______________

20 Decembrie 2010 – „Amprente“- prima antologie a Ligii Scriitorilor, filiala Vrancea

La iniţativa scriitoarei Mariana Vicki Vârtosu preşedinta filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor, şi sub îngrijirea acesteia, creaţiile unor membrii acestei filiale au fost cuprinse într-o antologie, intitulată “Amprente “,  apărută la Editura Transilvania, Tecuci , 2010.

Cartea se deschide cu un motto conţinând câteva versuri semnate de Lucian Blaga, după care urmează un “Argument “ având semnătura scriitoarei ce a iniţiat acest demers, în care descoperim poezia “Dedicaţie” aparţinând poetei Ştefania Oproescu ca argument al acestui demers:”de ce scrii?(A se vedea aici rânjetul cunoscător/ al celui care întreabă )/Uite, scriu ca să fac şi eu ceva/Pe lumnea asta “.Poezia este , de fapt un manifest pentru  sufletul ce vibrează în ritmul Poeziei. Postfaţa în care a picurat gânduri de bine la început de drum semnată de Gheorghe Andrei Neagu,( Cavaler al Literelor Române), salută “iniţiativa lor şi gestul de a-şi lua de la gură o bucăţică din pâinea şi aşa puţină, de care dispun pentru a alcătui un volum de slovă românească tipărită “. Directorul revistei ”Oglinda Literară “ subliniază în “Postfaţă “ că “Liga Scriitorilor nu şi-a propusderanjeze Uniunea Scriitorilor, ci doar convieţuiască paşnic pe ogorul creaţiei…”

Proza lui Petre Abeaboeru conţine o poveste de dragoste petrecută în anul 1650 scrisă cu multă acurateţe şi realism istoric, în timp ce Marcela Blaga strecoară frisonul satirei în proza sa, frison ce se prelungeşte şi în versurile sale din care filonul filosofic îl descoperim precum firicelul de aur în piatra dură a muntelui. Imaginaţia prelungită în starea de visare o descoperim în proza Constanţei Cornilă, iar în poeziile sale eul poetei “construieşte” metafore inteligente pentru “Jocul timpului “. Mihai Ganea, un polivalent în modul de abordare a genurilor literare, în  poeziile pe care le semnează din această antologie introduce tehnica  clic-clacului  aparatului de fotografiat unde pelicula surprinde fleşul de lumină şi imagine datorită  căruia vibrează eul poetului.

Eseistul şi poetul Ion Micheci are un grupaj de poeme care se sprijină pe un substrat etic şi moral, inclusive abordând rolul timpului în demersul omului pentru evadarea sa spre nemurire. Virginia Paraschiv-Ganea abordează din diferite unghiuri personalitatea şi vocaţia umanistă a talentatului poet şi prozator Mihai Ganea. Iar în “Malaxorul politic şi destructurarea prozei “, analiză critică, cu accente de eseu, la un roman,( publicată iniţial în revista AGERO), intitulat “Loli “ de Iagan Ameih , descoperim adevărata putere de radiografiere şi supleţea metodei de analiză a autoarei

Proza Elenei Stroe-Otava surprinde predilecţia autoarei spre epicul de rememorare, care este o formă de scenariu construit pe aduceri aminte, având un ton melancolic şi o radiografie a cotidianului .Gheorghe Suchoverschi este prezent cu două poeme în proză şi câteva rondeluri, descoperindu-ne un poet ce stăpâneşte construcţia versului, iar fiinţa lui fiind conectată la universalitate.Cartea se încheie cu trei proze, destul de consistente semnate de Mariana Vicky Vârtosu. Naturalismul regăsit în aceste proze, arta narativă, condensată, întreaga splendoare barocă a imaginaţiei fac, din Mariana Vicky Vârtosu, un degustător rafinat al cuvintelor mustoase, creînd o atmosferă autentică unde personajele se dezvoltă după dorinţa autoarei, maestră în mânuirea lor.

Şi prin această carte, precum şi prin cele nouă reviste editate, inclusiv prin cenaclurile filialelor, a manifestărilor literar- artistice organizate în ţară şi străinătate, inclusiv prin editura sa, Liga Scriitorilor din România, a devinit o organizaţie profesională responsabilă ce contribuie, alături de Uniunea Scriitorilor, la promovarea literaturii autentice a scriitorilor români din ţară şi de pe de mapamond.

 

AL.FLORIN ŢENE

________________

17 Decembrie 2010 – Ioan Baba: „Stare de ţăndări, antologie de poeme“, Drobeta Turnu Severin, Editura Prier (recenzie de Ion Pachia Tatomirescu)

Recentul volum de versuri, Stare de ţăndări*, de Ioan Baba, pare a impune un nou tip de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), un cla-mor liric aidoma unei lame de baionetă înfiptă în timpanul prea rugi-nit al Distinsului Receptor Reificat din ultimele două decenii ale se-colului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.

Stare de ţăndări este o antologie întocmită şi prefaţată de po-eta Ileana Roman de Drobeta-Turnu-Severin, având în vedere doar şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad, până în momentul antologării: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), Reversavers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004).

Prefaţa  Ilenei Roman se încorolează pe o pecete stilistică sem-nalată în urmă cu câţiva ani de criticul Adrian Dinu Rachieru, pecete stilistică potrivit căreia Ioan Baba este un poet ce „cultivă un lu-dism bolnav de gravitate“, o gravitate care – după cum subliniază prefaţa – are rol terapeutic şi chiar „efect homeopatic“.

Deşi noi scris-am – în anul apariţiei, ori în vecinătatea imedi-ată  a vremii tipăririi – despre fiecare volum antologat în  Starea de ţăndări, poemele redistribuite aici, pentru o nouă lumină a vocalelor, prin grija altcuiva decât autorul lor, angajează la receptare un „altfel“ de unghi de fugă lirică ioanbabiană, un reîmprimăvărat, un reîmpros-pătat teritoriu poetic, unde impresionează un soi de citadinism danu-bian în desfăşurare vertiginoasă, demenţială, cu dimensiuni ale spa-ţio-temporalităţii înceţoşate, ori tulburate, sau, mai exact spus, labi-rintizate paradoxist, din care se mai salvează – pentru Cetate şi Ens – doar iubirea autentică a sacrului fluviu şi a malului său stâng, de la solstiţiul de vară, cu optsprezece trandafiri, o iubire ce permite eului proiecţie cosmică dinspre soarele din gutui, dinspre izvoare între care se aşează casa sufletului şi a poemului, în azur, dinspre realcătuirea, dinspre reeditarea cuplului edenic de dinaintea căderii în păcat, din-spre o natură mai pură în reflectarea „oglinzilor triunghiulare“ cu tot mai multe părţi de aur (potrivit aşteptărilor noastre dialectice) din în-tregul divin, determinându-ne a exclama o dată cu haijinul: «Câtă si-linţă. / Grăuntele mai mare / Decât furnica.».

Nu trebuie pierdute din obiectivul analizei, atunci când este abordată  creaţia lui Ioan Baba: capacitatea-i extraordinară de a valo-rifica spaţiile oniricului (kafkian ori camusian: «O mulţime de Şobo-lani / se perindau prin vis…» – De frica Iadului), ori „intrările“ / „ieşirile“ din câmpurile mitului, din arhitectura mitemelor, miteme ce pot fi privite oricând şi drept „ţăndări“, nu numai pentru re-alcătuirea / re-închegarea vreunui nou univers, cât mai degrabă pentru un inedit foc dintr-o viitoare vatră din Ţara Poemului («Astfel au dăruit tem-plului / Stabilitatea şi consistenţa cosmică» – Ambasadorul Manole; «Cum Piramida se proptea / De cele patru tâmple ale noastre» – Spre piramida argintată; «Seducătorul şi percutantul Adevăr / Peste care sângerează cezarii şi ţânţarii…» – Focul cercetează adevărul) etc. (*Ioan Baba, Stare de ţăndări, antologie de poeme, Drobeta Turnu Severin, Editura Prier, 2008).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 

________________

16 Decembrie 2010 – Efim Chicu: „Sarută-mă pe frunte-nţelepciune“, Ed. Augusta, Timişoara (cronică de Iurie Bojoncă)

În chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”,după cum spunea Martin Heidegger în Originea operei literare, citându-l pe Holderlin, poetul său preferat. În chip poetic locuieşte şi Efim Chicu pe acest pământ, odată ce a scris mai bine de trei decenii fară să publice vreun  volum. Are în manuscris cărţi de poezie şi proză ce aşteaptă lumina tiparului. Iată de ce, se destainuie autorul,  inţentiona să-şi facă apariţia editorială cu „Scuzaţi de întărziere”, un titlu ironic, cu intenţii recuperative.  Poate „scuza” avea menirea să-i motiveze „absenţa” îndelungată din circuitul literar. Deşi ar fi trebuit să ne propună producţiile sale ceva mai devreme, Poetul nostru vine acum şi aici, vine încet şi sigur, vine cumpătat şi calm, fiind  înzestrat din plin cu har, cu multă încredere în destinul poeziei, dar şi în ceea ce scrie.

Miza priveşte valorificarea interiorului poetic, cu dragoste şi nostalgie pentru creaţia populară.  S-a ţinut departe de tot ce se numeşte „gaşcă literară”ori „mişcare” generaţionistă, graţie şi faptului că avea deja în codul sau spiritual un fel de oproare pentru disciplina ideologica. Reflexul de autoconservare spre a supravieţui poate vine de la părinţii săi care au suferit mult din cauza regimului comunist, cunoscând deportările şi frigurile Siberiei. Apartenenţa la un anumit curent literar poate l-ar fi promovat şi propulsat ceva mai devreme. Aşa se întâmplă cu toţi cei care îşi duc crucea poeticească pe cont propriu. >>>>

Aşadar, discursul poetic erupe cu „Sărută-mă pe frunte-nţelepciune / Să nasc din cuget liderul poem”(vezi  Colind ). Invocă înţelepciunea, o provoacă chiar, spre a fi ajutat să-şi scrie  poemul. De altfel,  în prima parte a cărţii poemele sunt polarizate în jurul actului de a scrie şi a condiţiei poetului în aceste timpuri sărace spiritual: „Am scris un poem cu o pană de corb / într-o noapte lungă cât o viaţă de orb ”.  Apoi aflăm că  „s-au înhămat la plug pegaşii” să are câmpul cerului, unde „sunt stele pentru fiecare”, fiindcă, în cele din urmă,  „poeţii sunt ai cerului”, ei fiind atestaţi totuşi ca cele mai delicioase fructe din „Pomul Artelor”.

