27 Noiembrie 2008 – Gh. Postelnicu: „Tânărul Veronel“, Editura online „Semănătorul“, 2008 (Elena Stroe-Otavă)

În peisajul literaturii române actuale, un nume îşi face tot mai simţită prezenţa: scriitorul Gh. Postelnicu, profesor de limba şi literatura română la Şcoala cu clasele I-VIII “Vasile Voiculescu” din comuna Pîrscov, judeţul Buzău.

Oricine a terminat măcar liceul ştie că de numele comunei buzoiene se leagă numele marelui medic şi scriitor Vasile Voiculescu şi, prin urmare, scriitorii din zonă sunt imediat consideraţi ca descendenţi spirituali ai acestuia. Şi n-ar fi deloc fals, întrucât şi ei se raportează cu mândrie la arta narativă a lui Voiculescu. Nici prozatorul Gh. Postelnicu nu face excepţie, proza lui fiind considerată, de către majoritatea comentatorilor, ca aparţinând “realismului metaforic”.

Citind ultima sa creaţie, romanul “Tânărul Veronel”, publicat la Editura online “Semănătorul” în iulie 2008, descoperim un scriitor cu real talent.

Structural, opera sa cuprinde patru capitole: “Vâsla de sare” (apărut ca roman independent în anul 2006), “Cariera de piatră”, “Casa memorială”, “Veronel” şi un “Epilog”. Parcurgerea celor aproape 200 de pagini îl captivează pe lector prin bogăţia de informaţii şi prin alternanţa persoanelor narative, care se intersectează aproape fără a se putea sesiza dacă personajul principal, Valentin Balotă, rememorează propriile amintiri ori le narează pe ale altora, dacă vorbeşte cu altcineva ori cu sine însuşi. Astfel, planurile temporale şi spaţiale alunecă unele peste altele ori se suprapun, subiectivitatea şi obiectivitatea se întrepătrund în modul de a percepe lumea sau de a o gândi.

Chiar dacă structura romanului este delimitată de capitole, ea este unită prin destinele celor doi fraţi vitregi: Valentin Balotă (prezent) şi Ion Badiu (absent). Deşi mort, Ion Badiu trăieşte în memoria fratelui său şi a celor care l-au cunoscut, în pasiunea lui pentru istorie, care dăinuie şi după moarte, prin ceea ce a realizat, în durerea mamei, în admiraţia fratelui mai mic.

Cei doi fraţi aparţin galeriei de personaje a inadaptaţilor superiori, care refuză lumea în care trăiesc, lipsită de libertate, prin însingurare, izolare şi autoexilare (Valentin), ori prin dispariţia fizică (Ion a murit într-un chip misterios şi nu aflăm, până în final, de ce şi cum).

Scriitorul îşi poartă personajele în medii şi timpuri diferite, de la răscoala ţăranilor din Bădila, la începutul secolului XX, până la revoluţia din decembrie 1989 de la Buzău şi din Bădila, de la medii universitare şi politice, la satele şi şcoala din Deltă, toate atinse de un “mal du siecle” care acoperă, în culori sumbre, natura, vieţile oamenilor, relaţiile interpersonale. În Deltă, apa dizolvă totul, oamenii nu au alt orizont decât stuful, noroaiele şi alcoolul; la munte, în Bădila, natura este cenuşie, cu râpi şi tufe de mărăcini, cu apa puţină şi “sărată a unui pârâu”, iar oamenii sunt neprietenoşi, sunt arestaţi, bătuţi.

Tânărul profesor de matematică Valentin Balotă (un alter-ego al autorului), nu îşi găseşte locul şi rostul nici în satul Poieni, din Deltă, unde fusese profesor de istorie fratele său, nici în Bădila, unde revine după moartea mamei şi unde rămâne singur, iar după revoluţia din 1989 se autoexilează definitiv în Canada, după ce vânduse casa părintească, pentru a-şi tăia toate punţile unei reîntoarceri.

Galeria de portrete este completată de colegi carierişti, oportunişti, obtuzi, abuzivi, de femei cu trăsături aspre, ca ale locurilor în care trăiesc, fără bucurii şi perspective, singure (Vuţa, Lidia), lipsite de strălucire, care au eşuat în încercările de a evada (din Poieni, dintr-o căsnicie nepotrivită).

Bărbaţii sunt alcoolici, imbecili, graşi, inculţi, brutali, lipsiţi de voinţă, trădători, unii groteşti.

Numai pe ici, pe colo mai apar inşi delicaţi, suavi, visători, naivi.

Autorul meditează, realizând pagini întregi de eseuri pe teme precum: viaţă şi moarte, libertate şi opresiuni de orice fel, datorie, onoare, cunoaştere, istorie, civilizaţie, voinţă, divinitate, univers, timp, neuitând nimic şi observând totul, notând amănunţit sentimente, culori, gânduri.

Personajul Veronel, al cărui nume dă titlul romanului, este un personaj simbolic. El este tânărul care moare în revoluţie pentru ca omul să fie liber. Moartea lui este descrisă în câteva fraze de o frumuseţe şi simplitate cosmică: “Din Pădurea Spătaru apare o lună rozalie. Mai întâi seamănă cu globul din camera de gardă, pare unsă cu ulei de soia şi apoi se îngălbeneşte ca un turchestan. De la lună la patul rănitului se întinseseră fire de păianjen în care se legăna sufletul tânăr. O boare lină se desprinse din trupul istovit, bântui o clipă cât o viaţă de 25 de ani deasupra lui şi o porni spre lună, înfiorând totul în calea ei. Libertatea picată din cer ca un oftat care trebuia plătit”. (p. 171).

Romanul scriitorului Gh. Postelnicu trebuie citit, pentru că orice am spune despre stilul şi frumuseţea metaforelor, nu se poate acoperi bogăţia de informaţii şi de semnificaţii, nu se poate simţi inefabilul frazelor care îl fac pe lector să rămână pe gânduri, descoperind un scriitor pe deplin format, stăpân pe arta sa literară, cunoscător al tehnicilor scriiturii moderne.

ELENA STROE-OTAVĂ

__________________

26 Noiembrie 2008 – Antonia Bodea: „Bunavestire“, Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2007 (Al. Florin Ţene)

O poetă cucerită de himera poeziei clasice este Antonia Bodea în volumul de poezii ”Bunavestire”, Editura ”Eurograph”, Cluj-Napoca, 2007, în care percepem o sensibilitate a eului care este un receptor “Ocrotit între cer şi Pământ”,iar cuvântul”sfântă suflare în tainic veşmânt.”

Volumul abundă în broderii lirice pe tema relaţiei poetă-mediul înconjurător,unde descoperim o bună doză de ingenuitate şi fervoare.Poeta jubilează în faţa primăverii,printr-o candoare adolescentină,şi al freamătului naturii:”In umbra casei,în april/Pe un răzor de păpădie/Un şir de cătăniţe-nscriu/Cea mai ştiută geometrie.”(Bună vestire).

E mult joc în această lirică,înţeles întotdeauna ca o expresie jovială a imaginaţiei conjugată cu trăirile autentice,şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice:ritm ludic,precum în “Horele”argheziene,miniaturism domestic,atunci când închipuirea poetei nu explodează odată cu trăirea sa:”Prin tine…primeşte contur/Mireasma ta cădelniţează clipa,/Solstiţii măsoară milenii prin jur…/Visul şi-a risipit aripa.”(Despre tine).O anume religiozitate se desprinde din versuri,subtil divinitatea este evocată “Discret ca taina unei rugăciuni.”

Descoperim câteva inadvertenţe ale rimei,dar fluiditatea poemelor acoperă acest neajuns.Antonia Bodea rememorează,cu aceaşi vibraţie sufletească,dar mai apăsat liric,clipele trăite în natură,altar al cerului ce”Ingemănează psaltic bucurii”,îndulcite de efuziunile rugăciunii:”Discret ca taina unei rugăciuni/În mângâieri de caldă ocrotire/Inaripat ca-n basmul cu minuni/Ca o împărtăşanie spre izbăvire.”

Micropoemele,din ultima parte ale volumului sunt adevărate clic/clacuri ale unui aparat de fotografiat care surprinde clipa de lumină:”Paşi agale-/Caldarâmul obosit/Aşteaptă toamna.”

Atmosfera din”Bunăvestire”este ca o veste a timpului patriarhal,ritualizată,este în chip evident reflexul unei notaţii superioare.Lirica ori metafora sentenţioasă este o formă a încercării de a filtra vechea sensibilitate printr-o percepţie nouă.Totuşi,un soi de hieratism al reprezentării dă poeziei fior şi,uneori,grandoare.Efectul vine din răscolirea arhaicităţii.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

25 Noiembrie 2008 – Florentina Loredana Dănilă: „Şi copiii se îndrăgostesc“, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008 (Maria-Daniela Pănăzan)

„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.

Proiectat sub semnul autencităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce creează, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în …zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.

Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul …vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial.

Acest volum de proză scurtă pare a se scrie sub ochii lectorului avizat, menit să înţeleagă, dincolo de lectura de suprafaţă, un sens adânc. Scriindu-şi istorisirile, autoarea îşi scrie opera iar scriind opera îşi scrie, de fapt, viaţa. Impresia de autencitate ce domină naraţiunea nu este datorată doar povestirii la persoana I, ci şi felul de a povesti, deoarece povestirea devine o experienţă de viaţă, un refugiu modern, un mod de a fi, de a te sustrage temporalului. Nu lipseşte nici naratorul-confesor, care în seria de povestiri „Destăinuiri” (conte à tiroir), nu are doar rolul de a asculta experienţele de viaţă ale celuilalt (care i se destăinuie), ci devine el însuşi narator auctorial, pentru că pe măsură ce ascultă povestirile celuilalt, le şi scrie. Confesiunile sunt de natură filosofică, lăsând impresia unor sfaturi de viaţă de care ceilalţi, lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, ar trebui să ţină cont. Iată un exemplu de confesiune: „găseşti un om ca tine, femeie sau bărbat, îl iubeşti, te uiţi la el – parcă te vezi în oglindă, eşti fericit că nu eşti singur, că nu te bucuri singur, că nu plângi singur, îl simţi ca făcând parte din tine, te doare măseaua care-l doare şi pe el, simţi mirosul florii pe care-o miroase, iubeşti ce iubeşte şi el şi totul se-mparte la doi. Când, deodată, vine târfuliţa şi zice: „Stop! Pân-aici. Ce atâta fericire? Eu nu îngădui”. Îţi râde-n faţă, te joacă pe degete, ca cele mai ordinare femei, pune sare pe rană şi, când vede că nu mai poţi, aruncă cu apă pe tine să-ţi revii. Te mai lasă puţin aşa, te mai amăgeşte cu câte-o momeală şi hop! Iar are chef să se distreze. Nici nu te ia, nici nu te lasă doar îţi arată cine este şi ce poate face cu tine. Pricepi?”

Povestirea care dă titlul volumului, Şi copiii se îndrăgostesc, aminteşte de acel homo ludens al lui Huizinga, al cărui unic rol este de a înţelege totul ca un joc. Dedublarea narativă, imaginea-simbol a copilului de azi, a acestui copil ce prea devreme devine matur (sau cel puţin încearcă să dovedească acest lucru, maturitatea neconstând doar în adaptarea limbajului la nişte crude realităţi cotidiene), vizează, în esenţă, ideea de ludic, de înţelegere a vieţii ca un joc, maturitatea nefiind o manifestare înafara vârstei reale. Convorbirea dintre mamă şi copilul pe care şi-l ia de la şcoală, aminteşte fără îndoială de spontaneitatea şi natureleţea de care doar un copil este capabil. Limbajul e altul, în adevăr, dar până la urmă „a fi îndrăgostit” nu înseamnă a avea o anumită vârstă. Raportând acest text la întregul volum şi tematica acestuia, aş putea spune că el trădează, în mod evident, o dorinţă de a …redeveni copil, de a …retrăi copilăria în alt ritm, astfel încât să rămânem …copii, pentru că doar starea de nevinovăţie şi joc ne poate conduce la …creaţia vieţii. A fi copil sau a-ţi înţelege copilăriile este o mască de care avem nevoie pentru a supravieţui într-o lume care nu poate înţelege …copilăria în sine însăşi.

Scriitura curge lin spre alte …portrete. E de remarcat portretul surprins în „Bunica” sau în „Ea, prim-balerină, şi el, simplu soldat”, dar şi „Ţiganca” sau „Titi” sau chiar „Gândurile unei plante” (ce aminteşte poate de …gândacul kaftian).

Ceea ce rămâne esenţial este însă modul de a povesti. Autentic, specific autoarei, inconfundabil, cu fine subtilităţi de analiză a experienţelor de viaţă fie ele trăite, fie imaginate: „A povesti, observă Roland Barthes, e modul nostru de a fi şi de a ne manifesta / comunica. Având în centrul ei, precum un ax coordonator, evenimentul, acesta e reprezentat în forma povestirii prin narator, iar reprezentarea ca atare este o operă de interpretare. Lumea există în pluralitatea povestirilor comunicate prin cuvânt, prin rostire, imagine, gest, mit sau legendă, epopee sau nuvelă, roman sau fabulă, eveniment istoric, dramă sau tragedie, pantonimă sau mister etc. Povestirea, scrie Roland Barthes, „începe cu istoria însăşi a umanităţii”. Povestirea, dincolo de regulile, de gramatica sa, dincolo de natura discursului, înţeles ca ansamblu de fraze, este printre noi „ca viaţa”[1].

Creaţie a vieţii este şi acest volum de proză scurtă. Naraţiune subiectivă, homodiegetică, din care nu lipseşte o inteligenţă lucidă a scriiturii, deoarece aşa cum spunea Roland Barthes „cartea face sensul, sensul face viaţa”, volumul Florentinei Dănilă poate fi catalogat drept un „jurnal al vieţii”, nu al autoarei, ci al oricărui lector ce şi-ar dori să dea sens vieţii şi să-şi înţeleagă sensul fiinţării, dar poate fi tratat şi ca un valoros model de introspecţie şi autoanaliză. Şi aceasta deoarece „povestirea este prin excelenţă amintire retrăită şi celebrată, având să exprime ideea unei memorii ancestrale, originare a unei comunităţi decise să-şi retrăiască şi să-şi re-vadă, sub semnul povestirii, amintirile esenţiale ale vârstei şi ale miturilor genezei şi ale forţelor tutelare ale existenţei.”[2]

„Şi copiii se îndrăgostesc” este o carte a vârstelor scriiturii. Felicitări autoarei, Florentina Loredana Dănilă, dar şi editorului volumului, scriitorul Aurel Podaru, director al editurii, prin intermediul căruia cartea a ajuns în mânile mele şi la inima mea. Frumoasă realizare, mulţumiri şi succese în continuare!

