16 Decembrie 2009 – Ion Rosioru: „Arthur Porumboiu sau Scrisul ca pavăză împotriva morţii“, Editura Ex Ponto (Gheorghe Postelnicu)

S-a afirmat cândva că autorul unei monografii nu ar fi pe deplin mulţumit de munca sa, dacă nu ar dilata proporţiile operei cartografiate, dacă nu ar construi un podium artificial pentru scriitorul prezentat. Un soi de relaţie între avocat şi client. Nu e cazul profesorului Ion Roşioru şi al eseului său intitulat „Arthur Porumboiu sau Scrisul ca pavăză împotriva morţii” (Editura Ex Ponto, 2005), al cărui final concis nu lasă niciun echivoc: „Arthur Porumboiu este unul din poeţii importanţi ai literaturii române de azi”. Deşi recunoaşte dimensiunile majore ale operei, subtilităţile şi particularităţile ei, se fereşte să o considere unicat, iar pe autorul ei, condamnat în 1967 la patru ani de închisoare pentru vina de a fi cârtit împotriva regimului (o vizită de lucru la Ploieşti urma să fie „o bucurie organizată”), evită să-l numească disident. Cheia înţelegerii întregii opere se găseşte în „Jurnalul unui singuratic” şi în „Autobiografie literară”.

Ion Roşioru analizează cu răbdare toate volumele de poezii apărute până în 2004: „Domnule Copil” (1974), „Arheologia nopţii” (1978), „Viaţa în aşteptare” (1983), „Calea jertfei” (1995), „Lupta cu îngerul” (1997), „Nume pe apă” (2000), antologia de autor „Revoltă împotriva stării de statuie” (2001), „Lebăda nu vrea să cânte” (2003), „Echilibrul în lumină” (2004), două volume aflate în manuscris, „Prinţul captiv” şi „Poeme optimiste din vremea ciumei roşii” (care între timp au văzut lumina tiparului). Prezintă pe larg proza din volumul de reportaje „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte”, din „Patrulaterul cenuşiu. Jurnal de închisoare” (1992, 1998), precum şi din cartea de aforisme, reflecţii, confesiuni, poeme gnomice „Înţelepciunea ascetului” (1999). Prezent cu 19 poeme în volumul colectiv „Fereastra dinspre mare” (1995), confirmă părerea că un poet nu poate scrie mai mult de 20-28 de texte cu adevărat mari.

Scriitorul Arthur Porumboiu s-a născut la 8 martie 1935 în satul Dimiana, comuna Beceni, ca unul din cei patru băieţi ai Stanei şi ai lui Constantin Porumboiu, pădurar. Debutul literar s-a produs la 18 ianuarie 1953 în ziarul „Viaţa Buzăului”, cu un fragment din basmul versificat „Făt-Frumos şi Zâna Munţilor”. Un moment important îl constituie începutul colaborării la revista constănţeană „Tomis”. Este nevoit să-şi schimbe numele de botez (Veronel) pentru a nu crea confuzii onomastice cu poeta oficială Veronica Porumbacu, cu funcţii importante la Uniunea Scriitorilor. Sunt evidenţiate nonconformismul, insurgenţa personalităţii sale care au făcut din Arthur Porumboiu un boem cu potenţial intact până astăzi. Debutează editorial („Domnule Copil”, Ed. Cartea Românească) ajutat de confratele buzoian Gheorghe Istrate (născut în satul Limpeziş la 11 mai 1940) care îl socotea „un heruvim care a pierdut paradisul”. El însuşi se considera la vremea aceea „poetul stării de crini”, „expresionist hrănit cu existenţialism”. Fiecare apariţie editorială are povestea ei. După patru ani se tipăreşte „Arheologia nopţii”, o replică faţă de orizontul social tot mai restrâns, „în sensul că temei luminii i se opune noaptea, tenebrele care se succed firesc exploziilor diafanităţii vegetale” (p.42). Anotimpul predilect e toamna. „Viaţa în aşteptare” cuprinde 65 de poeme în care autorul continuă să se introspecteze necruţător, având în mână un trandafir. Temele şi simbolurile preferate: lumina, crinul, măceşul, toamna, jertfa, misterul sevei şi al pietrei se află şi în „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte”, culegere de reportaje, specie literară marginală (L. Ulici) care consemnează biografia magistralei albastre, a grâului, a tinerilor în furtună. Anii de detenţie sunt prezentaţi în „Patrulaterul cenuşiu”. Memorialistul cade adesea în exces de imaginaţie, una din puţinele variante de supravieţuire în acel teritoriu distructiv în care primau aşteptarea, nedreptatea, frica, dezumanizarea. Autorul studiului nu evită adevărul că reportajul, specie diformă pusă la îngrăşat de ideologii culturii socialiste, a fost un experiment nepotrivit temperamentului artistic al lui A. Porumboiu.

Ion Roşioru e un eseist căruia îi îndrăgeşti stilul ofensiv, chiar impetuos, dispus, pe alocuri, să fie polemic mai mult decât e nevoie, să desacralizeze eul creator, implicând şi filologicul prin neologisme de lux: lamurial, fletrisând, vivotare, intruziona, subisant, observativ, justiaritate, care îi dezvăluie francofonia. Calităţile sale dominante sunt intuiţia şi cultura sub constelaţiile cărora şi-a construit propriul portret. Cea dintâi monografie despre A. Porumboiu ocoleşte păcatele curente ale unei astfel de lucrări: idealizarea vieţii şi operei înaintaşului şi excesul analitic, fie că e vorba de tezaure mai mici sau mai mari care trebuie scoase la lumină. Pe ultima pagină a „maratonului monografic”, „alergătorul” Ion Roşioru se întreabă „De ce A. Porumboiu?” Un motiv ţine de justiţia sentimentală: domnia sa (născut la 14 august 1944 la Mânzăleşti) a făcut liceul la Beceni, stând o vreme în gazdă la părinţii lui Veronel Porumboiu. Celălalt insinuează o clauză: „Dacă opera n-ar îndeplini condiţiile morale şi estetice de a se bucura de o astfel de exegeză cu pretenţii de exhaustivitate, atunci omul legitimat cu numele de Veronel Porumboiu şi-ar merita cu siguranţă dreptul de a deveni măcar un teribil şi original personaj de roman psihanalitic” (p. 162). Definiţiile sale critice sunt confirmate ulterior de alţi cronicari: „Poezia lui A. Porumboiu are asprimi de munte arid, dar şi rostogoliri molcome de valuri” (Gabriel Rusu – revista „Luceafărul de dimineaţă”, 2009). Ion Roşioru este el însuşi un poet novator, experimentalist, un traducător respectat care nu se entuziasmează de fel în această epocă cu precipitaţii masive de afecţiune literară.