Efim Chicu îmbină expresia populară, arhaică, cu jocul de cuvinte de factură modernistă fie cu ori fără post– în faţă. Acest amalgam baladesc de „Junghele s-a înroşitu…”, „Fetele că s-au bocitu…”, „Doamnele s-au văduvitu…”, ”Doinele cât s-au doinitu /Sabia a ruginitu / Buciumul a putrezitu …” comportă o nuanţă dramatică a trecerii ireversibile a gloriei dacice, ce ne revigorează în suflet o dublă nostalgie pentru istoria noastră cea adevărată. Dar, din păcate, azi „lebedesc gâşte pe lac”, aflăm din acelaşi memorabil poem Dacia.

Poetul care spune atât de firesc: „am făcut dragoste cu Calipso,/ m-am rătăcit prin portretele lui Picasso” este contaminat de arta modernă a lumii, dar totuşi se reîntoarce la ai săi, la „poeţii plecaţi în pretutindeni”, întrebând (înfrigurat de singuratatea şi tristeţe):  „Unde eşti Labiş – Stănescule – Eminescule ?”, aceştea fiindu-i :

 

Fraţi ai mei de imagini

Fraţi a mei de idei

Fraţi ai mei de nevoi

Ce ar fi lumea fără de voi ?

 

Experienţa exodului este de o acută pregnanţă în cel de-al doilea compartiment al cărţii, întitulat oximoronic Penetenciar deschis. Atunci când autorul volumului  Sărută-mă pe fruntenţelepciune afirmă nevinovat: „un mioritic / cere azil politic”, confirmă de fapt una dintre cele mai dramatice pagini ale exodului basarabean. Se vede pe sine un „eu lipsit de eu”, bântuit de un mare „viscol în memorie”, cutremurat de acel „haos de popoare refugiate”. Lumea este ajunsă la o limită când „cultura e pe sfârşite”, deoarece  suferă de  o gravă „sete de bani”.După mine, Penitenciarul lui Efim este partea cea mai expresivă a cărţii nu doar sub aspectul temei, ci şi al modului de a se autoexpune, graţie faptului că a fost scris chiar în timpul aflării poetului în acest penitenciar deschis.

Occidentul în viziunea poetului este „un rând de cotoroanţe la chitanţe de întinerire”, de „bunei nebunei” cu „iz de clonare de la oi, de la noi”, iar Estul apare ca o „ decadă nomadă a mileniului trei” cu tot felul de „rămăşiţă de tălpăşiţă ale Imperiului satanic” şi până la urmă ironia îşi face datoria (s.n.), introducând în textul poetic  acele versuri săltăreţe cu iz de strigătură :

 

vierme organic statal „amical”

menţine buba,

Moldova şi Cuba

s-au dezbrăcat

pentru a arăta

comunismul adevărat.

Poetul care scrie „pentru a nu muţi” şi se declară „din Molotova”(R.S.S.M. – o consecinţă a Tratatului Ribbentrop-Molotov) în grădina căreia încă „URSS-ul e prisăcar”.Expresia vine să trimită la istoria nu prea îndepărtată din urma căreia a suferit repetat Basarabia.  Atmosfera  poemelor din Penitenciar… ar fi cam asta:

lumea plânge şi minte

dinte se teme de dinte

mutul de surd,

turcul de curd,

…………………..

sârbul de albanez,

auzul de crez.

Autorul prezentului volum face trimiteri din abundanţă la Credinţă. Textele emană o dragoste neprihănită pentru tot ce ţine de cele sfinte, odată ce ne spune atât de firesc cum numai un poet   poate: „simplă, dar prea cumplită este / viaţa adevărată de la tată / şi până la Tată.” Până la urmă

realizează că este refugiat în sine, fiindcă în jur e un fel de „harababură de cultură / tâmpenie şi muţenie”, mişună ca într-un Babilon modern „limbi diferite” şi „zadarnic visezi la Signora Fortuna / flămânde zile sunt toate ca una.” In asemenea situaţii-limită foamea interioară poate fi potolită doar cu „ rodul gândurilor mele”, ne sugerează Efim. Foamea spirituală urmează să fie anihilată cu Focul lichid din ultima parte a cărţii.

Ce o fi oare semnificând Focul lichid dacă nu cumva misterul dragostei (vezi Mister ) ori poate „rătăcind prin poeme” poetul divinizează iubita spunând :”Si-i doldora sufletul meu / De tine şi de Dumnezeu.” (vezi Mi-i dor). Nici chiar cuprins de flăcările focului lichid nu renunţă la minunata ironie care-i împodobeşte cu certitudine scriitura, creând o atmosferă  amuzantă, parodistică.

Atunci atât îmi fu de-ajuns

Să jur pe Dumnezeu de Sus:

Femei fidele-n lume nu-s

Decât, doar Maica lui Isus.

Si dacă cartea începe cu un colind, atunci e bine şi frumos tot un colind să auzim la urmă. Cel puţin aceasta este doleanţa autorului, fiindcă o colindă e o semănătură de cuvinte. Si apoi ce ai semănat, aceea vei culege.

Prin dansul fulgilor de nea

Colindă-mă, iubita mea !

…………………………………

De la Decembrie – la Mai

Cu Dumnezeul tău din grai.

Azi, când aştern aceste rânduri, e 1 decembrie – Ziua Naţională a României şi a românilor de pretutindeni. Sărbătorile de Crăciun ne sunt în preajmă. Iar în faţă avem o sărbătoare literară care este cartea  Sărută-mă pe frunte-nţelepciune. Iubite cititorule, poetul Efim Chicu ne propune colindul său. Să-l ascultăm.

 

IURIE BOJONCĂ,

 

1 decembrie 2007,  Veneţia

______________

14 Decembrie 2010: C-tin Clisu: „În calea vânturilor“ (inspirată din viaţa generalului american de origine română George Pomuţ), Ed McCallum (note de Coriolan Păunescu)

Un român tratat precum România în ansamblul ei*

Observ, cu destul întârziere că, sub semnătura lui Constantin CLISU, a apărut, la Printed by McCallum Printing Group Inc., o carte, nu doar interesantă, cât mai ales aşteptată (cel puţin de noi, românii). Intitulată În calea vânturilor, cartea este inspirată din viaţa extrem de interesantă (şi de tensionată) a generalului american de origine română GEORGE POMUŢ. O personalitate despre care, în ţară (şi nu numai), vorbim destul de puţin sau deloc, deşi ea constituie, înainte de toate, o mărturie incontestabilă că noi, românii, individual sau în grup, am făcut totdeauna dovada unei moralităţi ireproşabile.

Astfel, privind lucrurile, În calea vânturilor are, fără îndoială, un caracter de restituţio, pentru că autorul ni-l restituie, pur şi simplu, pe românul, erou de legendă, George Pomuţ, pe care, în cuprinsul lucrării, ni-l înfăţişează destul abrupt, dar cu o anume precizie; deci fără risipă de cuvinte şi descrieri inutile. Autorul ne vorbeşte direct despre omul care a fost George Pomuţ,  despre împrejurările, faptele şi efectul lor asupra mediului în care a trăit şi a luptat acesta. Este, desigur, o schemă de lucru simplă, însă deloc simplistă. O schemă eficace, care înlătură nevoia de invenţie, de imaginar ori de câte ori cineva îşi propune să reconstituie o personalitate, o viaţă…aşa cum a fost. Pentru că, în fond,

*Clisu, Constantin,In calea vânturilor, Printed by McCallum Printing Group

Ing.,2005

1

asta urmăreşte autorul: să vorbească, simplu, despre George Pomuţ, spunându-ne cine a fost, de unde vine şi ce a făcut el pentru americani. Şi, de ce nu, cum s-a reflectat, în viaţa acestui erou, recunoştinţa semenilor, în speţă a celor de peste ocean, pe care George Pomuţ i-a slujit cu devotament, poate mult mai bine decât unul care s-a născut şi a crescut pe pământul SUA., recunoscut ca fiind ţara  tuturor posibilităţilor. Pentru aceasta, în derularea faptelor, Constantin Clisu abordează un excurs tensional gradat, care creşte de la un capitol la altul, până la deznodământul fatal eroului nostru. Aflăm, astfel, că în realitatea americană, nu doar în cea literară, desigur creată de autor, George Pomuţ ar fi meritat, după părerea noastră, o soartă mai bună, mai ales la apusul vieţii.

Demersul literar al autorului atinge punctul culminant în momentul în care George Pomuţ, în calitate de consul general al SUA în Rusia, reuşeşte să negocieze cu Ţarul Alexandru al II-lea cumpărarea Alaskăi, evident în beneficiul patriei sale adoptive. Înzestrat cu înalte calităţi şi principii morale, George Pomuţ, Erou al Războiului de Secesiune a Americii, îi va rămâne devotat acestei ţări  până la moarte. Mergând pe firul faptelor, aflăm că eroul principal al cărţii nu numai că nu reprezintă o ficţiune, ci este o pură şi vie realitate românească. O realitate creată de  Dumnezeu, între Carpaţi şi Dunăre, chiar dacă George Pomuţ, omul, s-a născut la Jula (Ghiula, de astăzi).

2

Adică, undeva în Ţara Crişurilor, unde bunicii săi se statorniciseră după ce au fost alungaţi din Transilvania, prin efectul Diplomei Leopoldine, dată de Imperiul austriac, în 1699, pentru a întări, în acest fel, puterea administrativă şi politică a saşilor în acel fondus regius, atât de străin celor ”ce-au venit în ţara noastră de-au cerut pământ şi apă”, iar apoi, drept mulţumire, au încercat să-i alunge pe băştinaşii  mult prea primitori, înstăpânindu-se pemtru moment sau definitiv în pământurile acestora; de fapt, ale noastre, ale tururor românilor. De aceea, saşii, potrivit autorului, dar mai ales potrivit tristei realităţi a istoriei noastre, au decretat, prin puterea imperiului de atunci, ca “toţi iobagii români aflaţi sub jurisdicţie săsească să fie colonizaţi în Oltenia“, iar ei, numai ei, să rămână în Transilvania! Mulţi români, însă, precum familia Pomuţ, aveau să aleagă alte locuri şi aşezări, decât cele hotărâte de autorităţile venetice..