MARIA-DANIELA PĂNĂZAN


[1] Ion Vlad, Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 76

[2] Idem Ibidem, p. 89

_____________________

24 Noiembrie 2008 – Nicolae Teoharie: „Legaţi-mă la ochi cu sentimente“, Editura Helis, Slobozia, 2008 (Const. Miu)

În urmă doar cu câţiva ani, redactorul şef al unei reviste literare de prestigiu clama în cafenele că pe poetul cutare nu-l publică, pentru că „are cinzeci de ani şi nu mai are ce spune la vârsta asta matusalemică.” Ascultându-l, am pus această afirmaţie ce se vrea negaţie totală pe seama ostilităţii redactorului respectiv faţă de atitudinea paranoică a insului ce se crede mare poet naţional. Nu vreau să cred că onorabilul redactor şef ar fi uitat exemplul lui T. Arghezi, care a debutat editorial la 47 de ani şi până în preziua morţii, versul său a avut forţă şi expresivitate… Poezia n-are vârstă, după cum nici sufletul poetului. Nu biologicul, ci afectivitatea contează!

Am mai spus şi cu alte ocazii că „moda” unor autori debutanţi de a insera (cu acordul sau la sfatul editorului) pe coperta a IV-a a cărţii lor aprecierile mai mult de complezenţă ale unor condeieri care cochetează cu critica literară nu este profitabilă… Plecând de la disocierile făcute de către Tudor Vianu în studiul Dubla intenţie a limbajul, unde vorbeşte de tranzitivitatea şi intranzitivitatea acestuia, putem spune că cel care semnează aşa-zisele aprecieri de pe coperta a IV-a a cărţii lui Nicolae Teoharie, Legaţi-mă la ochi cu sentimente (Editura Helis, Slobozia, 2008) – Şerban Codrin – nu comunică mai nimic despre autor: „Nicolae Teoharie nu are nevoie de bunăvoinţa nimănui, ci de recunoaşterea unui fapt: ne aflăm în faţa unei personalităţi complexe, un poet care a avut curajul să aştepte până la supramaturizarea creaţiei.” (s. n.). având în vedere afirmaţia ilară (subliniată de noi), oricine se poate întreba câte faze/ etape trebuie să parcurgă un poet până la maturizare şi dincolo de acest prag – „supramaturizarea ?

Un ins ajuns la „supramaturizarea creaţiei” – cum pretinde dl Şerban Codrin a fi poetul Nicolae Teoharie – ar fi trebuit să cunoască minime noţiuni de prozodie! Rima aleatorie nu este o inovaţie nici măcar a poetului modern sau postmodern, este o stupiditate! Măcar de-ar fi abordat rima în stil sorescian, fără metrică. Bunăoară, în Poezia, găsim rimă împerecheată, încrucişată şi non-rimă: „Câţiva bănuţi adormiţi în buzunare/ şi îţi aşez un cer pe trotuare./ Deşi păstrezi întrebarea la urmă, / ascunsă-n cuta unui gând de lume/ şi orice cântec bătrân/ refuză să adoarmă fără nume, / drumul acesta duce spre toamnă/ şi ora aceasta duce spre pasăre.” (p. 28). Cât despre imagine poetică, aceasta „e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire!” – vorba unuia dintre personajele lui Caragiale.

Mai mult chiar, Nicolae Teoharie nu cunoaşte faptul că şi în limba română există concordanţa timpurilor. În Iarna veche, el o ignoră: „Ningea/ şi în văzduh vântul pusese sentinele/ (…) // Ningea/ şi inima deretică ceasul” (s. n., p. 15). În alt loc – Pierderea inocenţei – alătură imagini şi idei poetice, care nu au de-a face cu tema abordată şi relevată prin titlu: „Mi-am pierdut inocenţa/ când mi-am lipit pe braţ primul tatuaj: / un motociclist coborând într-o prăpastie./ Totuşi, / ţinând seama de serviciile aduse/ în elucidarea umbrei, / îngerul nu-şi va pierde slujba.” (p. 27). Vag putem conchide că îngerul protector nu-l va părăsi pe cel care „a păcătuit”, tatuându-se. Oricât am dori să rămânem în perimetrul poeticului, nu putem accepta ideea că îngerul este un simbriaş !

Ca să nu se spună că am văzut numai minusurile cărţii în discuţie, vom arăta că în Reproş, ironia înţelegătoare este poate singura care salvează acest op de la ratare: „Mă protejasem de visele hulpave/ cu nişte medicamente bolnave.7 A trebuit să modific sufletul/ şi chiar să intervin, / pentru acest slujbaş al trădării, / la curţile muzicii./ Deşi nu-i aprob picioarele lungi, / femeia îmi reproşază,/ în timp ce-şi pierde profilul/ între noapte şi zi, / că am neglijat îmbrăţişările, / uitând că zorile se înalţă/ doar pentru a fi destrămate.” (p. 34).

Legaţi-mă la ochi cu sentimente este o carte de raftul de jos, într-o bibliotecă fie reală, fie virtuală, dacă ar fi s-o catalogăm în termenii folosiţi de cronicarii de la revista ieşeană, Convorbiri literare.

CONST. MIU

_________________

21 Noiembrie 2008 – Elena Ştefoi: „Schiţe şi povestiri“, Editura „Cartea românească“, Bucureşti (Victor Sterom)

Format din patru mari capitole: “Schiţe şi povestiri”, “Mici planete pentru adăpostit îndoiala”, “Scenarii dintr-un punct de vedere” şi “Personajul de zi cu zi”, volumul de poeme semnat de Elena Ştefoi, are un titlu exclusiv derutant. Nici vorbă de “schiţe” ori “povestiri” în sensul firesc al cuvântului, nici măcar bănuitele trimiteri, nici ca formă şi nici ca fond epic nu se adeveresc aici, pe când avem în loc de proze scurte, poezie-poezie de o mare frumuseţe stilistică: “Iarna a trecut primăvara/ n-a sosit încă/ poate mai există scăpare/ eul şi supraeul/ – doi stupi năpădiţi/ de Varoa/ Între încheieturi/ -vrăjitoare- şi intermundii/ partea cea mai bună/ dezlegare aşteaptă/ dragostea cât va mai fi/ o coroană obscură/ pândind/ celebrele armate imperiale?/ zbătându-se să tot iasă/ din hăţişul socratic/ această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului.” (pag.61)

Cu o mireasmă ideatică, explozivă şi implozivă, în acelaşi timp, poeta Elena Ştefoi, deloc absentă, dar nici patetică din textul poetic, preferă să se autooglindească în repaosul dintre stările ce îndeamnă spre origini, chiar dacă dincolo mult de consemnul trecerii parafrazic ori proverbial: “această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului”, unde se trădează un protocol singuratic în vecinătatea cuvântului aflat la “jubileul” împrejurării de a avea curajul să hiperbolizezi propria-ţi biografie, invidiată până şi de propria-ţi umbră: “Ce să-nţelegi? O biografie care/ atârnă de cuvintele mele/ ca o tonă de explozibil?/ Ştiu: nu respir după reguli,/ am umerii uşor aduşi înainte./ De la substantive/ la verb un mecanism ucigaş/ face exerciţii de stil/ şi te-aşteaptă./ Află şi tu: am minţit,/ am furat, mi-am trădat prietenii/ fără ruşine; am înghiţit,/ pe furiş resturi/ de pe mesele celor/ pe care-i dispreţuiam./ Mi-e dor de un ocean limpede:/ să văd, când înot, viitorul/ vertebrelor, doar la un pas/ de înţelegerea mea deşănţată./ De câte ori vrei/ poţi trece să numeri/ aceste greşeli: un oberchelner/ printre clienţi/ în sezon estival.” (pag.15).

O sinceritate debordantă şi o atitudine curajoasă rosteşte poeta Elena Ştefoi în aceste versuri credibile, unde “clişeul” devine un motiv al situaţiei de moment, ca un strigăt de mântuire în substratul ideii dintre extazul ontologic şi entazul cognitiv: “Crede şi tu:/ ca un iepure în capcană/ se zbate materia/ înlăuntrul poveştii./ Cifrele anilor – un pod/ dărâmat. Pe malul opus/ ploaia cade pieziş/ peste vatra focului sacru,/ micilor răutăţi/ le creşte aureola,/ din două diferite locuri de veci/ mama şi tata privesc ţintă/ spre mine.” (Descriere după natură)

VICTOR STEROM

________________

20 Noiembrie 2008 – Florin Contrea: „Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie“, Editura Marineasa (Viorel Boldureanu)

Cu prilejul lansării volumului de proză ştiinţifico-fantastică Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie, (Editura Marineasa, 2003) rosteam câteva cuvinte, la apariţia unui nou volum, mult mai apropiat de „proza-proză” – şi fac asta mai ales pentru că se adeveresc unele presimţiri ce atunci le-am avut despre Florin Contrea şi proza pe care ar putea-o scrie. Iată spicuirea acelor gânduri:

„Vremea unei tinereţi, colegialităţi şi prietenii: anii 80; Florin era pasionat de literatura ştiinţifico-fantastică, însă cea de bună calitate, adică cea cu accentul pe fantastic, o categorie nu convenţională, ci existenţială (şi prin asta estetică!Kurt Vonegut era, pe atunci, pe placul nostru); îndeajuns de inteligent, imaginativ, existenţial, iniţiat în ideile ştiinţelor moderne.

Florin Contrea, simţeam, dorea să facă altceva, să meargă mai departe, poate în altă direcţie, ţinând, însă, strâns de aceste repere ale fantasticului – fără a se debarasa nici de gândirea logico-pozitivă, nici de posibilităţile, virtuţile şi latenţele limbii române (ca rostire şi morfologie).

Pe aceste direcţii prozatorul Florin Contrea s-a căutat pe sine şi ceea ce credea că-i stă cu putinţă să găsească. Aceste căutări-găsiri au devenit dimensiuni definitorii ale scrisului său; iar eu am găsit postulatul cheia, crezul său; „Găsi, în fine ce căuta, Memorie încorporată în fiecare piesă.”

Observaţi vă rog, că autorul nu spune „în fiecare lucru”; piesă în raport cu lucru implică semantic o mai subtilă elaborare, o doză mai mică (sau deloc) de „natural” şi o covârşitoare chezăşie a culturii: de la artefactul frust la cele ale spiritului.

La fel stăm şi în ceea ce priveşte raportul memoriei faţă de lume: slabă aderenţă la cele „naturale” la „lucruri”, în schimb, subtilă osmoză cu cele ale culturii şi spiritului – cu „piesele” adică. Piesele în deosebire de “lucruri” nu sunt suportul neutru al unor demersuri ale simţurilor, piesele cheamă, implică viaţa psihică – de la cele mai trecătoare senzaţii până la elaboratele ideale cele mai imprevizibile.

Acum Florin Contrea mai face un hotărâtor pas în direcţia cea bună: aceea de a se descoperi – pentru sine şi pentru noi, cititorii. Fără a-şi schimba poziţia faţă de rostire, morfologie, existenţă, memorie – el include între „piesele” prozei sale păguboasa înţelepciune a unui păgubos personaj. Detaşarea, cu irizaţii de umor şi ironie, ne face să nu ne dăm prea bine seama dacă personajul nu e cumva alter-ego-ul autorului sau al cititorului.

Prin perdeaua inspirată a unei subtile psihologii, Florin Contrea ne face reverenţe ca pentru a pricepe cât mai bine că ne îmbie să fim martori şi la doza de experiment a prozei acesteia – mărturie a tendinţei lui de a înnoi, de a căuta o altă formulă.

Să-i spunem, premonitoriu, cheia, crezul său din precedentul volum: „(Va) găsi, în fine, ce căuta”.

Îi dorim, din tot sufletul, succes!

VIOREL BOLDUREANU

____________________

19 Noiembrie 2008 – Emilian Marcu: „Mormânt în metaforă“, Editura Princeps, Iaşi, 2007 (Const. Miu)

Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia –işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”

Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile!

Am insistat pe aceste aspecte, spre a atenţiona cititorii că deşi ne aflăm în faţa unui vădit fenomen al derapajului literar, propunem o abatere de la regulă, prin volumul de sonete Mormânt în metaforă (Editura Princeps, Iaşi, 2007), semnat de Emilian Marcu.

Mai întâi, să lămurim un aspect menţionat pe verso-ul copertei întâi a cărţii în discuţie: „Vocaţia pentru sonet a poetului Emilian Marcu îl singularizează în literatura actuală.” (Constantin Blănaru, în Revista română, martie 2007). Afirmaţia este gratuită, ca să nu spunem falsă şi dovedeşte necunoaşterea fenomenului literar actual. Semnatarul acestei opinii ar fi trebuit să se intereseze dacă mai sunt şi alţi autori de poezii în forma fixă a sonetului. Pentru ştiinţa sa, îi spunem că în urmă cu numai câţiva ani au publicat volume de sonete Victoria Elena Milescu (Ecouri târzii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005), Doru Ioan Lazăr (Când îşi asmute toamna iezii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) şi Eugen Cojocaru (Oraşul anapoda, Editura Amurg sentimental, 2007). Despre cărţile acestor autori am publicat cronici de întâmpinare în revista Amurg sentimental. Am făcut aceste precizări, nu spre a pune în umbră creaţia lui Emilian Marcu – poet de certă valoare – ,ci spre a atrage atenţia că nu trebuie absolutizată o afirmaţie, mai cu seamă când e vorba de fenomenul literar actual, care este unul în permanentă mişcare, în sensul că mereu apar cărţi şi autori noi (şi cu siguranţă că vor mai fi apărut în ţară şi alte volume de sonete, în afara celor semnalate de noi !), iar criticul literar care se respectă se informează!

*

Sonetele lui Emilian Marcu, din prezentul volum, sunt o dovadă clară că sufletul nu are vârstă, creaţiile care abordează erosul evidenţiind diversitatea trăirilor. Din această perspectivă, câteva motive sunt recognoscibile mai la tot pasul: obsesia tăcerii, căreia i se subsumează taina, ca şi prezenţa pleoapei – toate circumscrise iubirii. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbaj arghezian, vom preciza că în această carte, poetul Emilian Marcu dă la iveală o dragoste târtzie, sonetele sale amintind, în privinţa tematicii abordate, de cele voiculesciene.