GHEORGHE POSTELNICU

___________________

15 Decembrie 2009 – Angela Monica Jucan: „Isprăvile lui Păcală“ (Al. Florin Ţene)

Autoare a mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate, precum şi a două volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcănescu şi George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor săi constanţi cu un amplu studiu despre „Isprăvile lui Păcală“ ( 1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Păcală” sau „simptomatologia sănătăţii“, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.

Structurat în şapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Păcală“ şi grafică de Mara Pop, volumul analizează, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Păcală, perceput ca esenţă simptomatică a neamului din care provine, în faţa evenimentelor stă, între evenimente… fuga: acţio-nează în timpul lor şi râd după ce acestea trec.

Angela-Monica Jucan îmbină într-o sinteză bine definită şi documentată (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Păcală, din unghiul manifestărilor, ce scapă de istorie, cu speculaţia psihopatologică şi filozofică al fondului spiritual. Printr-o analiză pertinentă, autoarea subliniază faptul că în Păcală redescoperim Homo poeticus, homo verus (realist), dar şi homo habilis (adaptabil), aceste chintesenţe induc la concluzia că „la Păcală, între spirit şi materie, va învinge totdeauna spiritul-componenta pasivă, «de interior“, a universului uman“.

Cartea Angelei-Monica Jucan nu abordează un Păcală a lui Delfu, din punctul de vedere al hermeneuticii, întrucât autoarea ţinteşte către o viziune coerentă şi globală asupra multitudinilor de subînţelesuri ce vin dinspre „lumea interioară“ a lui Păcală, care „filează impresii“. Autoarea ştie să se ridice uşor deasupra obiectului investigat şi să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează: opera lui Petre Dulfu, dar şi personajul său, o mentalitate, un fenomen uman specific. Are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică. Dublată de maliţie, exprimarea sclipitoare are sa-voare: „Credem că râsul şi toate activităţile sau atitudinile adiacente constituie o ludopro-filaxie la care Păcală face recurs în mod instinctiv, prevenind, astfel, amplificarea până la mărimi nesănătoase a însuşirilor sale şi aşa mai mult colorate decât ale mediei umane“. Rămăşagurile, furtişagurile, iubirile, curajul, combativitatea, agresivitatea competitivă, etc., sunt tot atâtea topologii (Vezi: William Herbert Sheldon, cu tipurile de personalitate.), care caracterizează personajul abordat. Autoarea stă sub semnul raţiunii (pe care filosofia clasică germană o numea Vernuft), dar şi sub zodia intelectului (Verstand). Ea face deci operă de ordonare şi consolidare raţională pe o materie inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei, este, deci, mai mult decât a „re-picta“ sau „re-compune“ faptele dintr-un tipar încremenit, dar care, încă, trăieşte printre noi întrucât simţul artistic al eseistului se exprimă într-un limbaj el însuşi rupt din formele artei. Dicţiunea ideilor este un mod de expresivitate a intelectului.

Autoarea acestei interesan-te cărţi are rigoarea şi precizia teoreticianului. Inteli-genţa este un mod de a dubla observaţia asupra amănuntului, cu fine consideraţii teore-tice prilejuite de adâncimile textului lui Petre Dulfu. Probabil că nu întâmplător Angela-Monica Jucan abor-dează reflecţia liberă conjugată cu cea raţională, pentru esenţializarea observaţiei socio-psiho-patologică. Amănunt observat şi de prefaţatoarea cărţii, Ioana Dragotă.Relaţia Păcală – Tândală, observă autoarea, este abordată de Dulfu în contextul „coincidenţei“, concluzionând cu „rolul terminal“ al lui Păcala.
Cartea trebuie privită ca o paradigmă a eseisticii, fiind seducătoare şi prin reflecţiile adiacente, pe care le suscită şi în care aflăm un fin amestec de fundament teoretic şi spirit speculativ cu trimiteri în alte literaturi, de modalitate asociativă şi putere asertorică.

AL.FLORIN TENE

_____________

14 Decembrie 2009 – Paul Sân-Petru: „Alchimia Muzelor”, Editura Art XXI, Iaşi (Corneliu Stoica)

Poetul Paul Sân-Petru a publicat la Editura Art XXI din Iaşi o carte cu totul surprinzătoare. Este de fapt un album bilingv de picto-poezie intitulat „Alchimia Muzelor” (format 24 x 21 cm, 92 pagini, copertă în policromie, celofanată). El cuprinde 40 de poezii cu textul în versiune română şi franceză, inspirate de tot atâtea tablouri ale pictorului Nicolae Grigorescu, artistul cu care începe pictura românească modernă, primul mare pictor român de circulaţie europeană. Grafic, pe pagina din stânga este prezentată reproducerea tabloului, iar pe cea din dreapta este tipărit poemul în cele două versiuni, purtând acelaşi titlu cu al picturii. Prefaţa este semnată de cunoscutul critic şi istoric de artă Valentin Ciucă. Versiunea franceză aparţine Paulei Romanescu.

Dacă  avem în vedere numai arta plastică şi literatura, sunt numeroase cazurile când opere ale pictorilor şi sculptorilor au inspirat creaţii literare nemuritoare scriitorilor, aşa după cum şi opere ale acestora au stimulat plasticienilor spiritul creator, ei ajungând la transpuneri plastice pe măsura universului exprimat de scriitorul respectiv. În acest sens am putea invoca poezia lui Eminescu ale cărei motive lirice i-au inspirat pe Leonard Salmen, Camil Ressu, Ligia Macovei, Eugen Ştefan Bouşcă, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu şi pe atâţia alţi artişti plastici. Paul Sân-Petru, personalitate complexă, care s-a manifestat atât ca poet şi prozator, dar şi ca sculptor şi compozitor, a găsit în tablorile lui Nicolae Grigorescu un tezaur iconic şi cromatic inestimabil, asupra căruia s-a aplecat cu pasiune, l-a cercetat, l-a aprofundat, găsind în el surse poetice care formează astăzi substanţa volumului „Alchimia Muzelor”. El nu caută să traducă prin cuvânt imaginea şi coloristica celor 40 de tablouri, ci glosează pe marginea lor, conducându-şi discursul de cele mai multe ori spre un final cu rezonanţe filozofice. El este uneori senin, serafic, de o delicateţe lirică ce atinge rafinamentul, alteori devine grav, dramatic, vizând probleme majore ale existenţei umane, ale destinului omului în univers. Demersul poetului ni se pare destul de firesc, fiindcă anumite sentimente îţi provoacă, de pildă, tablouri ca „Flori de cireş”, „Fata cu flori de câmp”, „Peisaj (măr înflorit)”, „La marginea crângului”, „Peisaj cu căpiţe”, „Pe prispă”, „Trandafiri”, „Lunca la Barbizon” etc., şi alte gânduri şi trăiri încerci atunci când priveşti „Convoi cu prizonieri turci”, „Gornistul”, „Explozia” sau „Răstignirea” şi „Încununarea cu spini”.

