgart, îi face o prezentare pe măsură: „Din Franţa se aude vibrând graţios lira sensibilei Lola. Strunele stilistic întinse, mergând de la imagistica sonoră până la inflexiuni ale undei filozofale, îşi subordonează modalităţi expresive, versificări abile, arabescuri răscolitoare. În fantasia tristeţii, în pregnanţa imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei presară valenţe romanţioase, semne sincere, cu adevărat  emoţionante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilităţii, care revigorează filonul unui patos echilibrat”.

În sintonie cu părerea Mariei Diana Popescu, subliniem nota de acut lirism şi de originalitate, punând în lumină substanţa trăirilor ingenue ale poetei care se întreabă: „Cum să fac / să descopăr / esenţa nucleului ce mi s-a dat / la plecarea din lumea / în care / presupun că mă voi întoarce cândva?!” (Căutând calea…).

Se remarcă la Ioana-Nina Botici în construcţia lirică, elemente ca: nucleu, materie, sămânţă,  rădăcini, paşi, „lutul ce paşii îl calcă tăcuţi”, forme de pământ, maluri, stânci, valuri, trupul ierbii, strângeri de mână, frunze, soluţii,  ceea ce ar putea presupune că universul ei este teluric, ontologic,  dar în acelaşi timp, Nina Botici vorbeşte despre: praful stelelor, amintiri,  umbre, lumină-ngropată, pământ-efemer,  inexplicabil,  „vraja /  luminii-adevărate”; sufletul, nemurirea, scrierea-mi de sânge, paradisul, neuitarea, categorii poetice prin excelenţă.

Întrebându-se la nesfârşit: „Mai există ceva dincolo de nori, oare?!” – întrebare existenţială pe care şi-au pus-o toţi filozofii lumii, poeta ajunge să spună: „şi parcă plângând, / îmi văd atunci sufletul, / ca-ntr-o poveste –  condur de argint pierdut –(Mai există ceva dincolo de nori?!)

Sfâşierea aceasta între teluric şi celest este apanajul poeţilor şi nu e de mirare că poeta imploră persoana iubită de care va fi legată prin acceaşi nemurire, s-o ridice în acel ether în care sufletele se regăsesc pentru a nu se mai separa niciodată: „Suflet drag, / lumina şi dumnezeirea mea, / te chem prin cugetul albit de privirea ta / şi ars de iubire / până la cenuşa de-mplinire! / Ia-mă în aerul tău pur / şi fă-mă să-nţeleg, măcar acum, / iubirea de SUFLET pentru TRUP! / Şi ajută-mă să pot să te cuprind / şi să-ţi fiu rădăcina pământeană / din care tu să te înalţi mereu / şi să arunci, de sus, cu praf de stele / care să cadă toate-n ochii mei…/ Acolo-ţi este locul râvnit / şi…poate-mparţi cu mine…nemurirea…” (Sufletului meu…)

GEORHGE BULAI – îşi face o autoprezentare, când pe vers de baladă, când în proză poetică, cu inflexiuni de basm, autoironic, lucid, scăpărător, copilăros.

El oferă un grupaj semnificativ din creaţia sa, în care amestecă: „o fărâmă de cer şi ţărână”, „colburi de stele” pe care ziua le aşează ”într-o urnă/ bătrână”. Apoi, mai asudând, mai obosind, vrea să-şi tragă la sorţi steaua norocoasă.  Sigur că n-o găseşte pe cea bună şi atunci, plângând, se-ntreabă, ce s-a ales din urna bătrână?  Concluzia e limpede; „E viaţa o urnă, / o urnă bătrână./ Ce am tras / până la urmă? / O fărâmă de cer / şi ţărână!” (O fărâmă de cer şi ţărână).

În ton elegiac se desfăşoară poezia „Mi-e dor, mamă” iar în poemul „Mă dor amintirile vieţii” – poetul se închipuie „bolnav ca niciodată” : „Aşa mi-i sete câteodată, / Să beau din roua tinereţii!” Poetul aflat în cumpănă, constată cu tristeţe: „Câmpia vieţii parcă-i stearpă; / Îmi pare totul azi pustiu. / Trist în neant cântă o harpă / Iar cine-s eu, nici nu mai ştiu”.(Mă dor amintirile vieţii).

În atari situaţie, el imploră, cere clemenţă, măcar „cinci minute de savoare / Şi un secol de căinţă!”

Gravitaţia pământului e de natură să-l ameţească pe  poet care se întreabă plin de uimire: „Voi fi având lipsă de calciu?/ Doar mai am apetit, / de cele lumeşti / încă mai sunt ispitit!” (Pământul se-nvârte!) Curios, foarte curios. Până şi preotul i-a spus: „Fiule, ia aminte, / viaţa e naşpa!”. La care, dezmeticit de-a binelea, poetul constată: „Văd şi eu, cum cade năpasta, / dar nu înţeleg cum vine asta: / am părul alb eu / şi părul negru tata!/ Mi-i credincioasă amanta / şi mă-nşeală nevasta!?”

Poetul împrumută de la Nichita şi motivul poemului „Cântec”: „Ce bine că eşti, / Ce mirare că sunt/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată, / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, / una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”  – doar că el spune: „Ce bine-i că eşti! / Ce bine-i că sunt!/ A lumii minune / Tu încă mai eşti, / Eu încă mai sunt./ Nu-i de mirare/ Că încă trăieşti, / Nu-i de mirare / Că încă trăiesc.” Nu mai punem la socoteală nefericita alăturare a cuvintelor: „că încă” – ce se repetă  obsesiv în această poezie.

