Iată al doilea volum al trilogiei poematico-romaneşti, promise de scriitorul ieşean, EMILIAN MARCU – cu titlul generic de Suburbii municipale. Personaje interesante, din primul volum, precum Bătrânul Anticar, ori Purtătorul de Cruce-părintele Sava Gotul şi paredrul său, Mavrocosta (ambii, paznici ai Grădinii!) – se estompează (numele lui Sava Gotul, personaj stavrofor/hristofor, care promitea să evolueze, cel puţin incitant – nu are, în noul text, decât două relevanţe textuale) – altele, precum Zoroastro şi, mai ales, Oswald Zaur Austriacul (zis acum Cel Sărac – adică, esoteric: Iniţiatul… – înger şi demon, Luceafăr-Lucifer eminescian: „un mort frumos cu ochii vii” – şi nu e singura „eminescianizare” a lui Emilian Marcu, în acest frumos text poematic…), Hristina-Fecioara, surorile (cvadruple…) Caraculacu (care îşi îmbogăţesc semantica lor cu starea de vitraliu mistic: cf. p. 209 – „păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări[…] . Jăraticul albastru al ochilor lor păstrând în podoabe culorile dispreţuite de carnea lor” etc.) şi Primarul40 – îşi continuă evolutia simbolică.

Toate aceste personaje îşi dezvoltă plenar tulburea lor semantică – iar cuplul siamez, întru faptă şi logos, Danauto-Batofix – produce modificări cosmico-semantice deosebite (incendiul ritualic al Prisăcii – ca stare mistică, de explozie victorioasă a Credinţei-Iubirii, în Cosmosul Albinelor Solare). Apar, ca personaje noi, călugărul ioanit Beniamin, călugărul-tăbăcar-creator-de-pergamente, Petruţio Barroiani – şi Marele Maestru – orice nouă apariţie corespunzând unui ritual esoteric, cu implicaţii cosmice (cf. p. 51): „Poalele tunicii Marelui Maestru erau împodobite cu clopoţei de aur şi orice mişcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor – şi el ştia de toate acestea şi se mişca lent, într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit, încă înainte de a înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el şi pentru supuşii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru”.

De ce Sfântul Ioan-ioaniţii? Pentru că Ioan se numeşte „Ioan al Inimii”, „Ioan al Iubirii” – deci, se arată, clar „ca lumina/cântecul ciocârliilor dezgheţate”, Calea Soteriologică…: a robi la Iubire – pe Calea Robilor Focului – pe care călăuze sunt nebunii/bufonii cosmici, „vulgarii” Danauto/Batofix…

Dar, pentru cine citeşte atent (şi reluat!) acest poem în proză, acest ritual esoteric – este evident că, de fapt, personajele adevărate sunt METAFORELE: a–metafora Leprei Pietrei (continuând, din primul volum, sugestia de decădere a Lumii expuse prea mult non-sacralităţii, vidului de spirit autosacrificial!) – Lumea numită „a materiei”; b–metafora Construcţiei Manolice – subteran începute, emers-relevantă prin (p. 15)”pământul din jurul suburbiilor (care)se acoperea cu pământ alb de biserici, un pământ special scos din măruntaiele pământului cel mare” – PĂMÂNT ALB DE BISERICI ( de forţa credinţei) care este susţinut, imers, tocmai de către cel obscurizat acum, faţă de primul volum: Bătrânul Anticar – care, mistic, din hruba lui alchimică de sub pământ, lămureşte semantica construcţiei. În ciuda simbolurilor masonice: şorţ, compas etc. – părerea noastră este că poemul romanesc al lui Emilian Marcu deschide limitele către cosmicitatea mitică a Jertfei Manolice Româneşti – ceea ce face ca metafora mormântului să aibă, clar, semnificaţie Învierii – tocmai prin dubla „îngropare” a slujitorului lui Ioan – abatele-călugărul Beniamin-Binecuvântatul: I-îngropare, ca săculeţ umil de cenuşă, în sicriul Hristinei-Fecioara-Hristosul Feminin, sau Androginic (cf. p. 190):”alături de săculeţul cu cenuşa călugărului Beniamin, într-un sicriu de copil aşezat cu mare băgare de seamă în sicriul Hristinei-fecioara”; II-îngroparea călugărului-trup-Beniamin, sub Grâu:”despre înmormântarea abatelui în hambarul cu grâu” – p. 224 – p. 225:”Prima fişă pe care reuşi s-o descifreze fusese aceea despre înmormântarea ritualică în hambarul de grâu a abatelui”, sau:”Înmormântarea în grâu, ritual zilnic pe care abatele îl săvârşea ca şi cum ar fi un botez în repetare, o încercare de iniţiere în puterea divină a grâului”.

GRÂUL – mereu, simbol al Învierii Cristice!