Autorul, însă, evident un pacifist, nu marşează pe aceste atitudini. Totuşi, iubitor al adevărului, scriitorul îşi începe cartea cu scene privind plecarea  grofului Nenuntzi la Braşov, unde trebuia să  întâlnească pe alţi latifundiari saşi, pentru a hotărî alungarea de pe moşiile lor a iobagilor români. Pe drum, groful schimbă opinii dispreţuitoare la adresa românilor cu nepoata sa, Lucia: “Tu crezi că ei (ciobanii români, adică, n.n.) sunt atât de sensibili? Nu-i vezi că toşi sunt nişte netoţi ?”,o

întreabă groful, la un moment dat,pe nepoata sa. Ingân-

3

 

durată şi, evident jenată, Lucia îi răspunde printr-o altă întrebare:“Nu eşti de părere, unchiule, că aceşti oameni încearcă o mare durere plecând  de la casele lor, părăsindu-şi locurile dragi, de care au fost legaţi cu toată fiinţa de atâtea nedreptăţi?”. Neînduplecat, groful răspunde: ”Care case? Care locuri? Ei sunt nişte venetici. Noi suntem stăpânii (…)”. Dialogurile sunt, desigur, semnificative pentru acel timp, referitor la Transilvania. Aceste replici, însă, deloc lipsite de culoare, par totuşi o uşoară introducere în atmosferă. Pentru că ţinta autorului  este, evident, George Pomuţ; de aceea, bine documentat, scriitorul nu va ocoli faptul că tatăl lui George, la Jula (Ghiula, de peste timp,n.n.), va avea, pe moşia altui grof, un tratament diferit. Şi amănuntul acesta nu este de complezenţă, doar pentru echilibrul politico-ideatic.

Inteligent, tolerant, dar mai ales priceput în meseria lui de fierar-potcovar şi  tămăduitor de animale, Pomuţ tatăl devenise de neînlocuit la ferma de cai de rasă a grofului din acele locuri. Acesta îl preţuia atât de mult, pe românul Pomuţ, încât, din proprie iniţiativă, îi va ţine la facultate, pe cheltuiala sa, pe cei doi fii ai valahului. Este vorba despre Constantin, care a urmat medicina la Viena şi, fireşte, de George care, la Pesta, a urmat dreptul, ambii devenind în timp profesionişti redutabili. Desigur, studenţia ultimului va fi urmărită îndeaproape de autor, fiindu-i necesară la conturarea personalităţii celui care, peste decenii, va deveni gene-

4

ralul american de origine română George Pomuţ. Întâlnirile, balurile, aventurile specifice tinereţii, saloanele unor profesori şi, evident ale unor nobili ai Austriei, sunt descrise dezinvolt, ca şi când autorul, Constantin CLISU, ar fi fost, el însuşi, un obişnuit al acelor decoruri, atât de somptoase şi vii, în epoca amintită. Acest fapt presupune o documentare laborioasă, atentă la detalii, sarcină de care semnatarul cărţii se achită cu conştiinciozitate. Aşa se explică, între altele, că paginile dedicate studenţiei mustesc de tinereţe, de optimism. Participarea lui George Pomuţ, ca student, în preajma Revoluţiei de la l848, la un bal oferit de contele Ujhazi, proprietarul a 13 moşii, îi dezvăluie acestuia şi realităţi politice de neacceptat pentru un român care îşi iubea patria şi poporul, de atâtea ori greu încercat în istorie: “Când auzi numele de Transilvania (rostit de Lajos Kossuth, n.n.) şi de încorporarea acesteia în statul maghiar, George tresări. (…) îi displăcea faptul pe care îl auzise, chiar din gura guvernatorului, dorinţa de a alipi această provincie românească, mult visată de statul maghiar (…)“. Şi, desigur, tabloul nu ar fi fost complet, dacă, printre invitaţi, nu  s-ar fi aflat şi poetul Sandor Petofi, care, în acel salon, striga cuprins de înflăcărare: ”Fraţilor, e timpul! Austria nu are nici un drept să ne ţină sub cizma sa. Noi putem fi un stat autonom (…)“. Desigur, poetul va recita versuri de îm bărbătare

5

 

 

la revoluţia ce se apropia, cu paşi repezi şi de Tările

Române. Aici, desigur, s-a consumat momentul când George Pomuţ, acum proprietarul unui birou de avocatură, conştientizează că trebuie să adere la revoluţie, exemplul ungurilor putând fi urmat şi de românii care visau eliberarea Transilvaniei. Şi, astfel, purtând în întreaga sa fiinţă porunca sângelui (cum spune Constantin  CLISU, n.n.), aceea de a sluji cauza conaţionalilor săi aflati sub stăpânire austriacă, George Pomuţ, împreună cu alţi români, printre care şi fratele său, au trecut, fără a sta prea mult pe gânduri, de partea revoluţiei, fiind încadraţi în armata  de honvezi. Aici, George a fost promovat la gradul de locotenent şi numit şeful poliţiei din oraşul Komarom, cu misiunea de a sancţiona abaterile grave şi actele de vandalism săvârşite de unii participanţi în armata voluntară de revoluţionari.

Cu mult înainte de sfârşitul revoluţiei şi a visului de libertate al ungurilor, în acele vremuri, George Pomuţ ajunge căpitan de honvezi, păstrându-şi funcţia de şef al poliţiei, de-a lungul întregii campanii. Dar, odată învinşi de austrieci, ajutaţi de armatele lui Nicolae I al Rusiei, mulţi dintre revoluţionarii unguri, ptintre care George Pomuţ, împreună cu principalii săi comandanţii, vor emigra în SUA, ca urmare a actului de capitulare (12 august 1849) semnat la Ineu de generalul Georgey Artur, în faţa generalului rus I.F. Paskievici. Îmbarcarea către America va avea loc în 1850, la 15 februarie, pe vasul Monstuart Elphinstone.

6

 

Aşadar, Ungaria rămânea mai departe în braţele de caracatiţă ale imperiului, iar în Transilvania, românii aveau să cunoască “biciul răzbunător al austriecilor, sub cele mai crude şi mai diverse forme”. Şi, autorul adaugă: ”Nimeni nu ştia când va mai apărea la orizonturi astrul vestitor de primăvăratice anotimpuri (…)”.

Inspirat, dar mai ales realist – şi în deplin acord

cu spiritul românesc – este subintitulată partea a treia a lucrării: “Nu există o Ţară a Făgăduinţei, ci numai locuri pe care le sfinţesc oamenii…“. Într-adevăr, George Pomuţ va sfinţi, pe pământ străin, locurile pe

unde a trecut: adică, prin sudul statului Iowa, unde, alături de cei debarcaţi peste ocean, va întemeia o localitate nouă şi o casă proprie, în care nu va cunoaşte liniştea, ci doar trădarea femeii iubite (Ildiko, căreia îi mai iertase odată infidelitatea ,n.n.); prin Keokok, dar şi prin alte oraşe, pe unde şi-a exercitat, cu rezultate remarcabile, profesia de avocat. Urmează, desigur, participarea la războiul de secesiune, la început cu gradul de căpitan, pentru ca, în final, acoperit de glorie şi de respectul camarazilor de arme, de la soldat la ofiţer, să fie avansat, mai întâi la gradul de locotenent -colonel al armatei nordiste şi, mai apoi, la cel de colonel, comandant al Regimentului 15 Iowa. Toate acestea sunt redate, de autor, în pagini vibrante, pline de naturaleţe, vrednice de pana marilor maeştri, chiar dacă, In calea vânturilor, aşa cum precizează autorul este

7

doar:  Viaţa romanţată   a  generalului   american  de

origine română George POMUŢ.

Citind această carte simţi, pur şi simplu, presiunea personajelor din interior, care se vor nuanţate, scoase la cât mai multă lumină. I-aş propune autorului ca la o viitoare ediţie lucrarea să cuprindă cel puţin două volume, dezvoltând poate capitolul care se referă la Avram Iancu şi, evident, la revoluţia din 1848 în Ţările Române. Pentru că George Pomuţ nu este doar un desăvârşit intelectual român, un mare revoluţionar, un mare comandat militar în slujba unei cauze nobile, cum ar fi abolirea sclaviei în SUA. Dimpotrivă, el este prezentat ca un român, un diplomat cu înaintate vederi politice, preocupat mereu de soarta Transilvaniei, inclusiv prin prisma Revoluţiei de la 1848, care avea să schimbe mult din destinul ţărilor noastre. Este, prin urmare, nu numai omul/românul providenţial, care a ştiut să negeocieze, cu Ţarul Rusiei, evident în calitate de consul general al SUA la Sankt Petersburg cumpărarea Alaskăi de la ruşi (eveniment pecetluit la 30 martie 1867), ci cu mult mai mult în primul rând pentru România. Pentru că el, George Pomuţ, simţind pururi româneşte, a fost europeanul care, atunci, poate şi din raţiuni pacifiste, a făcut posibilă trecerea acestui ţinut miraculos, deosebit de bogat în zăcăminte petrolifere,  în mâinile americanilor. Asta înseamnă că vederile sale au fost cu mult mai largi şi, fără îndoială, mai pătrunse de românismul acelor vremi, vizavi de Transilvania, ca pământ pururi românesc. Iar lucrul a-

8

cesta trebuie să-l spunem pe o mai mare întindere. Şi mai trebuie spus, că George Pomuţ a  fost şi  un  mare, foarte mare nedreptăţit, precum ţara lui în mai toate timpurile. Ba, chiar subiectul unei mari şi nemeritate  tragedii. Omul asupra căruia, imediat ce şi-a încheiat misiunea de negociator, au căzut valuri de nedreptate, fireşte în binecunoscutul stil al celor mari şi tari, trăitori pe planetă. Totul a început prin revocarea consulului general de la postul din Sankt – Petersburg de către guvernul SUA, prin semnătura preşedintelui pe care George Pomuţ îl venera, în urma unor intrigi ţesute de maghiarul Francisc Varga, personaj nesemnificativ în esenţă, care, pentru succesele obţinute, inclusiv pe frontul diplomatic, l-a urmărit pe George Pomuţ întreaga sa viaţă, prin intrigi insidioase, necavalereşti. Autorul, în lucrarea sa, îi acordă acestuia – şi bine face – un rol episodic, plasându-l în contextul tradiţionalei “prietenii” româno-maghiare, care, nu-i aşa, continuă şi astăzi, la umbra guvernelor noastre de papură, iresponsabile şi prea tolerante, parcă aservite unor cauze străine, ignobile.

