Recent, ADINA A. ENĂCHESCU a semnat cea de-a cinsprezecea carte: „POEMELE ANOTIMPURILOR”, o interesantă şi originală metaforă a vieţii responsabil simţită şi responsabil (fără vane orgolii!) trăită.

Succesiunea monumentală şi impresionantă a celor patru anotimpuri, care de mii şi mii de ani însoţeşte, îndemnând la meditaţie omenirea, se regăseşte cu largi vibraţii în fiecare individ sensibil, conştient de rostul său în univers. TEMA volumului, aşadar, este VIAŢA iar IDEEA, în ciuda vicisitudinilor existenţiale, este că trebuie intens trăită „clipa ce repede ce ni s-a dat” în spirit coşbucian: „viaţa-i datorie grea…”

În prefaţă, editorul, Profesorul Universitar doctor Marcel Crihană, imaginându-şi o anchetă cu tema „De ce şi de când scrieţi”, realizează un subtil profil al scriitoarei răsărite acum şapte decenii în Tâlvâci-Vâlcea. De fapt, şi-n acest volum închinat memoriei tatălui ei, Alexandru T. Enăchescu, de la naşterea căruia (1905) se împlinesc 100 de ani şi alături de care a semnat prima carte (Cântecele noastre), poeta şi prozatoarea, o viaţă de om profesoară de matematici, ne dă câteva răspunsuri directe: „iar dacă POEZIA nu-mi plăcea/ mă spânzuram cu cozile de-o stea/…”; „Eu şi NICHITA cântăm/ din fluier de os lichefiat de geri”; „Am lăsat fereastra (poeziei n.n.) deschisă spre voi oamenilor”.

Invidiile şi răutăţile unora şi altora („Mă priveşte lumea şi se miră foarte/ cum de-s sănătoasa şi-am mai scris o carte”; „v-aţi zis, văzându-mi numele-n revistă/ că versurile mele nu rezistă”) – gura lumii slobodă! – au mâhnit-o, dar n-au izbutit s-o abată de la drum!

Deşi reflecţiile, aducerile-aminte, cultul naturii şi al strămoşilor, mai pe scurt bucuriile şi încercările vieţii, sunt privite la scară existenţială mai largă, „Poemele anotimpurilor” îmi aminteşte de „Cântecul şi hronicul vârstelor”, semnat de Lucian Blaga. Compoziţia volumului, poate şi pentru că a optat pentru cea mai simplă si firească modalitate (I Poemele primăverii; II Poemele verii; III Poemele toamnei; IV Poemele iernii – simboluri şi metafore ale vieţii oamenilor-poeta, ca să sublinieze ideea „vieţii fără de moarte”, mai adaugă două capitole: V Deasupra anotimpurilor (Poeme despre Ştefan cel Mare) şi VI Deasupra deasuprăi anotimpurilor (Poeme despre lisus).

Apartenenţa la neamul românesc şi credinţa creştină sunt mai puternice decât moartea şi decât uitarea!!!). Ea se dovedeşte cu aţâţ mâi sugestivă şi inspirată, cu cât musteşte de sugestii.

Analogia: viaţa omenească – anotimpuri, prezentă la tot pasul, este remarcabilă: „E primăvară caldeeavă-n sânge/ şi sângele în purpure mă-nveşmântă”; „E primăvară, Doamne, şi iar vii/ să ne mângâi cu vorba ta cuminte…”; „Aş vrea s-acum să văd castani în floare,/ dar nu mai sunt…”; „Sus, pe CAPELA, mi-am îngropat sub tei,/ sub teii-n floare/ anii mei…; „Ce ai cu mine, VARĂ, de mă chemi…”; „lată, toamna de-acuml e prietena mea cea mai bună”; „lată, DOAMNE, toamna mi-a bătut în geam”; „Tristeţi de noiembrie – tăceri siderale…”; „Am lăsat fereastra deschisă spre voi oamenilor,/ spre oraşul scufundat sub zăpezi…”

Conversând cu anotimpurile îşi retrăieşte copilăria („Am iubit eu, Doamne, satul meu, TÂLVÂCI,/ cu salcâmi în floare şi cu falnici nuc!; „Mi-e dor de tine, bună maica mea…”; „Sunt singură, mamă, precum luna-n cer”; „Am fost cândva precum e rouă ierbii…”), iubirea neînplinită, înfrântă de timp („Pe vremea – aceea, când mă sărutai,/ eram prinţesă…”; „Noi ne-am iubit în spaţiul unui vis…”; „Unde-ai fost, IUBIRE? Unde-ai rătăcit/ de atâta vreme nu te-am întâlnit?”, reflecţiile filozofice („Se vede că alta e clipa/ ce legănare îţi dă”; „când se duse, Doamne, vara de demult?”; „’O altă iarbă-n primăveri cu soare,/ va răsări… şi pentru mine oare?”), rugile („Mai rămâi tu, vreme, doar nu pic cu mine”; „N-am pe nimeni, Doamne…”) şi, mai ales, învinsă filozofic, redimensionează SINGURĂTATEA („Stau singură în cameră şi scriu,/ de parcă-aş fi închisă-ntr-un sicriu”; „Stau singură la geam şi văd cum plouă”; „Privesc peste oraşul aşternut sub toamnă,/ până departe, înspre munţi privesc,/ numărând stâlpii de fier…”.

Şi-n tot acest timp, suntem întâmpinaţi de admirabile versuri, pe cât de alese, pe-atât de profunde: „E primăvară, în SUCEAVA, iară/şi-au început domnuţele pe-afarăl să iasă-n ierbi mlădii…”; „mă prind cu mâinile de ceri si-l mişc, trezind! toţi îngerii ce din trompete cântă”; „Seară albastră de mai!/ IUBIRE, binecuvântată să fiii”; „E noapte, iată, peste viata-mi toată/ şi s-a oprit din versu-i mintea roată…”; „Când vei pleca spre liniştit amurg…/ Voi veţi rămâne-n urmă goi şi răi,/ cum primăvara negurile-n văi…”. Peste tot şi peste toate, vindecând răni, semănând încredere şi speranţe – VIAŢA merită să fie trăită şi iubită – se înalţă maiestos şi cu gratie „curcubeul poetic” al strămoşilor („Prin VRANCEA, DOAMNE, as mai vrea să treci,/ să-ţi fluture hlamida pe poteci”; „Stăpâne, Doamne, tristă vreme vinei înspre MOLDOVA plină de suspine”) şi al creaţiei creştine („şi să stau tăcută lângă tine-n ceri ce târziu e, DOAMNE! Şi mă sting, şi pier”; „Fost-am şi eu pe cale, Doamne, când sub cruce/ toată lalea lumii învăţa-i a duce…/ lartă-mă, TU, DOAMNE, că eram departe…”), nădejdea noastră îndrumătoare şi izvoditoare întrupată-n POEZIE!

Categoric, îi va fi foarte greu ADINEI A. ENĂCHESCU să-şi întocmească volumul „cu cele mai frumoase poezii”.

AUGUSTIN MACARIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s