În fine, fiecare face lumină, cât poate.

Tinerei  NELI CATRINESCU, dobrogeancă, însă, nu-i vine a crede că este ea în persoană, de aceea se întreabă cu ingenuitate? „Sunt eu?” – dorind, nu „o oră de iubire, o oră şi să mor” – aşa cum cerea Mihai Eminescu, ci, după ce-şi doreşte să fie bucuria, raza cea caldă de soare, umbra nopţii, „aripă de înger ce fruntea-şi sărută / Şi-apoi cu pacea-n suflet încet eu pot să mor.// Să mor în veşnicie cu dragostea în suflet / Să cânt iubirea noastră, cu drag din stea în stea, / Să mă tranform în clipă, apoi să fiu doar cântec / Să-ţi luminez cărarea cu însăşi viaţa mea” (Sunt eu?)

Pe canavaua iubirii, pendularea copulativului „a fi” – conjugat la persoana a I-a singular şi la persoana a II-a singular: „sunt-eşti” – alcătuiesc universul  în care totul se învârte în jurul persoanei iubite, iar ea, rătăcind,  mereu cu întrebarea pe buze şi cu dorinţa de a fi totul pentru această persoană.  Iubirea neîmpărtăşită o face să-şi alcătuiască propriul univers în care cei doi nu sunt decât  „suflete rătăcite”: „Poate doar tu eşti sufletul pereche / Şi-ncerc durerea-n suflet s-o înving, / Te-ating pe lacrimi şi-acum stau de veghe, / Ajută-mă te rog, să nu mă sting.” (Suflete rătăcite).

Din aceste frământări şi incertitudini, precum Pasărea din cenuşă, răsare Speranţa: „Îmi este zborul încă nenăscut / Iar aripile au culori de stele, / Eu strălucirea din privire ţi-am văzut / Când mângâiai lumina gândurilor mele.// În falduri noaptea se coboară lin, / Iar mângâierea ta îmi ia durerea./ Mi-eşti drag mai mult decât cerul senin / Şi-n faţa sorţii ştiu că asta-i vrerea…// Aş vrea să zbor cu tine într-o clipă / În altă lume care prinde viaţă, / Şi-mi pun toată puterea-ntr-o aripă / Şi toate visele-ntr-o nouă dimineaţă.” (Speranţa).

Aici apare motivul Icarului, cel care şi-a pus încrederea  prea mult în aripa de ceară şi, apropiindu-s plin de cutezanţă de soare, aceasta s-a topit.

Există şi aici stângăcii inerente începutului, gen: „că încă”; „ce încă”, ş.a.

Autoarea încheie grupajul cu o „Feerie de primăvară”, „cu alai de ghiocei”, cu „adirea vântului se seară” care „îţi prinde-n păr doar vise îngereşti”. Spectacolul e atât de încântător încât „Până şi soarele stă-n loc şi-ascultă / A primăverii simfonie până-n zori!”

MARCEL CEPOI – un poet original care cultivă o poezie panseistică unde aproape fiecare vers este axiomatic: „Jumătate din vis pare aievea./ Jumătate din vis pare desen./ De spirit se leagă iubirea / De cântec se leagă refren / De calea cea lungă legată e clipa;” (Gând).

Vers oximoronic încărcat de o filozofie crudă şi amară a vieţii: „Smulge-mi trei scânduri,/ din gardul vecin. / O curte-am să fac pe o stradă./ Când poposeşte la noi un străin, / o curte stingheră să vadă./ Şi casă, trei ţigle furate de vânt./ Şi oful să-nsemne cuvânt/ O oală de lut fără toartă / Străin, ce vii ca să pleci, / pune-ţi la curte o poartă!” (Străin).

Autorul a învăţat pe de rost viaţa cuvântului însuşi care este chintesenţa lumii şi, o dată învăţat, îl mânuieşte cu pricepere şi cu o anumită dexteritate, fără grimase de prisos, filozofie de genul: „Melcu-şi poartă-n casă graba / timpului de mult sosit.” (Dintre unghii de ţăran).

Simplitatea cu care îşi alcătuieşte discursul liric seamănă cu aceea a poetului Grigore Vieru, care, din cuvintele cele mai simple, alcătuia un univers plin de farmec şi făgăduinţi: „Ochi de copil, / mărginind o grădină./ Cal fără şea, / peste drum desfundat./ Om rătăcind / în ziua senină. / Timp fără timp limitat.” (Om). Măreţia simplităţii e aici de-a dreptul uluitoare, căci relevă adevăruri fundamentale.

Autorul de ghidează după principiul ţăranului  înţelept: „Scrie pe garduri de cătină deasă / cuvintele paşilor colbuiţi de pe drum./ Spune-le oamenilor o vorbă-nţeleasă./ Scrie de lemnul de vatră,  cu-amintire de scrum./ Culege cuvinte rătăcite-n copaci,/ Pe hârtia ce geme încrustează-ne vise. / Scrie de grâul, cu lacrimi de maci, / cuvinte-n genunchi, rugătoare-a fi scrise…” (Rugăminte).

Aici se observă o stare de necesitate poetică, o stare de graţie continuă şi urgenţă lirică a unui poet născut, nu făcut.