Bunăoară, în ciuda invocaţiei, concepute într-un ritual-rugă, femeia iubită se lasă „răpusă-n taină” – treaptă spre veşnicie. „Iubito, mi te-arată prin raze şi prin mirt/ (…)// Mai tristă decât ploaia căzândă pe frunzare/ Te laşi răpusă-n taină de roua de pe flori./ Tăcerea dintre gânduri, o, cât de mult mă doare,/ Crucificaţi, a vrajă, se-aprind în pleoapă zori.// (…) Mai tristă ca rugina, ca frunza în cădere/ Iubito, mi te-arată ca vraja în blesteme,/ (…)// Te laşi răpusă-n taină, zidită-n veşnicie…” (Mai tristă ca rugina…, p. 6). Eul poetic este frământat de taina ce-o poartă femeia misterioasă: „Ce taină porţi cu tine prin lumi necunoscute/ (…) // Şi ce mistere-acum te-mprejmuie-n tăcere/ (…) // Ce taină porţi cu tine, iubito, şi ce vină/ C-au înfrunzit ecouri şi spaimele pe scut…” (Ce taină porţi…, p. 28). Obsedat de taina hrănită din tăcere, poetul recurge fie la gestul căutării (ca în Cohorte reci de fruze… „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară/ (…) // Culori din frunze moarte m-acoperă mai des,/ De-atâta frig lumina e-o lacrimă-n petale: / De cât te cat, iubito, am înfrunzit în mers. / (…) // Tăcerea dintre gânduri ne-nchidă-ntr-un păcat.” – s. n. , p. 32), fie la acela al aşteptării (ca în De cât te-aştept… : „De cât te-aştept, mi-e umbra sanctuar/ Cu lumânări aprinse-ntru mirare. / (…) // De cât te-aştept pentru tăcerea ta mă-nvie./ (…) // De cât te-aştept simt umbra cum m-apasă…” – s. n. , p. 51).

Taina clipei este dureroasă, fiind purtată sub pleoapă: „Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape/ (…) // Iar clipele-n durere de pleoape mi se-anină/ Că gândurile-n noapte aprind iar chipul tău.” (Atâtea clipe-n taină… p. 17). Ofranda poetului este clipa de taină/ vrajă, încununată de roua de pe fluturi strecurată pe pleoape (cf. Cu teamă…, p. 26). În alt loc, Taina ta aprinde luna…, pleoapa facilitează „intrarea” în oniric, şi „întâlnirea” celor doi parteneri pe acest tărâm: „Pleoapa ta aprinde luna-n policandre,/ (…) Visurile toate, mi te-arată, tandre, / (…) // Visurile toate mi te-arată iar.” (p. 39). Necuprinsul ascuns al frumosului indicibil feminin transpare din poezia Atât cât poate pleoapa… : „Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă/ Te-aş fi zidit, ştii bine,, în lutul unei căni/ Să poată buza, sete de lacrimi suferindă, / Să-şi potolească mersul spre tăinuite răni/ (…) // Iar zările-s surpare de-atâta aşteptare/ Atât cât poate pleoapa adâncul să ţi-l bea./ În vechi epitalamuri să fie templu-n zori, / Sub talpa ta-nflorită să lumineze-o stea.” (p. 46).

Meritul cărţii este şi acela că sonetele au o muzicalitate diafană, relevând şi sub acest aspect talentul incontestabil al poetului Emilian Marcu.

CONST. MIU

_____________________

18 Noiembrie 2008 – Constantin Ghiniţă: „Nunta continuă“, Editura Zedax (Cezarina Adamescu)

Precum „Mirii înstelaţi” ai lui Cezar Ivănescu (!Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi,/ încununaţi, surori şi fraţi!// !Ţară de Aur sferică,/ a Domnului Biserică!// !în Ţara mea în toamnă vin,/ nu am plânsoare să mă-alin,// nu mă mai poate alina/ frunza pe ram, de aur grea!// dumnezeiesc e-acest tărâm,/ eu de plânsoare mă sfărâm!// !acest Ierusalim ceresc/ în care urlu şi jelesc!// !Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi,/ în ţara mea martirizaţi,// ori otrăviţi, ori spânzuraţi/ Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi!”) – într-o nuntă celestă, poetul Constantin Ghiniţă se regăseşte într-o stare de Nuntă continuă. Nu atât de festin pantagruelic unde se benchetuieşte până la pierderea conştiinţei, ci într-un fantastic banchet de cuvinte înmiresmate care-l împodobesc pe autor precum cămaşa de ivoriu în care Mirele ceresc îşi aşteaptă mireasa, cântându-i Cântarea Cântărilor.

O sărbătoare iluminată şi iluminantă, cu valoare de Înviere, de Înălţare, de Pogorâre de Duh, de seri feriale şi de zoriori de duminică.

Poetul? Un peregrin prin (Răs)Cruci, pe cărări şi poteci bătute şi abătute, ori, dimpotrivă, virgine, un călător obosit-neobosit care nu se opreşte din drum nici în somn pentru că ştie că DRUMUL, CALEA sunt esenţiale pentru atingerea ţintei finale: „şi bat să mi se deschidă şi bat/ şi caut să aflu şi caut mereu/ prin oglinzi şi prin ziduri m-ascult/ să m-audă-n sfârşit Dumnezeu/ să mă vadă că-s treaz de demult” (Uşa cu Cheia Dincolo).

Dar care ar fi pricina acestei continue peregrinări pe „drumuri, cărări, poteci”? Şi toată această ardere-zbatere „la stânga, la dreapta,/ înot” – pentru că trebuie să aibă un sens: „Noaptea/ cu labirinturi mă-ncearcă întruna”.

Un singur reazem în această continuă încercare şi mişcătoare întindere de nisip: „Noroc că veghindu-mă Cartea/ încropeşte în mine furtuna.” (Uşa cu Cheia Dincolo).

Poetul, în zbuciumul său pregătitor pentru Marele Zbor, nu doreşte decât: ureche să am pentru-Acolo/ şi ochi să pătrund mai Departe/ Uşa cu Cheia Dincolo/ Poarta cu cifrul de Şapte/ în drum sunt spre Tine şi strig/ oprind câte-o stea căzătoare/ căci, Doamne, mi-e cald şi mi-e frig/ de-atât timp călcat în picioare.” (Uşa cu Cheia Dincolo).

Se pare că Durerea este un liant pentru poetul Constantin Ghiniţă, ea îl ţine strâns lipit de viaţă, de aceea el şi-o asumă plenar, rugându-se astfel: „să-mi aduci din nou răscolitoarea/ ultimelor clipe din Târziu/ să mă umple Muntele şi Marea/ cu Durerea ce mă ţine Viu” (ca să nu mă prindă Doamna Moarte).

„În clipe mă strecor ca-n vechi ruine” – spune Constantin Ghiniţă şi e o trăire atât de acută, încât îl întoarce din cale pentru a privi spre sine: „văd Naşterea dar nu văd Începutul/ mă-ncearcă-un Ţipăt dar n-aud Tăcerea/ simt cum mă strânge şi mă doare Lutul”. Şi în această eminesciană „sete care-l soarbe” – Poetul nu-şi mai găseşte locul şi rostul firesc, pentru că o altă chemare, din Înalt, e mult mai puternică. „Văd Îngerul plecând de lângă Moarte/ şi pe Ioan chemându-mă-n pustie// şi aş fugi de-Acasă şi aş fugi din Lume/ şi aş închide ochii, urechi aş astupa/ mi-aş înghiţi şi limba şi singur fără nume/ să mă reîntorc în Cuibul de unde voi Pleca.”(Văd Naşterea dar nu văd Începutul).

O plecare pentru o revenire. O plecare temporară pentru o revenire definitivă. Dar unde e Acasa Poetului? Cine poate să-i cuprindă baierele gândului, ale inimii, ale sufletului? din cuibul lui în care niciodată nu stă, precum cucul? Ce chemări, altele, îl îmbie „prin flori de lotus” – şi spre care zări se îndreaptă privirile sale?

Străin de Timp, străin de Spaţiu, unde-i e locul? În inima cărei Secunde? Regele Nicăieri îi tutelează mişcările, Regina Niciunde îi porunceşte şi el pendulează stingher între escatologicul: „DEJA ŞI NU ÎNCĂ…”, între spaţiul-târziu din Aproape-Departe, un noland unde, aflat ca din întâmplare, nu se hotărăşte încotro s-o apuce: spre drumul de dus sau spre drumul de-ntors? Grea încercare! Şi atunci, câte gloanţe îi şuieră pe lângă urechi, câte alice îi ochesc monadele inimii!

O idee magistrală, aproape axiomatică, despică versurile cu precizia unei săbii aflate deasupra creştetului: „Viaţa mă invită într-o altă Moarte/ Moartea mă invită într-o altă Viaţă”. Nici nu se putea spune mai frumos adevărul despre nemurirea sufletului!

Un ciclu numit PATIMILE, desfăşurat în crescendo, începe cu poemul (pe dinăuntru toate îmi iau foc) – în care starea de angoasă şi oboseală pune stăpânire pe fiinţă, până la dezesperare (numită de poet disperanţă): „N-am Unde să mă duc şi nici n-am Loc/ nici ce să fac cu viaţa mea cuminte/ pe dinăuntru toate îmi iau foc/ pe dinafară frigul mi-e părinte” – scoate la iveală un personaj straniu – care-l urmăreşte obsesiv, care-l ademeneşte şi de al cărui ochi cercetător nu poate scăpa: Sfinxul – care, în viziunea poetului: „trece pe la geam/ şi-mi face semn ca să ies afară” (PATIMILE. (pe dinăuntru toate îmi iau foc).

De remarcat uzanţa de a puncta prin majuscule anumite stări şi sentimente care urcă în scări de aer, până la apogeu.

Creaţia lirică a lui Constantin Ghiniţă este, fără doar şi poate un DRUM în ascensiune, o Cale (singura?) pe care paşii îl poartă neabătut spre ţinta care nu e alta decât: „Vin spre Tine, Doamne, vămuit de Ani/ trebuia deja să fi fost Dincolo” (PATIMILE. (numai Domnul însă ştie şi mă vede).

Dar, Poezia este pentru el şi temei de rămânere. De statornicire. În conştiinţe. În inimi. În pagini dăinuitoare.

Pe tot acest parcurs anevoios şi jertfelnic, reazemul său este: „Mă-ntăresc cu Glasul celui din Pustie”.

Pe treapta pe care stă acum suspendat, cu un picior în aer, gata să urce, dar privind înapoi, susţinut de subţiori de serafimi, Constantin Ghiniţă are o perspectivă destul de sumbră asupra realităţii imediate: „mă închid în mine/ când de toate-mi pasă/ şi-am deschis să plece Doamna Poezie.”

Asta da Pătimire, să te laşi dezgolit, despuiat, jefuit de Vers, ca de propria piele şi aşa, jupuit, cum să nu se simtă „inutil şi prostit, bolnav” ? (PATIMILE. (numai Domnul ştie şi mă vede).

În Universul imediat, golit, pustiit de prezenţa binefăcătoare a Poeziei, Constantin Ghiniţă se simte cât se poate de stingher şi nepereche, „e o paradă rece şi absurdă/ fără de vis şi ţel, fără de har/ of, ceaţa asta oasele-mi inundă/ şi aerul se face tot mai rar.” (Sus, mă priveşte Mama şi mult speră).

Astfel, „cu sufletul în sânge”, aşteptând „să se-ntrupeze Semnele ascunse”, Poetul ce locuieşte „la marginea Cetăţii/ la marginea ce curge-n univers” – constată cu vădită afectare că Timpul şi Spaţiul nu-i mai aparţin (ca şi când, până acum i-ar fi aparţinut vreodată!) – se simte înstrăinat de ele, şi mai mult, în afara lor, în metareal „eu locuiesc un timp ce nu-i al meu/ un loc de încercare permanentă”. Cu „un foc ce nu se stinge” pe care-l locuieşte „în nopţi târzii cu uşile deschise”, Constantin Ghiniţă se adresează contemporanilor săi, cu vehemenţa lui Ioan Botezătorul în faţa iudeilor, îndemnându-i la pocăinţă, căci „S-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 1,1).

„purtaţi de vise tot mai efemere/ fără de tâlc şi roada unui Semn/ v-aţi rătăcit în Umbra care piere/ şi n-auziţi nici toaca din Îndemn// şi nu-L simţiţi pe Cel ce stă la prag/ şi-n suflet El vă roagă să-l primiţi/ din bani voi v-aţi făcut trufaş toiag/ şi cuie ca din nou să-L pironiţi”.

Prin labirinticul Drum în Trepte al Luminii care nu se consumă, cea care-l îmbie, Poetul exclamă: „da, sunt bogat, o, Doamne şi nebun/ de fericit în neagra-mi sărăcie!” Pentru ca, meditând la condiţia de OM, să spună: „nenăscuţi din apă şi pământ/ prin Ochiul nenăscutului Sihastru/ intrăm dintr-un Cuvânt în alt Cuvânt/ ca să putem zbura mereu din astru-n astru// dar ce-i de-Ajuns? Şi ce-i Adevărat?/ vânat de alte patimi, de-alte toamne/ sunt tot mai risipit şi-nfometat/ de Poezie şi de Tine, Doamne!” (eu nu ştiu, Doamne, Unde Eşti prin Ceruri).

Măreţia smereniei învăţată de la Iisus, puterea de a îndura ofensele, tristeţea, suferinţa, îndoiala, speranţa şi toate la un loc, trăite şi mai ales netrăite, atunci când: „în mine se strecoară altul/ ce nu-l hulesc dar nici nu îl îndemn” – e pentru a-şi însuşi mai bine Lecţia nr. 1, Legea Supremă, Lege de Aur a creştinismului, care-l face să exclame! „Te rog, Iisuse, învaţă-mă Iubirea!” (şi dacă-n mine se strecoară altul).

Grea lecţie, aproape imposibilă de însuşit, dar la Dumnezeu, toate sunt posibile.

Şi toate acestea, şi altele mai presus, se-ntâmplă pentru că: „din toate, Poezia” – i-a marcat ireversibil existenţa, cu pecetea nemuririi:

dacă suferinţa-i tot ce-mi urcă/ pe golgota trupului bolnav/ dacă Drumul Stelei mi-l încurcă/ lutul ars de patimi şi firav// dacă munţi de doruri şi-aisberguri/ de dureri neîmplinite mă izbesc/ dacă în vârteju-atâtor cercuri/ umbra mea subţire mi-o sfinţesc// şi dacă-n uitare sting mânia/ şi alaiul viselor de verde/ este că din toate, Poezia/ incoloră e şi nimeni nu mă vede.” (este că din toate, Poezia. Fratelui dintru început, Dumitru Pricop).

