Ca orice lucrare aplicată asupra “politichiei”(româneşti ori de aiurea), cartea lui Florin Paraschiv, conţinând articole şi meditaţii de prin 1990 şi până în 2001(România în disperare temperată, 2001, Editura Zedax-Focşani) – ar trebui să apară, azi, 2004, ca un material desuet, cel mult bun de arhivat. Pentru că totul este meschin şi futil , în politica actuală – nici un gest de anvergură, cu valenţă sacrală şi rezonanţă peste vremi, fie chiar şi tragică(cel mult gesturi imunde, scatologice, piţigăiate, de mahala şi talcioc). Dar valoarea unei cărţi depinde de autor, nu de “tema inspiraţiei”. Şi autorul este un spirit de maxim rafinament intelectual – un amplu meditator şi un bine-cuvântător( a numi bine, în sens mitic, înseamnă a stăpâni esenţial, dobândind valenţe ameliorative asupra realităţii), pe ruinele lumii contemporane(peste care cresc nucleele viitoarelor crânguri mistic-explozive ale lui Apollon-zeul profet şi săgetător) . Nu doar investigator-scormonitor – ci şi descântător-încântător, prin Logos magic.

Nu-şi propune, ba chiar îi repugnă să fie moralist – dar concluziile implicite ale fiecărui capitol-articol sunt de cea mai înaltă morală. Parcă asistăm la peregrinările unui profet , peste pietrele sacre ale incendiatei Cetăţi a inimii lui – un nou Ieremia, căruia i-au secat lacrimile şi a dat într-un râs amar şi înecăcios, cu sughiţuri suspecte. Sub masca “ridendo”, Florin Paraschiv “crede în lacrimi”…În aproape toate…Nu crede, însă(şi asta, cu tărie) în falşii idoli: nici în“naţionalismul” deşuchiat, versatil şi mahalagesc, tip Vadim Tudor – dar nici în “neo-tătuci”, tip S.U.A. Crede, însă, în ARTA EXORCIZATOARE(prin atitudine apollinică) – de aici, probabil, şi titlul, care trimite la orficitatea (auto)exorcizatoare: Clavecinul bine temperat, al lui Bach. Cartea lui Florin Paraschiv e o carte-athanor, din ai cărei nori pseudo-infernali se prefigurează reversul “disperării temperate”, sau consecinţa ei sacrală: soteriologicul . Deci, traducerea, în linie esoterică, ar fi: înţelepciune şi transmutare în AUR este acolo şi numai acolo unde “disperarea”-dezvăluirea-arderea de sine – revelează SINELE.

