Cele şase Exerciţii surrealiste din închiderea volumului de debut al Ioanei Gherman (prin tată, remarcabilul cărturar braşovean Mircea Gherman, e strănepoata Mureşenilor) dau seama de o direcţie încă fertilă, deşi tratată cu discreţie, din literatura contemporană -, definitorie însă, în parte, şi pentru prestaţia lirică a autoarei. Ce comunică aşadar, astăzi, într-o reţetă laconică, suprarealismul? Să citim mai întâi episodul Nr.1 al exerciţiilor: „Creştem fără să ne vedem umbrele/Înghiţiţi de valurile spulberate/În subtilul peren al celui din urmă gând./Şi tot aşa am scrâşnit şi am adunat/Şi am simţit un tot lipsit de-nceput./Cum s-ar putea să schimb eu faţa aceasta/Fără să-mi fie frig şi fără să încetez să/Absorb un abur de viaţă…/Tu nu ai crezut că voi veni pe cărare/Şi ai adunat în căuş de plumb/O clipă de respiraţie/Cocoşată în spatele unui vis inerent.” În canonul bretonian, acela de început, se vorbea, cum se ştie, de automatismul psihic, care era, cel puţin în poetică, „un joc dezinteresat al gândirii”, ce s-ar desfăşura adică fără respectarea unui regulament interior – prin urmare, o emancipare de sub porunca raţională. În realitate însă, şi aceasta se vede şi din exerciţiile Ioanei Gherman, în suprarealism găsim mai degrabă acordul enigmatic între contrarii, o coincidenţă a opuselor, dacă vrem, precum la misteriosul gânditor medieval Nicolaus Cusanus. Spre a nu împiedica această secretă conciliere, poetul va chema la colborare deopotrivă inspiraţia spontană şi metaforizarea absconsă, subtilititatea procdedurilor retorice şi, nu de puţine ori, chiar luciditatea severă, impenetrabilă. Totuşi, ceea ce contează aci nu e numaidecât refacerea pe cale prozodică, precum în cunoscutele poeme narative, a unui discurs de fermităţi silogistice, cât o dialectică, de regulă şireată şi delectabilă în acelaşi timp, a contiguităţilor. Într-un Zbor oprit, un poem din altă zonă de cuprinderi lirico-existenţiale a volumului (v. Ospăţ existenţial, Editura Arania, Braşov 2oo7), autoarea e, cu toate acestea, mai aproape de exerciţiile surrealiste decât, să zicem, în episodul Nr.2 al grupajului, care parcă, aşa cum vom vedea, e o explicaţie a tehnicii de travaliu, o desluşire a metodei. Până aici însă poeta se exprimă astfel: „Mi-am înghiţit aripile/Dintr-o singură îmbucătură./Şi am simţit visul/Lipindu-se de stomacul flămând./Mii de stoluri învolburate/S-au prăbuşit în carnea-nvolburată/Şi mii de ceuri nezburate/Şi-ai adunat zorile-nfrigurate.//Plimbându-mă rebegită de toamnă/Sorb, înecându-mă, câte un strop/Din beţia anotimpului părăsit./Îmi târăsc picioarele/În singurătatea mea dezaripată/Şi plâng un zbor oprit/Şi-ncremenit în raţiunea deşartă”. Ce se remarcă deîndată aci e, aşa-zicând, numai elanul asociativ: latura sentimentală bănuită, pe bună dreptate, ca lipsită de demnitate existenţială, e înlocuită de o întovărăşire, fie ea chiar obscură, de senzaţii – aceasta va corespunde, în afectiv, mai degrabă emoţiei, care, spre deosebire de sentimentul resimţit îndeobşte ca leneş şi cu desfaceri nebulos lascive, e scurtă, concentrată, frecvent copleşitoare; suprafeţele ei expresive nu sunt obligatoriu întinse, ci minime, nu pretind vasăzică a fi prea săruitor cercetate.

Să citim însă, cum promiteam, acel Nr.2 al Exerciţiilor surrealiste, un fel de discurs asupra metodei (păstrând proporţiile) al autoarei, de fapt doar o explicitare a formulei: „Mi-a fost frică să nu rup tăcerea/Cu cuvintele mele/Să nu cumva să bruschez/Precarul echilibru emoţional/Al celulelor neuronale/Ce-mi îmbrăţişează existenţa./Am simţit magia cuvintelor/Zvîrcolindu-se-n gândul meu/Fără măsură, fără-ncetare/Prelingîndu-se şerpuitor/Şi ademenitor dar am rezistat/Am tăcut şi nu ţi-am dezvăluit/Acel nepătruns, acel mister înlănţuit în inima mea.”

Fireşte – din cât ştiu – şi suprarealiştii, ca să spun astfel, de statut, prin lideri ca Breton, Char ş.a., şi-au autocomentat metoda nu doar în celebrele manifeste, dar şi în produsul poetic.. Aceasta nu-i va îndepărta totuşi de principiul ordonator al speţei. Din ce am citit pînă aici din Ospăţul existenţial al Ioanei Gherman remarc însă intenţia unei erezii: tânăra autoare exersează, aş spune, un suprarealism infidel. Aceasta nu înseamnă, iarăşi, că ea ar pierde deodată reperul de identitate, că adică a rătăcit insemnele formulei: va fi însemnând, poate, dimpotrivă, numai reîntinerirea acesteia, o renovaţie ? Teribilismele, de pildă, îndrăgite de vechii surrealisşti au dispărut acum aproape fără nici un regret ( unele, ca inofensivele onanii amuşiniste, de pildă, „puţopalmiştii” aceia din closetul de tren navetist, sau, mai încoace, „pizdeţul” nu mai ştiu cui, vor fi preluate cu două-trei decenii mai târziu de optzecişti, apoi de nouăzecişti, de fracturişti etc.). În locul lor, însă, poeta (stabilită acum în Canada, unde practică psihologia) nu se sfieşte să lase să coboare, peste stările truculente şi incerte, amare ori dureroase, o fulguire nostalgică, o chemare melancolică, precum în mărturisirile sau rememorările tainice, ireversibile. Să vedem: „În singurătatea aridă a deşertului meu/Amintirile devin palpabile,/Sunetele se desprind, capătă viaţă/Şi se bulucesc în căuşul urechii/Mângâindu-mi timpanul/Cu infima lor prezenţă./…/Un pic mai târziu mă trezesc/păşind somnolent/prin visul acesta decent/şi mă-ntreb cum de s-au scurs/Atâtea veacuri şi milenii-ntrupate//în mine şi-n tine şi-n noi ?//Pe lângă ce clepsidră ne petrecem suflarea/Şi cuvântul acesta ultim de lebădă transfigurată ?…(din Doar eu).

A.I. BRUMARU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s