În mod cu totul surprinzător, pentru Consatntin Ghiniţă „suferinţa e-o minune”, el ascultă durerea „ca pe-o simfonie/ curgând din Cerul-uger” şi aici se vădeşte ideea suferinţei substitutive a Dumnezeului-Om, răstingnit pentru a îndumnezei creatura şi de a o ridica din starea ei de decădere: „până şi Suferinţa este o minune/ de-nduri ca Iov şi nu acuzi când ceri/ când revelat în Opere Postume/ înveţi visând să mori, murind să speri// ascult durerea ca pe-o simfonie/ curgând din Cerul-uger; din Potop/ să gust cu picătura apă vie/ şi-aromele culorii strop cu strop// de trec prin mine Păsările-Îngeri/ şi Cai se-opresc sub pleoape-adulmecând/ eu, Doamne, ştiu că şi acum sângeri/ în timp ce urc pe Cruce stând la rând// şi mai ştiu, Doamne, c-am în palme cuie/ cu care te rănesc în timpul rugii/ de-aceea vreau să cred că dragostea mea nu e/ decât motivul iernii când plâng fulgii.” (eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri).

Aceeaşi idee apare şi în poemul eu am să-ţi bat necontenit la Poartă: „coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea/ Te roagă şi cunoaşte-Te prin mine/ să plângi un veac pentru eroarea Ta/ în drumul nostru nesfârşit spre Tine// căci dacă-ar prinde Lacrima culoare/ şi muţi de-am locui, Doamne, Cuvântul/ tot ce-am călcat cu scârbă în picioare/ tot ce-am ucis cu dorul şi cu gândul// n-ar fi nimic pe lângă ce-o să vină/ n-ar fi nimic pe lângă ce ne-aşteaptă/ chiar de e strâmtă Poarta spre Lumină/ eu am să-ţi bat necontenit la Poartă// de-aceea Plec şi Urc în piramidă/ răstălmăcit de pietre funerare/ Acolo unde Hoţii stau să prindă/ Eternitatea prin spărturi fugare// Amin zic Nouă, reîntorşi din Drumul/ Urechii unui Ac prin care poate/ Nu a trecut definitiv decât doar Unul/ Ce nu cunoaşte Început nici Moarte”.

Şi cât de frustă, cât de genuină în frumuseţea ei sublimă e durerea trăită la maxim cu toate nuanţele ei perfecte, precum bulele de sânge bolborosind prin încăperile inimii! Iată: „mereu pe Drum calea spre casă am uitat-o/ ştiu doar că pe acolo m-aşteaptă Cineva/ că poarta mi-este plânsă şi legea am călcat-o/ tot căutând Intrarea ce-ntruna mă Chema// şi chiar de m-aş întoarce voi fi străin Acum/ mă vor primi cu milă şi cu priviri nătânge/ doar câinele din cuşcă îmi va ieşi în drum/ şi presimţindu-mi rana, el umbra mi-o va linge// neîndrăznind Cuvântul aştept înduplecarea/ din cuibul de-altădată ce mai miroase-a lut/ şi dau cu var tot Cerul să nu mă vadă Calea/ pe care am pierdut-o – şi-n care m-am pierdut” (tot căutând Intrarea ce-ntruna mă Chema).

Alt poem, la fel de tulburător în sublimitatea rănii lui deschise, este: Ce mă fac cu tine, Doamnă Poezie? : „Ce mă fac cu tine Doamnă Poezie/ ce mă fac cu Timpul insistent la Prag?/ din amanta-mi sfântă goală pe hârtie/ ai rămas doar visul unui dor pribeag// tot te caut noaptea când lumina-i stinsă/ când orbit de luxul cărţilor ce dorm/ suferinţe dulci peste fruntea-mi ninsă/ vremuiesc prezentul de atât Nesomn// ce mă fac cu tine când trimiţi salvarea/ ce-mi aprinde-o clipă candela din colţ/ când aştept să-nceapă iarăşi vânătoarea/ ca să gust cu tine dragostea din glonţ?”

Cert, pentru Constantin Ghiniţă, Poezia e mai mult decât o necesitate oarecare, e o STARE DE URGENŢĂ continuă.

Un poem emblematic care dă şi titlul volumului Nunta continuă, începe cu Ieşirea din Geneză. Scris în vers cu orchestraţie amplă, sfărâmat în mici poeme în care viziunile cosmice, onirice, beatifice nu lasă loc imaginilor din contingent acest poem poate fi considerat CARTEA DE CĂPĂTÂI, nu numai a autorului dar al unei întregi pleiade de autori care trudesc la edificiul Cuvântului, punând drept cărămizi, ca jertfă, bucăţi de carne din propriul trup.

Ceva mai revelator nu se poate pentru condiţia poetului în această lume. E vorba aici de amestecul de Naştere-Viaţă-Moarte-Înviere, un fel de Mister al Credinţei: „Moartea Ta o vestim Doamne, şi Învierea Ta o mărturisim, până când vei veni”.

De notat că poemele sunt împărţite secvenţial în mari calupuri, care, la rândul lor cuprind poeme numerotate aproape cabalistic.

La fel ca ancestralii părinţi care coboară-n Cerul pământului în straie de nuntă, gătiţi şi impozanţi, poate pentru prima oară în viaţa lor, pentru ca apoi să se înalţe precum aburul siniliu din bojocii ţărânii, Constantin Ghiniţă, trăind experienţa limitei necontenite, născătoare de viziuni celeste, e marcat profund şi transfigurat întru totul, purificat, scăldat în apele cele din urmă ca-n supa primordială şi rămas pur în toată fiinţa sa, trup şi suflet şi spirit într-un catharsis perfect.

Oricât de necuprinsă era durerea Desprinderii/ nu găseai asemănare acelei Clipe/ fără timp fără trup fără margini/ Clipă a Iubirii ce devenea transparentă/ în cel mai roditor ţipăt/ pe care Naşterea l-a scos vreodată!” (.II.) (4).

Aşezarea capitolelor între puncte, precum între amfiladele unui templu scufundat în nisip, marchează momente unice şi experienţe fără precedent. „Ieşeam din Tot şi deveneam Parte!/ Ieşeam din valuri şi îndrăzneam în faţă Soarele/ cu toată răzvrătirea ochilor,/ ştiind că şansa era de partea mea:/ Mai aveam însă o bătălie de purtat;/ cu Voi!/ Şi pe aceea al câştigat-o împreună” (.II.) (6).

Lupta, încleştarea fără precedent din care omul iese uneori învingător, de cele mai multe ori învins, dar nu îngenuncheat, nu plecat, târându-se nevolnic, ci vertical, în plină Lumină, iată-l cum se înalţă pe umorile Clipei până la şchioapa dintre Cer şi Pământ, până la Rugul pregătit dis-de-cu-seară, unde-şi va săvârşi-desăvârşi „Nunta continuă”.

(.IV.)(10): „Iar dacă tot îndrăzniţi până la îmbrăţişare Soarele/ curăţindu-vă privirile de negurile sudorilor/ revenirea voastră în trup nu va însemna decât/ împlinirea visului ce l-aţi purtat în Voi/ ca o revărsare uriaşă de ape cotropite de Ruguri/ Nuntă continuă săvârşindu-se/ După chipul şi asemănarea Luminii”.

Ieşirea, eliberarea, elevaţia trupească şi sufletească, depăşirea limitei, a impasului – sunt ca nişte strigăte de glorie, ca un imn de slavă cântat la chimvale şi dansat în picioare desculţe „pe treptele apelor”.

(.V.) (12): „Atunci am început să cânt şi să dansez/ gol ca David pe treptele apelor/ cu toate că nu ştiam ce fac/ nu ştiam ce simt cu tot Cerul/ care-mi inunda lăuntrurile/ dar mi-am zis că merită să încerc orice/ că trebuie să mă agăţ de ceva/ şi până la urmă aţi văzut şi Voi,/ am Învins!”

Rareori mi-a fost dat să pătrund în asemenea intensitate a trăirii!

Acest Poem-strigăt şi lavă clocotind în adânc, apoi revărsându-se, pârjolind iarbă, pământ, arbori şi flori lăuntrice, lasă urme fierbinţi pe relieful obrazului, al inimii şi chiar pe relieful alergând nestăvilit, al sângelui prăbuşit în răspăr, din aortă-n aortă „într-o reverberaţie ameţitoare/ revărsare totală spre materia din jur/ încât cântecul a devenit Rugăciune-de-ardere-de-tot/ şi dansul legănare-cu-miros-de-prunci.”

În clipa de glorie a smulgerii din adânc spre Înalt, iată ce viziuni are Poetul: „Orizontul s-a desfăcut în mii de orizonturi/ şi am văzut – / O! dacă aţi putea să vă imaginaţi! – / am văzut Lumina-fecioară/ în Aerul impudic dansând/ sub pleoapa voastră înfiorată/ am văzut Viaţa dezbrăcându-se-n Voi/ şi Duh de foc ridicându-vă-n picioare” (.VI.) (14).

Se ştie: atingerea revelatoare a Cuvântului naşte Lumină în sine şi în jur. E ca un cuţit despicând sufletul minţii: „Da/ Atunci/ în vidul nemărginit din apă/ când mă întrebam dacă e mai bine să uit/ şi să mă las în susurul gravitaţiei sau din contra/ să fac totul spre a ieşi la suprafaţă/ şi ca un Mire să mă las purtat în braţe/ de amazoane apărute ca o salvare/ urcând golgotele sufletului meu/ am înţeles pentru prima oară/ ce vrea să însemne Verbul” (.VII.) (16).

Întâlnirea omului cu Logosul revelat este decisivă: (.VIII.) ( 17): „După ce furtuna se potoli/ şi după ce mi-am rezemat trupul frânt/ de spărturile valurilor/ o catedrală de dor/ a început să se înfiripe înlăuntrul meu/ ca şi cum Cineva mă tot căuta/ alergând prin mine cu lumânări aprinse./ (18) Îndelung sculptam Tăcerea/ cu gânduri şi întrebări ascuţite/ până când se arătă Cuvântul; / O, nu mi s-a părut nimic mai frumos/ şi nimic mai vrednic de a continua/ decât acel Prim Sunet pronunţat de Nimeni/ ca Atunci în acea clipă dezorientată până şi ea/ Cuvântul prin care mi se înnobila Viaţa/ cu cel mai sfânt şi trainic dar al cunoaşterii.”

(…) şi când am ajuns cunoaşterea Pajiştilor edenice/ ŞTIAM DEJA că nimic nu mă va putea înfrânge/ cu toată căderea în păcat/ că Totul se poate/ până la reînoarcerea în Viitor” (.IX.) (23).

Protejat, apărat sub Ochiul Treimic, omul îşi ia puteri noi pentru a-şi începe naşterea cea de-a doua, Adevărata Naştere care se iscă din Moarte:

Cum am ajuns Acolo nu ştiu;/ De Unde am pornit/ Cine sau Ce m-a găzduit sub Pomul Cunoaşterii/ şi Pentru ce şi Cum s-au întâmplat Toate acestea iarăşi nu ştiu” (.XI.) (26). „Ştiu doar că Eram Demult Acolo/ în mijlocul furtunii / unde oglinzi şi oaze şi fântâni/ se întâlneau cu Ochiul acela imens/ proiectând imagini de aducere aminte” (.XI.) (27).

Aceasta este o iniţiere în cele mai adânci Taine, de care nu tot omul are parte. Este cel puţin ciudat că Poetul Constantin Ghiniţă aşează, nu Iubirea, pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor creştineşti, a Legii morale din noi, ci „Sfânta Durere/ nebănuită de Treptele Singurătăţii/ să măsoare lumina voastră/ cu lumina din jur.” (Partea a doua. Intrarea în Dragoste) (.XII.) (32).

Modul de adresabilitate al Poetului către „Voi Prieteni” – care „sunteţi/ Cel-mai-Frumos-Cântec-al-Universului” – acest dialog intim şi continuu cu ei – ca o spovedanie-n şoaptă – e de natură să tulbure şi să emoţioneze, mai mult decât o strigare vehementă, ori decât o revendicare. „Voi care nu sunteţi altceva/ decât valsul curgând din cuvinte/ în timp ce vă spăl picioarele/ rezemate de Sufletul Lumilor/ Căci reuşind să urc până la Voi/ pe raza mai subţire decât a Timpului Clipă/ mai ştiam că trebuie să îndur/ până şi măştile Neputinţei/ sub care pândeşte Ascunsul venind ca un murmur/ din sevele Întunericului” (.XII.) (33).

Iată şi un autoportret fidel al acestui autor crucificat: „Ţintuit pe-o cruce arsă de cuie/ strivit între pelinuri de mai/ şi nostalgii de noiembrie/ vămuit de fiecare clipă a zilei/ când dimineţi sufocate/ abia dacă lasă în urmă/ câteva nopţi gravide de lumină/ strâng visele şi speranţele ciobite/ în clepsidre uriaşe/ ca mai aprig să aştept/ sosirea corăbiilor voastre/ din necuprinsul Larg”.

Luându-i drept interlocutori pe aceşti Prieteni, Poetul, aidoma lor, se socoteşte: „Spunând aceasta/ nu înseamnă că eu aş fi mai presus/ de Sufletul vostru/ ci poate cu o presimţire mai înfricoşat/ de adâncimile ochilor voştri/ aceste răni uimitoare ale Universului/ în care mă scald ori de câte ori/ mă fac vinovat de prea multă mânie/ sau de prea puţină iubire” (.XVIII.) (53).

Poem ca o ploaie în ropot şi totdată în şipot, durut şi scrijelat în pielea prea albă a păcatului primordial, „Nunta continuă” – este clipa eternă a extazei când, cuvintele încep a levita împrejur şi te subjugă, azvârlindu-te într-o stare vecină cu cea de febră, delir şi frisoane, beţie fără alcool, vertij lăuntric şi continuu tangaj şi, până să te dezmeticeşti, o iei din nou de la capăt, ca să nu spulberi vraja.

O, dacă am putea rămâne prizonieri de-a pururi acestei stări de tulbure graţie! „Într-adevăr/ iau aminte la toate câte vă împart/ grijile vieţii voastre/ şi mă bucur a vă şti lăsaţi Unul-Altuia / deci Voi nu vă sfiiţi a vă contopi/ ţipătul lăuntric/ ce purta până Ieri nume de Cântec/ cu acest cântec de poartă azi nume de Ţipăt” (.XX.) (59).

Pentru ca în finalul acestui superb Poem, autorul să spună: „Şi chiar dacă eu – asemenea Vouă/ pribeag prin Marele Imperiu al Dragostei/ vin cu o aceeaşi patimă de cunoaştere/ nu fac altceva decât să strâng în mine/ toate cele ce sunt spre ardere continuă/ până ce fumul lor va trezi Cerul/ până când Crucile vor înmuguri în inimile voastre/ şi toiag de sprijin se vor preface/ în mâinilePământului/ DECI NU CÂNTECUL ACESTA/ să vă înlesnească Drumul spre inima mea/ ci viaţa voastră să-mi fie cunună Drumului meu/ şi nu dragostea mea să vă-nduplece dragostea/ de care ştiu că sunteţi în stare/ ci Voi,/ Voi care nu sunteţi altceva/ decât Cel-Mai-Frumos-Dintre-Cântece/ să-mi fiţi leagăn de aducere-aminte/ în Nunta Continuă” (1985-2003).