Banul şi “religia plutonică”(Bani, sacru şi hatâr), demagogia (dez)identitară (A fi român) , “a fi rob şi a fi stăpân-domn”, ca neam(amintind de esoterica formulă argheziană, prin care se defineşte dubla natură-personalitate a Poetului-Demiurg, “apud” Hristos:”Robul a scris-o, Domnul o citeşte”), nevoia de exprimare naţională( “un individ fără apartenenţă este un individ care se supune”), mefienţa faţă de orice “alegere” divină de popor şi de “pedigree”(Neam de robi, neam de stăpâni, Marile familii), revanşa “neo-liturgică” a Femeii Isto(e)rice(Eminescu şi exaltatele), sacralitatea, desacralizarea şi amnezia PIEŢII-Forum (Unde sunt ei?…), “neliniştea rusă”, la hotar cu românii(cât de profundă metaforă a unui destin schizofrenico-planetar!) , înţelegerea (până la profetizarea reconcilierii lui Lucifer, cu lumea “de sus”) a dezordinii spiritului(rusesc), ca o premiză mesianică, pentru un destin artistic(Rugăciune), memento 1907(dublarea: mitizare /miticizare, la români), exorcizare/vs/anamnesis, la români şi aiurea(Cavalerism – impresionantă fixare, demnă de un mare prozator-pedagog al creştinismului românesc: “În zona Muscel, aviatorii americani mitraliază, într-un moment de deraiere morală[o mai făceau, curent, şi prin Italia…], o procesiune de Paşte 1944; sunt doborâţi de antiaeriana românească şi, aşteptând să fie căsăpiţi de ţărani[cum păţeau în Bulgaria], primesc cuviinţa locului: farfuria cu lumânare, pască şi ouă roşii” – să mai spună răposatul Culianu că Ortodoxia e cea mai mare frână, pentru evoluţia românilor…), evrei, evreitate şi necesitatea dialogului spiritual(Unghia şi gheara) , chiar dacă aşa-zisul “vocativ” al lui Tzara (“Dumnezeu”…)s-ar putea să fie, emblematic, un refuz al cunoaşterii de ALTUL( prin intermediul profunzimilor limbii), problema problematicului Holocaust (vorba evreului Norman Finkelstein: cu majusculă sau fără? – a se citi tomul acestuia, Industria Holocaustului, 2000 – pentru eventuale nuanţări ale opiniilor din 1991, ale lui Florin Paraschiv) – fascinaţia iniţierii – de fapt, a TRADIŢIEI(Ion Creangă – un “iniţiat”?), premoniţia gravi(di)tăţii semnificaţiilor existenţiale româneşti, prin “moartea”BANCULUI(n-am dori, şi nici nu ne stă în caracter, bascularea spre “sinistrul nordic”, unde neamţul râde a treia zi după poantă…), “răspărul” românesc, ca formă de exorcizare(Cu Dan Petrescu în răspăr), trădare şi “trădare”(Trădări…), dar şi “intelectivele” trădări româneşti, nu doar proletcultiste (sarcasmul şi cinismul lui Carol al II-lea, în legătură cu intelectualii şi propriul său posterior, este infinit…) – şi imposibilitatea morală a trădării la Eminescu şi Elisabeta Rizea, dar şi la Antonescu(Reflecţii la Ion Antonescu – de reflectat la pseudo-butada şi completarea ei:”istoria e un lucru mult prea serios pentru a fi lăsat pe mâna istoricilor. Şi politica, la fel”), ambiguitatea diasporei româneşti(prin comparaţie cu italienii şi germanii…), ca o suavă (uneori) trădare (sau “trădare”?) – eterna nevoie de meditaţie asupra “dreptei româneşti”( aici, fără dubiu, trebuie să nu ne trădăm pe noi înşine, prin catalogări pripite – şi să ne întrebăm de ce un armean face “noua dreaptă românească”….)…

Cine spunea că opul erudit al lui Florin Paraschiv n-are coerenţă?

Cartea are ceva din vigoarea Vechiului Testament, dacă n-ar trebui să conţină ironia (aparent) senină (dar cât de interior-încordată!) şi verva Ţiganiadei lui Budai-Deleanu., alături de ironia livresc-olimpiană , sau “niţel” pedantă(deşi caustică) – de tip G.K.Chesterton sau Samuel Butler. Scriitorul se plimbă, gurmand, prin Bucătăria Politicii şi prin Biblioteca Lumii, meditând cu glas tare(râzând şi suspinând de unul singur, încetişor), potrivind “din sare” JUDECĂŢILE de deasupra timpului-istorie. Cartea vorbeşte, fără cinism, dar şi fără(aparent) gravitatea sacerdotală a unui Blaga sau Mircea Vulcănescu, despre “spaţiul mioritic” şi despre “dimensiunea românească a existenţei”. Lipsă de gravitate – nu din pricina autorului, ci din pricina istoriei şi a “istoricizaţilor”despre care se face vorbire(românii): asistăm la un carnaval ( oricât ne-ar descânta autorul despre “temperanţă” – e un carnaval dureros…, căci este carne din carnea noastră şi sânge din fiinţarea noastră pe acest pământ, ca popor al lui Dumnezeu) – o sângeroasă feerie a mult prea variabilelor şi relativelor despletiri ale fiinţei noastre etnico-istorice. Dar în carte niciodată nu se rosteşte cuvântul “condamnare” – ci : “să mai vedem”… SOTERÌA e o vorbă care necesită multă(poate nu chiar infinită…) “vreme vremuitoare”, răbdare de demon şi înger, pentru cei care vor să-i priceapă semnificaţia apoteotic-divină.

