„Sunt în mâna Ta, precum lutul/ în mâna olarului –l o lucrare înşelătoare”. Prin aceste versuri am pătruns în vieţuirea semnului unei semantici deschisă – aici – spre inefabil. Traseele lui fizice se compun din simboluri, parabole şi metafore întru împlinirea poeziei elegante, subtile care lasă – totuşi – inevitabil urme în aerul populat de umbrele celebre ale oraşului Buşteni acolo unde scriitoarea Marta Bărbulescu îşi află şi îşi întreţine etic şi estetic conştiinţa creaţiei de peste o jumătate de veac. Toată creaţia poetică a acestei frumoase doamne a poeziei moderne şi contemporane, este un monolog interior. Poeta vorbeşte cu ea însăşi prin gesturi mărturisitoare, cuvântul fiindu-i transfigurarea ce precede tăcerea – deci – vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa unei persoane imaginare şi doar prin poem acea persoană capătă identitate.

Freamătul ori fervoarea sentimentelor este decantat(ă) într-o gândire de-a dreptul profundă, conturând puterea trăirilor, sinceritatea fiind calitatea obsesivă, structurală, exprimată în versuri sugestiv articulate.

„Nu Te mânia pe mine!/ Ziua scade şi umbrele se lungesc…/ Mai înainte de-a mă fi-ntocmit/ în pântecele maicii mele/ Te-am cunoscut şi-am prins dragoste/ de Tine…/ Cu dragostea Ta m-ai îmbrăcat/ şi cu haina izbăvirii M-ai acoperit/ Spre Tine vin c-o bucurie/ ca zorile pe munte/ şi-ntristarea nu ma doboară.’../ Mâna Ta mi-ai întins –l Cine te va-ndopărta de mine? (Lutul din mâna olarului)

Aşadar, e o sinceritate a fericirii şl nu a durerii cum ne-am fi aşteptat, care ne relevă un suflet plin de împliniri şi întâmplări metafizice, cuprins de bucuria purităţii. Moira – o zeiţă a meditaţiilor de o luminozitate substanţială ale poetei Marta Bărbulescu, posedă mai multe răspunsuri decât întrebări.

Dincolo de „ştiinţa” incontestabilă a „spunerii poetice”, ni se arată posibilitatea de a trăi într-o curăţenie sufletească în numele credinţei şi-n numele lui Dumnezeu în intimitatea „ dramei” omului ca ştiinţă telurică dar şi cosmică (celestă). Poeta cunoaşte „beţia” romantică a simţurilor pe care şi-o stăpâneşte cu focul mistuitor al patimilor –paradoxal ori nu – ea cântă în tot ce scrie cu absolută cumpănire de sine, să sufere cât mai puţin.

„Un hău s-a deschis în inima mea!/ Nu pot trece-n partea cealaltă…/ Era ceva de care puteam să mă tin/ Şi-acel ceva nu mai este…/ Duc în mână urletul celui decapitat!/ Femei cu picioare de broască ţopăie/ întoarcere nu-IU Tu nu te zăreşti nicăieri…/ Pe-ntinsul cerului, păstorii şi-au piedut/ Turma…/ Pasc iarba lor, săvârşesc nelegiuiri/ Prihănitul seamănă seminţele trufiei…/Păsările cerului şi fiarele pământului/ Vieţuiesc într-un cântec de jale…/ Tu nu te zăreşti pe nicăieri!/ Vânzătorul sună stingerea”. (Cerul se bucură şi bate din palme).

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s