Şi tot prietenilor li se adresează Constantin Ghiniţă în acele Disperanţe: „n-am să uit nici măcar singurătatea/ ce vi-o datorez şi de care/ mi-am legat suferinţa cea mai presus de durere/ când toate devin lumină înfricoşătoare/ când toate acestea se adună uşor/ uşor de tot/ sub pleoapa lui Dumnezeu/ crescută pe dinăuntru” (Disperanţe (3).

Un loc cu totul special îl ocupă în volum ciclul: În Numele Tău, Poezie – în care poetul îşi exprimă crezul, Arta sa Poetică, făcând un rechizitoriu al stării actuale de laxism moral al preopinenţilor zilei, faţă de fenomenul cultural şi, în speţă, faţă de FRUMOSUL nemurit în literatură şi artă. Cu vădită ironie, autorul cheamă la bară, adresându-se în spirit polemic; ”Domnilor din Fotolii/ Domnilor din Maşini permanente/ Domnilor din Apartamente ţesute cu salarii de tranziţie/ Domnilor cu acces pe uşi de rezervă/ vă rog frumos în numele Marilor Umiliţi/ să eliberaţi din când în când câte o/ Diplomă de Poet/ chiar şi pe bază de concurs sau licitaţie/ de exemplu/ cine poate merge cu ochii legaţi// spre Lumină/ cine poate locui pe steaua cuiva/ care cade/ cine poate rezista ispitei de a nu se întoarce din drum/ sau cine poate umbla cu sufletul în mâini/ scriind poeme de dragoste/ da, vă rog frumos să daţi o Ordonanţă de Guvern/ pentru cei care nu ştiu să facă altceva/ decât Poezie / pentru cei care trudesc necontenit sub aripa ei/ ca nişte lacrimi albastre răsfirându-se// celor care nu au avut putinţa/ celor care nu au Ştiut/ celor care nu au Vrut/ celor care nu au dat nici o importanţă/ legilor şi actelor şi înscriselor/ tuturor rămaşilor Singuri/ în marele imperiu al durerilor/ daţi-le Domnilor Nechemaţi/ dar permanent supuşi ai artei/ daţi-le o Diplomă de Poet/ poate le vine şi lor un chef al dracului/ să se înscrie la cuvânt/ să vă spună ce gândesc cu sufletul mai ales/ să vă spună ce văd cu lăuntrul mai clar/ să vă spună ce aud/ cu trup alungit/ între Ceruri şi Pământ/ O! le sunt încărcate bateriile cu întrebări/ şi nesfârşită tristeţe aureolează împrejurul lor/ aşteptând noaptea cum aştepţi o femeie/ la prima întâlnire/ ca în zori să poată îmbrăţişa Soarele/ obosiţi până la fericire.” (Ars Poetica I).

Este o pledoarie splendidă pentru Poezie şi pentru creatorii ei: „Ce mai contează Poezia/ pe care au scris-o în aerul înlăcrimat/ sufletul poetului nu mai are/ nici o importanţă anume/ nici visele lui, nici rănile/ nici rugurile profeţite sau puse la cale/ el trebuie să scrie numai în pauze/ cu Dumnezeu să se certe/ când ceilalţi dorm profund/ singur, Poetul, singur/ îndrăznind Iubirea pentru neiubire/ fără să-i fie sărăcită de nimic/ urmărit datorită Verbului batjocorit datorită neputinţei/ fericit că nu ştie să întoarcă înapoi palma primită/ el – numai cu mânia de-o clipă/ purtând pe umeri Cuvântul/ ca pe-o cruce ce şi-o duce încontinuu.” (Ars Poetica I).

Soarta poetului fără Diplomă este surprinsă în mod ironic şi e aici un magistral portret-emblemă al boemului poet din totdeauna: „nici nu vă daţi seama când îi puneţi măşti false/ nebănuind că tot ceea ce face el/ voit sau nevoit / nu este altceva decât urmarea firească/ a unui Drum/ pe care numai Poezia îl Cunoaşte în Adevăr/ şi Lege este aceasta/ nu obişnuinţă, nu boală/ nici îndărătnicie sau nebunie Domnilor/ de aceea Nimeni, Nimeni, Nimeni/ nu ştie şi nu va şti vreodată/ că este Poetul o Biblie/ pe care mulţi o citesc/ şi puţini o pricep/ el – răzvrătitul se spune/ apocalipticul, paranoicul, nepermisul/ la ospăţuri festive/ derbedeul şi truditorul călător/ al unor drumuri numai de chemări călăuzite/ căutătorul şi acumulatorul suferinţelor lumii/ el – nemulţumitul, chirurgul sufletelor/ neînduratul somnului/ fiu al Nopţii şi liniştii Stelelor/ plânsul de taină al grădinilor de aer/ el – care plânge cu lacrimi de speranţă/ lângă somnul de zbucium al Cetăţilor/ el – beţivul şi prietenul săracilor/ el – singurul călugăr al Pieţii Umane/ în privirea căruia n-ai să poţi desluşi/ şi nici înlocui Iubirea cu Diploma de Poet…” (Ars Poetica I).

În acelaşi ton este şi În Numele Tău, Poezie – care ne aduce aminte de marii „vagabonzi ai Poeziei” dintotdeauna: Francois Villon, Esenin, Dimitrie Stelaru şi până la Nichita – poezie foarte frumoasă: „Mi-am deschis cont în numele Tău, Poezie/ şi asta a fost demult când nu existau Bănci/ decât prin parcuri şi la porţile caselor/ demult când nu ştiam ce sunt sponsorii/ cu toate că te loveai de ei la tot pasul// când nu aşteptai milă atâta timp/ cât Poezia exista ca ceva firesc/ când poporul acesta de cârcotaşi/ jumătate contabili/ jumătate poeţi/ cu măşti pe cele trei chipuri/ îşi pierdea timpul căutând Agore/ de îmbrăţişat lucrurile frumoase/ şi când nopţile deveneau albe/ pentru cei ce le pierdeau câştigând…// fugeam de acasă pentru Domnişoara Poezie/ descântam Vinul pentru încântările Clipei/ culegeam stele scăpate de Dumnezeu pe jos/ mă jucam cu paşii femeilor/ ce împleteau dragostele de cucută/ plângeam fără să ne fie ruşine/ plâns bărbătesc în tăcere/ până ce lacrimile deveneau monedă de schimb/ la intrarea în Suflet…// hei, Doamne, câte nu se întâmplau/ în numele tău, Poezie! Ne suiam pe gardul fricii/şi condamnam neputinţa de a te ridica/ pe socluri neîngăduite/ ultima dată chiar am fost la o ghicitoare/ tânără şi frumoasă ca însăşi miracolul/ din Ascuns/ lăsând-o să-mi pipăie destinul/ şi după ce s-a uitat adânc în ochii mei/ a curs în mine ca o apă sfinţită/ şi mi-a spus că mă cheamă/ Robinson Crusoe/ că în insula mea Don Quijote/ pregăteşte o revoluţie/ încălecat pe Rosinante devenite mori de vânt/ că semn este Semnul acesta/ ca din senin să ningă magnetic/ până când albul va deveni/ un pod de trecere// spre continentul din spatele zidului…” (În numele tău, Poezie).

Genul de lirică practicat de Constantin Ghiniţă este un bun prilej de a rosti adevăruri de felul: „dar cât de Singur poate rămâne un om/ ca să nu-i mai fie frică de moarte” (Ars Poetica II).

Conştiinţa de sine şi de ceea ce face bun pentru oameni reiese şi din Ars Poetica III, concepută în vers clasic, de data aceasta, ca o scrisoare pentru mama: „eu sunt Poet desigur şi legea mea e crudă/ şi traiul meu se scurge din ce în ce mai greu/ Cuvântul ce mă naşte menit să se audă/ Porneşte dragă Mamă direct din Dumnezeu// (…) Poetul însă Mamă aşa-i menit să fie/ să poarte Crucea Viţeii spre-ndepărtaţii Zori/ şi-atunci când se culcă pe-a lumii murdărie/ în urma lor să crească numai lumini şi flori!// o, nu mai plânge Mamă – e-o bucurie sfântă/ să credeţi că prin lume degeaba n-am trecut/ prin trupul Lumii care de veacuri se frământă/ să strângă cu iubire iubiri ce s-au vândut// ar fi o cinste Mamă – de pe acum mă-nchin/ de pe acum în mine Cuvântul varsă foc – / pericol este-n toate când vrem să ne jertfim/ căci sunt ursit de Viaţă să n-am în Moarte loc;// mai am o spiţă Mamă pe care Roata Vieţii/ nu a ajuns să calce cât Drumul e şi frânt/ unde se zbate Visul – un vis pe care Morţii/ ni-l seamănă prin perne să nu murim urât…”

O notă aparte face în acest volum şi ciclul Liturghiile orei patru dimineaţa, care sunt panseuri lirice de o frumuseţe şi adâncime cu totul speciale.

Unele din ele sunt în spirit de haiku: „Pădurile Noaptea/ când ieşim din copaci pete sonore”; „Pasăre mă visez în ultimul timp/ Pasăre cu trei aripi;/ Viaţa, Moartea şi a Treia”; „Acolo sunt/ unde toţi îmi bat la uşă/ şi trec prin mine fără ca să Intre”; „Vino/ mai este un loc de câine/ şi pentru tine Poete/ tu Prinţ şi Proprietar deopotrivă/ al lui Dumnezeu moştenire/ dar cine te-a pus să te naşti/ Prea Târziu/ cine te-a pus să mori/ Prea Devreme?”

„Să descoperi dintr-o dată/ că ai mers o viaţă prin Întuneric/ în timp ce în urma ta/ Dumnezeu făcea lumină…”; „obosit/ mi-am tăiat venele/ cu ascuţişul Tăcerii”; „Tu Închisul Ochilor/ haide/ intră/ şi uită-Te cât de mult/ am murit în ultima vreme.”

Constantin Ghiniţă are o putere magică, o boierie a cuvântului, o seniorie în modul de comportament, care aproape se subjugă. El e gata să-şi dea şi viaţa pentru Crezul său, pentru Domniţa Poezia, pe care a slujit-o, o slujeşte, şi căreia, în faţa Sfintei Treimi, îi închină Verbul său împreună cu toată fiinţa.

Acesta este Poetul Constantin Ghiniţă şi alDorului, şi al Fiorului liric, şi al Ivoriului, şi, am spune noi, şi al Zborului spre acele culmi neatinse de aripă omenească, decât în clipa din urmă.

Galaţi, 1 August 2008

CEZARINA ADAMESCU

__________________

17 Noiembrie 2007 – Mircea Dinescu: „Proprietarul de poduri“, Editura „Cartea Românească“, Bucureşti (Victor Sterom)

“Tu-mi spui că şobolanii au ros biserica până la rădăcini/ trista mea mamă/ dar şi aşa credinţa noastră ţine mai mult/ de pâine şi vin,/ numai de nu s-ar culca ovăzul/ în patul surorii mele fugită pe câmp/ de n-ar sălbătici cântăreţul alungat ‘între trestii/ peste noaptea care te piaptănă/ peste măruntaiele focului/ trec berzele ca o leucemie a stelelor.”

Poemul citat se numeşte “Scrisoare mamei”, unde Mircea Dinescu îmbracă umorul şi neutralitatea cu multă şi dramatică trăire, dar şi cu suavitate înălţătoare. Simbolul şi parabola par – dacă nu chiar sunt – ancorate în inefabil, rezultând originalitatea poetului.

Iadul cu versete – sugerează profunzimea unui spaţiu şi a unui timp, conotaţiile fiind de cele mai dese ori în prelungirea înţelesului cu putere de semnificare, mult mai cuprinzător. Tensiunea intrinsecă a poemelor vine din perspectiva unei insolite purităţi asupra căreia – vedem şi auzim – toate întâmplările dramatice ale sensibilităţii fireşti la orice poet adevărat. “eu te-am inventat/ şi-acum îţi rupi frumuseţea ca pe o pâine/ în faţa tuturor,/ eu te-am inventat – şi iată-mă agrafă măruntă/ în părul tău aducător de toamnă./ Odinioară locuiau în tine iepuri de casă/ închideai ochii şi mi se făcea somn/ astăzi călătoresc în tramvaie/ aproape mi-e ruşine că scriu poezii/ şi de mi-aş putea împacheta viaţa în lăzi/ le-aş abandona la marginea oraşului/ fericit ca un biciclist tânăr./ Şi iată ca-n basme îmi bate la uşă cititorul/ în stelele contoarului electric/ amintindu-mi că trăiesc/ ca o certitudine vine contabilul/ amintindu-mi că trăiesc,/ tu nu vii/ şi parcă zâmbetul prostesc din oglindă/ îmi strigă-n locul tău: “trăieşti nătărăule? trăieşte…” (pag.49)

Mircea Dinescu simte în vers tot ce-i frumos şi adevărat, indiferent de natura stărilor prin care trece, ştie să transfere banalul în registrul purităţii, existenţa însăşi este la el incoruptibila puritate. Obsesiile – proprietarului de poduri – predomină în motivaţiile unui echilibru prozodic, ascuns ochiului, dar nu interzis unei vederi subtextuale.

În fine, poetul Mircea Dinescu posedă – structural – o imaginaţie ne-comună, invitată să facă oficiile re-velării: “Poetul dacă doarme netulburat în flori/ treziţi-l prieteni căci vin secerători/ cu palme înroşite ascunse printre maci/ dacă eu tac tu mâine n-ai nici un drept să taci./ De mii de ani pământul precum un ceas e-ntors/ aceiaşi cai mănâncă mereu acelaşi orz/ unde mormântul ţine în braţe alt mormânt/ şi dragostea se duce mai sus de noi mai sus/ iubim chiar răsăritul ce ne-a promis apus/ cum ne-am întins în zare cu trupul ca un pod/ şi-am îmblânzit zăpada venind din Polul Nord/ şi fiarele vărsate de prea străine cuşti/ târziu în loc de gloanţe ardeau cuvinte-n puşti/ le-o arăta o ţară cu grâu păzit de maci,/ când eu nu tac tu mâine n-ai nici un drept să taci.” (Grâu păzit de maci)

VICTOR STEROM

__________________

14 Noiembrie 2008 – Constantin Toni Dârţu: „Personalităţi române şi faptele lor, 1950-2000“ (Al. Florin Ţene)

Nu de puţine ori am publicat articole în care afirmam că ceea ce face Constantin Toni Dârţu cu dicţionarul PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR,1950-2ooo echivalează cu efortul conjugat al membrilor unui colectiv din cadrul unui institut de cercetare.Insă,autorul acestui dicţionar nu beneficiază, nici pe departe,de un asfel de suport fizic şi intelectual,şi totuşi de ani buni,a reuşit prin cele XXVIII de volume apărute până în prezent să pună bazele unei enciclopedi a spiritualităţii româneşti din a doua jumătate a secolului trecut până în anul 2000.