Cele trei catrene inspirate de lucrarea „Pensulele pictorului”, reprodusă  şi pe coperta I a albumului, se constituie într-un omagiu adus pictorului şi universului creaţiei sale: „Un evantai de pensule-n odihnă/ rememorând cromatica visare/  unde-au lăsat tot ce şoptise ochiul/ pe-ntinsul de uleiuri ce ne-apare!//  stau în mănunchi – miros a flori de mere,/ a crâng de viscol, a cioban, a boi;/ în perii lor sunt încă vieţi latente/ de regnuri, sentimente şi eroi …//  Vor bântui coclaurii de pânze/ urmând baletul mâinii – zbor lejer –/ seduse pân-la ultima culoare/  ca-ntr-un irezistibil adulter”. „Autoportret” îl îndeamnă să se gândească la creaţia Demiurgului şi la mitul narcisistic. „Soţia pictorului” este o aluzie la fragilitatea fiinţei umane ţi a eternităţii artei. „Femeia cu umbrelă”, stând pe malul mării „într-un fotoliu de stâncă sărată”, îl face să rememoreze vremurile biblice ale Genezei. „Pe prispă” îi dă prilejul să se întoarcă cu amintirile în vremea copilăriei şi să evoce universul domestic. „Ţărancă franceză în vie” îi aduce arome de Sauvignon şi Chardonnay, cea mai bună răsplată pentru munca desfăşurată din primăvară până în toamnă pentru îngrijirea viei. În „Evreul cu gâscă” surprinde atmosfera colorată a târgurilor de altădată, dar şi sărăcia celui care este nevoit să-şi vândă pasărea. Dunărea, în curgerea sa milenară, a adunat „atâtea vremuri tulburi”, încât îşi varsă plânsul în Mare prin Delta românească (”Vedere pe Dunăre”). Mestecenii din „La marginea crângului”, adevăraţii „îngeri ai pădurii”, îi conduce discursul către un sfârşit de ordin moral: „Prea-ntunecat pădurea se-ntinde,/ ai grijă, pădurare, lasă loc/ acestui lemn de lebădă lunatic/ şi nu-l privi cu ochiul dinspre foc!”-

Pânzele lui Grigorescu inspirate din Războiul pentru Independenţă de la 1877-1878 îl angajează pe Paul Sân Petru la o abordare poetică în registru dramatic. Tabloul „Convoi cu prizonieri turci” este zguduitor şi-n pânza lui Grigorescu, şi-n poezia gălăţeanului: „Ei nu au arme, nu mai sunt soldaţi,/ sunt zdrenţuiţi de schije şi tranşee,/ îi duc din urmă cei învingători,/ se prăbuşesc în suflet ca-n moschee –// şi nici nu ştiu măcar unde îi duc,/ dacă le-ajung un glonţ de fiecare,/ dacă dincolo pot fi schimb la schimb/ în timp ce se mai cade din picioare …// Se mai viseazăp unul dispărut/  dar asta-i pare ca un fel de moarte;/ de-abia îl lasă visu-ntre copii –/ şi iar tresare … merge mai departe …”. Gornistul poartă în urechi „tonul ofensivei”, se bucură când dă veşti bune oştirilor, dar în goarna lui îşi îneacă şi plânsul amar ştiind că într-o clipă o explozie ar putea să-i îngroape cu un absurd proiectil chiar şi gândul de mamă, frate sau copil („Gornistul”).

„Încununarea cu spini” şi „Răstignirea” reînvie atmosfera patimilor Mântuitorului Iisus Hristos. Sunt două meditaţii de adânc fior mistic, tulburătoare, când toate păcatele lumii au fost „trecute în contul unui singur Om”, iar pământenii, în nimicnicia lor, au „probat că nu i-au înţeles Solia”.

Comentariile pot desigur continua, lăsăm însă receptarea şi percepţia deplină în seama cititorilor. Poezia lui Paul Sânt Petru are cantabilitate, armonie, prospeţime, se simte în ea palpitul vieţii din tablourile care i-au inspirat versurile, cromatica şi bogăţia ideilor vehiculate captivează. „Poetul face din poezie şi pictură vehiculul ideal al unei permanente căutări a nordului existenţial, reper guvernat de steaua polară a vieţii”, subliniază Valentin Ciucă. Albumul său de picto-poezie „Alchimia Muzelor”, inedit ca formulă editorială, dând posibilitatea să-l cunoaştem mai bine şi pe Grigorescu, dar să şi descoperim în autorul versurilor un poet contemporan de mari resurse lirice, se parcurge cu plăcere, dovedind, aşa cum remarca acelaşi critic de artă „că versul, ca expresie strălucită a spiritului, are şansa de a veni la banchetul artelor înfăşurat în voalurile transparente ale definitivelor bucirii intelectuale”.

CORNELIU STOICA

_____________________

09 Decembrie 2009 – Sorin Cerin: „Revelaţii – 21 Decembrie 2012“, Editura PACO-2008, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Recenta carte a scriitorului Sorin Cerin”Revelaţii-21 Decembrie 2012”apărută la editura PACO-2008,Bucureşti, cu o mică” postfaţă” pe ultima copertă semnată de Al.Florin Ţene, este structurată în 36 de secvenţe cuprinzând cuvinte asupra cărora filozoful s-a aplecat,exlicându-le şi interpretându-le filozofic şi chiar etimologic.

Înainte de a plonja ,prin interpretare, în sensurile adânci ale revelaţiilor trebuie să explicăm ce înseamnă acest cuvânt,ce stă la baza şi etimologia lui.Cuvântul vine de la latinul revelatio,însemnând o dezvăluire,neaşteptată descoperire a unui adevăr ascuns,a unei taine,a unui talent.În concepţie religioasă însemnând o dezvăluire a voinţei lui Dumnezeu,făcută unor persoane,în mod supranatural.

Cartea are substanţă filozofică,chiar dacă reflecţiile lui Sorin Cerin sunt cugetări,aforisme sau apoftegme,ordonate tematic şi alfabetic,de fapt sunt adânci expresii ce exprimă o substanţă filozofică,uneori cu sens de previziune.

Spuneam mai de mult că sunt probleme pe care le poţi înţelege prin lecturi şi lecturi prin care îţi poţi limpezii şi înţelege problemele.Cartea de faţă face parte din a doua categorie,îmbogăţind pe cititor cu suportul şi înţelepciunea unor meditaţii profunde şi originale.Sorin Cerin ,prin această carte ,se înfăţişează cititorilor săi cu un bagaj de cultură vastă şi cu o referinţă variată.Îmi dau seama că îl are ca model pe Bergson,dar şi pe existenţialişti.Nu este departe de Goethe şi-l cunoaşte pe Socrate care spunea:Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decât o singură noapte senină.De la acest punct pornesc Revelaţiile autorului nostru.Iată ce frumos spune: Viaţa este epopeea sufletului printre clipele irosite ale eternităţii.Aceste cugetări sunt adevărate micropoeme şi ele exprimă sensuri,trăiri,interpretări ce-l apropie de axiomele şcolii ionice,principiile deveniri lui Heraclit:Destinul nu poate începe şi nici sfârşi,fiind sinele începutului şi sfârşitului.