Cartea aceasta, În calea vânturilor, semnată, ţineţi minte, de românul Constantin CLISU (la Edmonton, în Canada), reprezintă un mare câştig pentru România acestor vremuri. Terminându-se, aşa cum anunţam deja, trist, nedrept de trist. În calea vânturilor ne arată ce roluri ni se rezervă nouă, românilor, pe pământ. Şi, încă ceva: cartea aceasta mai arată că, în ecuaţia lumii întregi. românii reprezintă totuşi un anumit

9

termen, a cărei valoare noi o vom cunoaşte ultimii,   dar cu siguranţa o vom cunoaşte la timp.

În cartea scriitorului Constantin Clisu, George Pomuţ, dar şi în realitate, va muri precum un sfânt: nedreptăţit şi, o vreme, în totrală uitare. Viaţa lui sfârşeşte ca viaţa atâtor români de geniu, care şi-au servit nu numai ţara şi poporul, ci chiar omenirea în ansamblul ei. Mai mult, George Pomuţ moare singur, după ce a slujit, exemplar, pe unul dintre cele mai mari popoare ale lumii, la Sankt Petersburg. Şi, pentru aceasta, el va fi îngropat, ca un sărac anonim, în cimitirul Smolensk,

În adnotările sale, Constantin CLISU precizează: “În Journal de Petersburg se anunţa că în dimineaţa de 12 octombrie 1882 George Pomuţ, cel care fusese, vreme de 12 ani mai întâi consul şi apoi consul general al SUA la Sankt Petersburg, încetase din viaţă. În necrolog erau evidenţiate meritele excepţionale ale fostului consul general, calităţile sale de intelectual de înaltă clasă şi că George Pomuţ a fost îngropat în cimitirul Smolensk, pe un ostrov al Nevei, în zona rezervată săracilor. Cheltuielile au fost suportate de americanii de origine română existenţi în capitala Rusiei, pe baza unor liste de subscripţie. Auzind despre amănuntele morţii şi înmormântării lui Pomuţ, generalul Belknap şi unii ofiţeri au trimis sume importante de bani pentru ca osemintele lui să fie mutate în zona protestantă a cimitirului Smolensk, dar şi pentru ca mormântul să-i fie  însemnat cu un frumos

10

monument (…). Cineva,  în  trecere (…),  a  adaugat  pe

acesta: român”.

Iată, pe scurt, aşadar, subiectul acestei cărţi minunate, semnată de Constantin CLISU, care, prin documentarea sa, şi, evident, prin talentul său de excelent narator, ni l-a restituit, aproape in integrum, pe George Pomuţ. unul dintre marii noştri compatrioţi. Stilul alert, fraza scurtă, clară, uneori de-a dreptul incisivă, au făcut din această viaţă romanţată a generalului un adevărat roman  istoric, scris de un român pe teritorii străine.

Şi, astfel, se dovedeşte, încă o dată, dacă mai era nevoie, că recunoştinţa, la unele neamuri, este mereu o dezamăgire. Un lucru la care nu trebuie să te aştepţi vreodată.

 

CORIOLAN PĂUNESCU

______________

13 Decembrie 2010 – Speranta Miron: „Şoaptele Luminii“, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Autoarea Speranţa Miron se numără printre acei puţini robi, salahori ai Luminii divine pe care o poartă cu sine pretutindeni, precum sacagiii, povara lor lichidă. Lumina  e pentru ea Bucurie şi Suferinţă, e plinătate de har, e Ochiul Treimic. Lumina e o taină, un “foc verde”, e “o lacrimă dalbă”. Rană şi balsam totodată, rug şi speranţă, floare de jar, lacrimă arsă dar şi rouă pe suflet, izvor de har, apă vie. Rana ei mistuie întunericul iar şoaptele pot fi auzite până-n adâncuri.

În deplină maturitate, dar cu un suflet  copil, îşi pleacă genunchii în faţa urcuşului spre Înalt. Ţărâna înnobilată de suflul ceresc tremură şi se prefiră în cele patru vânturi. Ce rămâne? Miezul şi coaja stau sugrumate, înlănţuite, pândindu-se cu ochi de felină. Pe de o parte : râsul, oftatul, “un drum croit aiurea”, lucrurile domestice trăgând barca pe uscat, iţind amintirile care se atârnă scai de suflet, pe de cealaltă, pe dorinţa de salt, setea, arşiţa nepotolită după Înaltul în faţa căruia, omul se pleacă tot mai mult, tot mai aproape de ţărână, dar cu ochii-n sus, se ridică de-o şchioapă, levitând, ca sfinţii-n răpire de Duh, stând de vorbă cu Domnul!

Să  stai la taifas cu îngerii, să-ţi faci din curcubeu un hamac ori să te agăţi de coama unei comete! Sunt îndrăzneli la care doar cei miruiţi cu iubirea duhovnicească, pot accede. Versanţii cerului se urcă anevoie, îţi trebuie frânghii de raze, proptele de aripi de vulturi, aer neted şi sete de absolut, precum şi Steaua cea de Răsărit, vestitoarea începutului Mântuirii!

Fără  o inimă curată şi fără sărăcie în duh, în spiritul Fericirilor, nici un muritor nu poate păşi în spaţiul celest, să se bucure împreună cu îngerii de vederea Feţei celei Sfinte.

Şi totuşi, autoarea de faţă şi-a câştigat dreptul la candoarea, la puritatea necesare vămii de trecere. Păstrându-şi suavitatea pruncilor şi, în pofida a tot, neprihana veşmântului unui crin al câmpiei, ea se purifică într-o baie de “alb dintr-un senin Divin” (“Baie de Alb”). Aceasta datorită “Luminii  din lacrimi/ albă şi arsă de foc”, care o spală de patimile terestre, conferindu-i un loc privilegiat printre acei puţini care şi-au aşezat sufletul în palmele infinite ale lui Dumnezeu. La adăpostul mângâierii paterne care nu se poate măsura cu nici o alta, Speranţa Miron îşi simte sufletul “miez de copac”, plin de sevă şi de fecunditate, suflet care va rodi, îmbogăţindu-i pe semenii săi cu parfumul şi nectarul din flori şi din fructele harului. Toate acestea sunt posibile dacă simţi suferinţa Luminii, suferinţă ce poate fi trăită numai dacă-ţi arunci în ea, ca-n fântâna cu haruri, secundele rămase întregi de la naşterea sinelui şi dacă ştii să-ţi clădeşti o casă în Coasta străpunsă de suliţă. Acolo, trăind lăuntric, poţi afla marea Taină, cum pâinea şi vinul se întrupă izbăvitor pentru om şi apoi se împart în fărâme, îndumnezeind făptura cu trup şi Sânge jertfelnic.

Când “mâna Luminii/te-a smuls din ţărână” iar tu te simţi, un “Deget al acestei Lumini”, nu te poţi considera decât privilegiat.

Nevoia de alb, nevoia de lacrimă ascunsă în stropul de vin şi-n miezul de pâine, lacrima de pe cruce, ca o “frumuseţe pe rug” – se confundă cu spiritul răstignit şi cu “focul ce mistuie eul” (“Frumuseţe pe rug”) – şi se împrăştie în mii de jerbe strălucitoare pe cerul nopţii văduvite de aştri.

Crezul autoarei este rostit în smerenie şi taină şi e aşezat pe altarul sinelui, în cea mai desăvârşită linişte pentru că doar în tăcere simţi că : “Mi-e trupul greu/ de-atâta suflet drept” (“Suflet drept”) : “Tăcerea stă-n CUVÂNT,/CUVÂNTUL în tăcere,/Lumina în Neant/ Albastru-n mângâiere,/ Alfa în Omega, / Începutul e-n sfârşit,/ CUVÂNTUL n-are moarte,/ Ci numai Răsărit” (“Doar Răsărit”).

Şi Cuvântul este Iubirea care ne poartă, iubirea care ne ţine, iubirea care, în cele din urmă rămâne înscrisă cu jar pe jertfelnic.

Motivul Porţii Albe apare frecvent şi poarta nu este numai drumul de trecere dincolo, ci Începutul, Marele Început al vieţii celei adevărate. Ea se deschide numai atunci când pomul îşi scutură fructele coapte şi dulci îmbăiate-n Lumina albului de crin, în albastrul zorilor atunci când cazi în genunchi şi ceri iertare zilei, că trebuie să pătrunzi gol în ea.

Speranţa Miron ne dăruieşte în acest volum, clipa sa de Dumnezeu, întreagă, curată şi tainică. Ea împlântă cuţitul Luminii în trupurile noastre de pământ lăsând să ţâşnească izvorul proaspăt şi primenitor al Adevărului Veşnic. Şi nu e puţin, dimpotrivă.

Ea ne ia martori fideli şi intimi la  comuniunea ei cu sacrul. Din clipele zămislirii, ceasul vieţii bate cu dangăt de clopot după  o lege sacră : “bate-ntr-o Poartă/ cu Unghiul deschis/ Înspre Afară” : “Bate un clopot în mine/ Cum bate crivăţu-n munţi,/ Frigul mă cerne-n ruine/ Sunt mireasa pierdutelor nunţi”. (“Verdele nu mai e crud”).

Şi în timp ce : “Perdele de taină ascund rugăciuni/ Lacrimi de spini ochii mi-i înţeapă,/Fântâna Cuvântului naşte Lumini/ Şi Flacăra lor mă adapă.” (“Perdele de taină”).

Poezia Speranţei Miron nu se dezvăluie decât acelor care ştiu a vedea cu dioptriile inimii, capabili să audă cu tulumbele auditive care au născut beethoveniana “Odă a Bucuriei”, ea se simte, se adulmecă, se împrăştie-n tine ca o aromă de mirt, furnicându-ţi încheieturile sufletului.

Şi, mai mult decât atât : ea rămâne, ca o flacără olimpică purtată de maratonist, preluată de la inimă către inimă, într-un sunet suav cât un firicel de speranţă, cât o luminiţă din ochi, cât o adiere de şoaptă în bătaia zborului lin al aducerii aminte. Atât cât trebuie să ne facă atenţi că nu suntem altceva decât fii ai Luminii.