Subteran, Bătrânul Anticar susţine, declarativ şi efectiv, transfigurarea emergentă a călugărului Beniamin – şi, implicit, transfigurarea Lumii (şi, în consecuţie subtilă, a Cărţii…) : (cf p. 17)”Să pot limpezi spiritul celor ce îmi vor călca pragul” – după care precizare se spune, imediat: „Pământul alb de biserici prindea putere şi formă în zidărie, dar mai ales rezistenţă la reumatism”. Uşa-cu-Emblema Urbei, care pare „o fojgăială de imagini erotice” – de fapt, ca şi Skiylla şi Charibda, este Poartă de Iniţiere (pentru cei robiţi materiei – elevii-ucenici de la Şcoala de Arte şi Meserii „Ficht”) este, de fapt: „o fecioară în stare de iniţiere” – după (inconştienta şi laşa – dar adevărata!) mărturie a terorizatului (de către Prima Doamnă) Primar. Dovadă că Primarul, prin terror sacer, a spus adevărul: (cf. p. 205)” Elevul care reuşea să intre, de fiecare dată altul, o aşeza pe Hristina-fecioara, ducând-o pe braţe printrte heruvimi şi demoni, într-uj sicriu curat ca haina iernii. Şi în sunetul rugăciunii iernii şi al materiei, mereu altul şi altul, elevul conversa cu Dumnezeu şi aceasta era limba pe care o vorbea Dumnezeu: limba iernii şi a materiei”; c–metafora Cărţii de sub Cenuşa Literelor (măturate de Zoroastro):”Cuvintele sunt moneda măruntă a gândirii” – îi aminti Oswald Zaur Austriacul Învăţătorului-Iniţiatorului întru Cale-Călugărul Ioanit Beniamin;d–metafora Ciocârliilor şi Clopoţeilor-Îngeri (metafore solar-resurgente, dacă sunt cuplate cu metafora Incendiului – preluată, cu cordialitate semantică, de la Umberto Eco – Il nome della rosa – dar cu sensul schimbat benefic: dacă incendiul abaţiei italiene consfinţea Noul Babel al Non-Credinţei – incendiul Prisăcii, de la care, se sugerează, provine incendiul Mânăstirii, consecutiv eforturilor harnic-smerite ale lui Zoroastro de a aduna literele-cuvintele – prefigurează re-descoperirea-Ante-Babelului): (cf. p. 63) „Cel mai bine îşi amintea clinchetul clopoţeilor şi cântecul trist al ciocârliilor îngheţate pe lac” – cf. p. 225:”Sensurile, dar mai ales tainele fişelor se lăsau greu alcătuite, dar truda lui Zoroastro prindea tot mai mult contur”. Aşa că, prin Incendiul Ritualico-Spiritual al Prisăcii şi prin Suflarea Sfântului Duh al Guriilor Noastre (cf. p. 227)”slobozim păsările (n.n.:ciocârliile!) prinse în gheaţa lacului, să poată pleca către stele” – e drept, Oswald Zaur Austriacul ratează ritualul, îşi cere (inutil şi inutilizabil, iertare Învăţătorului-Călugărul Beniamin – Maestrul Logos-ului Terestru, sub privegherea („privighetoarea”orfică…) a Marelui Maestru Angelico-Divin…

Dar romanul nu s-a terminat (se aşteaptă partea a treia…), iar Cartea este cea mai măreaţă şi mai cumplită taină a lui Dumnezeu:”Este mai important să scrii o carte decât să conduci un imperiu, şi mult mai greu” – afirmă, sentenţios, Beniamin-Învăţătorul – şi tot el continuă:”Poate că va fi cândva, cu ajutorul tău, să se împlinească această carte”- cf. p. 227.

Nu putem să ne formăm o opinie finală despre poemul romanesc al lui Emilian Marcu, când însuşi autorul aduce , în prim plan metafora femeii-Ana, a cavalerului-Manole şi a pruncului nenăscut (femeie care, prin PLÂNSUL lui Beniamin, şi-a lipit la loc capul desprins prin Toporul Călăului: „Şi călugărul Beniamin notă cu un cui înroşit, ţinut între degetele subţiri ca firele de iarbă, că i se făcu milă când plânsetul copilului nenăscut, ţâşnind prin venele proaspăt deschise, îl înfăşură ca o mantie, că luă capul femeii şi-l aşeză la locul lui şi plânse pe rană până bocetul nu se mai auzi şi capul se lipise de trup şi firul vieţii intră din nou în trupul prin care începu să se vadă iar scântei de argint alergând”), ca simbol al evanescenţei Logos-ului: (cf. p. 242)”…şi femeia aceea, susţine Mavrocosta, ar mai fi spus cum că fantoma acelui cavaler…dar literele se risipiră în aşa hal încât nici că se mai putură reconstitui spusele ei”. Dar la coerenţa semantică a”fişelor” („cronica akasha a lumii”, ar spune dr. Rudolf Steiner…) se apucă să lucreze, în paralel, dar imers (numai pentru INIŢIAŢI!!! – nu pentru gură-cască, cei desacralizatorii, mutilatorii de paradisuri, îngheţătorii de îngeri-ciocârlii!!!) faţă de Zoroastro: a- şi Bătrânul Anticar-Torturatul-Răstignitul Mistic al Logos-ului (dar şi Misticul şi Negurosul Gnom al Tainelor Germinaţiei, iniţiatul în Misterele Eleusine, care privesc şi „răsadul”-Logos-Carte-cu-Răzoare-Litere): „(cf. p.284) Bătrânul Anticar ar fi vrut să reconstituie propoziţiile, frazele într-o oarecare stare de taină. Nu-i plăcea să fie văzut cum se zbuciumă să dea contur înţelesurilor dar (şi aici Zoroastro intui perfect) mai ales nu-i plăcea să ştie cineva ce se ascunde în acele fişe. Literele răsfirate de o subtilă adiere se aliniau, de parcă o forţă nevăzută le-ar fi dominat, în cuvinte, la început fără nicio noimă; un fel de ghem de sensuri apoi uşor, tot mai uşor, cu supunere şi sfiiciune, se lăsau ademenite de sensuri” – dar b-şi surorile, teribil proteice, Caraculacu (cf. p.253), cele care văd în Logos – Dansul de Foc (şi cenuşă, din care renaşte Pasărea Phoenix!) al Paradisului Orfic , al Vieţii Veşnice, întru care trăieşte stăpâna lor mistică, Hristina-Fecioara – vie şi moartă(esoteric!, adică adormită întru activitatea paroxistic spirituală), în acelaşi timp! – Hristos şi Mamă Cosmică, concomitent: „Ochii surorilor Caraculacu urmăreau cu asiduitate, până dansul se termina şi cenuşa dansului şi a cântecului era aşezată de următorul elev în nişte casete de os şi trimise, pe aripile lăstunilor, în cele 4 zări să însămânţeze cu ea universul”.