Autorul acestui volum de refelaţii este un bun cunoscător al limbii române şi exprimă o logică,originală,a cuvintelor din care ,uneori,izvorăşte ilogicul sensurilor date de cuvinte sau din propoziţiile formulate.El iubeşte schemele filozofice cu depăşirile limitelor cunoaşterii,prin ontologic ajungând la gnosologic.Unde metafora,comparaţia fără termenul de comparat, are rolul de pelerină de sub care autorul scoate mâna să „vadă“ dacă”plouă“ cu lumină.Şi întradevăr plouă cu lumina înţelepciuni,fiindcă autorul cunoaşte faptul că limba română are posibilităţile infinitului în exprimare.Fericiţi aceia care n-au ameţit aplecându-se peste abisul ei.

AL.FLORIN ŢENE

__________________

08 Decembrie 2009 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute“, Ed. Carpathia, 2009 (Mariana Gurza)

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburatoare prin “tacerea absoluta care definea totul”..Si noptile “erau stranii.Chiar catelul din vecini ‘scanceste emotionat, fara iluzie, in sunete care tulbura”.Artur Silvestri era mereu in dialog cu viul.Auzea sunete, si frumusetea locurilor era inconjurata de o “muzica nesfarsita”.Bucuria ragasirii florilor de-acasa “sanatoase, vii intarite” pentru o clipa i-au dat un sentiment de siguranta.Revenind acasa “mesajele ininteligibile” ale proumbeiolr pe care ii hranea adesa, privind cerul apasator incerca sa descifreze “o potrivire tulburatoare intre vocile acute si culorile plumburii”.

Devenise “ingandurat, si incremenit, cu sentimental implacabilului” .Plimbarile prin parcuri bucurestene, moartea porumbeilor, “o ultima floare a toamnei” un semn straniu, o prezenta in sine trista”…o elegie de o clipa.”

Un alt semn, uscarea braduletului de la Corbeanca din Paradisul Verde.Noptile devenisera tot mai grele, straine.

Parcurgeam paginile si lacrimam tacut.Parca il vedeam pe aleeile de acum douazeci de ani din Bucuresti la fel de ingandurat si preocupat de frumos.

O zi de 13 ianuarie, o alta zi de 13 octombrie.Sotia sa Doamna Mariana Braescu Silvestri, intr-un “mod inedit” reusise sa-i lumineze, din iubire, viata.”Era o imagine a daruirii.”..”O clipa care schimba viata”.

Frumusetea lumii necunoscute, cu acele “culori splendide, puternice si triste, se adauga luminii; zile de neuitat”

Un album de neuitat.Randuri ce mangaie, randuri ce te inalta.

Ma trezisem brusc intr-un concert al pasarelelor.Incercam sa-mi sterg lacrima privind si intelegand “filozofia norilor”, privind  vegetatia care in mod misterios ma indemna spre neuitare.

Prin “ceturile argintii ale toamnei” ARTUR SILVESTRI ne-a arata inca odata frumusetea lumii, legatura fireasca dintre cer si pamant, ne-a lasat un fel de manual de a cunoaste si a intelege rostul nostru pe pamant.
“Va mai spun ceva; fiti atenti la secunda, la fiecare secunda! O secunda, o biata secunda, la care nici nu suntem atenti, si mantuirea poate fi pierduta! Un momement e foarte important daca stii sa-l traiesti.Deci traiesti momentul ca sa repari trecutul si sa castigi viitorul! Nu va ganditi ce va fi.Lasati viitorul sa-si rezolve singur probleme. Tu traieste momentul asta cum trebuie si lasa in seama Lui Dumnezeu viata ta”.(Vesnicia ascunsa intr-o clipa-Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Artur Silvestri a stiut sa pretuiasca clipa.Si-a lasat viata in mainile Lui Dumnezeu. Acum, de-acolo dintre ingeri, senin si impacat  este mai atent ca oricand la fiecare secunda.

Da, “vesnicia sta ascunsa intr-o clipa” pentru Omul Mare Artur Silvestri.

MARIANA GURZA

___________________

07 Decembrie 2009 – Nory Bellu: „În braţele Dunării“, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2008 (Cezarina Adamescu)

Încă de la început, autoarea ne poartă pe „tulburătoarea muzică a valurilor”, într-o călătorie care nu ştim unde va duce. Ne luăm după urmele spumelor lăsate-n siaj, care nasc poveşti adevărate şi închipuite.  Suntem purtaţi de snopii de apă ai fluviului zbuciumat, într-un tumult dantelat de bănuţi scânteietori şi alunecăm lin, la prora unui vapor cursier, privind fascinaţi „măreţia apelor fremătând, pline de neastâmpăr” care ne atrag ca o vrajă.

Ce sirene, ce ştime vor ieşi la suprafaţă pentru a ne suci-răsuci inimile? Intrăm în joc, fascinaţi.

Autoarea relatează cu un farmec de neegalat şi o bogăţie metaforică rar întâlnită, călătoria pe ape a Ruxandrei, o tânără care stătea pe covertă pierdută în reverie. Ne împrumută visele, dorurile, amintirile ei care se amestecă năvalnic, cu ale noastre.

Cântecul apei estompează durerea, spală  gândurile, limpezeşte mintea. Te scufunzi în această stare de oniro-luciditate, cu toate simţurile parcă adormite.

În legănarea lui lină, de nălucă plutitoare, vaporul se îndreaptă spre digul în construcţie, pe imensul şantier din Insula Mare a Brăilei.

Avem de-a face aici cu magia valsului ce „se înălţa dintre valuri ca un nimb feeric de note vrăjite ce-o  învăluiau, în strania lor frumuseţe fără seamăn, vibrând intens pe coardele sufletului ei rătăcit.”

Este vorba de trimiterea la mit, la legende cu sirene sau cu Olandezul Zburător – procedeu întâlnit în prozele fantastice din toate timpurile şi, în literatura noastră, la nuvelele lui Cezar Petrescu.

Acţiune de mare amploare de la mijlocul secolului trecut, îndiguirea  care urma să  se realizeze   în imensul şantier din Insula Mare a Brăilei, constituie cadrul în desfăşurarea acţiunii, având ca protagonistă pe tânăra Ruxy care va fi angajată ca tehniciană pe şantier.