Insistăm asupra acestui poet pentru că el susţine coloana vertebrală a antologiei, cu un grupaj consistent, reprezentativ care  vădeşte un talent autentic care ascunde înţelesuri adânci ale tainelor vieţii pe care doar înţelepciunea ţărănească le poate intui cu adevărat pentru că sunt rupte din esenţa sufletului său.  Iată spre edificare, cum vede viaţa acest poet: „…Două păsări cântătoare / se întreabă / ce se-ntâmplă dacă tac./ Palma de ţăran, crăpată, / mângâie o floare-albastră./ Sapa-i de pământ mâncată./ Ploaia bate în fereastră./ Un moşneag c-un ghem de ani,/ îl deşiră-n amintiri./ Fără glasuri, doi castani / se-nţeleg doar din foşniri.” (Timp şi vânt peste cuvânt).

ROMIŢA MĂLINA CONSTANTIN – debutantă în cartea virtuală editată de „Esenţe” –  nu mai trebuie prezentată de nimeni fiindcă o recomandă chiar versurile sale: „Am pletele udate-n izvorul vieţii tale / Ca salcia. Ne pierdem pe vise verticale./ Iar ochii’mi sorb adâncuri din palide tristeţi / Cu sufletul fac cuiburi de calde dimineţi.// Am braţele golite fără privirea ta / Şi nu mai ştiu odihna şi nici a înnopta / Picioarele mi-s grele. Crescut-au rădăcini / Etern sunt împletite în gemene tulpini // Respir acelaşi aer, tu cânţi acelaşi vers…/ Suntem atât de unici în micul univers…/ Când plângi eu te alin, când râd tu mă îngâni / Suntem atât de îngeri şi-atâta de păgâni…” (Simbioză).

Este uimitor cât de matură este poezia acestei debutante.

Se pare că orice poet se întreabă la un moment dat, cine este el. Nici autoarea de faţă nu a scăpat de această dilemă, dar tot ea şi-a răspuns: „Cine sunt eu?/ Ţărancă-n fir de borangic…/ Sau prinţesă…/ Sunt totul şi nimic!…”(Cine sunt eu?)

Poeta mai  are şi un încântător „Descântec de sânziene” şi chiar o încercare de rondel în care respectă canoanele genului de poezie fixă.

TUDOR ALEXANDRU COSTIN  – poet argeşean din noua generaţie a cenaclului „Noduri şi Semne” declară: „Mă simt / o mână de lut ars / în care atomii aleargă haotic / căutând înţelepciunea./ Ştiu / că atunci când o vor găsi / marea mă va chema / prin fiecare grăunte de nisip / din trupul mu…” (Chemara nesfârşitului).

Un interesant punct de vedere este  cel din „Fizică literară” – similar cu  cel nichitastănescian care spune cum se văd oamenii din punctul de vedere al copacilor: „Din punctul de vedere-al copacilor, / soarele-i o dungă de căldură, / oamenii – o emoţie copleşitoare…” („Laudă omului”).  În cazul lui Tudor Alexandru Costin, el e de părere că: „privite prin prisma clepsidrei / cuvintele sunt nisipul / ce transpun grafic timpul / şi cuantifică punctul EU…/ punctul TU…punctul EU…/ Distanţa este o dreaptă / între două puncte / care aşteaptă / să fie unite / printr-o linie temporală.” (Poemul are şi un motto pe măsură: „Acelaşi şi mereu altul…”).

În ton elegiac poetul îşi invocă pierduta copilărie dar „visul se stinge ca adierea prin vii” (Împărăţia pierdută).

În vacarmul existenţial, poetul se vede „un pesimist în tranzit”, care refuză explicaţii, nu caută răspunsuri, pentru că: „Materia fierbe, / în sufletul meu/ vântul cântă şi geme…” (Un pesimist în tranzit).

Ultimul poem din grupaj este un fel de odă în metru antic care reia câte un vers din prima strofă în fiecare din celelalte strofe.

Este un poem foarte bine construit cu o ideatică şi folozofie proprii acestui autor.

IOANA VOICILĂ DOBRE –  cireşeancă din judeţul Brăila, se declară, nici mai mult, nici mai puţin  primăvară, şi în această ipostază, ea spune: „Am palmele-nflorite / cu narcise / şi la urechi, cercei de ghiocei./ Sunt primăvara, / Ce-nfloreşte vise, / pe câmpuri / unde zburdă miei! // (…) Sunt primăvara, / darnică în ploi, / mamă / seminţei roditoare!” (Sunt primăvară).

Iar în altă poezie spune, întărind ideea, de data aceasta, la timpul trecut: „Eu nu ţi-am fost decât o primăvară, / Parfum de dor şi dragoste şi rouă / Ce te-au înobilat întâia oară / C-un nume nou şi cu o haină nouă.// Eu nu ţi-am fost decât o primăvară / Prin zecile de primăveri tăcute. / Şi am rămas o tristă lăcrămioară / Într-o grădină-a florilor pierdute.// Eu nu ţi-am fost decât o primăvară, / O lacrimă sub raza vieţii tale / Ce-a aşezat-o sufletul comoară / În trupul blând al dalbelor petale.” (Primăvară lăcrămioară).

Autoarea spune că: „devenită piuctoriţă / am pictat în fiecare zi câte un poem mut / dar atât de viu! / Aici, în vârful degetelor/ se află totul / şi mâinile îmi pun  truda în oglindă./ Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute).

LELIA MOSSORA – o voce distinctă în lirica  de ultimă oră, prezentă în o serie de antologii şi pe site-urile literare ca şi în revistele culturale din ţară şi străinătate,  cea care se numeşte pe sine: „Sunt pasărea rănită de timp” (Amar).