Expresia-Logos îl depăşeşte pe Omul-Logos (contemporan nouă, în definitiv!) – pentru că Expresia Logos este însăşi Hierofania Suprem-Cosmică. Până să ne reîntoarcem forţele noastre expresive la Nivelul Onomaturgului (bănuit, încă, de Platonul secolului V a.Ch.) – mai este de muncit întru credinţă-iniţiere, întru „fişele” lui Zoroastro-Beniamin-Oswald Zaur Austriacul etc. – de „deparazitat/exorcizat sunetele”(cf. p. 301:”Uitase şi el – n.n.: Primarul – dar şi Oswald Zaur Austriacul (uitase sau chiar nu vruse să construiască aşa ceva), omisese să zidească o cameră antifonată în preajma mălinului în floare, aşa că sunetele răzbăteau prin labirintul din suburbii, o voce a potopului de sunete” – mai e mult de muncit la transfigurarea Potopului în Izvor – de ajuns la armonia divin-orfică a clopoţeilor Marelui Maestru (ca metaforă a suprapunerii perfecte a semnificantului peste semnificat…).

Deocamdată, cine suntem noi, mă rog, să îndrăznim a nu crede că tocmai stilul non-, sau anti-narativ al lui Emilian Marcu, stilul acesta profund sincretic, muncit (din rărunchi, precum munca lui Zoroastro!) să aducă în perfectă simultaneitate şi sincronizare şi simetrie şi simpathie/empathie, toate ale totului! (aducând anistoria Construcţiei de Zid-Alb-de-Viersuire a Meşterului Manole, dimpreună-îngemănată cu anistoria Construcţiei de Logos a Psalmilor! – întru sinergia nu doar a calfelor şi zidarilor, ci şi a „călugărilor, vânătorilor, pescarilor” – cf. p. 296 – UMANITATEA SINERGICĂ!!! – ca să „trudească zile şi nopţi să zidească pentru veşnicie, trainice ziduri de monastire” – de fapt, desprindere de materie, Zbor către Soare, pe Aripi şi Tril de Ciocârlie, a Paginii-de-Carte=LOGOS ELIBERAT DIN ROBIA BÂLBÂIELII TERESTRE:”Las filei de jurnal plăcerea…” – întru măreaţa smerenie a Anonimului, complet supus/ascultător odiseic al sirenelor celeste:”Aş vrea să nu spun nimic de la mine în această carte” – motto-ul poemului romanesc şi spusa călugărului Beniamin – trebuie să spună/mărturisească oricare scriitor, dimpreună cu binecredinciosul Ioan Damaschinul…) – nu va fi (ba chiar se va impune!) – ca „stil” al orfismelor Logos-ului viitor al Terrei…??? Restaurator al stării Ante-Babel. Şi, tocmai prin aceasta – MÂNTUITOR ÎNTRU RECUPERAREA PARADISULUI.

Învietor, din GRÂU şi din HRISTINA-FECIOARA, a oricărui călugăr ioanit Beniamin (căci oricine poate, dacă vrea, să se supună iniţierii/restaurării spirituale, soteriologiei… – numai să vrea a privi, fie în Focul Dansului şi Oglinzii Primarului, fie în Vitraliile ori Porţile Iubirii Ioanice! – nu doar Zoroastro poate citi, vizionar, gânduri – prin luneta lui Comisiona – „cronica akasha”… – oricine poate deveni călugăr care, cu trupul său, să încerce a dezgheţa cântecul, să vrea să se „înalţe, odată cu ciocârliiile, în cer”…- cf. p 38 – şi „să trăiască 1000 de ani, cu vulturii”… – cf. p. 42).

ADRIAN BOTEZ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s