O viaţă nouă, un oraş nou, speranţe noi. Ce-o va aştepta aici? Rămâne să descoperim, citind romanul, scris cu atâta  precizie a detaliului.

Pe fundalul acesta se desfăşoară dramele cotidiene ale personajelor principale. Ruxy, rămasă orfană şi crescută de doi părinţi vitregi, Pia, care urmează să devină mamă singură, din pricina prejudecăţilor.

Pe „drum de valuri”, două prietene se întâlnesc, hotărăsc  împreună  asupra viitorului, îşi făuresc soarta, muncind şi visând în cântecul monoton al bătrânului fluviu care, e atât de înţelept, încât nu se mai miră de nimic. A văzut, a  auzit, atâtea destine desfăşurându-se prin faţa valurilor sale, uneori obosite…

Tot „pe drum de valuri” se naşte şi iubirea dintre Ruxy şi Flavian, ofiţer secund pe o navă de curse.

Dar să nu anticipăm. Să lăsăm firul povestirii să  curgă nestingherit, ca şi minutele, orele, zilele, anii noştri…

O poveste romantică despre o epocă  a marilor transformări, a marilor avânturi constructive şi creatoare. O epocă în care, unii şi-au găsit, iar alţii şi-au pierdut echilibrul.

Inserţii onirice în real, dau farmec aparte scriiturii. Povestitoarea ne devine prietenă, cunoştinţă veche, tăifăsuim cu ea, intrăm în dialog firesc, empatizăm, rezonăm. Se creează acel feed-back atât de necesar treimii: autor-carte-cititor. Uneori, extremele îşi schimbă rolurile. Devii participant, scrii şi tu, împreună cu autoarea, istoria. Istoria unor vieţi contemporane.

Romanul, foarte generos, cu 360 de pagini, structurat în 25 de capitole, are un stil descriptiv în care intriga se încheagă alene, o dată cu dezvăluirea personajelor principale.

O carte care merită citită. Dacă  nu pentru altceva, măcar să  ştim cum a fost, ce sacrificii enorme, ce jertfe au fost necesare, pentru a clădi lumea nouă.

Destine şi eroi. Jertfe, de care, se pare că  noi am uitat, acum, când le avem pe toate, gata construite. Şi când venim furibunzi, să demolăm totul, fără a ne lua măsuri de precauţie şi fără a şti dacă mai putem pune ceva în loc. În urma noastră, doar ruinurile…

Şi mai ales când, gâlcevitori şi trufaşi, tindem să uităm ce a fost, fie bun ori mai puţin bun, în epoca recent trecută.

O cartea  care trezeşte amintiri,  conexiuni, astfel încât, te trezeşti a revendica, similitudini. Precum cercurile concentrice în apa în care ai aruncat o pietricică. Cercuri care se prefac în vălurele, atingând cu sunetul lor abia îngânat, coardele cele mai sensibile.

Apărută  la Editura Pax Aura Mundi în 2008, cu o grafică excelentă, cartea   a fost  îngrijită de  regretata poetă, prozatoare, ilustratoare şi traducătoare Angela Cioltan Zainea.  Care a avut răbdarea, bunăvoinţa şi priceperea de a  o migăli şi a ne-o aşeza sub ochi, astăzi. Un dar postum venit din  Patria Îngerilor.

CEZARINA ADAMESCU, Agero

28 martie 2009

____________________

04 Decembrie 2009 – Artur Silvestri: „Zile de Neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute“, Editura Carpathia, 2009 (Alexandru Nemoianu)

In Primavara lui 2009 Editura Carpathia publica albumul:Artur Silvestri,”Zile de Neuitat.Frumusetea lumii cunoscute”.

Superbul album,ilustrat de Valeriu Cercel,a fost  ingrijit si coordonat de catre Mariana Braescu Silvestri.

Albumul contine pagini de jurnal intim  alcatuite de catre Artur Silvestri intre 1 Septembrie si si 30 Octombrie 2008.Treizeci de zile mai tarziu, in ziua praznuirii Sfantului Apostol Andrei „Intaiul Chemat”,Artur Silvestri  trecea in taramul celalalt.

Acest „album” cred ca reprezinta una dintre caile prin care dimensiunea duhovniceasca  a acestei personalitati,absolut unice in cultura pe care o stiu,poate fi inteleasa.In acelasi timp  aceste pagini de „jurnal” sunt texte   necesare si exemplare celor care nadajduiesc sa  afle,nu o cale,ci Calea.

In aceste pagini Artur Silvestri  arata  felul in care  „Calea” se arata prin contemplarea „naturii”, a celor din imediata vecinatate,de fapt chipul in care  acestea trebuiesc vazute in si intru Dumnezeu.Ceeace demonstreaza aceste pagini, in literatura patristica, se numeste „phisiki” ,adica exact, „contemplarea  naturii”.In acest „album” Artur Silvestri  vorbeste despre  cele care nu ne pot fi luate,despre cele  pe care  raul nu le baga in seama,cele care alcatuiesc „sarea pamantului”.Artur Silvestri ne spune,bland si raspicat,ca Imparatia lui Dumnezeu este cu noi si in noi.

Artur Silvestri arata ca primul pas este ca,simultan, sa te opresti,sa privesti in jur,sa asculti;cu rabdare,cu seninatae,cu trezvie.Contemplarea celor din jur  incepe doar atunci cand  ochii sunt deschisi,literal si duhovnicesc.Caci doar atunci poate  fi vazuta lumea  reala,lumea in rostul in care a fost  facuta,lumea lui Dumnezeu.Artur Silvestri vedea lumea in dimesniunea ei sfanta,ca spatiu si ca timp.Aceasta clipa,acest obiect,aceasta vietuitoare,acum si aici,sunt sfinte,irepetabile ,unice.Ceeace trebuie insa retinut este faptul ca o asemenea contemplare nu  este posibila fara  schimbarea interioara o  fintei  morale vesnice, a „inimii”.Fara asemenea schimbare interioara „contemplarea naturii imediate” devine doar exercitiu estetic si nu atinge pragul duhovnicesc,vesnic.

In pescarusi,porumbei,in „bradutul” de la Corbeanca, in catelandrii  fara stapan,in taina noptii,in acoperisul caselor din Floreasca,in tot si in toate,Artur Silvestri vedea si simtea semn si taina   de la Dumnezeu.Nu era panteism era  ci ESTE panenteism!(Nu Dumnezeu in toate,ci toate prin si intru Dumnezeu).Artur Silvestri ne asigura in aceste pagini ca frumusetea este in tot locul dar se dezvaluie doar dragostei.

Artur Silvestri a vazut lumea  asa cum  a fost ea vazuta de catre Adam in ziua Creatiei,il vedea pe Dumnezeu in lucrurile Lui, dar stia ca Dumnezeu ramane peste si dincolo de ele.