Lelia Mossora, „omul/ cu gemete de ciută / care adulmecă / rătăcirea din visele lumii.” (Amar).

Discursul său poetic se desfăşoară între linişte şi nelinişte, la cumpăna în care „secundele fug / de stele furate” (Clipe frânte).

Dumnezeu şi Iubirea, Iubirea cu sorginte divină sunt cele două repere  fundamentale ale autoarei Lelia Mossora. Nici una nu poate dăinui fără cealaltă. Nici Dumnezeu fără Iubire, nici Iubire fără Dumnezeu. „Mereu mă cutreieră glasul divin/ ce-l porţi ca pe-un har umbrind amăgirea”(Vis) – spune poeta. Şi: „Eu sunt doar un biet călător/ ce caută verbul divin” (Descântec).

Şi nu în zadar poeta spune: „Arcuşul este suflet şi vioară-s eu / în scrisul ce cu milă mă descântă; / mă doare sângele din roşu curcubeu / şi marea ce durerea o frământă”.

Lelia Mossora – o poetă ajunsă la deplinătatea artistică, prin harul dobândit care a fost răsădit şi cultivat cu sârguinţă  ca un altoi peste  cel născut. O poetă pentru care timpul, picurat în metaforă a zămislit muguri de rouă ce revigorează şi îmbunătăţeşte sufletul.

VIOREL MUHA – un alt nume de rezonanţă din presa scrisă şi online, cu un debut strălucitor şi cu o voce cât se poate de distinctă în peisajul liricii actuale. Versul său e neîncorsetat şi el singur  declară că nu e captiv „sticlei” ori convenienţelor sociale, nu doreşte decât să-şi manifeste trăirile aşa cum sunt, şi cu un orgoliu nedisimulat el spune: „şi totuşi / viaţa mă obligă / să merg spre viitor şi asta / o fac cum vreau eu / voi nu sunteţi cătuşe, să-mi fiţi viitor / pe nici o „sticlă” / să ţineţi minte, ăsta sunt eu!” (Ăsta sunt eu!)

Poate că nici lui nu îi este uşor să mărturisească despre sine: „Lutul din mine astăzi mai păstrează urme de foc, / încleştat încă în iubire, adâncul ei mă arde, / am clipa în palmă, / suflu a zbor spre ceea care doresc să fie eu. / Am bătut cu ciocanul trupului un poem, / din care am dorit să iasă o stea, o ea, un el,/ zadarnică zbaterea, / pomul a rămas fără rod!” (Arderea iubirii).

Deosebit de interesant poemul: „Din cer plouă cu tine” – în care autorul îşi dă întreaga măsură a talentului şi vocaţiei sale: „Copii născuţi în trupuri moarte, / aşteaptă visul să vină din viitor./ Căruţe de păsări trezite,/ Sunt roţi pe cer, deşteaptă-te! / Valea plângerii s-a mutat, / lăsând aici/ o casă prea bătrână de timp./ Un fum de vânt, bântuie nori de ploaie./ Tristeţile toamnei caută intrări, / de suflete fără pustiu./ La un geam, chipul meu striveşte noaptea / iar negrul, întunericului îmi orbeşte,/ aşteptarea./ Este frig în căldura pustie a casei / iar tavanul nu mai este decât, / carcasa trupului meu./ Aştept răsturnarea vieţii, golind gânduri,/ dincolo de miezul trecerii timpului./ Pata de pe peretele albului, devine chipul tău, / în întuneric./ Am prins un gând care vrea să se sinucidă, / de prea multă aşteptare. / Te văd cum cazi în picături încete şi sparte,/ de ploaie, / măruntă, pe care vreau s-o strâng în pumnul meu.”

GEORGETA MUSCĂ-OANĂ, cu un debut apreciat de public în volumul intitulat: „Pe frunte-mi plânge clipa”, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2007 şi prezentă în mai multe antologii, oferă acum cititorilor o poezie în vers clasic, cu rime şi metafore percutante, în stilul pastelurilor care nu numai că sună frumos, dar  au şi un conţinut pe măsură. Ele sunt precum umbrela de soare  care aduce un strop de răcoare,  şi o adiere curată, pe o zi toridă. Autoarea dovedeşte o măiestrie aparte în tâlcuirea versurilor, cu toate regulile prozodice şi cu parfumul poeziei clasice. Aşa sunt poemele: „Afabile secunde”; „Cu luna stau la cină”; „Clipa tace ţintuită”; „Fior prin timp” ş.a. Poeta  dovedeşte inspiraţie şi în alegerea titlurilor, totul este bine pus la punct şi cu grijă calofilică. Georgeta Muscă Oană cultivă şi poezia cu formă fixă, în chip deosebit sonetul, de aici  şi rigoarea prozodiei. Metafore scânteietoare precum: „pe umeri de ondine”; „timpanul versuirii”; „arcada înnoptării”; „jgheaburi selenare”; „albastrul tihnei sorb”; „din stele muşc lumină”; dar şi locuri comune precum: „zăpezi eterne”; „altar de lumină”; „amforele sparte”; „colb de stele” , „zborul plăpând”; „timp bătrân” ş.a. întregesc imaginile.

Însă peisajele  create de această poetă sunt frumoase, în culori calde,  pastelate, aducătoare de  tihnă în  gând şi de pace lăuntrică.