 

28 iulie 2009

CEZARINA ADAMESCU

______________

10 Decembrie 2010Pavel Panduru:  „Ţara Almăjului,străvechi ţinut de continuitate şi simţire românească“, Editura Neutrino, Reşiţa Cezarina Adamescu)

Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ţi cânta ţara şi neamul în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculţişori  ţărâna care nu înţeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfinţenie!

Ţinutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevăraţi, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simţ, că  bănăţenii acestui colţ de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenenţa la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă.

Bănăţenii – pietrele vii ale istoriei româneşti stau de strajă la fruntarii şi-şi apără cu viaţa lor codrul  cu amirosul cetinei cea veşnic verde. De ce această mândrie nu se simte şi la moldoveni, şi la regăţeni, cărora le e jenă a se declara români, ci doar în Ardeal şi Banat s-a păstrat cu sfinţenie? Poate că ei au plătit cu sângele strămoşilor faptul de a se numi bănăţeni sau moţi, calcă pe osemintele bunilor şi străbunilor cu pietate şi smerenie şi poartă cu ei, înscrisă în sânge şi pe fibrele sufleteşti, pecetea rotundului Banatului lor scump, pe care foarte greu se hotărăsc să-l părăsească, decât doar atunci când n-au încotro şi se simt străini oriunde în altă parte a ţării sau a lumii. Şi la fel cum un  bun creştin ortodox, nu-şi părăseşte religia mamă în care a fost botezat, şi bănăţenii dăinuiesc pe la vetrele lor, ori se reîntorc de la studii, la mama-geea împădurită şi străbătută de râuri repezi şi limpezi, ca-n poveştile care şi azi ţin loc de realitate. Vetrele bănăţene reprezintă matricea geografică, istorică şi spirituală din care nu ies, decât o dată cu plecarea din viaţă, spre o altă patrie, cea de-a doua, cea de unde-au purces şi unde ne îndreptăm fiecare.

Şi de unde această continuitate de simţire românească, în aste părţi de Românie, din care fug oamenii cu nemiluita spre himere, niciodată atinse? Din crestele munţilor, din apa izvoarelor, din mirosul de cetină, din „seva mesteacănului”,  băută pe inima goală, cum s-a exprimat un alt vrednic scriitor bănăţean, din vatra fumegândă, din chivotul care păstrează oasele strămoşilor căzuţi aici pentru ca bucata lor de lume să rămână nepângărită de popoare străine, ori din legendele care circulă de veacuri, transmise urmaşilor cu limbă de moarte…Loc de spiritualitate vie, acest „cuib de vulturi românesc” cum frumos a fost denumit, este cinstit şi onorat, nu doar de localnici, ci de tot natul românesc, ba chiar îşi are admiratori şi adepţi în toate colţurile globului.

Corifeii lui, pui de vulturi obişnuiţi cu stâncile golaşe ori împădurite, nu cunosc demnitate mai mare, decât a-şi cânta meleagul, de a-l apăra ca pe proprii prunci şi pe femeile lor, muntence aprige şi credincioase, ori ca pe munţii cei sfinţi şi neapuşi, munţii lor „cei merei” – aşa cum se exprimă poeţii, sau ca pe iarba de acasă. Şi nu în zadar, pentru că, aceşti dârzi munteni, în pofida numeroaselor primejdii la care s-au aşezat, cu trupurile lor, stavilă, au rămas aici, într-o continuitate devenită permanenţă, care face cinste neamului românesc. De fapt, bănăţenii sunt prototipul adevăratului român dintotdeauna. Şi faptul că şi-au păstrat adevărata demnitate de român, nu poate decât să-i onoreze. Poate doar dacii noştri şi-au iubit într-atât de mult munţii, încât s-au înfrăţit cu ei şi nu i-au părăsit decât pentru a pleca la Zamolxis, în călătoria din urmă. Mărturie stă istoria milenară a poporului român, că ei plecau râzând la război, ca şi la zei.

Fiinţa colectivă reprezintă mai mult decât o forţă, o armă şi un scut în acelaşi timp, o entitate care nu poate fi distrusă, sfărâmată, nici de intemperii, nici de năvăliri, nici de asupritorii turci, austrieci, sârbi ori maghiari, nici de alte primejdii de moarte, pentru că rădăcinile ei sunt foarte viguroase în timp şi în spaţiu, sunt de neclintit şi indestructibile.

Prof. Pavel Panduru reuşeşte cu măiestrie şi responsabilitate o întoarcere în timp la primele semne de civilizaţie pe aceste meleaguri şi analizează amănunţit şi cu un condei succint şi sigur, nu numai situaţia istorică, economică, politică, dar şi conştiinţa şi mentalitatea locuitorului din Almăj, cu tot ce îl caracterizează, reuşind un prototip al românului autentic, iubitor de ţară, de neam, de limbă şi de tradiţie, care-şi apără aceste valori până la jertfa supremă. Istoria acestor ţinuturi este făcută până la înfăptuirea actului istoric de la 1918.

Editura Neutrino, Reşiţa, în 2008 a avut strălucita idee de a publica volumul profesorului Pavel Panduru, „Ţara Almăjului, străvechi ţinut de continuitate şi simţire românească”, – titlu care spune totul, un studiu aprofundat şi bine întocmit, bazat pe vechi izvoare din Arhivele Statului, din care autorul s-a documentat, din arhivele bisericii Prigor şi ale familiei Buracu, din periodicele vremii, din alte culegeri, studii şi documente de istorie, precum şi lucrări memorialistice, printre care, preţioasele documente şi amintiri din închisoare ale lui Valeriu Branişte, din ghidurile turistice şi studiile de istorie a Banatului, din documentele arheologice de pe Valea Almăjului şi cronicile  istorice, din legendele şi miturile locale, structurate frumos ca să scoată la lumină o lucrare bine închegată şi foarte plăcută la lectură, un document util pentru cei care vor să-şi aprofundeze cunoaşterea despre aceste ţinuturi româneşti. Toate acestea, având ca rezultat „o micro istorie a Ţării Almăjului, prima de acest fel, făcută cu uneltele cercetătorului modern, care se bazează mai puţin pe fraze şi deducţii şi mai mult sau în proporţie zdrobitoare pe argumente, pe date şi documente” – aşa cum sublinia distinsul scriitor Ion Marin Almăjan – un alt fiu iubitor al Banatului montan.

O bibliografie impresionantă, însumând cca. o sută de cărţi şi periodice, au fost cercetate şi  studiate amănunţit, pentru ca „fructul” să poată ajunge în pârg şi să fie gustat cu plăcere şi folos de către beneficiari, de omul de lângă drum, care, flămând şi însetat de lumina cunoaşterii, de mit,  de adevăr şi cultură, nu doar locală, nu un fel de jurnalism zonal, nu localism, dar universalism, îmbinând particularităţile specifice locului, cu cele generale ale poporului român, să scoată la iveală un giuvaer memorialistic, de folos, nu numai copiilor, aşa cum am specificat, nu numai tinerilor ori cercetătorilor istoriei şi geografiei, ai arheologiei şi spiritualităţii neamului, ci oricărui om trăitor în România, indiferent de zonă.

Se zice că omul, pe lângă locul naşterii sale, de care se desprinde anevoie, şi niciodată definitiv, se ataşează de un ţinut pe care îi place să-l viziteze, să viseze, să-şi dea drumul imaginaţiei, să adaste acolo, pentru a se umple de miresmele lui binecuvântate. De ce? Simte că acolo este el acasă, există asemenea afinităţi faţă de locuri, de întâmplări, de oameni, inexplicabile, dar care ţi se par a exista de când lumea. De aceea ai uneori acea senzaţie deja-vu – faţă de un loc – şi nu din considerentele fenomenului de metempsihoză. Şi păstrezi acel loc în suflet, până când îl vezi sau îl revezi. Fiecare loc are un suflet al său şi pe acela îl cauţi pentru a vedea dacă el coincide cu  imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acel loc. Uneori, orizontul de aşteptare şi orizontul realităţii nu coincid, dar omul tinde să găsească acel loc cuibărit în inima sa dintotdeauna. Un astfel de loc este Valea Almăjului. Şi cum să nu te atragă o Vale a Miracolelor, cum a fost denumită, sub vraja ei cunoscută, când simţi că aici, sufletul tău se simte în largul lui şi se bucură de parcă s-ar naşte din nou, de fiecare dată şi ar alerga precum un copil, prin toate ascunzişurile firii, cu picioruşe desculţe?

Statornicie se poate citi pe inima şi sufletul prof. Pavel Panduru (nume de două ori predestinat!!!) fiu al Almăjului şi totodată un cetăţean universal al Banatului montanier, îndrăgostit nebuneşte de matricea sa, căreia istoricul şi profesorul i-a închinat peste 40 de ani de muncă, dragoste, dăruire, credincioşie, ca într-o sfântă cununie în faţa lui Dumnezeu, cu juruinţă la altar, uniune pe care doar dispariţia implacabilă a unuia dintre cei doi, o poate sfărâma, cu nădejdea că, dincolo de viaţă şi moarte, vor fi din nou alături, inseparabili fizic şi sufleteşte!

Model de conştiinţă civică, reper moral, simbol al românismului prezent aici de veacuri bune, mai mult ca în alte locuri, profesorul Pavel Panduru şi-a luat această imensă responsabilitate de a cerceta şi a reînvia în sufletele celor de azi, şi mai ales, ale celor de mâine, spiritul locului – spiritus loci -, de a-i păstra intactă identitatea şi valorile, ba mai mult, a le îmbogăţi cu noi valenţe ale timpului actual, cu alonjă spre cel de mâine.

El socoteşte destin împlinit – faptul de a-şi fi slujit în acest chip neamul, strămoşii, locul originii. Cu abnegaţie, cu muncă, dăruire, jertfă, oboseală, răbdare în încercări şi îngăduinţă în faţa indiferenţei din ce în ce mai accentuate a unora faţă de aceste repere cultural-istorice şi morale.

Însă toate acestea n-ar fi fost posibile fără „sentimentul românesc al fiinţei” – după superba metaforă a lui Constantin Noica, fără simţământul apartenenţei la istoria, limba, fruntariile acestor locuri încărcate de legende şi de istorisiri.