Acest „album”  arata ca Artur Silvestri   trecuse un prag duhovnicesc  si intrase in vesnicie,se apropiase de clipa vederii „fata catre fata”.El a mers  catre Lumina  si in Lumina  si de acolo ne vorbeste.

Aparitia  acestui „album” mai are o semnificatie.

Acest album nu este sfarsitul unei povesti de dragoste,este o veriga dintr-o dragoste fara sfarsit.

ALEXANDRU NEMOIANU

________________

03 Decembrie 2009 – Radu Botiş: „Ca tămâia înaintea Ta“, Editura Ariadna, Baia Mare (Cezarina Adamescu)

Dacă  n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste fără  tihnă liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.

Şi altfel, cum i-ar putea  mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?

Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului  a toate.

Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce  prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.

Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald,  care te învăluie blând în mantaua  de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea.

Şi astfel, curat ca-n  ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea.

Poezia lui Radu Botiş este o asemenea mir-ungere, cu uleiul cel sfânt, cu care vom fi atinşi pe mâini, picioare şi frunte, la ungerea de pe urmă,  cu efectul unui sacrament care te apără, te întăreşte, te  îndeamnă să-ţi asumi Crezul creştin.

E bănuţul nostru de vamă. E VIATICUL, merinde pentru drumul cel lung şi anevoios de la hotarele vieţii cu viaţa cealaltă, la Întâlnirea cu Acela pe care L-am slujit şi ai cărui suntem încă dinainte de naştere.

În acest mileniu smintit, cu valorile toate răsturnate şi profanate în mod inadmisibil, se pare că nimic nu-L înduplecă pe Dumnezeu mai mult decât tămâia  rugăciunii, care se înalţă  fuior către cer, aşa cum spune psalmistul.

Tămâia faptelor bune poate străpunge tăriile.

Părintele Radu Botiş a ales să ardă  tămâia cuvântului şi mireasma acestuia a ajuns până  la noi, într-o carte. Parcă simţim adiere de bună mireasmă.

Ori în cântece sacre, pe suport electronic. El poartă  faima „Vocilor Maramureşene”  aici şi pretutindeni în lume. Cântecele sale se aud, se văd, se simt, te tulbură. Ecouri din Grădina cerească.  Şi nu e de mirare, fiindcă sunt cântate de îngeri, pe versuri smulse din inimă.

În mijlocul vacarmului existenţial, al tulburării generale, „Vocile maramureşene” sunt strigătul de glorie şi biruinţă, strigătele de implorare către Dumnezeu, sunt Glasul  Comun care cheamă la credinţă. Aceste „Voci” păstorite de părintele Radu Botiş – îşi fac loc în inimi. Părintele şi-a pus în aceste proiecte întreaga fiinţă  şi, împreună cu toată familia s-a angajat să-L slujească pe Dumnezeu, fără contenire, fiecare după putere.

E Crezul său creştin, e crezul artistic, mărturisirea de credinţă poetică, crezul păzit, articol cu articol, ca pe Simbolul Apostolilor  şi ca Legile scrise „cu degetul lui Dumnezeu.”

Ele sunt „Glasul Comun” al Bisericii şi „Slova creştină”  în care ne găsim desfătarea.

Undeva însă glasul reînvie,

Psalmii de slavă cer săvârşind

Opera Mare – timp de iubire

Cât mai e harul revigorând.

Să  mai renaştem; în decădere

Nu mai există nobil simbol;

Ca pentru viaţă-întru Înviere

Umple din El ce-n tine ai gol.

(Glasul Bisericii)

A şti să înalţi cântecul precum o troiţă a răbdării, din  fărâme de cuvinte, o troiţă străjuind semeţ  înălţimile şi atingând cu creştetul cerul înalt, cu braţele cuprinzând munţii bătrâni, săpând cu unghiile la rădăcină, în catedrala plină de  foşnitoare  vitralii, a pădurii… Cuvinte precum bănuţii de rouă în iarbă. Monade?… Steluţe de apă tremurătoare?

Dar unde să găseşti un bob de răşină  curată, să-l arzi în tării, din căţuia cu miros înflorit, amintind chihlimbarul?

E linişte în Univers.  Dorm până şi îngerii, când poetul aşterne  cuvinte…

Stelele stau în genunchi aşteptând cu  respiraţia întretăiată, aurora, obnubilată  de luna fluorescentă.

E timpul ca ruga să se înalţe  „…ca tămâia înaintea Ta”.

Un gest înălţător, prinos de roadă… Poverile lumeşti sunt azvârlite peste umăr, potcoave în vânt şi se sparg de vitraliile pădurii.

Noul început ne aşteaptă cu ochii întredeschişi, cu braţele desfăcute. Deşi veghea n-a contenit.

Să  ne bucurăm împreună, nu ne ajung lacrimile.  Şi nici cuvintele.

Doar cuminecătura satură şi  îndestulează. Doar apă vie de vei sorbi, n-o să  mai însetezi niciodată.  Samaritean la  fântâna lui Iacob, poţi să-ţi oglindeşti faţa  în linul lichid, să-ţi contempli fiinţa. Sau locul de unde vii. Ori chipurile din preajmă.

Doar vinul de jertfă potoleşte lăuntrica arşiţă.

Doar fumul tămâii se înalţă deasupra păcatelor.

Tăcerea mai poate fi de ajuns?

Chivernisind Lumina de sine, ajungi să te bucuri. Pentru tine şi pentru alţii…

Să  fii opaiţ, muc de lumânare, să  arzi smerit, consumându-te, până  la sfârşit, dar să fii Lumină. Lumina lumii, sarea pământului.

Nu-i lesne scrisul sub pavăza crucii.

În tine se cască un gol care ia formă de DUMNEZEU.

Dumnezeu umple până la refuz orice gol, netezeşte  văile, hăul, până şi abisul păcatului.

Ce pace înaltă dinainte-ţi, atunci se deschide!

E bine  să clădeşti pe temelia cea sfântă! Bob cu bob de nisip,  construcţia creşte, udată  cu sarea din lacrimi, sudoare şi abur siniliu de pădure…

O, da, imensitatea trebuie cucerită! Pas cu pas, călăuzit de o voinţă fără de seamăn, ca un urcuş  spre Sfânta Glorie a Învierii şi-a Înălţării pe treptele nemuririi.

Curată-ţi fie viaţa, curată şi senină,

Adeseori trecută prin încercări, iscoade;

Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade

Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină”

(Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme) – spune autorul acestei lucrări de har, oferită prinos sufletelor pioase.

Prilejuri de meditaţie, de reflecţie sacră,  despre adevărurile esenţiale, necesare omului, adăugate celor trei linii de foc, simbolizând virtuţile creştineşti, ori, celor patru virtuţi cardinale.

Ruga învinge orice temere, orice prilej de aproape, până  şi urma de vină închipuită, ori săvârşită cu gândul, cuvântul, cu fapta şi omisiunea.