Fără ranchiuna elitistă şi exclusivistă,fără”sita”grupărilor de interese ,dar cu dragostea de Om ce-şi pune viaţa la temelia unui ideal,Constantin Toni Dârţu a reuşit să facă cunoscute personalităţi ale spiritualităţii noastre care în tăcere au construit cu ceva în domeniul lor de activitate.Acribia cercetătoruilui,pasiunea şi dragostea faţă de documentele personalităţilor publicate în aceste volume,fac din autorul lor un specialist ce-şi cunoaşte programul propus.Munca depusă în scrierea acestor volume o putem echivala cu recunoştinţa profundă faţă de personalităţile cuprinse,aşa cum La Bruyere,spunea:”O vie recunoştinţă este legată de o mare simpatie şi prietenie faţă de fiinţa care ne îndatorează”.

Meritul autorului constă în faptul că evidenţiază prin lumina tiparului personalităţile din România profundă care în tăcere şi cu sudoarea talentului,al studiului şi muncii neobosite, pun cărămidă peste cărămidă la temelia edificiului culturii,ştiinţei,medicinei,artelor,sportului,etc.Aceste personalităţi nu au beneficiat şi nu beneficiază de promovare în mass-media,de notorietatea de pe sticla televizoarelor,ele vin,cum spuneam ,din profunzimea acestui neam şi se dăruie acestuia fără ostentaţie şi nu aşteaptă recompensă materială de la nimeni.

Evantaiul policrom al personalităţilor incluse în cele 28 de volume cuprinde şi pe cele din diaspora românească.Nu am să enumăr nume în aceste rânduri din teamă de a nu supăra pe cineva deoarece toţi,cei peste 1000 cuprinşi în dicţionar, merită aprecierea şi omagiile noastre.

In aceste volume au fost publicate viaţa şi faptele a 28 de membri ai Academiei Române,47 de membri ai altor academii din lume,6 mitropoliţi,34 doctori Honoris Causa,284 profesori universitari,211 doctori în ştiinţe,3oo de poeţi,eseişti,romancieri,epigramişti,precum şi artişti plastici.De asemenea au fost incluşi muzicologi,compozitori,regizori de film şi teatru,critici literari,manageri,cadre militare ,renumiţi dizidenţi politici-eroi ai neamului românesc,toţi contribuind la propăşirea neamului românesc.

Această amplă lucrare ajunsă la volumul 28 este dedicată publicului larg,dar şi specialiştilor,şi ea se constituie într-o istorie pro memoria pentru viitorime.

Ca structură,articolele ce prezintă personalităţile au fost concepute încât accentual să cadă atât asupra vieţii,activităţii şi operelor acestora.Datorită scopului informative s-au urmărit modalităţi de prezentare diferenţiate,precumpănind reliefarea valorii,întocmindu-se articole expositive,analitice ,sintetice,dar unele şi extensive,însoţite de fotografii representative.Reuşindu-se reliefarea profilului personalităţii abordate.Pentru coagularea acestor articole a fost nevoie de adânci cercetări în arhive,documente,contacte cu sute de personae şi oficialităţi.Sunt redate greutăţile şi piedicile întâmpinate de aceste personalităţi şi Oameni,cuvânt scris cu literă mare,în perioada unei societăţi închistată şi direcţionată şi plină de invidii şi cult deşănţat,cum se stipulează în Cuvântul autorului din volumul XXVII..

Intrucât sunt pe deplin de accord cu afirmaţia domnului Constantin Toni Dârţu,îmi permit să o reamintesc aici :Se spune,cu o condamnabilă uşurinţă,despre unele personalităţi că sunt controversate.Controversate faţă de ce?Nu cumva perioadele de timp au fost şi sunt,cu părere de rău,controversate încă?

Personalităţile din acest volum nu au lăsat sau nu lasă un nume ştiinţei şi culturii române prin întortocheata carieră politică.Mai mult,în anumite perioade au trebuit să se lupte cu concepte politice în loc să-şi vadă de menirea lor,pusă în slujba colectivităţii.De asemenea,considerăm reg faptul că o bună parte din personalităţi sunt cunoscute şi onorate,acordându-li-se titluri în străinătate,mai mult decât în ţară.Au fost,în această perioadă,prea devotaţi acestei ţări ca să-şi vândă cunoştiinţele,sau chiar pe ei înşişi,străinătăţii…Ei au fost şi sunt aici,printre noi,pentru noi.

Ca membru al LIGII SCRIITORILOR de expresie română de pretutindeni,Constantin Toni Dârţu este o adevărată instituţie culturală care prin aceste Dicţionare scoate din anonimat sute şi sute de creatori din toate domeniile,ce şi-au dăruit viaţa pentru o cauză nobilă.Cele 28 de volume se constituie într-o enciclopedie în care descoperim valori ale poporului nostru şi în acelaşi timp sunt trepte ale spiritualităţii româneşti ce urcă spre vârful demnităţi.

Inainte de a încheia,felicit pentru contribuţia lor la acest amplu demers,în diferite moduri şi mijloace,pe artistul plastic Sorin Spiridon Gâtu,Ion Măldărescu,Iftimie Nesfântu,Irimie Străuţ,Dan Ion Predoiu,Florin Grigoriu,Titus Popescu,Dorina Dârţu,Traian Borcea,Laura Ecaterina Dârţu,Cezar Baciu şi nu în ultimul rand pe autorul,iniţiatorul şi sufletul acestui Dicţionar,Constantin Toni Dârţu,căruia LIGA SCRIITORILOR îi înmânează,prin mine,o DIPLOMĂ,semn de înaltă preţuire.

La fel îi acordăm domnului Sorin Spiridon Gâtu DIPLOMA pentru colaborarea la aceste dicţionare,inclusv contribuind financiar la editarea lor.

AL. FLORIN ŢENE

Preşedintele LIGII SCRIITORILOR de expresie română de pretutindeni

________________

13 Noiembrie 2008 – Vasile Dan: „Nori luminaţi“, Ed. „Eminescu“, Bucureşti (Victor Sterom)

“Doar consistenţa de um-bră a păsării/ ce-ţi cade pe cap răcoroasă,/ în pacea unei zile de vară…/ O asemeni cu valul subţire/ de apă a lacului noapte în flux/ uşor revărsat peste ţărmuri;/ cu stelele invizibile ziua./ Apoi odihna în patul/ în care trupul sub tine cade/ ca un veşmânt.” (Umbra păsării)

O sintagmă emblematică rezidă într-un univers obsesional, unde se desfăşoară un delicat ritual de aspiraţii ori de combinaţii metaforizante.

Poetul arădean Vasile Dan îşi precizează chiar din titlul volumului său “Nori luminaţi” vizionarismul, dându-i tonalităţi reflexive, accentuând o largă deschidere cosmică. Dar, dacă poezia sa trimite, volens-nolens, spre un anumit moment poetic lângă care poate fi situată, important e pentru lector că ea a ajuns la un statut propriu, de sine stătător, la o nuanţă originală de manifestare: “Dar trupul uşor al unei tinere femei lehuze,/ aproape imponderabil, de un alb clar,/ cum pluteşte peste pământ/ legat de căruciorul înflorat cu copilul său adormit,/ e o forţă centrifugă în lucruri, bate un vânt care smulge/ frunzele pomilor ca pe un stol învolburat de vrăbii în april,/ firma tipografiei şi pe cea mai veche caravană a circului/ mare din piaţetă;/ e, dar, ora amiezii, fetiţa poetului ţine pentru o clipă/ în mână tulpina cu globul pufos al unei păpădii,/ apoi începe să plângă, cu arătătorul ridicat şi pustiu/ în văzduh.” (pag.33)

Temperament calm, echilibrat, dar nu lipsit de forţă, Vasile Dan (director al revistei de cultură “ARCA”) vine în aria lirismului cu o conştiinţă sigură a chemării sale de poet mo-dern, menţinându-se între “hotarele” sugestiei; astfel, reuşeşte să elimine convenţionalismele şi inerentele insistenţe discursive, uşor supărătoare şi – de ce nu? – alunecătoare în derizoriu sau ambiguitate: “Era o toamnă lungă cum nu-şi mai amintea nici unul,/ înfloriseră a doua oară perii,/ soarele aprindea frunzele tremurătoare ale plo-pilor,/ din marginea oraşului se vedeau turnurile crepusculare/ ale norilor, se auzeau corzile firave de iarbă vibrând/ pe malul râului în timp ce trăgea briza de seară,/ muzica lor, lumea era un râmnic limpede;/ tocmai atunci pătrundeam scrierea/ vechiului pergament înnegrit când/ literele se aprindeau încet/ în constelaţii, în cuvinte,o, în galaxii, în fraze sub ochi/ desigur nu era o hartăa cerului nicidecum/ o ştiinţă a viitorului: era, parcă, propriul meu chip,/ o, dacă gura mea ar fi cavitatea albastră/ a unui clopot.” (Întâlnirea cu Borges)

VICTOR STEROM

__________________

12 Noiembrie 2008 – Monica Mureşan: „Trecerea de pietoni“, Editura Pygmalion, Bucureşti, prefaţă de prof. Univ. Dr. Ion Rotaru (Victor Sterom)

„Poeta Monica Mureşan desfăşoară o gamă imagistică diversă, nu o dată contrastantă. Există în versurile ei o discretă, imperceptibilă crispare faţă de vălmăşagul cotidian minat de zădărnicie“. (loan Rotaru)

A doua carte – Trecere de pietoni – continuă să ducă mai departe „spunerea lirică“ pe care Monica Mureşan a început-o prin gesturi de candoare ivite dintr-o vitalitate – uşor – ponderată. Doldora de forţa metaforică – speci­fică – poetului modern, cu îndrăzneala parabolelor „constru­ind“ din ele şi cu ajutorul lor „specta­cole“ reuşite, în fine, cu talent evi­dent, imaginea poetică e proaspătă, naturală, firească într-un reflux al tristeţilor, căutărilor, aşteptărilor…

Poeta Monica Mureşan împărţindu-şi cartea în patru capi­tole distincte cu privire la abordarea temelor sau cu schimbarea registrului – mă refer la „Cronica ultimei iubiri“ care e scris în „dulcele stil clasic“ ne oferă – totuşi -o armonie izvorâtă dintr-un spaţiu elegiac-confesiv de cunoaştere. Ce mi se pare a fi interesant este faptul că poezia aceasta nu are „vârste virice“ cum ar spune N. Manolescu, ci atinge – pururi – un „sfârşit continuii“ aşa cum ne su­gerează într-un vers Ion Caraion. „S-a pierdut Pasărea Phoenix/ Ea răspunde la numele ei/poate fi uşor recunoscută/pentru că ea nu se vede când zboară/ nu se vede când renaşte/ ea se vede numai dacă răspunde/ (desigur, la numele ei)/ Fiind atât de originală/ poate fi uşor de recunoscut/ Cine o găseşte/să nu facă nimic/numai ea decide/ în asemenea cazuri/ (dealtfel, fără precedent)/ Dacă nu ştiţi/ cum se adăposteşte,/ cum se hrăneşte,/ cum să aveţi grijă de ea,/ nu faceţi, oricum, nimic/ dar absolut nimic/ veţi şti/ numai dacă iubiţi totul“. (Phoenix) Superb. Constantă pare a fi starea de bea­titudine atinsă în actul comunicării în care expresia poetică nu este – aici – comună, banală, ceea ce face ca subiectivismul poemelor să fie extrem de personal. Ea îi dă răgaz poemului de a se construi pe sine prin aşezarea sa între parantezele unor disertaţii meticu­loase.

Aşadar, Monica Mureşan trăieşte de fapt, „spectacolul“ creat de pe un act de recuperare, de reordonare a fragmentelor realităţii, interioare. Nu e o înăbuşire a simţirii, ci mai curând o eliberare din labirinturile tainice ale acestor „arderi“ destul de controlate.

„Astăzi au început să cadă tot felul de chestii/ mai întâi un caii Doamne cum poate să arate/ un cal căzut/ îşi pierduse memoria/ nu mai ştia că trebuie să meargă/ cu toate patru picioarele/ se zbătea încercând să-şi ceară scuze/ acolo în intersecţie lângă Dimitrov/ cam pe acolo/zvâcnea politicos către cei ce aflau din­spre/ Obor că auziseră şi ei/ şi se zbătea încercând să scape de zgomotul/ pe care tot el îl făcuse lovind şinele/ tramvaiul cu propri­ile copite“. (Pegas)

VICTOR STEROM

__________________

11 noiembrie 2008 – Ion Constantinescu: „Înţepături ne letale“ (Al. Florin Ţene)

Un scriitor polivalent a cărui pană a abordat atât proza,poezia satirică cât şi teatru,să nu mai vorbim de jurnalistica practicată de-alungul zecilor de ani cu success,este Ion Constantinescu care în acest volum,intitulat simtomatic Înţepături ne letale,şi-a adunat,într-un florilegiu al amiciţiei,catrene cu dedicaţie publicate în ultima perioadă în revista Tribuna Afacerilor.In această carte a surprins sugestiv caractere ,preocupări,îndeletnicirii şi profiluri spirituale a 180 de personalităţi din toate domeniile.Aşadar, în acest volum structurat în trei capitole:Victime premeditate(oameni de afaceri,personalităţi ale vieţii publice),Victime colaterale şi Victime cu identitate,şarja prietenească din catrene şi ironia fină se analizează pe sine,prin accentuarea caracterelor şi preocupărilor personajelor abordate,cu instrumentele ironiei şi persiflării.

Ironia injectată în catrenele lui Ion Constantinescu ne descoperă un poet sentimental ce se ataşează personajelor asupra cărora îşi îndreaptă săgeata arcului .Aceasta nu o simţim ca pe o negaţie ori ca pe o negativitate,Catrenele par să demonstreze că ironia poate să fie constructivă şi prietenească,având un caracter positivist,să apropie personajul aflat în conul de lumină al versurilor de autorul acestora şi în final să pactizeze cu cititorul:Marcajele de calitate/Impun idei cu greutate;/Şi-acestea curg,curg cu toptanu/Că doar vă numiţi Izvoreanu.(Domnului Claudiu Izvoreanu,patronul S.C.Marcajrut).

Daimonul ironic din aceste catrene ne aminteşte de logica paradoxului,ca fiind nu cu da în el,doi întru unu.de altfel ,modelul paradoxului “ironiei prieteneşti”este făcut pentru a fi mai uşoară recognoscibilitatea eternei reîntoarceri,de la care se revendică spiritul original al ironiei.

