În muzicalitatea lor, versurile din cel de-al şaselea volum de poezii au coerenţă şi limpezime bine conotate, scrise într-o corectitudine prozodică şi o cuminţenie a imaginaţiei de factură romanţioasă. Ele atrag un zbor înalt al intuiţiei şi, prin urmare, o creştere a expresi­vităţii poetice. Aşadar, o febră vizitată de o voce autentică şi tremurătoare, animă aceste poezii narcisiste, afectate nos­talgic. Poeta ploiesteană Daniela Sperlea îşi aşează amprenta în amintirea unor întâmplări, medi­taţii si reflexivităţi.

„Nu lăsa secunda imagi­naţiei/ Priveşte cum un fluture patinează/ în acvariul de vise/ Joacă zaruri pe pariuri/ Câştigă o umbră/ Cine se duce să picteze lumina/ Să ia un fir de păr din copac/ Să lege/ Un mănunchi de iluzii“… (Comedia fluturilor). Daniela Sperlea scrie – şi în acest volum cum a scris şi în precedentele sale cărţi – o poezie a inimii. Ea nu caută cuvintele ci le trăieşte intens pe fiecare în parte, de parcă ar iubi flăcările unui dor la umbra căro­ra îsi află eterna iubire.

„Pe umbre zac multe între­bări/ înfricoşată de timpul prea crud al Cuvintelor/ Plânsul întâmpină teamă/ O să dansez mult/ Pentru iubirea mea eternă“. (pag. 27)

Autoarea primeşte senzaţii şi, într-o deplină inocenţă de spirit, sentimentală structural, reuşeşte în momente sugestive să creeze „lumea“ sufletului ei. Zbuciumul fiinţei stă nerăbdător să se topească în rouă muzi­cală a glasului tremurător, hrănit din tensiuni existenţiale.

„Trandafirii vor fi trupurile/ noastre/ Nebănuite gânduri, gesturi/ interzise/ Peisaj feeric tresare în noi/ Pedeapsa crudă prin lacrimi se/ ascunde/ Sunt umbrele suple de care nul vedem/ Şi bat la uşi dar cine oare le deschid?/ Secundele coborâte de îngeri se/ aud tropăind/ Cu faţa slută/ Parfumul morţii se năruie“. (pag. 45) Cadenţele fluxului liric respiră – aici – limpede. Poemele spontane, laconice, echilibrate tematic şi ideatic ne relevă sensul major al unor mărturisitoare semne lăuntrice în raport cu transparenţele cro­matice de stil confesiv.

„Mi-a smuls o ramură din mine/ Cuvântul topit ce-a curs din vânt/ Un gând rămas pe tejgheaua de/ vise/ Pe buze îmi curg stele/ Ochiul meu doarme în scoarţă de/ copac/ Mâinile îmi sunt împletite cui rozei Roza de apă le hrănesc/ Seminţe de lacrimă am presărat/ Pe trupul timpului/ În cristal apar ca un flutur ce/ râde/ De moartea lentă în umbră/ Semaforul mă ajută să trec podul/ de flori/ Am putrezit de atâta timp fără/ sărut/ Am călătorit cu moartea în faţă/ M-am pierdut în ierbarul de vise/ Ce coboară pe pământ cu penel de îngeri.“ (Fericire fără răspuns)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s