O teamă ne cuprinde apusul meditând,

O teamă fără margini, şi totuşi o scăpare;

Atunci o rugă a noastră spre ceruri înălţând

Ne-aduce consolare în viaţa viitoare.//

Şi străbătând cărarea legendelor prea vechi

Simţim o uşurare, o clipă mai fecundă,

Trăind în aşteptarea odihnelor cereşti

Cu bucuria-n suflet ce-n chip plăcut inundă.”

(Motiv de meditaţie I)

Să  nu ne pierdem cu firea, o speranţă există:  „A rămas pentru omenire/ Gândul bun spre a nemuri/ Crezul sfânt în mântuire.” (Lumea întreagă Te cinsteşte).

Crezul creştinului este munca şi răsplata viitoare. Speranţa se află  la sfârşitul vieţii. Adevăruri eterne, rostite simplu, nu declamativ, nu  imperativ, dar ferm, se regăsesc în poemele creştine ale părintelui Radu Botiş.

Ele se referă la viaţa aceasta şi, mai ales, la cea viitoare,  la mântuire. Atâta vreme cât  mai suntem „încă neghina care se ascundea prin grâne” şi nu conştientizăm că trebuie construim veşnicia încă de pe acum, drumul nostru se îndreaptă spre poarta cea largă. Poarta îngustă e hărăzită doar câtorva care vor avea tăria şi smerenia de a lupta până la sfârşit:

Suntem săraci în fapte şi atâta de lumeşti,

Un  gând nu ne încearcă să  medităm jertfirea.

………………………………………………..

Îisus îţi cere astăzi în ochi să  îl priveşti

Şi darul este mare, e însăşi mântuirea.

(Motiv de meditaţie II)

Ni se cere mult dar şi răsplata va fi pe măsură.  Şi, dimpotrivă, când mult ţi se dă, mult ţi se va cere în schimb. Face parte din Legea de aur a creştinismului.

Versurile serafice ale Părintelui Radu Botiş, mult folositoare pentru orice suflet creştin sunt, aşa cum am amintit, o adiere de bună  mireasmă  venită din Grădina de unde am purces încă de la începutul lumii şi acolo unde ne vom întoarce, dacă vom fi găsiţi vrednici.

Sfintele chemări la meditaţie, la rugăciune, la smerenie, la pietate şi la exercitarea credinţei, transpuse liric în cartea părintelui Radu Botiş  au un ecou  susurând discret în inimă şi pot, de ce nu, trezi conştiinţe, schimba atitudini, modifica traiecte de viaţă.

Este, ceea ce, de fapt, îşi propune poezia religioasă  de faţă, prin glasul vibrând în sonorităţi calde, al părintelui-autor care ne-a oferit un bun prilej de tihnă   şi desfătare sufletească.
CEZARINA ADAMESCU, AGERO

____________________

02 Decembrie 2009 – Ioana Stuparu: „Acasă în Paradis“ (Ioana Stuparu)

Requiem pentru Domnul nostru Artur Silvestri (1953-2008)

Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un glas să mărturisim Pre Tatăl, Pre Fiul şi Pre Sfântul Duh”. Amin.

Dintr-un astfel de îndemn s-a născut volumul de poezii intitulat: “Acasă în Paradis”, iar cea care i-a dat viaţă este scriitoarea din Galaţi, Cezarina Adamescu.

Cartea s-a născut din prea mare iubire şi din prea mare tristeţe, când, pe 30 noiembrie, 2008, în zi de Mare Praznic al Sfântului Apostol Andrei, vestea despre fulgerătoarea plecare în lumea Celor Drepţi a scriitorului Artur Silvestri, a căzut ca un trăznet. Cum să plece, când tocmai trebuia să vină? Să se înapoieze în ţară, adică, la concetăţenii şi proiectele Domniei Sale. Era aşteptat de atâţia iubitori ai condeiului! De ce a cotit brusc pe cărarea veşniciei, fără să-şi ia rămas-bun de la cei care îl iubeau şi îl preţuiau, şi al căror mentor şi prieten a fost  o bună bucată de timp el, Artur Silvestri?

Momentele care au urmat tragicei vestiri au fost puternic încărcate de tristeţe, durere, disperare şi neputinţă, rugă către Dumnezeu… Cei ce au simţit nevoia să-şi exprime durerea în cuvinte au făcut-o, lăsând în urmă pagini de tulburătoare mărturii, care au fost şi vor fi publicate în volume “In memoriam Artur Silvestri”.

În nopţile de priveghere: 30 noiembrie – 2 decembrie, din “acasa ei singurătate”, Cezarina Adamescu a adăstat la hotarul timpului strigându-şi tristeţea în cuvinte ce numai un suflet milostiv şi iubitor le poate rosti, imaginându-şi mesaje, semnale de la cel ce abia trecuse într-un alt spaţiu: “Din nou mi-ai trimis/ Îngerul surâzând…/ N-am murit, mi-ai spus,/ aşa cum ar crede oricine” (Mesaj); “Din cealaltă realitate/ Iată-mi trimiţi/ braţe întregi de cuvinte/ precum bucheţele de nu-mă-uita/ din spaţiul târziu” (Semnal).

Astfel şi atunci, scriitoarea Cezarina Adamescu a dat naştere poeziilor pe care le-a aşezat apoi în cartea intitulată “Acasă în Paradis”. Cele trei capitole din cuprins: Cap. I “Târziu de iubire”; Cap. II “Târziu de viaţă”; Cap. III “Târziu de târziu”, se ţin de mână cu motto-ul de pe pagina de început, ce poartă semnătura scriitorului Cezar Ivănescu.

Cu câtă încărcătură spirituală sunt învăluite versurile dăruite din inima izvoditoare de iubire îngerească şi blândeţe a autoarei!: “Să intrăm,/ în crini îmbrăcându-ne/ pentru ca/ tămăduiţi prin iubire/ să renaştem…” (Tămăduiţi prin iubire); “Un loc aparte păstrez,/ unde să înviez,/ o parcelă de Cer/ Doamne-ţi cer/ să am unde să-nviu/ în spaţiul târziu/ Să ajung/ după zile de mers/ Acasă în Univers” (O parcelă de Cer).

Măiestria cu care Cezarina Adamescu aşează şi îmbină cuvintele, deşi par de o reală simplitate, uimeşte: “Eşti Cer în mine – atâta cât încape/ şi-mi eşti cel mai departe om de-aproape” (Eşti cer în mine); “Fără cruţare/ Timpul suflă năpraznic/ În lumânare” (Răsărit asfinţit); “O, bietele mele pietre de râu,/ de câte ori v-am mângăiat cu genunchii!” (Un loc de odihnă).