Un peisaj panoramatic ni se desfăşoară pe dinaintea privirii, reliefat de ilustrul istoric, încă din primele dovezi ale existenţei geto-dacilor pe aceste meleaguri, apoi, trecând prin urgia hoardelor barbare care au pustiit meleagurile şi au săvârşit nelegiuiri printre vitejii localnici, nereuşind să asimileze populaţia băştinaşă. Primele atestări documentare ale ţinutului montan, dar şi cele dintâi semne de vitejie ale bănăţenilor pentru apărarea vetrelor strămoşeşti, sunt trecute în revistă cu minuţiozitatea cronicarului care nu are dreptul să uite nimic.

Istoricul notează aidoma Scribului Anonim din vechime,cu minuţiozitate, evenimente şi figuri luminoase ale istoriei acestui ţinut.

Ion Marin Almăjan consemnează în Cuvânt înainte: „Cert este că Almăjul a fost într-un răstimp de câteva sute de ani teatru de luptă, zonă jefuită şi pustiită de tătari, de turci, austrieci sau de sârbi. Războaiele austro-turce din secolul al XVIII-lea au făcut prăpăd, distrugând acest teritoriu într-un  mod bestial. Le-au fost de ajutor molimele, nu puţine nici ele. Este de mirare că a mai supravieţuit suflet de om în asemenea condiţii!

Dar, prin acest miracol românesc, despre care s-a scris adesea cu emfază, populaţia almăjeană a supravieţuit, şi-a croit drum prin ceţurile istoriei, păstrându-şi limba şi credinţa, datini şi obiceiuri, tot ceea ce conturează în ultimă instanţă fiinţa românilor.”

Poate că tocmai condiţiile vitrege ale almăjenilor i-a unit atât de indestructibil şi le-a întărit voinţa de a-şi apăra fruntariile cu orice preţ, de năvălirile străine.

Paralel cu consemnarea faptelor istorice, autorul urmăreşte dezvoltarea economică, demografică, administrativă, a învăţământului confesional, a celui obştesc, dezvoltarea culturii şi artelor în aceste zone româneşti, unde toate acestea erau mai greu accesibile din pricina aşezărilor izolate şi a poziţiei geografice la răspântia tuturor năvălirilor duşmane.

Ca un fir incandescent ce răzbate lucrarea de la un capăt la celălalt,îl constituie păstrarea tradiţiilor, a limbii, a etnologiei şi folclorului – adevăratul tezaur spiritual al zonei, dar şi tezaurul natural, pădurile, munţii, rezervaţiile, râurile, izvoarele, aurul verde al Banatului.

Autorul scoate în relief figura luminoasă a lui Eftimie Murgu, un strălucit fiu al Almăjului, în timpul revoluţiei de la 1848.

Astra Română a jucat rolul de catalizator al culturii şi spiritului românesc în oraşele şi satele Banatului pentru trezirea sentimentului patriotic, în vederea unităţii tuturor românilor dintr-o parte  în alta a Carpaţilor. Ca un strălucit ideal s-a aflat în permanenţă în conştiinţa şi inima almăjenilor – acela de unitate a tuturor românilor, în împlinirea căruia, nenumărate personalităţi istorice şi culturale şi-au dat măsura dreaptă a jertfei lor şi au fost încununaţi cu strălucită glorie în lupta pentru făurirea statului naţional unitar român şi aici, almăjenii au avut un rol hotărâtor, atât pe frontul politic, cât şi pe cel spiritual – prin păstrarea intactă a limbii străbune şi a fiinţei naţionale.

Mărturie stă adevărul istoric că Valea Almăjului a fost întotdeauna o parte fiinţială importantă din „matca istoriei mamă” şi că almăjenii n-au acţionat în mod segregaţionist , ci, conform idealului naţional al poporului român – acela al unirii tuturor sub acelaşi drapel şi aceeaşi limbă.

În cartea profesorului Pavel Panduru, documentele şi faptele istorice vorbesc de la sine, într-un strălucit tandem, fiind în acelaşi timp mărturii reale incontestabile.

Autorul  realizează această cronică admirabilă a Banatului montan, pe bază documentaristică şi pe seama mărturiilor verbale de la faţa locului, cu alte cuvinte, direct de la sursă.

Lucrarea debutează cu un Scurt istoric al luptei pentru libertate, independenţă şi unitate naţională dusă de românii din Valea Almăjului până la Marea Unire din 1918, în care autorul face o prezentare geografică a Ţării Almăjului sau depresiunea Bozovici, intramontană, străbătută de râul Nera şi afluenţii săi. După ce fixează coordonatele geografice  – arealul în care este situată şi descrie clima, flora şi fauna ţinutului, formele de relief şi specificul locului, autorul intră într-un Scurt istoric al vechii vetre strămoşeşti care păstrează încă nealterate vestigii arheologice ale existenţei de milenii a poporului în aceste locuri.

Vechi atestări neolitice, semnalate în localităţile Prigor, Bănia, Eftimie Murgu, Sălişte, unde au fost găsite fragmente de roci, ciocane de piatră, ceramică, sunt  un semn cert că oamenii preistorici care au prelucrat uneltele pe aceste meleaguri, au trăit aici în bune condiţiuni. Triburile dacice trăitoare pe aceste vetre au opus rezistenţă năvălitorilor şi au lăsat urme certe: obiecte de bronz şi fragmente de ceramică din secolele IV-II î. de Ch. De la Grădiştea -, unele descoperite la Prigor şi la Borlovenii vechi (o aşezare fortificată) iar la Gârbovăţ, o aşezare şi o necropolă.

Încă din timpul lui Burebista, dacii din Almăj se ocupau de cultivarea pământului,  de păstorit. Contactul triburilor almăjene cu romanii din timpul lui Burebista a fost legat de apărarea hotarelor de sud ale primului stat centralizat dac, dar acest contact este dovedit arheologic de descoperirea unor monede romane, un dinar imperial de argint al lui Vespasian (69-79), descoperit  în 1967 în Eftimie Murgu.

Citind cartea prof. Pavel Panduru, chiar şi o persoană cu totul nepasionată de istoria şi civilizaţia poporului român, este „prinsă” de lectura captivantă şi se antrenează în parcurgerea paginilor ca într-o aventură inedită a unor personaje din domeniul trecutului, o aventură nu numai a cunoaşterii, dar şi o lecţie de patriotism şi de istorie exemplară.

Istoria zbuciumată continuă în Ţara Almăjului şi după ocupaţia romană şi teritoriul este înglobat în noua provincie „Dacia Romana” – fiind aduşi aici colonişti pentru a-şi cultiva pământurile şi exploata bogăţiile.

Băştinaşii se vor refugia în munţi pentru a-şi proteja stânele dacice. Urmele romane sunt preţioase şi cu mult mai numeroase: o vilă rustică şi un tezaur monetar la Dragomireana  şi un tezaur de 250 de monede romane de la Constantin cel Mare, şi în localitatea Eftimie Murgu s-au descoperit sarcofagele romane. Iar în una din localităţi se semnalează prezenţa unei construcţii romane – cu sigla următoare; „Cohorta a III-a Dalmatorum”găsită pe o cărămidă romană. Şi la Prigor s-a găsit o bucată de marmură cu inscripţie romană. Se dezvoltă drumurile comerciale romane, comerţul, agricultura, meşteşugurile.

Alt punct de referinţă este  formarea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană.Complicatul proces de formare a poporului român are loc prin adăugarea unor elemente de la aceste popoare migratoare (slavii).

Pătrunderea creştinismului prin contacte directe cu populaţia creştină din imperiu este un alt mare pas în dezvoltarea spirituală a acestei populaţii bănăţene. Se simte influenţa Bizanţului, care se menţine până în secolele V-VI. Populaţia băştinaşă se dezvoltă în obşti săteşti care ajung la posesiunea privată  a loturilor cultivabile. Acesta este procesul etnogenezei române pe teritoriul depresiunii Almăjului, iar în secolul VII, populaţia Nord-dunăreană dobândeşte numele de români, datorită limbii vorbite.

Maghiarii pătrund în 896 în Câmpia Panonică şi se extind până ajung la Mureş. Obştile săteşti de pe văile râurilor sunt conduse de juzi, jupani şi cnezi, ajutaţi de bătrâni de pe Valea Cernei, în depresiunea Mehadiei şi a Almăjului. Se dezvoltă districtele româneşti bănăţene privilegiate ori neprivilegiate.

Regatul maghiar năvălind în părţile muntoase ale  Banatului pe la sfârşitul secolului al XII-lea – nu a putut coloniza Banatul şi a lăsat neatinsă organizaţia veche a cnezatelor, numind un „ban” care să guverneze aceste organizaţii reunite într-o formulă teritorială originală, numite „banate” (Banatul de Severin). Districtele îşi păstrează dreptul de a-şi alege cnezii şi juzii şi jurisdicţia românească „jus Valahicum”.

Ceva cu totul inedit şi democratic este participarea ţăranilor liberi la scaunul de judecată al districtului.

„Almăjenii ascultau de poruncile unui cneaz, care era ca prim  judecător şi conducător în războaie, ca prim soldat al regiunii” – spune istoricul Pavel Panduru.

Aceste organizaţii sunt încadrate în statul maghiar, ceea ce are ca urmare o serie de schimbări sociale şi juridice a cnezilor care devin stăpânii pământurilor după formele proprietăţii maghiare, ajungând nobili după sistemul feudal. Astfel apare nobilimea valahă. Nobilii almăjeni, organizându-şi bine oastea, participă alături de oastea regească în campanii, sunt viteji, răsplătiţi cu  moşii şi onoruri de către regi. Ei se numesc bani, cneji, nobili, căpitani de cetăţeni, sfetnici. Primul nobil – pe nume Iacob Gârlişteanu, cel mai mare proprietar din Almăj. Populaţia băştinaşă luptă pentru propria autonomie, timp de patru secole, şi se bucură de drepturi alături de ceilalţi bănăţeni, „ca apărători ai vadurilor Dunării” – relatează istoricul Pavel Panduru.

Autorul descrie mai departe situaţia demografică a acestor ţinuturi, începând de la primele menţionări despre satele din Almăj, ca „aşezări permanente, pe platforme înalte, constituind loc de refugiu”.

