Prin vârstă, mai degrabă însă prin promoţie (prin generaţia de creaţie, dacă vrem), Laurenţiu-Ciprian Tudor ( el a debutat, îmi amintesc bine, în 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouăzecismului, douămiismului, fracturismului şcl: nepăsarea la ideistică, sfidarea conştiinţei teoretice, amputarea, ca să zic aşa, a organului metafizic (unii am auzit că jubilează obraznic la această carenţă), absenţe înlocuite, de regulă, de mistica abluţiei în sordidul cotidianului ar fi, între altele, însuşirile acestor confrerii; şi s-ar mai adăuga, dacă suntem atenţi, deopotrivă lipsa organului pentru cultură, aceasta reducându-se la aceştia, ca la epileptici, pe spaţiu îngust, de exemplu la încropirile grupusculelor sau cislei. Din contra însă, cum spuneam a propos de cartea lui de debut, Laurenţiu-Ciprian Tudor nu a evitat întâlnirea cu conceptualul, îl va reafirma totuşi numai după o petrecere prin retortele obscure ale duhului liric: netemător, deci, că acelea îi vor subţia sau amplifica enigmele, că, mai departe, în ele s-ar mai şi putea contamina de la elementul profan ori corupt, florile şi îngerii, e convins de pildă poetul, suferind ca orişice vieţuitoare de o sudoare mai mult sau mai puţin diafană, iar în cosmos, privind-o, galaxia ni se va arăta câteodată ca o albastră maioneză. Să citim prin urmare din poemul Când iubita e ca un fel de apă şi când ceasul fericirii nu se termină, nu fără a remarca totuşi că titlul (cum se va mai întâmpla de câteva ori în cuprinsul cărţii) e el însuşi un poem lapidar sau un poem în devenire. Aşadar: „cu braţele puse pe şolduri/uşor îmbufnată pari/mai dulce/amforă de miraculoase licori/de-elixiruri picurate din sinele verii/miruri şi-uleiuri de flori şi de îngeri/goală te tragi ca ciuta la poala pădurii/…/să nu oprim/să nu oprim/învârteala aceasta a acelor de ceasornic/a acestei ore/îndrăgostită de sine ca un derviş în transă/oră oprită/oră spirală/scoasă din lanţ/exilată-n plutire/ca o planetă halucinantă/prin cosmos//să nu oprim învârteala aceasta a acelor de ceasornic/timp ieşit din sine/galaxia e ca o maioneză albastră/care nu se mai lasă tăiată”.

Precum în volumul de debut (şi atunci, se vede, titlul era din nou inspirat, era o căutată stihuire: Teama de cerc şi fuga după aripi) materiile venale nu sunt dispreţuite, se vor împăca mai curând în eufemismul contemplaţiei sau al ritualului ludic cu abstracţiunea, să spunem jenantă, deopotrivă cu adierea romantică. Iată, acum din volumul recent, al treilea, Apostolul verilor (Editura Arania, Braşov 2007), poemul cu desuetul titlu, Zaraza: „parai/pentru ce e-n rai/în acel serai/cocoşată/alfabetul îţi cădea din gură/odată cu fluturii din stoamc/hâţânată din ţâţâni/de ţâţe;/eram tânăr/şi te minţeam ca un prinţ arab/tu devneai arabilă/cu toate iluziile zmee,/gura mi-era ca o pungă cu galbeni/cu parai/cât să plăteşti intrarea/la filmul cu happy/fără de end.//Zaraza/s-a făcut amintirea ca vinul cel nobil/şi-n raia/îmi pare că treci pe sub streşini”.