Tânărul PAUL NEGRUŢ, debutant la „Esenţe” – propune o poezie cu inflexiuni spirituale şi nostalgia unor amintiri din „paradisul pierdut”:

Unde este soarele dimineţilor de începuturi?/ Unde s-a dus iarba vie de sub picioare?// Dar umbra frunzelor din ramuri / Şi mireasma florilor din câmpuri nesfârşite? // Parcă n-au fost niciodată,/ Iar eu sunt un nebun cu amintiri seci şi deşarte.// Dar nu e aşa! Mai am nădejde-n chezăşia / Fulgilor rari, veniţi din înălţimile tăriei,// Trimişi de transcendent, anume pentru/ A ascunde moartea priveliştilor disperante.” (Martie în şapte zile 2010).

În finalul grupajului o satiră despre vicii: Laşitatea, Lăcomia, Minciuna, Viciul prin excelenţă, în contrapunere cu  virtuţile:  Înţelepciunea: „Odorul cel mult dorit, Înţelepciunea,/ Lumină ce desluşeşte umbrele,/ Podoaba cea mai scumpă-n suflet” (Satira ); Curajul, Cumpătarea, Dreptatea: „Legea legilor, singura lege,/ Temelie neamurilor de sub timp”, dar şi lupta permanentă a omului, în urma căreia, „unii cad, iar alţii se ridică” încununează  selecţia versurilor.

Bănăţeanul OVIDIU OANA-PÂRÂU – oferă o selecţie din poemele religioase care deja l-au făcut cunoscut. Universul sătesc este evocat cu multă căldură şi nostalgie: „Îi poţi vedea prin sate risipite / Între câmpii bogate fără rost, / În casele de-acuma ponosite / Şi foarte rar mai povestesc ce-au fost.// Doar gândul la copii îi uşurează, / Ştiindu-i rânduiţi, mult prea departe. / Cu inimile strânse lăcrimează, / Când mai primesc, vreodată, scrisă carte.// Sunt slove scurte: <Suntem bucuroşi! / Cei mici s-au înălţat mai sus de masă./ Dar voi ce faceţi, sunteţi sănătoşi? Poate venim prin toamnă pe-acasă. // Trăiesc pierzând din inimi cutezanţa / Şi par mustraţi de traiul mult prea greu, / Dacă îşi pierd din suflete speranţa, / ei se întorc cu gând la Dumnezeu.” (Cătune).

Un minunat elogiu cărţii aduce autorul în poezia: „…Şi au numit-o carte”: „Venea înspre pământuri din cer înţepciune, / ce-o adunau sihaştrii şi o credeau minune, / trăiri pe care dânşii ferindu-le de moarte, / le-au dat o formă nouă şi au numit-o carte.// S-a aşezat în vremi trăirea omenească, / schimbându-se din haos, în ordine lumească; / să poată să o ducă prin timpuri mai departe, / au strâns ce-i bun din toate şi au numit-o carte, // Ce-a zămislit în lucruri statornice natura, / a copiat poezia, pictura şi sculptura / şi preschimbând frumosul, în muzică şi arte, / l-au rafinat ca formă şi au numit-o carte.// Dar peste toate astea, a lumii devenire, / cu lunga ei cărare şi-n viitor menire, / au luat porunca sfântă, în suflet să o poarte, / au scris-o în versete şi au numit-o Carte.”

VASILE PLOEŞTEANU – cu pseudonimul literar Viorel Ploeşteanu, autor al câtorva volume de versuri, propune un buchet de versuri vădit neorealiste şi postmoderniste, în care singur mărturiseşte: „Pana mea poate-i ştirbă / sau scrisul meu olog, / împleticim / pierzând mereu poteca pribeagă.” (Ard încet, cuvinte).

Că arde cuvinte pe propriul rug nu e nimic, important e să nu ardă gazul…

De altfel, poetul e în plină căutare a unui drum propriu, aşa cum declară sincer: „Voi căuta, de-acum / alte drumuri să aflu, / rătăcindu-mi voit / al meu drum” – pentru ca la finalul acestui poem să tragă următoarea concluzie: „Ea, cartea e goală…/ el, scrisul dispară…/ cuvântul e scrum”.

Nu e singura dată când poetul spune: „Din mine curg scântei de foc / Şi lacrimi curg, în jar căzând, / Iar pieptu-mi arde, şuierând, / Suspinul stins, fără de noroc.” (Cer şi pământ).

IULIAN RADU, ilustrator, caricaturist, pictor, umorist – oferă Antologiei de faţă un bucheţel de nouă poeme satirico-umoristico-parodice cu iz de Păstorel Todoreanu ori de Mihai Codreanu, cu jocuri măiestrite de cuvinte, anagrame  şi criptograme, bune de citit ca şarje amicale la întâlnirile cenacliste,  dar când versuieşte alb pe alte motive decât cele umoristice, se dovedeşte a fi un poet sensibil şi cu har. Fără doar şi poate că în cercurile umoristice este bine cotat ca şi caricaturist şi parodist.

Sunt unele concepte însă care nu pot fi parodiate nici caricaturizate şi acelea sunt cele divine. Marin Sorescu şi-a permis cu mult aplomb,  unele  poeme umoristice pe teme religioase care i-au adus mult succes de public dar, e bine să nu abuzăm de acestea.