Mai aminteşte „săliştele” – cătune de două până la zece familii de români ortodocşi. În l718 Banatul e ocupat de Imperiul Austriac. Administraţia  provincială militară de la Timişoara efectuează primul recensământ al gospodăriilor din Almăj în 1718.

Sunt enumerate satele şi numărul caselor aferente lor. Dezvoltarea demografică este edificatoare iar în acestea, populaţia românească deţine majoritatea covârşitoare.

Un capitol consistent este: Lupta pentru apărarea şi păstrarea fiinţei naţionale”.

Şi autorul tratează acest capitol cu maximă responsabilitate:

Deşi în evul mediu nu se poate vorbi de o conştiinţă naţională propriu-zisă, totul există temeiul să afirmăm că a existat o foarte accentuată conştiinţă etnică. Factorii care au contribuit la formarea acesteia au fost mulţi. În primul rând unitatea de limbă şi  obiceiuri de pe întreg teritoriul locuit de români. Un alt factor important a fost şi unitatea de credinţă, adică de confesiune religioasă. Ortodoxia şi-a asumat un caracter naţional, devenind confesiunea întregului popor român. Prin introducerea limbii române în biserică se creează unul din cele mai eficiente instrumente de formare şi dezvoltare a caracterului naţional, la rândul ei circulaţia cărţilor de cult, dintr-o parte în alta a pământului românesc, întâi sub formă de manuscrise, apoi ca tipărituri, a contribuit şi ea la dezvoltarea conştiinţei etnice şi nu în ultimul rând permanentul schimb de populaţie din Banat spre Ţară şi invers. Apoi, schimbul de preoţi şi învăţători între toate provinciile româneşti au menţinut trează conştiinţa naţională.

Ca vajnici apărători ai vadurilor Dunării, locuitorii Ţării Almăjului au participat la numeroase războaie purtate de regii maghiari în evul mediu, ca şi la luptele de apărare duse de domnii români. Profitând de larga autonomie de care se bucurau, nobilii şi cnezii din districtul Almăj participă cu oamenii lor la 1330 alături de oastea lui Basarab I, în timpul luptelor de la Posada. Biruinţele domnilor români împotriva regilor maghiari influenţează capacitatea de rezistenţă a cnezilor din Banat faţă de cotropirea străină. Ei îşi dau seama tot mai mult că la fraţii lor de peste munţi pot găsi oricând adăpost, în caz de pericol.”

Autorul enumeră cu scrupulozitate luptele la care au fost nevoiţi să participe pentru apărarea pământului iubit, şi la jertfele presărate în munţi şi văi, urmare a acestor lupte. Posada, cu oastea lui Basarab I; campaniile împotriva turcilor din Balcani (1390, 1395, 1396); luptele  împotriva turcilor, în timpul lui Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezi şi Pippo Spano, sunt doar câteva  din bătăliile în care vitejii almăjeni şi-au înscris cu sângele lor pământul iubit.

Epopeea luptelor pentru apărarea fiinţei naţionale a bănăţenilor montani – este descrisă  de istoric cu mare mândrie şi demnitate patriotică.

Semn al idealului naţional comun – Unirea cea Mare, populaţia din Almăj s-a alăturat  fraţilor de peste Carpaţi în lupta pentru independenţă sub Mihai Viteazul. Autorul spune:

Fiind mereu cu arma în mână la paza graniţei şi în acelaşi timp a fiinţei lor naţionale, almăjenii înfrâng la 1589, oastea paşei Eucan de la Belgrad care devastează Almăjul.Paşa cade în  luptă şi capul lui este trimis la Alba Iulia, lui Sigismund Bathori, care l-a urcat pe poarta cetăţii.”

Dovada dârzeniei şi eroismului locuitorilor din  ţarini sau sălişte, e faptul că, ori de câte ori era nevoie, ei schimbau uneltele de lucru cu armele de foc pentru a-şi apăra vatra. Fiind gospodari, oieri şi pomicultori, localnicii aveau legături comerciale cu Ţara Românească şi Transilvania, pentru a-şi  vinde produsele ori a le da la schimb.

Deci, încă din timpuri străvechi, românii, indiferent de provincia în  care trăiau, au avut conştiinţa comunităţii de neam şi tradiţie.Neîntreruptele legături economice au dus la adâncirea apropierii pe toate planurile vieţii sociale, economice, culturale între ţinuturile locuite de români.”

În 1683 – bănăţenii şi transilvănenii trec de sub stăpânirea turcă, sub cea austriacă, prilej de degradare a stării lor economice. În 1699 – Banatul este declarat domeniu al coroanei, administrat ca provincie autonomă sub administraţia austriacă. Se face o împărţire administrativă în 12 districte, iar districtele în circumscripţii. Almăjul este încadrat în districtul Orşovei şi Mehadiei.Comuna are în frunte un cneaz. Ţăranii devin doar arendaşii pământurilor proprii, plătesc dări grele şi prestează robota.

Refuzul almăjenilor de a se înrola în armata austriacă – pornit din hotărârea neclintită a poporului de a nu sta sub cizmă, reflectă caracterul dârz şi eroic al neamului care nu suporta să fie la ordin străin: „Nu voim! Măcar dări îndoite să plătim, militari nu voim să fim!” – au răspuns ei împăratului Iosif al II-lea, venit la Bozovici pentru a-i lămuri să devină militari. Însă în 1775 are loc militarizarea satelor – sub  conducerea locotenent colonelului baron de Papilla, român din Arad, împuternicit cu organizarea graniţei militare române bănăţene.

S-au organizat 3 regimente de graniţă – administrate de Viena. Au loc mişcări demografice din Ţara Românească în Banat.

Noul război austro-ruso-turc din 1788 – pustieşte Banatul şi cele 13 sate almăjene; sunt 20.000 de refugiaţi şi 7000 de robi, în majoritatea fete şi femei.

Autorul subliniază rolul preoţilor şi al învăţătorilor veniţi din Ţara Românească în cadrul mişcărilor demografice individuale, care au contribuit la dezvoltarea culturală şi a ideii de conştiinţă etnică la românii bănăţeni.

Preoţii stabiliţi în Banat aduc cărţi de ritual. Autorul subliniază cu căldură schimbările majore pe care le-au adus cărţile în viaţa bănăţenilor. Foarte interesant acest capitol şi vom insista asupra lui, spre edificare:

În secolul al XVIII-lea, Almăjul ca şi întreg Banatul, resimte nevoia cuvântului românesc tipărit. Cartea se păstra cu sfinţenie, fiind trecută între odoare. Când se deteriora, proprietarii plăteau sume însemnate pentru a fi „gireasă” (reparată) căci erau rare ocaziile de a procura un exemplar nou. Ea era transmisă din generaţie în generaţie, păstrând însemnările de pe filele sale ca veritabile cronici ale vremurilor trecute. Cartea în Almăj  găseşte un mediu receptiv în totalitate la slova românească tipărită. Această stare a fost creată de învăţământul românesc din ţinut.”

Aceste fraze sunt de natură să emoţioneze pentru un iubitor al cărţii, chiar dacă nu a trăit la începutul erei Guttenberg, chiar dacă a depăşit epoca Marconi şi acum se desfată în epoca lui Bill Gate, a internetului, a transmiterii informaţiilor într-o clipită în cel  îndepărtat colţ al planetei. Iubitorul de carte autentic, simte emoţia şi bucuria negrăită a omului trăitor în acele veacuri, când avea privilegiul răsfoirii unei cărţi, ţinută ca odor, păstrată cu grijă în lacre, transmisă din generaţie în generaţie, ştearsă de praf, păzită cu sfinţenie. Cine avea o carte era considerat bogat în comunitatea lui. Era „cineva”, pentru că avusese fericirea să citească. Mai mult, avea datoria să împărtăşească din ştiinţa sa celor din jur. Cărturari  iluminişti străbăteau cu traiste de cărţi munţii şi aduceau Lumina în locurile de baştină. Corifeii Şcolii Ardelene au făcut acest lucru, dar şi mari iluminaţi care  şi-au luat această sarcină nobilă de a împărţi lumina învăţăturii. Şi astăzi, când o carte tipărită nu mai valorează aproape nimic, e bine să ne amintim, cu câte jertfe şi în ce condiţii s-au tipărit primele cărţi şi ce mare revoluţie culturală au provocat cărţile tipărite în tiraje populare.

Învăţământul din Almăj – spune autorul – era o instituţie profund românească, întreţinută de comunităţile româneşti. Autorităţile austriece au susţinut în primul rând şcolile germane, care aveau un pronunţat caracter de catolicizare. Totuşi, se impune a fi subliniat rolul pozitiv pe care şcoala germană din Bozovici şi Dalboşeţ şi Prigor, l-a avut ca factor de progres pentru românii almăjeni. Ea oferea o posibilitate de afirmare, era prima etapă pentru românii din graniţă. Şcolile ţinutului au fost mai întâi şcoli confesionale, apoi şcoli naţionale şi au rezistat fiind întreţinute pe cheltuială proprie de către săteni. Erau conduse de către dascăli inimoşi, plini de râvnă şi care semnau modeşti pe filele cărţilor aduse la Râmnic şi Bucureşti. Este impresionant  numărul însemnărilor lăsate de învăţătorii Almăjului şi de şcolarii lui.

Şi iarăşi nu putem să nu facem comparaţie cu învăţământul actual care, deşi are posibilităţi multiple de exercitare a procesului educativ, s-a degradat în asemenea măsură încât nu mai valorează aproape nimic în mintea elevilor. El se săvârşeşte în virtutea inerţiei, pentru a dobândi un certificat, fără tragere de inimă, fără pasiune, fără dorinţa de altădată de cunoaştere. Desigur, că există şi multe excepţii, dar, situaţia învăţământului nu poate să nu constituie un semnal de alarmă pentru societate pentru că de el depinde dezvoltarea civilizaţiei viitoare. Nu e de mirare că,în societatea noastră, cetăţenii ajung să-şi arunce bibliotecile personale, ori să le vândă pe nimic, o carte costă cât o ţigară şi, bineînţeles, foarte mulţi preferă ţigara în loc de procurarea unei cărţi.