Dacă recunoaştem, odată cu Laurenţiu-Ciprian Tudor, că cea mai mare parte a lumii noastre e, aşa-zicând, subterană, sigilată de întunecate taine – e dificil a-i recunoaşte şi garanta iluminarea, luminile promise. Un chip nocturn al fiinţei este dintotdeauna în bănuiala ochiului nostru care o priveşte. Poetul interpretează în chipul următor această dilemă a sa faţă cu nepătrunderea (inevitabilă, tautologică) la lucrurile în sine, la esenţe – o imposibilitate pe care el şi-o asumă cu ironie şi tandreţe deopotrivă, cu o imprecaţie duioasă. Precum aci, în Frumoasa naibii:: „m-aruncă-n priviri imposibile/fără plasă/conspir cât îmi stă în lunetă/desenez jupuirea/cu haita trezită în nervi//frumoasa.naibii//făcută în ciuda/rinocerilor insomniaci/s-o întorc în lut/în mixerul braţelor lacome/că-mi stă ca un laţ deasupra capului/lucind ca aurul viu/să nu-i mai fiu/că-i sunt/ocnaş în vară/fiară legată cu fier/liber/să gândesc verdele/doar pentru verde”. Nu mai puţin în caz se vădeşte şi melancolia, una ce-şi ascunde însă durerea, o stancaţie mai degrabă, e aci oboseaala aceea metafizică, de deşertăciune, precum în exemplul biblic cunoscut: ea apasă şi opreşte astfel orşice iniţiativă, chiar şi cotidiana, candid-corupta mişcare a vieţii sub vremuri. În Nemişcata iarnă, poetul scrie aşa: „trotuarele poleite/purul alb falsificat în pulberea rece/mincinoasa mană cerească/căzând (sic, n.n.) confetti prin golurile/vârtejurilor de frig ce muşcă pielea;/izgonit din plimbarea tăcută/ghemul plânsului nedeşirat/rămâne/fără de tihnă ochii ce-au izvorât după/iubită;/nu mă primeşti iarnă/nu mă ascunzi/dorul să-l rătăcesc unde ?”. Sau în chipul acesta, în scurta poezie intitulată În noapte: „ies în noapte/ca într-o stare de tristeţe a pământului/ca într-o realitate paralelă/latră câinele pământului/vântul…/cu noapte în cap/doliu al gândurilor/ies”.

Dedublarea eului, o „poveste lirică” la Laurenţiu-Ciprian Tudor, cum o apreciază Mona Mamulea pe coperta a 4-a a volumului, e tema remarcabilului poem eu şi Eu. O dedublare a unităţii egotice şi totdeodată dialectica dramatică din jocul micro şi macrocosmosului: „eu/lepădat de mine/devenim doi/eu-însumi şi eu-lepădatul,/eu-însumi sunt ăsta:punctul/ce se rostogoleşte din idealul izvorârii,/al curgerii, al înrâuririi//cu eu-lepădatul e mai greu de înţeles/pentru că eu fără de eu-însumi/devin lume, devin cosmos, devin/Dumnezeu/cum poţi să înţelegi că punctul poate/cuprinde Totul ?/cum să înţelegi că micul cuprinde/Marele ?”. Până aici, cum e cu putinţă să credem, prin identificarea orgolioasă cu divinitatea a eului liric poemul se plasează într-un regim difamant, blasfematoriu (cum se îmtâmpla frecvent în demonismul romaticilor). Citit până la capăt, observăm că nu e aşa: „faţă în faţă cu eul-lepădat/te cuprinde copleşirea/îngenunchezi,pleci capul;/eul meu lepădat e acelaşi cu eul lui/lepădat, acelaşi/cu eul ei lepădat, cu eul lor/acelaşi/noi/tragem după noi absolutul, acelaşi/ne ţinem la spate idealul/fără s-o ştim/în loc invers/să strângem toate lepădatele-euri/ca nişte bucăţi ale aceleiaşi frânghii/aceluiaşi cordon/ombilical/al luminii/pururea fiitoare”. Versurile de mai sus dau seama, după priceperea mea, de conştiinţa ordonatoare religioasă a poetului: revelaţia aci nu e numaidecât frisonantă, nu cheamă adică numaidecât stupoarea, înlemnirea aceea din catatonia mistică obişnuită la anahoreţii monastici sau ai pustiei. Este mai curând o comunicare suavă, – primire adică a graţiei; e o comunicare – spre a evoca aici gânditorul cunoscut – ca o cuminecare, o comunicare antrenată va să zică eucharistic şi, cu tot lexicul atipic (limbajul acela deghizat, limbajul secular) împărtăşind încă, iată, limpiditate şi delicateţe. Vestirea e acum fără de tremurul retoric al primitorului de nepătruns – misterul e cu putinţă a fi gestionat cu mintea şi cu inima deopotrivă. Poemul eu şi Eu al lui Laurenţiu-Ciprian Tudor este, de vrem, şi o „anamneză” – o scoborâre, o descensiune, prin sacralitatea omului, spre punctul iniţial: orişice revenire, reurcare vor aduce pe superficia profană a umanităţii un picur din roua divină ( cum spunea cineva) a începuturilor, cine să-i îndure povara, cine înfricoşarea ? Cu alte cuvinte (aşa cum se înţelege din poem) frica de a întrupa în tine însuţi – după o lungă, răbdătoare aşteptare, chiar după osteneală şi deznădejduire – picătura de dumnezeire ce ţi-a fost făgăduită.

Aflat la a treia sa carte de versuri, Laurenţiu-Ciprian Tudor este (comentatorii săi au remarcat aceasta fără şovăire) un poet tânăr care confirmă.

A.I. BRUMARU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s