Descoperim,în aceste pagini,catrene dedicate unor personalităţi ca:Mirela Maruzec,Aurelian Ghişe,Ilie Călian,Mihai Costin,Ioan Ţiriac,Liviu Turdeanu,Dora darie,Ioan Rad,Aurelia şi Aurel Prodan,Vasile Dâncu,Gigi becali,Mariana Enache,Mircea Chiorean,radu Mleşniţa,Doina Morar,Dumitru Sabău,Cornel Purdea,Cornel

Porumb,şi mulţi alţii,în care autorul surprinde,ca un adevărat caricaturist,elementele esenţiale ale unui portret psiho-socio-profesional al personajului abordat.Aceste şarje sunt blânde ca lumina caldă a lunii mai care prelungeşte umbra,mângâindu-ne cu răcoarea ei.

Autorul,chiar şi fratelui său Nicuşor Constantinescu ,îi rezervă o amicală,în care descoperim o autoironie referenţială:Ţi-ai dat cred seama c-ai greşit complet/Sperând că fiindu-mi frate,eu te iert,/Cum puteam să te iert când toată lumea-mi spune:/”Frate-tu scrie mult mai bine decât tine?”

O ironie melancolică frisonează catrenele şi uneori autoreferenţială,şi chiar prin autooglindire,speculând specialitatea personajului:Fiind un sociolog bun,renumit,/Nu-s puţini cei ce şi-au închipuit,/Că nu o să vă fie greu,deloc,/Să fiţi în sondaje pe primul loc.(Domnului Vasile Dâncu,cunoscut politician şi sociolog) sau evidenţierea unor realităţi negative cu adevărat:În dicţionarul ce l-aţi pritocit/destule nulităţi loc şi-au găsit!/Autenticile valori”uitate”/N-au mişcat din urechi,n-au dat din coate?(Doamnelor Doina Cetea şi Doina Popa,coautoare ale unui pseudodicţionar al scriitorilor clujeni).

În Înţepături ne letale germinează sâmburele amiciţiei,în miezul lui s-a recristalizat,ca o conştiinţă de sine,poezia.Tensiunea cărţii din miezul versurilor porneşte,însă, din fluidul ironiei amicale, introdusă prin înţepături ne letrale în acestea ,pentru a devolua supleţea blândeţii atât la personaje,dar mai ales la cititori.

AL.FLORIN ŢENE

__________________

10 Noiembrie 2008 – Ioan Dan Bălan: „Haruri“, Editura Măiastra, Târgu Jiu (Marian Boboc)

Reîntoarcerea poetului risipitor şi meseriaş

La Editura Măiastra din Târgu Jiu a apărut elegantul volum de versuri Haruri, semnat de Ioan Dan Bălan. Ilustraţia volumului – în deplină consonanţă cu viziunea poetului – îi aparţine cunoscutului artistplastic Robert Hummel.

Ioan Dan Bălan ne propune acest volum după alte 8 volume de versuri : Cumpăna minei ; Hierathya, lumina mea caldă – arhipoem de dragoste ; Acolade ; trecerea (La Omul de Piatră) ; Poeme, Fulgeron ; Scrisori din munţi, vol. I şi II şi Noptatice.

Personal, văd în acest nou volum de versuri semnat de Ioan Dan Bălan o reîntoarcere a scriitorului la… poezie. Cred că, dincolo de efortul scriitoricesc al lui Ioan dan Bălan concretizat şi în numeroase Culegeri de folclor (prelucrări de folclor9 ori volume de proză, Ioan Dan Bălan este întâi şi întâi poet. Sunt sigur că dacă l-am supune pe I.D.Bălan unui control cardiac, medicul s-ar minuna, descoperind că inima lui Bălan bate DOAR pentru poezie.

Deşi nu sunt adeptul genului de poezie practicat de I.D.Bălan, trebuie să recunosc că m-am lăsat vrăjit de multe dintre poemele sale în dulcele stil clasic, reunite în volumul Haruri. Formele fixe ale liricii îi vin foarte bine lui Ioan Dan Bălan. Ceea ce dovedeşte că în acest gen de poezie Bălan este şi un meseriaş.

Multe dintre poemele sale de dragoste au – într-o lume atât de poluată (mai ales9 moral – o muzicalitate curată ca apa unui izvor de munte, pe care atât de mult îl iubeşte Ioan Dan Bălan.

Recomand cu sinceritate această carte tuturor celor care încă mai cred că poezia nu a murit în Valea Jiului.

Închei, salutând încă o dată reîntoarcerea poetului risipitor Ioan Dan Bălan la matca atâta de dulce, de ambrozie parcă, a poeziei. Dar, poate, Ioan Dan Bălan se reîntoarce acolo, de unde nu a plecat nicicând…

MARIAN BOBOC

_________________

07 Noiembrie 2008 – Elena Stroe-Otavă: „La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007 (Gheorghe Postelnicu)

Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.

Trăirile Victoriei Stroescu, având o mână şi un picior imobilizate, pendulează între afecţiunea familiei, talentul, cutezanţa şi tactul medicului curant de la Spitalul Floreasca, pe de o parte, şi atenţia condiţionată a asistentelor, infirmierilor şi a brancardierilor, pe de alta. De o mare expresivitate sunt portretele feminine, unele greu de uitat, distorsionate parcă de tirania diferitelor accidente, prinse în prim-planuri de concreteţe, cu izolarea ici-colo a unui cadru lucrat mai stăruitor. Din vremuri străvechi, femeile au direcţionat energiile, bărbaţii împlinindu-se sau nu prin ele. Aşa se face că personajele masculine nu au în această carte consistenţă, chiar şi „medicul cel bun” fiind convenţional. O idee străbate nuvela de la început până la sfârşit: vinovatul trebuie să plătească integral, dacă nu în justiţie, atunci în faţa divinităţii. Discursul are vehemenţa unui rechizitoriu, diluat doar pe alocuri de romantismul feminist şi de aprecierile moraliste. Autoarea este puternică în arta monologului şi a evocării copilăriei rurale, în limbaj natural, pitoresc. Răutăţii şi nepăsării le sunt opuse candoarea şi valorile umane specifice meseriei de dascăl (o prelungire a copilăriei), paseismul. Spitalului de provincie – instituţia bucureşteană, oraşului şi vieţii de la bloc – satul şi pădurea, totul sub semnul florii de tei, calmant desăvârşit al sistemului nervos. Dacă starea de graţie în acest moment este emoţia, cred că simplificarea secvenţelor cu pronunţată tăietură ilustrativă, pedagogică, va lăsa un loc mai mare meditaţiei în care şi epicul se va mişca mai dezinvolt.

GHEORGHE POSTELNICU

_______________

06 Noiembrie 2008 – Mariana Trifa: „Libertatea Penelopei“ (Florin Contrea)

Dificilă şi pasionantă trudă este pentru un poet adevărat abordarea unui stil poetic atât de riguros cum este sonetul. Poezia cu formă fixă presupune un efort continuu de alegere a celui mai potrivit cuvânt, al celui mai potrivit sens al cuvântului, a celei mai izbutite rime, a armoniei dintre strofe şi întregul text şi, – în fine, – a celor mai vibrante sentimente exprimate. Este ceea ce, – se pare, – că şi-a ales poeta Mariana Trifa, – odinioară Ana Maria Potoceanu, – să realizeze. Şi chiar a reuşit, până la urmă.

Volumul e foarte unitar, în tematică şi stil prozodic. Începe cu un sensibil omagiu adus profesorului ei într-ale poeziei Mihai Novac, întitulat simplu: Bineţe; Nu uit dealurile cu a lor prospeţime / Ce ţi se închină cu verdele fior / De când te-au învestit să fii al lor păstor / Un păstor semeţ cu turmele de rime (p.7).

În sonetul intitulat Cândva găsim evocarea unui moment dramatic al biografiei sale, transpus fabulistic în lumea zburătoarelor, în care tentativa zborului spre infinitul zenital sugerează pierderi ireparabile: Au zburat şi două păsări călătoare / dintr-un copac cu ramuri încărcate, grele / Înspre seară, una s-a ascuns după stele / şi n-a mai vrut, sau n-a mai putut să zboare (p.8)

Tema timpului necruţător se insinuează şi în poezia Clepsidră unde rugămintea de a-şi păstra fidelitatea în aceeaşi credinţă se îmbină cu speranţa de a se menţine mereu în zonele diafane ale irealităţii poetice, alături de fiica sa care – speră, – îi va urma neabătut cărarea: Clepsidră cu viaţă mă scurg, nisip viu / De-i vară afară sau dacă e ger, / Nu-i cer eu muririi decât ca să fiu / Fidelă de-apururi aceluiaşi cer; (p.9)

Metaforic, cuvintele formează o casă pe care Eu-l poetic al autoarei o „deretică cu sufletul lejer”. (Cuvintele, p. 10). Viziunea „menajeră”, „domestică”, în care este integrată poezia ne introduce într-un spaţiu poetic, în care domneşte pacea şi liniştea sufletească, dorită şi de „drumeţul pribeag”, rătăcitor pe meleaguri atât de îndepărtate de cele ale literaturii…

În altă operă literară, de factură clasică, apropiată oarecum de peisajul campestru al unui Ion Pillat, intitulată evocator „Drumul de ţară”, tema poetică se dovedeşte a fi surprinzător de modernă, personajul principal identificându-se cu „un grăunte pierdut în ţărână, / În pulberea drumului de ţară, / Îngropat de-a roţilor povară, / Şi de o speranţă care-l tot amână” (p. 13). Este redată aici suferinţa îndurată de noi toţi, cei care ne străduim aproape în zadar, de a ne depăşi situaţia monotonă şi modestă, de a ieşi dintr-o mizerie materială şi spirituală ce pare a nu a mai avea sfârşit.

La fel ca noi, şi „Cuvintele zac zăvorâte toate / În noaptea ce mă picură, buimacă…” (Insomnie, p. 18), iar somnul personificat, de care, – sinceră, – poeta mărturiseşte că „s-a îndrăgostit”, hălăduieşte cine mai ştie pe unde. Din versuri emană un sentiment deosebit de complex, de melancolie, nostalgie, chiar un fel de tristeţe apăsătoare, care nu înseamnă resemnare, dimpotrivă, se resimte o forţă neobişnuit de puternică de a lupta împotrivă răului ascuns în jur, o voinţă de fericire care copleşeşte şi, – în cele din urmă, chiar are şanse să şi învingă.

În versurile din poezia Linişte şi pace, numai de aceste două noţiuni nu poate fi vorba, câtă vreme autoarea, precum un vajnic dresor de circ, îşi îmblânzeşte fiara numită gând, cu ajutorul unui bici, ce nu-i decât cuvânt: Nu este uşor să îmblânzeşti un gând, / Sălbatic ca şi fiara, ca şi vântul, / În loc de bici să mânuieşti cuvântul, / Până-l vezi, supus în cuşcă, scheunând. / Iar dacă îndemânarea te trădează / Şi gândul, într-o clipă-ncendiară, / Învinge slova mică şi avară, / Vei blestema metafora cea brează. (p. 22)

Cu ce anume o fi fost vinovată nenorocita de metaforă nu ni se spune. Poeta are ce are şi cu unele cuvinte, mai ales cu acele care nu se spun: Urăsc cuvintele rostite / Când cele nerostite ard / În focul viu şi-apoi topite, / Se scurg pe strunele de bard. (Nepriceputul hazard, p. 24)

Este vorba aici de o operă de artă esenţializată, topită în focul viu al raţiunii, dar în care şi sentimentul îşi are un rol deosebit de important. Într-o altă poezie, – care, de fapt, e un pastel spiritualizat, spaţiul celest care acoperă satul natal, este bântuit de duhurile nopţii, de vârcolacii şi pricolicii străvechilor eresuri cu sorgintea în folclorul nostru străvechi, pe care noi, ca orăşeni sceptici ce suntem, am cam uitat…

Atâtea vietăţi se toropesc în noapte / Doar vârcolacii lunii şi surii pricolici / Hălăduiesc când ceru-i o mare de lapte… (Noapte de vară, p. 25). În sufletul frământat de nelinişti existenţiale, ale celei care a făurit aceste gânduri profunde, se simte parcă o îndoială în puterea, – pe vremuri absolută, – a „Moirelor”, a „Ursitelor” care ne orânduiesc destinul. Dacă acestea ne-au greşit soarta, oare a cui să fie vina? Mi-am spulberat credinţa dar mi-am păstrat zeii / Ce-ţi seamăn-aşa bine, când mă priveşti mirat / În lanul înspicat şi fraged al ideii. (Onirică, p. 29)

Din „lanul înspicat şi fraged al ideii” se înalţă Iarna, vrăjitoarea atotputernică. Aici poezia se transfigurează în meditaţie filosofică, aici voinţa de a fi a creatoarei de poezie izbucneşte în chip expresionist, într-un neistovit dor de ducă, într-o nelimitată dorinţă de zbor: O zână de-ar fi iarna, vrăjitoare, / Eu aş ruga-o, cu tot focul verii, / Ce-a pârgui şi viile şi merii, / Să mă prefacă-n zboruri călătoare. (Semnele de întrebare, p. 33)

Dar totuşi, poeta îşi găseşte şi alinarea, în persoana fiicei ei, căreia îi închină a doua parte a volumului. Despre această parte se cuvine să-şi spună părerea cititorii. Ca modest „critic literar” ce încerc să mă definesc, mi-am format-o deja. La superlativ!

FLORIN CONTREA

______________________

05 Noiembrie 2008 – Dumitru Velea: „Zilele de pe urmă“, Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu (Al. Florin Ţene)

Harnic şi aureolat cu divinul har al talentului mentor şi îndrumător al tinerelor talente de pe Valea Aurului Negru (Petroşani), Dumitru Velea este autorul volumelor de versuri şi eseuri Lucifera, Editura Cartea Românească (19739, Banchetul, eseuri de estetică şi filozofie, Editura „Cartea Românească” (19849 Odette, poeme, Editura Fundaţiei I.D. Sârbu (1994), Între Scylla şi Canybda, şi multe alte lucrări publicate în mai toată presa literară din ţară. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani, a pus în scenă şi a încurajat afirmarea dramaturgiei româneşti contemporane şi clasice, dar nu neglijând piesele de teatru reprezentative din patrimoniul universal Punând bazele Fundaţiei şi Editurii „Ion D. Sârbu” al cărui preşedinte şi director este, a publicat numeroase volume de proză şi poezie ale autorilor contemporani, conturând o şcoală de promovare a literaturii române.