Iulian Radu are  şi un poem satiric despre numele emblematice ale poeziei româneşti:

A venit, în vis, Nichita / Şi mi-a arătat ce drum…/ Dacă nu-i bătut în cuie, / N-are rost să plec de-acum.// A venit şi Eminescu, / Chiar în vale, la Rovine, / Şi mi-a zis, <Bă, Mumulean / Este c-un cap peste tine!> // George…care nu mai vine, / Mi s-a-nfăţişat şi el, / Dar l-avea pe Dante-n braţe / Şi m-a rugat:  <Mai stai niţel>”  ( În vis…)

Despre protagonistul acestei fericite întâmplări numite ESENŢE, şi mai mai ales, cea numită: „Esenţe de primăvară”  – sunt multe de spus pentru că numele său şi-a câştigat notorietatea prin crearea Reţelei ESENŢE unde se ocupă de iubitorii şi consumatorii de poezie, proză şi celelalte genuri de literatură şi cultură românească, reuşind să adune sub acelaşi „acoperiş virtual” peste 2500 de membri din toate colţurile lumii. Prezent în antologiile de poezie pe suport clasic ori virtuale, NICOLAE STANCU  onorează Antologia cu  un grupaj consistent de poeme care-i reflectă crezul artistic şi stilul devenit deja, inconfundabil.

Domnia sa scrie poeme în vers clasic şi abordează o paletă nuanţată de tematici lirice, de la pasteluri la poezie filozofică ori de adâncă spiritualitate.

Un tablou impresionant cu accente de labişine,  realizează autorul în poemul „Ciuta” în care, victima foamei este sfâşiată, nu numai de colţii  haitei, dar şi de lovitura de graţie a omului înarmat. Este subliniată lupta crâncenă a oricărei vietăţi pentru supravieţuire. „Deodată, peste codri, se-nalţă corul foamei, / Înfiorând de spaimă suflarea din păduri. / În casele răzleţe, se-nchină la icoane, / Flăcăii, scot din  şură tăioasele securi.// (…)// Dar lupii văd ofranda, sub tristul clar de lună, / Sărind ca o nălucă, nămeţii afânaţi./ Cu ochi sticlind de foame, se-avântă împreună, / Cu gurile căscate, de sânge însetaţi.//(…) Pădurea amuţeşte, iar vântul  nu mai bate, / Înfiorată luna se-ascunde dup-un nor./  Din  cer, ghicind ospăţul, doar corbii vin aproape./ Plutind ca nişte umbre şi croncănind în cor.// Dezlănţuită haita spre pradă năvăleşte, / Muşcând la-nvălmăşeală cu colţii de oţel, / Se sfâşie-ntre dânşii, iar sângele-i orbeşte, / Şi ura întronează cumplitului măcel.”

Alte poeme au ca temă iubirea pierdută  în sintonie cu anotimpul de argint care  se anunţă, dar şi cu ireversibilitatea timpului.  Atent la problemele sociale ale umanităţii, poetul  reliefează drept calitate  morală de  frunte a creştinului, Caritatea, de care ar trebui fiecare să ţină seama în relaţiile cu semenii: „Şi drama se consumă, tu pleci că timpul zboară,/ Sau câteodată cauţi prin buzunar mărunt,/ N-ai timp şi nimeni n-are,  la ce ne înconjoară, / Iar cei din fruntea ţării sunt orbi, sunt surzi şi mint.” (Răspântii).

Şi eminesciana întrebare: „Ce-ţi pasă ţie chip de lut?” – transformată acum în „Ce-i pasă lumii dacă…” poezie filozofico-socială care reliefează în spiritul  lui Quohelet, deşertăciunea vieţii şi faptul că omul se crede pământ veşnic: „Ce-i pasă lumii dacă, ai strâns în piept durere, / Iluzii rătăcite sau spaima unui vis./ Că singur treci prin  grele şi nici o mângâire, / Nu te răsfaţăn viaţă în drumul spre abis.// Ce-i pasă lumii dacă, îţi cumperi nemurire, / Prin slove aranjate sau cu grămezi de bani./ Ca fumul se destramă iar din a ta trăire,/ Nici scrumul nu rămâne, de trece câţiva ani.// Ce-i pasă lumii dacă, renunţi a sta în scenă / Şi alţii sunt actorii în piesa ta săracă./ Nu mai vibrezi la viaţa, ce pare-a fi o gheenă, / Şi-ţi pui iar întrebarea…ce-i pasă lumii dacă.”

Poeme reflexive  – motive serioase de gândire şi acţionare conform acestei gândiri şi nu numai cu vorba, dar şi cu fapta. Coeziunea dintre gând-cuvânt-faptă este firul roşu care ar trebui să lumineze precum o făclie olimpică.

Accente de revoltă socială există în poemul „Stigmatul” – un clocot care fierbe în sângele oricărui om de bun simţ, cu osebire în aceste dramatice timpuri pe care le trăim. Autorul dovedeşte curaj şi ia atitudine fermă împotriva oricărui abuz  săvârşit asupra omului: „Am sufletul plumb şi un clocot în vine, / Trăiesc un coşmar ce îl cred a fi vis, / Mă supăr pe oameni, mă supăr pe mine, / Ne-nconjură negrul şi-mpinge-n abis.//Eram un popor cu mândrie şi ţeluri, / Aveam foarte multe, dar multe n-aveam, / L-aveam şi pe bulă în sute de feluri / Râdeam pe ascuns dar…atuncea râdeam.// Tânjeam după bine şi false himere, / În vest sau aiurea, ori unde vedeam, / Credeam în egal, neavând vreo temere, / C-am fi nepoftiţii sau slugă la neam.// Acum mă’nfior de a lumii cruzime,/ Suntem nespălaţii, bandiţi sau ţigani, / Pădure uscată, sau doar putrezime, / Ce umblă prin lume cerşind  nişte bani.// Nu ştiu interesul ce-ndeamnă popoare,/ A pune în fruntea întregului neam, / Stigmat ce-njoseşte, stigmatul ce doare, / Pecetea de hoţ sau acea de ţigan”.