Florin Paraschiv nu ne cruţă de nici o scormonire prin rănile etnico-istorice: ca un nou Toma Geamănul, el ne (re)deschide, cu toate degetele, răni (care, oricum, nu s-ar fi cicatrizat niciodată, dacă nu le-am fi luminat cu lumina sfântă a re-cunoaşterii adevărului), nu ne iartă de nici o amintire. Aşa şi trebuie, pentru a ne putea lecui pe de-a-ntregul. Problema e alta, şi ne este sugerată, printre dinţi: dar dacă bâjbâim prin leprele unui cadavru? (trimiterile la oţiozitatea , sperăm temporară, a B.O.R.). Nici n-avem pe cine trezi(“Deşteaptă-te , române” devine o ironie monstruoasă a destinului “imnic”al unui popor), dar ne şi contaminăm…Nu-i nimic! ar spune “daimonul” nostru naţional:”Trăiască ai noştri, d-le Iancule…de ciocoi!”

Alţii decât românii ar putea să se distreze copios, citind această carte. Noi (câţi şi cât de responsabili vom mai fi fiind-rămas…) – strângem din dinţi, printre lacrimi, şi “citim înainte” – bacovian…Unii ar reţine din carte (şi aceasta le-ar putea apărea ca) un bazar de anecdote despre “cum să nu fii român” – nouă ne apare ca o tomografie confirmativă de cancer. Dar azi ştim, prin esoterici, ce nu este cancerul: boală fizică. Este, se pare, rezultatul unei stări spirituale negative GENERALE(şi la un nivel astral) – şi configurează consecinţele acesteia, în forme terestre. Nu suntem de acord cu unele dintre afirmaţiile şi abordările lui Florin Paraschiv – dar asta nu înseamnă că diagnosticul, pentru bolnavul de astăzi, n-ar fi valabil. Nu va fi valabil ( o credem şi o ştim cu credinţă) pentru România şi românii dintr-o viitorime mistică, tămăduită de demoni. Scepticul lucid din Florin Paraschiv nu dă verdicte definitive, ci lasă spaţii interpretative şi de respiraţie meditativă: poate că, făcând altfel, ar fi voalat radiografia – şi ar fi compromis premizele tămăduirii. La fel de tăios profesionist radiolog – cum este Dimitrie Cantemir(în partea a II-a, cap. 17, al celebrei Descriptio Moldaviae), Florin Paraschiv “compătimeşte” cu radiografia făcută., precum argentinianul Martinez Estrada, în Radiografia pampei.

