„Despre volumul Rianei Irimie s-ar putea scrie la nes­fârşit, citatele întru explicarea expozeului reluând cartea o dată, de două ori, de zece ori, de fiecare dată din alt unghi“, (Sabin Bodea)

O impresie de ado­lescenţă, care, prin vers, îşi grăbeşte maturizarea, ne relevă poeta de numai şapte­sprezece ani – a debutat la paisprezece ani, cu volumul: „Copacul sufletului meu“ – în cea de a doua apariţie editori­ală: „Dă-mi timp …“ E o încer­care de autocunoaştere prin a găsi un fir comun în imagini poetice: când inventate, când trăite şi asumate, dar, cel mai adesea, prin completarea poemului cu simple, clare şi directe versuri, de o limpede semnificaţie. Nu departe de a fixa baza unui edificiu poetic, a doua carte a poete[ Riana Irimie poartă expresia unui elan spontan. Aproape în toate poemele acestea, autoarea porneşte de la o stare uşor elegiacă, mai calmă, mai stăpânită, sentimentul fiind al unei vârste pe care Blaga.a definit-o, atât de sugestiv, „în mare trecere“. Recunosc aici „ştiinţa“ poetei de a crea poezia lapidară, neîncordată şi neîmpopo­ţonată cu tot felul de „imagini-metaforice“ fără acoperire, ceea ce nu e puţin lucru… Ea îşi lansează eul (şinele), atitu­dinile, emoţiile în versuri – cum spuneam – cu acoperire semantică.

„În tăcerea cuvintelor, / Sufletul tău / lacrima cu petalele / primei desfrunziri, rugându-te / să iubeşti, / să crezi … / Am deschis ochii / inimii / şi, în tă­cerea cuvintelor tale, / am auzit un suflet, / am văzut un suflet! / Cum de tu nu-l auzi nici atunci când…/ TACI?!“ (pag. 53)

E un gest liric, firesc si cre­dibil, un impuls necesar, cu­prins în versuri laconice, strâmte, pe care tânăra poetă, Riana Irimie, le încearcă în demersul ei să-şi menţină creaţia în zona de „poftă“ meditativă.

Tensiunile – acolo unde apar (şi apar) – sunt vădit cal­mate de rigoare. Totul, ori aproape totul, e rost convingător, într-un expresiv limbaj modern, ce pare a fi modelat după accente şi inflexiuni personale. În fine, din interiorul cuvintelor, ne place să vedem cum răsare aripa visătoare, fulgerată de dorul poeziei adevărate.

„Eu n-am să plec / acasă azi, / nu acum, / nu imediat, / îmi iau o pauză de frăgute şi un strop de cer / sub umbra unei frunze … / Iau o pauză în care să comunic / cu florile de câmp, / să descifrez taina tri­foiului cu 5 foi / şi … / poate am să dorm, / un pic, / sub aripa de vultur … /Azi / voi număra cu mămăruţele / firele de iarbă / ca să descoperim / piatra filozofală din doină. / Azi n-am să plec acasă rămân să apun cu soarele, / sub o pleoapă de munte, / si mâine, / când răsărim, / sa văd cu inima mea / zâmbetul naturii, / zâmbetul tău …“ (Eu n-am să plec)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s