În final, autorul face o pledoarie pentru adevăratele valori, care nu sunt cele materiale, ce putrezesc şi sunt mâncate de molii, aşa cum scrie în Evanghelie, ci accentul trebuie pus pe valorile spirituale care sunt nemuritoare şi constituie esenţa vieţii pământene.

Uităm a scrie versuri şi-a dărui o floare, / Uităm de sentimente în fuga după bani, / Târziu vom înţelege, dar ce mai pasă oare, / Când ai pierdut esenţa, la viaţă şi la ani”. (Uităm).

DELIA STĂNILOIU – e „veche” cunoştinţă din Antologia „55 de poeţi contemporani”, apărută sub  îngrijirea Valentinei Becart, propune pentru „Esenţe” o suită omogenă de poeme în ritm clasic, având o bogată tematică, de la pasteluri, la poezie de dragoste şi de reflecţie asupra vieţii.

O interesantă conexiune face autoarea în ceea ce priveşte viaţa proprie şi Poezie: „Poezie fără sentiment / Scrisă într-o seară lungă-tristă, / Când un gând hoinar-impertinent / Mă purta spre lumi ce nu există.// Vers nerod, fără emoţie-simţire / Unde gândul umblă haimana, / Când făptura ta e amintire / Şi o rană-ncinsă viaţa mea.// Poezie-n notă pesimistă / Fără gând de revenire şi-mpăcări, / Când nu cred că dragostea există / Şi tristeţea-mi umblă pe cărări.// Poezie roz, cu funduliţă / C-un căţel de pluş şi-o acadea, / Poezie în vârfuri de peniţă / Să n-o dai sau spui la cineva.// Poeezie nulă, crudă. Plată,/ Fără haz şi fără vino-ncoa, / Poezie slută, nechemată / Cam aşa e toată viaţa mea.” (Poezie fără sentiment).

Despre truda poetului,  care la prima vedere pare inutilă, Delia Stăniloiu spune, în deplină cunoştinţă de cauză: „Doar eu alerg ca melcul, iute / Preocupată să mă-nalţ / Spre adâncimi ncunoscute, / Vopsind al fluturilor smalţ.” (Afară-i ger).

Şi despre iubire poeta îşi manifestă părerea în chip poetic şi nostalgico-ironic, în poemul: „Şi eu te-am căutat”: „De-atât netine, mă destram / Sunt scrum şi cioburi, sunt nimic / Nu mai respir şi nu mai am / Puterea să mă mai ridic.// (…)// Dar eu, aici sunt zălogită / Nu pot să mă înalţ, să zbor, / O pământeancă obosită / Ce viaţa-n clipe o măsor.// Rămânem doar, ca nişte sori / Încătuşaţi pe o orbită / Iubiri de dincolo de nori, /  Icari cu aripa rănită.” În acorduri suave de menuet ori de vechi lied, Delia Stăniloiu îşi cântă sentimentele de iubire, în tonalităţi  de basm ori într-o feerie de voci celeste: „E iarnă afară, priveşte cum ninge / Din flori de zăpadă îţi fac un buchet, / Un fulg diafan, pe frunte m-atinge / Şi-mi cântă-n ureche ceresc menuet. // Tăcerile-s pline de reverberaţii / Un cor se aude, sunt îngerii-n cer / Te iau azi de mână şi prin constelaţii / Vom merge agale, pe căi de mister.// Priveşte cum ninge pe tâmpla mea iară / E iarnă afară şi-n mine pustiu, / Surâsul tău înger, perpetuă vară / Mă face lumină şi umbră să-ţi fiu”. (E iarnă afară).

ION VANGHELE –  şi el debutant la „Esenţe” – încheie  acest corolar  liric  cu un grupaj de versuri  spirituale care punctează atitudinea creştină a creaturii faţă de Creatorul său. Dar nu sunt neglijate şi tradiţiile şi datinile religioase şi folclorice – singurele care dăinuie în timp.  E o întreagă filozofie a vieţii aici, transpusă artistic cu mijloace modeste dar destul de relevante: „Pe drumul prăfuit şi gri, / Ne pierdem unul câte unul, / Într-un banal rostit: a fi / Şi  cerul ce destramă fumul. // Prin iarbă alergăm uitaţi, / Cu crengile de floare rupte, / Cu dor de păsări agăţaţi, / Printre clepsidrele tăcute.// Ne-mpinge vântul secular, / Pe drumuri care duc aiurea, / Iar zilele crepuscular / Cu roşii maci aprind pădurea.” (Pe drumul prăfuit şi gri)

Atent  structurat, bine închegat, însă inegal, aşa cum inegali sunt şi antologaţii,  cuprinzând o paletă diversă şi nuanţată de teme lirice, volumul antologic „Esenţe de primăvară” a fost primit cu interes şi căldură de iubitorii de poezie, convinşi că vor găsi în el, esenţe tari şi aromate de inefabil, care să le genereze stări propice visării de care cu toţii, avem atâta nevoie, într-o vreme în care visul este sugrumat de sloganuri politice deşănţate care conduc  mai degrabă la moartea spirituală a individului. Volumul constituie o reuşită şi reprezintă un crâmpei din panorama liricii actuale.