“Lumea-i cum este , şi ca dânsa suntem noi”…Obsesia Eminescu domină , ţinând în frâu( cel puţin aşa receptăm noi cartea), obsesia Caragiale. Şi bine face, dacă aşa face. Căci, dincolo de vremi şi vremuiri – noi, românii, nu suntem epico-histrionici , ci lirici – noi, “trădătorii”, până şi în trădare avem lirism şi tragedie – căci suntem în lumea-nelume, la capătul pământului, în inima Vârtejului Fiinţării(Osia samsarei indiene). Cele “două săbii în foc”, pe care românii a trebuit să le aibă totdeauna, poate că sunt cele două naturi ale lui Hristos. Cât de negru de întunericul păcatelor lumii era Iisus pe Crucea Golgotică – şi cât de măreţ- luminată i-a fost Învierea! Ianus Bifrons este , totuşi, zeu major – iar cuplul heraldic Antonescu-Regele Mihai este pilduitor pentru istoria de la “capătul lumii”. Capătul lumii europene, capătul (bun) al înţelegerii dialecticii idealismului platonician. De aceea, nu înţelegem reticenţele lui Florin Paraschiv în legătură cu alt Ianus Bifrons (complementaritate sacrală), de data asta, chiar mai profund în semnificaţii: thracism-romanitate. Probabil, dureroase sechele spastice, faţă de deşucherea pseudo-tracologică a Cântării României ceauşiste (care opacizează-“întârziază” mesianismul celei autentice şi originare, a lui Alecu Russo – ca şi al obseda[n]tului poetic Eminescu, nu de “Roma cea mică”, ci de Dacia-Dochia Cea Sacră ). Oricât ar încerca un român să fie obiectiv faţă de Sinele său – acest Sine este prea bogat (în catastrofe, ca şi în epifanii) ca s-o poată face. De aceea (sau şi de aceea), întreprinderea lui Florin Paraschiv (această carte) este extrem de curajoasă, şi, totodată, în mod fatal(chiar dacă autorului ei îi repugnă fatalismul), este destinată eşecului. Un eşec fertil, întemeietor, însă, precum NIMICUL heidegger-ian. Florin Paraschiv şi-l asumă integral – şi ne îndeamnă la introspecţie: când ne vom găsi AXA HIPERBOREICĂ(vorba esotericului Vasile Lovinescu, senior la Curtea Sfântului Graal), blestemul eşecului va dispărea, precum fumul unei ţigări (meditative) moromeţiene (Moromete, cel răstignit demn, tragic, pe gânduri, în faţa Salcâmului-Axă – cf. Moromete şi Zacharias Lichter, p. 30). Şi se va arăta ROMÂNIA, fără nici o altă determinare. “Într-o cetate care se respectă, Moromete şi Zacharias Lichter îşi fac cu ochiul şi-şi dau mâna, cu surâs complice! Restul, vorba lui Mitică-L.Pintilie-Caragiale:<<Lasă-i, mă, să moară proşti>>”…Memorabil final!

Suntem de acord cu autorul când spune:”Suntem noi o ţară fără sfinţi, aşa cum ne lamentăm cu jale şi băşcălie? Noi suntem vinovaţi dacă nu ni-i propunem nouă înşine şi umanităţii, îi avem cu siguranţă. Şi cum ce e prea mult strică, să le zicem <<sfinţi laici>>”(Mircea Vulcănescu şi ţara fără sfinţi, p. 219). Nu sfinţi “laici”, ci sfinţi-sfinţi., am îndrăzni noi. Cu tot “vitrionul” meritat, din partea lui Florin Paraschiv – afirmăm că românii creştini sunt frivoli(?), sfruntaţi(?) şi “balcanici”(?) doar întru cele istoriceşti – pe când întru cele dumnezeieşti sunt de-o smerenie şi sfioşenie exasperante(ceea ce e , din nou, motiv de speranţă minunată!): câţi sfinţi ne-sfinţi nu s-au făcut la Bizanţ sau în Neo-Elada (amintim numai de prigonitorul şi calomniatorul de aromâni, “Sfântul “Cosma!) – şi câţi “sfinţi politici” nu se fac, şi azi, în lumea catolică…

Şi, tot de aceea, suntem absolut convinşi că din“Pantheonul României”(p. 161) lipseşte cel puţin un mare sfânt, martir dureros autentic – “al onoarei fără sincope” – el singur predicând ONOAREA(“Nu pâine cu orice preţ, ci ONOARE cu orice preţ!”- “Mergi numai pe căile indicate de ONOARE. Luptă, şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul ONOAREI”) ), într-o Românie interbelică a dezonoarei generalizate, a “tarabei generalizate a istoriei”. Cel care a afirmat necesitatea solidarităţii româneşti-omeneşti, solidaritate prin care “vom străbate întreg iadul, şi tot vom ajunge la Dumnezeu” – n-are nevoie de generozitate concesivă, ci de înţelegere profund spirituală.

