„Haiku-ul este o experienţă poetică-fundamentală, în care sentimentul palpită în starea lui genuină, iar cuvintele tind să creeze o stare inefabilă, să deschidă o poartă înspre uni­tatea originară dintre noi si multitudinea lucrurilor reale“. (Matsuo Basho-1644-1694) Am început cu aceste celebre vorbe ale celui dintâi haijin japonez deoarece, poetul Bogdan I. Pascu scrie o poezie – mă refer la acest volum – a unui univers singular, tainic în care gândul îşi caută cuvântul, lumina îsi caulă umbra, sufletul îsi caută dorul în oglinda nes­fârşită a cerului filtrat printre frunzele şi ramurile ce sug­erează revelaţia acelei lumini-umbre de care se apropie filozofia Zen.

Goethe spunea că numai poetul poate percepe şi chiar trăi „fascinat“ nu „lucrul în sine“, ci inefabilul emanat pe care ni-l induc misterul din intimitatea lucrurilor, precum si propria noastră – secretă-nemărginire lăuntrică.

Aflându-se în „umbra tainei“, al cărei duh fără mar­gini îşi află descifrarea „ce­rului“ în preceptele învăţăturii Zen, poetul Bogdan I. Pascu vrea – prin micropoemele sale – să rămână doar – acea lumină pură – (fără nume) unde eul şi noneul – subiect şi obiect – să fie acelaşi spaţiu tensio­nat peste care pluteşte inefa­bilul cel mai sublimat.

„Albe tăceri/ câmpii strălucitoare-i margini de timp. – sau – „Fire de iarbă/ străjuind dimineaţa/ înrourată“. (pag. 31) Combustia efectului ori ire­alitatea fluidă a acestei „ciocniri“ de semne şi cuvinte, poe­tul o află precum în laconica pictură zen, unde, câteva pete de culoare fulgurante înscriu un întreg univers în dezvoltare după voia sa, aici, prin gânduri şi cuvinte surprinse în imagini lirice.

„Se strecoară lin/ pe sub cetini lumina –/ dimineţilor“ sau – „Vine apusul/ tălăzuind lumina –/ cum doarme marea?“ (pag. 32)

Dimensiunile cosmice – ale gândului şi ale emoţiei – sunt reflectate în sugestiva şi conotativa lor desfăşurare, aşa cum Constantin Noica vorbea despre un „câmp“ semantic existând în jurul cuvintelor, precum câmpul electromagnetic în jurul obiectelor.

Închei micile mele con­statări prin a spune că în poe­tul bucureştean Bogdan I. Pascu trăieşte un caligraf pur, un spirit care cultivă rafina­mentele limbii în clipele lor de profunzime, de nuanţă ludică, transcrise pe sau în parametrii geometriei unui gând aruncă­tor de scântei ideatice.

„Stă frântă peste fântână! cu setea neostoită-/ Soarele alunecă peste ea/ aurind apa./ Umbra norocului s-a chircit,/ doar plopii mai poartă/ semeţ/ lăncile întunericului“. (Umbra 2)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s