Şi nu s-au înşelat deloc pentru că, el va sta, alături de celelalte Antologii ale Cenaclului, drept mărturie că autorii, în felul acesta au adăstat inefabilul, transgresând în felul acesta, vremea şi vremurile.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

19 mai 2010

_______________

01 Noiembrie 2010 – Iulian Patca: „Moara de vânt”, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009 (Al. Florin Ţene)

Parafrazând un dicton de pe vremea lui Napoleon Bonaparte cu bastonul de general în taşca fiecărui soldat, după ce am citit cartea de publicistică a lui Iulian Patca”Moara de vânt”, apărută la editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009,  pot spune că în vârful pixului  unui ziarist militar se află “arma cuvântului în poziţia de bătaie”(Iulian Patca-Argument).

Încă din titlu, autorul face aluzie la  inutilitatea luptei cu morile  de vânt a lui Don Quijote de la Mancha din romanul lui Cervantes Saavedra Miguel. Convins, fiind,  că prin scrisul său poate schimba ceva în societatea în care trăieşte, Iulian Patca în Artgument speră ca ziaristul să reuşească să creeze o stare de spirit sau chiar să schimbe lumea,dar ajunge ,în final, la concluzia că “se bate doar cu sine şi cu morile de vânt.” Cum speranţa moare ultima, ziaristul este convins că aceste memorii ale clipei pot contribui la schimbarea mentalităţii  în timp şi că ele ,articolele, nu vor rămâne doare simple efemeride.

Autorul şi-a selectat o parte din articolele publicate în presa militară, şi nu numai, din perioada cuprinsă între 3 august 1994 şi 12 octombrie 2005, aproximativ zece ani de punere în oglindă a realtăţilor prin care a trecut societatea românească şi instituţiile sale. Aceste articole, au rolul de rescriere a prezentului, de calitate de martor, cum spune autorul, şi de a “reflecta starea de spirit dintr-o anumită perioadă a evoluţiei (sau involuţiei) armatei în societatea românească”. (Argument).

Scrise sub formă de Tablete, scurte şi concise, dar la obiect, aceste pagini sunt, încă, adevărate editoriale ce au pus întrebări şi dezbătut probleme” la zi”, sau au  adus în actualitate aminitrile veteranilor de război(Tezaurul la vedere), memorii ce se constituie într-un adevărat tezaur al istoriei naţionale.

Abordând subiecte din varii domenii, dar strigente în momentul relatări , actuale şi în prezent, din păcate pentru societatea românească, autorul plonjează cu incisivitatea caracteristică unui ziarist profesionist în realităţile democraţiei noastre originale, descoperind că înţelegerea libertăţii ” ca un sumum de drepturi şi obligaţii bine delimitate de legi,” în societatea românească, aceasta este, conform apoftemei “ pentru unii ciumă, pentru alţii mumă“. Problemă dezbătută cu acuitate şi uşor afectiv în tableta” Prezumtiv asasin”, dar cu argumente susţinute de explicaţii logice şi legislative. Paleta subiectelor abordate este diversă şi policromă,  descoperim asocieri şi comparaţii din tinereţea şcolară a autorului cu cele ale prezentului, când “în vremea adolescenţei “cantemiriste”ştiam cel puţin 50 de poezii eminesciene pe de rost”(Revoltaţii-s sorbonarzii), plimbându-se pe aleile liceului militar sub clar de lună adolescentul rememora Odele şi Scrisorile eminesciene, în comparaţie cu realitatea de astăzi când “Scrisoarea a III-a” a fost scoasă din programa  de bacalaureat. În acest context, Iulian Patca  întreabă, pe bună dreptate, poetul nepereche al literaturii române  nu “concordă cu spiritual European”? Se pare că mulţi, aşa zişi elitişti  şi politicieni, nu înţeleg unitatea Europei prin diversitate. Tocmai această zestre a culturii române trebuie promovată pentru îmbogăţirea tezaurului cultural şi artistic al Europei unite.

Multe din articole  fac referire la Armata Română, la rolul ei în societatea noastră, având în vedere că aceasta şi Biserica Ortodoxă sunt cele două instituţii în care majoritatea populaţiei au mare încredere. În acest context Iulian Patca ia, nu de puţine ori, “poziţie de tragere”, având arma condeiului îndreptată în direcţia celor care fac”mişto la nesfârşit de Armata Română”(Nevoia de adevăr şi onestitate).

Iulian Patca are afinităţi puternice faţă de Armata Română, a istoriei neamului nostru, punând mult suflet în articolele care fac referire la aceste două simboluri ale fiinţei naţionale şi o mare disponibilitate de a surprinde sensul general în particularitatea clipei prezentului, dar şi a trecutului, Autorul, fiind un scriitor şi ziarist cu experienţă, ştie să se ridice uşor deasupra fenomenului investigat , să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă de tranziţie, o mentalitate, un fenomen, are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia dintre comparaţii şi similitudini, dar şi divertgenţele de idei susţinute de un suport ideatic cu rădăcini bine înfipte într-un bogat bagaj de cunoştiinţe . Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte précis şi efficient argumentaţia şi, atunci  când o face, el are grijă să meargă la rădăcinile lucrului.

“A patra putere în stat”, scrie Iulian Patca despre presă, ca sintagmă şi conţinut, a fost şi continuă să fie cea mai ispititoare iluzie din ultimii 20 de ani.(…) Un hidalgo înflăcărat  uneori de toate iluziile. Cu foarte puţine excepţii, a patra putere este doar putinţa de a spune orice şi a nu fi ascultat.

De cei care pot decide, fireşte.”

AL.FLORIN ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s