Iată că, după apariţia volumului de poeme „Cuvinte fără orizont”, îmi parvine de la Petroşani volumul de teatru, semnat de Dumitru Velea şi intitulat foarte sugestiv „Zilele de pe urmă”, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu. Cartea are o ţinută grafică ireproşabilă şi cuprinde şase piese de teatru Legea, Frumoasa lumii, Baboiul, Zilele de pe urmă, Ultimul Căluş şi Rusalii apocaliptice, formând un tot unitar ce ne dezvăluie viziunea autorului asupra conflictelor de idei în contextul desfăşurării scenei a acţiunilor pornite de la anumite povestiri, legende şi datini.

Prima piesă Legea, în patru părţi, este o fantezie ce îşi are rădăcinile adânc înfipte în legendele musulmane unde dorinţa de lumină şi este primordială, deasupra tuturor fiind LEGEA.

Frumoasa lumii, a doua piesă din volum porneşte, ca pretext, de la basmul cu acelaşi titlu, transcris fragmentar şi versificat parţial. De Mihai Eminescu. Transcrierea dramatică a acestui basm, aşa cum subliniază în subtext poetul Dumitru Velea încearcă, pe lângă ceea ce îi este propriu, să umple lacunele fragmentării basmului şi să scoată din umbră simbolurile pasărea de aur şi cul de marmură.

Măiestria dramaturgului constă în construirea firescului, în dialog cu insecţii livreşti, păstrând atmosferă de basm ce se desfăşoară într-un context etnografic specific. Tensiunea acţiunii creşte pe măsură ce se apropie de final, sfârşind într-o hotă ţărănească.

Tot după o povestire populară Baboiul, păstrează, în mare acţiunea povestirii „Dă-dămult … mai dă-dămult”, publicată în Opera IV (1938) ale lui I.L. Caragiale, piesa lui Dumitru Velea esteo adaptare dramatică în condiţiile scenei, iar desfăşurarea aciunii este sensibil schimbată datorită poziţiilor interpuse ale personajelor. Piesa aduce noi personaje faţă de poveste, acestea erau doar episodice în varianta Caragiale Remarcăm strădania autorului de a păstra marea lui Caragiale

Piesa de rezistenţă a volumului este „Zilele de pe urmă”, care pentru a sugera sensurile în cele mai amănunţite nuanţe ale tradiţionalului Căluş este împărţit în două părţi: „Ultimul căluş” şi „Rusalii apocaliptice”.

Aşa cum subliniază dramaturgul şi poetul Dumitru Velea în finalul cărţii „Căluşul reprezintă un nex de semnificaţii generate de o realitate artistică, structurată în şi de cultură: cum sublinia şi Lucian Blaga.

Acţiunea piesei păstrează ritualul pregătitor al Căluşului, care începe cu trei săptămâni înainte de Rusalii, ce se desfăşoară pe hotarul satului într-o iniţiere secretă şi de taină sub jurământ sfânt. Un rol important îl are în piesă Vătaful, care este conducătorul cuplului ce se află sun stăpânirea Împărătesei zânelor, irodiasa, dar un rol şi mai important îl are Mutul Acesta este marcat şi reprezintă virilă şi de reproducere a omului.

Structura căluşului surprinde şi o parte de simbolistica modernă din care nu lipsesc scenele burleşti.

În spatele Nebunului din Căluşi, uneori stă un înţelept care prin gesticulaţie, a mascării sale exprimate apare ca un element al sărbătorii exploziei erotice a lumii.

Prin vocaţia lui Dumitru Velea de a revigora atmosfera arhaică a unor povestiri din folclorul nostru şi din tezaurul universal în tiparele scenei, dând sensul înalte unor conflicte de idei şi fapte pentru a scoate la iveală şi a crea secvenţe memorabile, subtil simbolice, prin maturitatea stilului şi stăpânirea dialogului şi tehnicii dramaturgiei, descoperim un autor îndelung exersat în arta dramaturgiei cu talent indiscutabil în acest domeniu.

„Curierul”, Anul III, Nr. 115-116, 12 mai 1997

AL. FLORIN ŢENE

_________________

04 Noiembrie 2008 – Dionisie Duma: „Oceanul de stres. The Ocean of stress“ – poeme – poems. Traducere : Mike Frolich. Prefaţă : I.D.Goia, Ediţia a II-a, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Chiar şi cu “timpanele sparte” se poate să asculţi sunetul patetic-viril al trompetei printre liniile neparalele ale unui portativ de ocazie, ceea ce te face să cazi în dragoste subit şi definitiv, ca-ntr-o ambuscadă unde perechile, proaspăt căsătorite se-amestecă şi prin mulţimea de ei înşişi, nu se mai regăsesc, fiecare nimerind alt mire, mireasă, cu poezia agăţată en-coeur sau la butonieră, ca un trandafir japonez abia înflorit în pământul de glastră.

După miresmele sinelui, cuvântul se caută şi se regăseşte vădit, fără nici un risc de confuzie. Pentru zenit şi nadir nu sunt margini destule iar cele care ar fi, zdrenţuiesc în colţii stelelor dimineţii.

Ceea ce ne învaţă distinsul poet Dionisie Duma – e cum să te cufunzi cu răsuflarea lipită de val, în “oceanul de stres”, fără să te uzi, apoi, cu privirile leoarcă de vise, să te ridici, să ţâşneşti peste linia orizontului, cu unghiile agăţate de sângerosul nisip fugind de sub tălpi, direct prin colul clepsidrei. Ce curaj temerar, ce năzbâtie! Cum să-l reţii, cum să alergi fără să te împiedici, după fiecare bob prefirat dinadins în bătaia de valuri?

În vechile-noi zidiri se vede anotimpul rodind chiar “când din cerul negru stele se rup” (“Bună seara, Doamnă”).

Umbra albă a ploii trece suflând prin cuvintele stacojii de iureşul toamnei, când gându-i pierdut în uitare şi ecoul suav amăgeşte auzul.

Nu “pe lângă plopii fără soţ” – ci, ca un nou Orfeu, purtându-şi lira cu strunele rupte pe străzile vegheate de bătrânii salcâmi, poetul se furişează ades “prin nopţile corupte”, “spălat în zori cu lacrimi pe sandale” – să mai cânte serenade iubitei “cu ochii de petale”, luând teiul din poartă drept martor credincios declaraţiilor tacite dar înflăcărate de dragoste. Însă, împărtăşind soarta poeţilor (ne)pereche, poarta rămâne închisă şi surdă la înfrigurarea lui, căci, “drumu-i greu şi steaua nopţii doare” (“Sonet semifinal III”).

Obraz tatuat cu nelinişti, cu melancolie şi florile de ciulin ale spleen-ului bacovian, prezent în “ore banale” şi-n “lucruri absente”, pe care poetul nici nu mai are puterea să le alunge, ci le îngăduie treptat să-l sugrume, este sedus de gândul doar al plecării, “m-au vlăguit plecările din gări/ cu spaima că mi te-am lăsat acasă” (“Plecări”).

Atent la paradigmele iluminării lăuntrice, “când prin teişuri căutam tăcere/ avid de păsări şi singurătate” (“Elegie la Nărteşti”) poetul nu cere “o oră” eminesciană de iubire, după consumarea căreia urmează inevitabil “şi să mor”, ci, măcar “mai lasă-mă să te visez o dată/ trecând ca un Orfeu cu lira-n spate/ să văd în somn oglinda ta curată” – pentru a fi în stare “trecerea s-o străbată/ ca lebăda către eternitate” (“Plecări”).

E ora bilanţurilor provizorii şi a notelor de plată mereu amânate, ajunse demult la limita scadenţei şi poetul îşi numără, îşi prefiră, îşi vântuie toate trăirile într-una neasemuită, de neegalat şi cu atât mai preţuită, propria zidire-n cuvânt, precum zidirea jertfelnică a meşterului care durează biserici. Până şi umbra amintirilor revendică acest cuvânt menit a rămâne înscris pe frontispiciul de cer cu un colţ de stea sau cu secera lunii.

Cuvântul – el este bănuţul de trecere, ortul, care-ţi câştigă dreptul la nemurire. Osândă şi mântuire – Cuvântul înfipt în meningele posterităţii, când “privirea din neguri se face culoare/ Şi soarele şterge cuvântul târziu” (“Toamnă tecuceană”).

Lieduri, elegii, sonete, romanţe, întreg repertoriul romantic, indiferent de vârstă, este concentrat într-o ardere care creşte puterea timpului însuşi, sortit să rămână în “poemul de stea” şi care “coli de clipă-nfrunzeşte” (“Cântec”).

Tonul elegiac şi suav melancolic, aproape obosit de arderea-de-sine-n Cuvânt, e presărat cu atribute specifice genului : vânt mut, cer gol, foarte multe plecări, frunze ostenite, gări, trenuri, lacrimi, ploi, corăbii, inimi ude, umbre, statui, cai sălbatici, zări târzii, fum şi o toamnă “care se va sfârşi în zăpezile eterne”.

Pe fondul unei muzici străine, rugina de pe foi cade-n fântâni precum “picurii albaştri de lună”, cu “sunet de aripi rănite” dar şi cu “miresme de gutui, osii de stele, perdele de rouă, pale de vânt, sintagme ce aduc o blândeţe aparentă, o calmitate resemnată, senină, în care uneori răbufnesc dorinţe perfect îndreptăţite : “Mi-aş dori un vin preacurat în pahar/ ca să-l sparg de o tâmplă cu pumnul amar” (“Oceanul de stres”).

Aşadar, această pojghiţă de linişte în “oceanul de stres”, nu face decât să sugrume trăirile care odinioară ţâşneau până la nori, spărgându-i în milioane de picături şi de ţăndări.

“Sângele nostru-n copii va-nflori” – e nădejdea de care se-agaţă omul, singura lucrare menită să dăinuie.

Dionisie Duma prin această nouă ediţie a lucrării “Oceanul de stres” – apărută în condiţii grafice excelente la Pax Aura Mundi în 2005 şi care beneficiază de o traducere profesionistă în limba engleză făcută de prestigiosul traducător Mike Frohlich – şi o prefaţă de I.D. Goia, ne oferă miresme de cuvânt stropite cu agheazma iubirii, demonstrându-ne, dacă mai era cazul, că menirea poetului este de a se dărui până la ultima suflare. “Ard pe-un rug de poezie” – şi că poezia-i respiră prin sânge, precum plasma : “Mi-e teamă iar că n-am să-ţi spun/ Că-mi merge sângele-n poeme” (“Poem”), şi că această luptă, deşi este vlăguitoare, îl motivează. “Simţi cum se zbate gândul meu în poeme” (“Poate-a fost”).

Limbajul trubaduresc, cavaleresc este presărat cu elemente de gen şi de epocă, aducând un farmec aparte şi un zefir de sfinţenie, făcând din poemele scurte, de cele mai multe ori melancolice, triste, icoana unui petec de rai visat de orice îndrăgostit, un cadru romantic şi pur, unde zburdă îngeri şi unde ar putea să-şi întâlnească persoana visată.

Toate aceste elemente ne plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei autentice care îşi atinge în acest chip nobilul scop de a senzibiliza, de a îmbunătăţi sufletele.

CEZARINA ADAMESCU

_______________

03 Noiembrie 2008 – Florin Iordache: „Unora le place sexy – teatru vesel şi trist“, EuropolisEdit, 2008 (Ion Gabriel Puşcă)

Maestrul Ion Rotaru spunea: ”Florin Iordache vine să contrazică, după aproape un veac şi jumătate, premiza instituită de Titu Maiorescu, cum arta n-ar avea nimic cu politica…”. Florin Iordache ia această afirmaţie drept o provocare şi iată cum se obţine un scriitor polivalent, lucid, bine ancorat în realitatea curentă, care beneficiind de un acut simţ al observaţiei desface cu grijă iţele urzite de politicienii zilei, marchează cu ironie inspirată jocurile istoriei şi nu în ultimul rând nu face compromisuri între realitate şi literatură.

Volumul ”Versuri de adio”, este, aşa cum va putea descoperi lectorul, un volum autobiografic care începe cu un crez al scriitorului ”Poeţi, / Luaţi şi beţi / Din cupa cu versuri / Cât mai puteţi!”(Poezia Română), continuă cu omagii aduse părinţilor ”De n-am ajuns eu astăzi, un fiu rătăcitor, / De am păstrat cu mine şi cinstea şi dreptatea! / ţi-o datorez şi ţie, glas fermecător, / Tu mi-ai pus în mână, nedespărţită cartea!” (Despărţirea de mamă) şi trece cu nonşalanţa gânditorului boem la decopertarea unui sine cu trăiri tumultoase, cu întrebări rămase în suspensie dar şi cu sentinţe irevocabile despre micimea lumii sau despre valoarea umană, sentinţe generate de forţa eruptivă a unui intelect cultivat.

Poezia lui Florin Iordache nu atrage printr-o muzicalitate fără cusur, dimpotrivă autorul caută parcă exprimări colţuroase, ruperi de ritm, metaforele ascuţite pentru a exprima cât mai autentic criza pe care o vede înconjurându-l, dar şi pentru a înlătura confuzia care este creată cu sau fără intenţie (oare?) în jurul excepţiilor sănătoase ”aşa-ncepu pe terra o nouă tragedie / un Shakespeare, trăind astăzi, / nu ne-ar putea descrie..” (Făgăduita ţară). Poetul este parcă reporterul unui război subliminal, descoperind fără încetare mecanismele ascunse ale manipularii socio-politice, atrăgând atenţia asupra firului istoriei şi militând deschis pentru promovarea libertăţii cuvintelor.

Putem spune fără teama de a greşi că într-o lume literară în care tinerii sunt îmbibaţi de gândirea nihilistă, în care scriitura a ajuns un mod de a crea dezordine şi dezorientare intelectuală, Florin Iordache ne arată calea reîntoarcerii la studiul care îl face pe scriitor responsabil de creaţia sa.

Florin Iordache este unul dintre acei autori care datorită înzestrărilor naturale se pot măsura cu forţele negative şi intimidante ale realităţii imediate, iar intuiţia lor le dă acea seninătate a conştiinţei din care se nasc reflexii sufleteşti de valoare.

Cu siguranţă volumul ”Versuri de adio” în afară de rolul său autobiografic, este şi o asumare a realităţilor vieţii. Într-adevăr, nu rezolvă litigiile istoriei sau culturii române dar este un pas către hotărârea de a renunţa la superficialitate, de a parăsi drumurile care ne aduc satisfacţii precare şi trecerea la o cultură bazată pe studiu în care scrisul să fie rezultat al unei adânci responsabilităţi şi să fie creator de valori obiective.

Florin Iordache rămâne un scriitor cu o largă paletă de expresie, cu posibilităţi multiple de organizare a fuziunii dintre universal şi particular, dovadă că reuşeşte cu uşurinţă să dărâme zidurile dintre politică şi literatură, are o ironie energică şi este un scriitor care mai are multe de spus în literatura română.

IOAN GABRIEL PUSCĂ

Un răspuns to “~11.Noiembrie /2008”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s