„Aura sânge din sângele mamei ei, cotropit cu sângele lui, rană peste rană, născând un trup fragil, rănit. Atingerea trupului ei, ca o împărtăşanie: o realitate găsită, un balsam pentru tânărul Petre, o legătură cu ceva, dintr-un mister al vieţii“. Fragment semnificativ. Intuiţia psihologică, puterea disociativă, sacadarea până-n marginea sincopei, a repetiţiei, abilitatea problematizării, modernitatea punctării de stări fizice şi metafizice sunt calităţi relevate succesiv, atinse în proza romanului – Calea sfâşierilor – format din opt schiţe – povestiri – nuvele legate între ele cu un fir roşu invizibil… Cartea Raisei Boiangiu are un mod inedit de spunere epică susţinând valoarea unui caz senzaţional, chiar dacă motivaţiile pe care le propune autoarea sunt – când aiuritoare, când cu totul incoerente. Aşadar, Raisa Boiangiu –cunoscută până astăzi mai mult ca poetă, iese cu acest volum de proză – într-o anumită măsură – din sfera întâmplărilor obişnuite, diurne pentru a se apropia – în subsidiar – parcă dintr-o imensă umbră etern dogoritoare, ori de după o perdea de raze curtată de ceaţă – de o temă mai puţin frecventată, mai puţin disponibilă, mai greu de relevat direct, frust strategia confortului existenţial. Şi cu toate acestea, naşterea lui Petre pe glie la câmp mi-a amintit de o întâmplare similară din poezia lui Al. Sahia.

În fine, apetitul pentru modernitate – şi uneori – pentru senzaţional ori ineditul acestuia s-a convertit în acest roman – să-l numim – neconvenţional în pretext întru descifrarea motivaţiilor şi pentru relevarea resorturilor intime care impun o soluţie morală a personajelor şi – evident – a naratoarei – cu calităţi vădite de poetă. Pentru că, Raisa Boiangiu ne arată – aici – o realitate nevăzută dintr-o întâmplare, realitate smulsă din context pe care o face verosimilă şi credibilă. Acest lucru se petrece numai şi numai în textul exclusiv liric. De aceea, spun că romanul acesta este uşor ocultat de o atmosferă românească, dar, înţeles pe o largă „bandă“ de semnificaţii la nivelul misterului, al transfigurării inefabile, al paradoxului descifrabil doar în poezie.

„Strigat de ecou. Vârtej al spaţiului, nebuniei! Strigătul se-nnoadă într-un ghem şi tace: tăcerea unui strigăt?! Umerii fetiţei se scutură convulsiv, icneşte ca niciodată, cu faţa schimonosită de lacrimi. O duritate în ofensivă a existentului multidimensional. Un imens surâs se sfarmă în spaţii, căpătând ascuţişul săgeţilor de soare. Oraşul pentru moment inexistent. Cerul, atât de purpuriu, incandescent, în vastitatea lui fără formă“ (Fragment din nuvela: Joc înaripat).

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s