Deşi se ştie că moartea este un lucru firesc, că la un moment dat orice fiinţă va trece prin aceasta, pierderea unei persoane dragi aduce în suflet sentimentul de nedreptate şi dorinţa de într-ajutorare. Astfel de dorinţă o cuprinde şi pe Cezarina Adamescu: “Apele timpului/ se revarsă în sus,/ Stavilă cum să le pun,/ şi până când/ să mă opun,/ cu trupul să-mpiedic zburarea,/ zădărnicind/ – fie şi cu o clipă-/ plecarea?” (Zburarea). Când tristeţea este atât de mare încât “În loc de nisip/ din clepsidră se scurg/ firişoare de sânge” (Ţipătul secundei), când alinarea nu mai poate fi adusă prin şuvoaie de lacrimi, fiindcă “În suflet,/ în minte,/ amintirea e/ un fel de răcoare/ fierbinte…” (Blitz), autoarea recurge la cuvinte, pe care şi le imaginează fiinţe: «Până la glezne,/ pân’ la oblânc/ îngroapă în brazdă/ seminţele/ cât mai adânc,/ aşa cum aş vrea să îngrop/ în inima ta/ Cuvintele mele,/ Fiinţele...” (Cuvintele mele, fiinţele).

Iată  cum încearcă autoarea să-şi aline tristeţea în ceasuri de singurătate: “În cuibul cu două hulube/ am pus la păstrare/ cuvintele tale./ Miroseau a gutui, a merişor, a tuberoze…” (Cuvintele tale).

Şi după clipe de neânţelegere, fireşti, dealtfel, i se adresează astfel lui Artur Silvestri, cel al cărui trup aşezat în sicriu în Biserica Visarion din Bucureşti, aştepta să fie îngropat în ţărâna din care a fost creat de Dumnezeu: “ Taci într-adins/ tu care ne minunai întotdeauna/ cu doririle tale de bine./ Te-ai ascuns/ şi nu te mai putem ghici/ eşti aici şi niciunde/ dimpotrivă al tuturor/ de parcă anume/ ai fi pregătit/ ultima glumă durută/ pentru a ne juca un renghi grozav/ şi cu atât mai neverosimil…” (Neânţelegere).

In cel de al treilea capitol intitulat “Târziu de târziu”, autoarea Cezarina Adamescu recurge, ca orice creştin, la rugă către Dumnezeu, El, care are răspuns pentru toate: “Poartă-te, Doamne, cu mine,/ nu bine, ci drept,/ şi toarnă-mi ca semn,/ pe cap untdelemn/ şi pe pleoape/ parfumul de mosc,/ să te cunosc/ îndeaproape” (Să te cunosc).
IOANA  STUPARU

___________________

01 Decembrie 2009 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute“, Ed. Carpathia, 2009 (Ion Pachia Tatomirescu)

Din „proze ultra-scurte“ „blitzuri“ epico-lirice, îndeosebi, pasteluri, „segmente“ din realitatea imediată eternizate în ultimele 49 de zile petrecute de autor în această lume, se constituie volumul Frumuseţea lumii cunoscute (2009), de Artur Silvestri.

În prefaţa O elegie a vieţii, doamna Mariana Brăescu Silvestri iese în întâmpinarea Distinsului Receptor cu câteva lămuriri foarte interesante, privitoare la geneza cărţii: «Acest jurnal-album, primul volum postum semnat Artur Silvestri, nu seamănă cu nimic din ceea ce el a scris vreodată. Sunt notaţiile zilnice dintr-o agendă mică, ma-ronie, începută în sudul Franţei, continuată în Bucureşti. Am desco-perit-o la doar câteva zile după ce Artur şi-a găsit liniştea în umbra altarului unei mănăstiri. Ştiam agenda – indiferent unde mergea, nu se despărţea de pix şi carneţele – dar nu ştiam ce conţine. Am des-chis-o: „l’esquisse d’un livre“, schiţa unei cărţi, Frumuseţea lumii cunoscute».

Chipului silvestrian de electrizant critic / istoric literar, ramei silvestriene de prozator / povestitor neoexpresionist, ori paradoxist bine temperat, profilului de teoretician / estetician ce prindea ideea cu lasou de fulgeraşe „molcome“ (cum le-ar zice Lucian Blaga), i se a-daugă încă unul, absolut necunoscut până în acest anotimp de tristeţe postumă, chipul charismatic al blitz-pastelistului, pictor în cuvânt, poet de curcubeu ieşit din tornadă la iluminările, la boiereşti-pil-latienele „eternităţi de-o clipă“, din inefabilul Eden cotidian: «De di-mineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri, în grădina casei unde locuim în aceste zile, dădea semne că urmează să înflorească. Era aproape uscat acum câteva săptămâni, când am sosit aici, dar apa, grija şi, poate, şi înţelegerea noastră l-au făcut să întâmpine toamna cu bucu-rie. Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie, de un roşu sângeriu şi catifelat…» (1 septembrie – Trandafirul roşu); sau, cu un uimitor presentiment thanatic: «Astăzi a mai murit un porumbel din stolurile ce se adăpostesc în cartierul unde avem locuinţa; l-am văzut pe searăăcea fără suflare lângă un gard, chircit şi abandonat, înţepenit într-o poziţie lipsită de orice echivoc. […]. Până acum o vreme nu îmi dădusem seama că, din timp în timp (iar acum îmi dau seama că din ce în ce mai des) mai dispare câte unul din zecile de zburătoare hrănite în fiecare zi cu firimituri de pâine şi cu fulgi de ovăz, rareori cu boabe de orez. Erau atât de mulţi şi de ase-mănători încât prezenţa grupului sau a categoriei elimină putinţa de a preciza prezenţele individuale […]. Acum, când mă gândesc mai bi-ne, mi se pare că stolul de acum e foarte diferit de cel de acum două luni, de dinainte să lipsim atâta vreme, iar porumbeii de azi par că nu mă cunosc.» (29 septembrie – Şi porumbeii pier); ori: «Niciodată până în această toamnă n-am mai văzut imagini ale cerului Bucu-reştilor atât de încărcate şi neliniştitoare aşa cum se tot arată, din când în când, seara devreme, când încă nu mai e amurg şi încă nu a venit noaptea adâncă. Întâi se disting culorile fumurii, profunde, tari, a-proape metalice. Apoi, privind mai atent, se disting contururi, de fapt nu contururi, ci volume, sau, şi mai bine spus, mase compacte, creând un sentiment de greutate inexplicabil în categoria atât de fragilă a norilor. Uneori aceste forme compacte dau senzaţia că stau cu greu într-un echilibru precar şi că se vor prăbuşi curând şi iminent peste pământ, oameni şi vietăţi…» (10 octombrie – Nori de metal) etc. (* Artur Silvestri, Frumuseţea lumii cunoscute: Zile de neuitat, cu prefaţa O elegie a vieţii, de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Carpathia Press, 2009).

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s