Florin Paraschiv este o mare conştiinţă românească(am spune chiar: el este, aici, conştiinţa românilor) – contorsionată (cristic) de toate durerile neamului şi lumii – încât ne miră foarte trimiterile sale insistente (O istorie română pentru un nou stil) la un impostor extrem de “balcanic” şi de “karaghioz”: aşa-zisul “istoric” Lucian Boia, cu care Nicolae Manolescu, Liviu Papadima şi Paul Cornea au stabilit, într-o noapte de august, strategia perfidă a manualelor alternative, prin care să-i “opereze”, pe tinerii români, de istorie(şi-aşa avem o istorie atât de ambiguă…), de sfinţi(afară cu Ştefan! – cel “Mare”, dar măcelar de turci ”nato-işti”, afară cu toţi sâcâitor de evidenţii martiri ai istoriei româneşti! – teza existenţei martirilor istoriei contrazice flagrant teza carnavalului “mitologic”, atotrelativizant, al istoriei [cf. L.Boia şi “şcoala”domniei sale…] – prin care se dă la gunoi tot sângele REAL, ca fiind superfluu – şi se [re]construieşte, iar şi iar, <<omul nou>>, de data asta, un foarte clar zombi, cu varianta “terminator”…) – într-un cuvânt – să-i “opereze” pe români de REPERE EXISTENŢIALE, SPIRITUALE ŞI MORALE.

Cartea lui Florin Paraschiv nu-i , în nici un caz, o “Biblie hazlie”desacralizantă. Dimpotrivă, sub extrem de rafinat alesele (cât de subtile şi, totodată, panoramic-parabolice!) anecdote (un fel de auto-glose la gândurile-i proprii, cercetându-i, spre autoverificare, pe “ceilalţi”, alter-ego-ul său reverberat în OMENIRE), duduie retortele şi athanorul alchimistului. Dar sângerează şi interogaţiile psalmistului şi Ecclesiastului istoriei româneşti. Cartea lui Florin Paraschiv se vrea o incantaţie magică (tocmai de aceea disimulată sub vălurile ambigue ale carnavalescului), pentru exorcizarea destinului României şi românilor.

Poate să fie cartea lui Florin Paraschiv şi o reculegere meditativ-introspectivă a României şi românilor, înainte de intrarea CULTURALĂ şi politică în U.E. (“Poate şi Europei îi e dor de noi[să dea Dumnezeu]”). Poate să fie şi recapitularea-bilanţ inutil, dinaintea catastrofei naţionale finale(dacă U.E. nu respectă specificul cultural al ţărilor “promovate” – să nu dea Dumnezeu!). Poate fi o provocare (intelectuală şi de conştiinţă) continuă, pentru cei neosteniţi şi nenăuciţi, încă, de vitezele aleatorii ale istoriei. Dar poate să fie şi un popas necesar, pe drumul către sine, al României şi românilor, într-o noapte dinaintea unei noi şi firesc-dumnezeieşti dimineţi – iar cartea lui Florin Paraschiv să se instituie în creştineasca rugăciune care se spune, de către plugarul şi ciobanul acestui pământ, cu sufletul “suflecat”către Dumnezeu, înainte de culcare – şi implorând divinitatea să-i păstreze şansa vederii zorilor (viitori) – intactă. Neprihănită. Şi şansa de a nu-i prihăni noi înşine, aceşti zori sfinţi – cu noi şi insolite păcate. Să ne ferească şi să ne-ajute Dumnezeu! Căci Florin Paraschiv ne-a ajutat, prin bine-cuvântătoarea sa carte, identificatoare de marea absenţă (şi, prin însuşi textul-lectură – incipient restauratoare de marea prezenţă), în emergenţa istoriei naţionale cvasi-contemporane: Logos-ul (Cuvânt întemeietor, Ştire de Fire şi Ordine) .

ADRIAN BOTEZ

Reclame

Un răspuns to “15 Noiembrie 2007 – FLORIN PARASCHIV: „ROMÂNIA ÎN DISPERARE TEMPERATĂ“ (Adrian Botez)”

  1. Ioan Miclau Says:

    No, ase da Adriene ! Imi place cum sa zice:
    Vom trece si prin iad dar tot vom ajunge
    la Dumnezeu” –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s