Nu pot să nu mă simt impresionată profund de  comunităţile acestor munteni inimoşi care doreau cartea ca pe fărâmele de moaşte şi făceau orice efort ca s-o aibă. Să-l urmărim pe autor:

Marile mişcări demografice din secolul al XVIII-lea au favorizat circulaţia cărţii în Banat şi Almăj. Însă un rol important în aducerea cărţii în zonă l-au avut învăţătorii, preoţii, grănicerii, ofiţerii români din graniţă. Acest fenomen se desfăşoară pe două căi. Fie că cei enumeraţi cumpără cărţi prin intermediul unor luminaţi, cum era N. Stoica de Haţeg, fie sunt aduse cu ei de preoţi la venirea din Ţară, ori în cazul ofiţerilor – din deplasările prin diferite garnizoane ale imperiului.

În felul acesta a ajuns la Prigor Biblia tipărită pe timpul lui Şerban Cantacuzino, la 1688, adusă de preotul Dumitraşcu Câmpianu, la 1721, de la Târgovişte, de unde era originar. Cartea s-a păstrat până în 1930, la biserica din Prigor, de când i s-a pierdut urma.

(…) La începutul veacului al XIX-lea evoluează, ca rezultat al învăţământului bine organizat, tipul doritorului de carte. Nivelul lui de înţelegere este altul, superior celui din veacul trecut.

Acum pătrund în sate cărţi laice corespunzând nivelului cultural al societăţii româneşti. Apoi, pătrund în Almăj creaţii de prestigiu ale cărturarilor ardeleni. Aşa se explică existenţa la Gârbovăţ a unui exemplar din celebra lucrare a lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia.

Autorul insistă şi asupra pătrunderii cărţii laice în şcoală.

„Condiţiile grele de pătrundere a cărţii în  zonă, ca şi preţurile ridicate ale cărţilor, au determinat pe unii învăţători să copieze anumite cărţi cum a fost cazul învăţătorului Simion Murăraşu de la Rudăria, care la 1784 copiază un Straşnic pe 93 de file. Pe fila 93 copistul mărturisea:

<Sfârşitu-s-au această sfântă şi dumnezeiască carte ce se cheamă straşnic, lumina sufletului şi mângâierea inimilor celor scârbite, prin mine smeritul mult păcătosul Simeon Marşanovici, magistor fiind Rudăria>.

Toate acestea arată că în Almăj, ca în întreg Banatul, cartea românească era dorită, era căutată şi era găsită, indiferent de eforturile necesare. Ea avea în primul rând, aici în Almăj, rolul unei arme şi mesajul ei însemna lupta pentru unitate, pentru libertate spirituală.”

Dezvoltarea ideii de comunitate de neam şi de limbă s-a făcut şi prin circulaţia cărţii româneşti în aceste ţinuturi. În plus,  a dus la ridicarea nivelului de cultură.

Interesant este şi capitolul privind haiducia – formă de luptă ce s-a manifestat în Almăj: „Apărută ca o reacţie de apărare, haiducia a însemnat  actul de naştere al împotrivirii sociale şi naţionale semnat de oamenii din popor. Hoţi, rebeli, infideli, lotri, în acea vreme erau consideraţi, aşa zişi haiduci, care de fapt,, numărau în rândurile lor aproape pe toţi sătenii în stare să poarte o armă sau un ciomag. Cetele de haiduci din Valea Timişului, Almăj şi din Clisura Dunării, atacau sau se apărau pe o rază mică şi cu mijloace reduse, lipsindu-le o conducere militară. Cetele de haiduci vor deveni nucleul în jurul cărora se vor aduna toţi cei nemulţumiţi de asuprirea şi stăpânirea străină. Numai în 1370, în 28 de sate din Comitatul Caraş au fost identificaţi 56 de haiduci, majoritatea români. (…)

Din relatările preotului Vasile Popovici, se observă că în satul Pătaş, cei mai vestiţi voinici, cum îi numea poporul pe haiduci, făceau parte din familia Mergea. <Aceşti haiduci pe care stăpânitorii zeilor îi numeau bandiţi de codri sau tâlhari, în sufletul poporului erau priviţi ca binefăcători şi ocrotitori.>”

Au rămas în tradiţie cântecele haiduceşti care relevă înfrăţirea codrului cu românul: „Un cântec din bătrâni zice/ Bată-te vântul răchită / Să te văd iar împupită / Să-mi pun cureaua la flintă / Şi s-o spăl de-i ruginită / Să mă duc prin codrul verde / Şi potera nu mă vede.”

Nu lipseşte din  această lucrare evocarea personalităţii almăjanului Eftimie Murgu, ideologul şi conducătorul revoluţiei din Banat de la 1848:

Eftimie Murgu, revoluţionar consecvent şi vizionar politic, milita, însă, pentru alianţa forţelor revoluţionare maghiare şi române şi pentru detronarea habsburgilor în care vedea principala piedică în calea unirii poporului român. El vedea mai departe, dincolo de orizontul contemporanilor răi.” (…)

Prin activitatea didactică, cât şi prin cea politică, Eftimie Murgu a avut un rol hotărâtor în formarea conştiinţei revoluţionare în rândul tineretului român din Principate, iar prin legăturile ce le avea în cadrul evenimentelor paşoptiste cu revoluţionarii din  Moldova şi Ţara Românească, Murgu şi Bălcescu rămân simbolul unităţii Revoluţiei române de la 1848.”

Noţiunea de românism, în ultimul deceniu al veacului trecut devine tot mai clară şi pătrunde tot mai adânc în conştiinţe, îndeosebi între grănicerii din zonă. Ia fiinţă Comitetul Comunităţii de Avere cu sediul la Caransebeş, al cărui preşedinte devine Traian Doda, având ca mobiluri principale: economic, cultural (înfiinţarea unui liceu românesc) şi politic (demnitate naţională).

Autorul menţionează momentul din mai 1867 al semnării pactului dualist care a avut drept consecinţă şi includerea Transilvaniei şi Banatului în Ungaria. Autorităţile ungare recurg la aplicarea unei politici de deznaţionalizare forţată – perioadă cunoscută drept cea mai neagră din istoria poporului român din Transilvania. Fără  îndoială că fiecare zonă a României a avut de suferit din cauza unui asupritor. Dar situaţia din Banat şi Transilvania a fost una dintre cele mai ingrate.

Figura aureolată a generalului Traian Doda este evocată cu reverenţă şi cu recunoştinţă de către autor, de asemenea,  a cărturarului, revoluţionarului şi profesorului filozof Eftimie Murgu, – una din cele mai luminoase personalităţi ale istoriei acelor timpuri, dar nu numai, el depăşind graniţele Ţării Almăjului şi militând pentru interesele întregului popor.

Şcoala – factor principal de educaţie şi formare a generaţiilor de copii – şi-a adus şi ea contribuţia la formarea conştiinţei etnice şi naţionale a românilor.

Bisericile de lemn şi şcolile au fost primele care au răspândit lumina. Începând din 1768 – se poate vorbi despre înfiinţarea şcolilor de stat pe aceste meleaguri, subiect tratat destul de generos de către autor:

„Atunci când curtea Aulica de la Viena ia măsuri ca în fiecare comună grănicerească să funcţioneze câte o şcoală trivială cu limba de predare în limba română şi germana. Sau, la 1766, când Maria Tereza porunceşte ca în fiecare comună unde este preot să se înfiinţeze câte o şcoală şi să se numească învăţători. Din momentul când intră în Confiniul militar se emite o dispoziţie care prevedea ca în fiecare sat cu 60 de familii să se zidească şcoală şi să se aducă învăţători.

Almăjenii, oameni harnici şi primitori, iubitori de învăţătură şi cultură, au avut în comuna Bozovici focarul ştiinţei de carte, unde există încă din 1774 o şcoală secundară inferioară, numită „Trivialschule”, şcoală cu trei cursuri, la care veneau elevii premianţi de la „şcolile naţionale” din satele almăjene. Şcoala trivială a funcţionat până la desfiinţarea graniţei în anul 1872.

Şcolile naţionale erau conduse de un director cu sediul la Caransebeş. În existenţa şcolilor naţionale trebuie să vedem dârzenia şi tenacitatea populaţiei române din zonă, care s-a opus pretenţiilor maghiare. (…)

După desfiinţarea graniţei, şcolile sunt transformate în şcoli comunale controlate de statul maghiar, care impune limba maghiară.”

Aceste şcoli au creat o pleiadă de intelectuali români pătrunşi de ideea de unitate naţională, de dorinţa de libertate şi independenţă. Paralel se constituie societăţi şi asociaţii cultural-patriotice în teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină. În 1861 se constituie Asociaţia Transilvană pentru literatură şi cultură a poporului român ASTRA, la Sibiu care a adus o contribuţie preţioasă la strângerea legăturilor între românii de pretutindeni – mijloc de luptă pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale şi înfăptuirea idealului naţional.

Membru al societăţii – colonelul protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi. Ei editează lucrarea lui Petru Maior: „Istoria pentru începutul românilor din Dacia în 1883.

Activitatea artistică a corurilor, fanfarelor, reuniunilor de teatru, muzică, lectură a contribuit din plin, fiecare şi împreună la consolidarea sentimentului naţional al fiinţei.

Mişcarea corală reprezintă o forţă de 1400 de artişti în 14 coruri care îşi manifestau sentimentul patriotic în acest mod plăcut şi foarte penetrant.

O adevărată mişcare spirituală şi artistică, având valenţe patriotice.

Aşadar, almăjenii luptă prin orice mijloc pentru afirmarea aspiraţiilor lor naţionale. „Este interesantă preocuparea acestor tineri studenţi pentru culturalizarea ţăranilor din Valea Almăjului şi grija pentru procurarea de cărţi şi constituirea de biblioteci, prin intermediul cărora să ţină trează conştiinţa de neam şi păstrarea limbii române şi a fiinţei naţionale.”

În tot acest timp, intelectualii Almăjului au luptat cu legile de deznaţionalizare ale regimului dualist, având ca principală armă, cultura.

Autorul evidenţiază figura colonelului protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi – organizatorul şi protectorul clerului ortodox român din armata austro-ungară şi educatorul elevilor români din şcolile militare de la Sibiu, Budapesta, Viena.

Războiul a adus, din nefericire, mobilizări masive, raţionalizare, nenorociri, foamete, moarte…

„Banatul a fost pregătit pentru marele act istoric de la 1918. La avântul de eliberare din toamna acestui an,  care a cuprins întregul popor român, a participat şi Almăjul. Flacăra revoluţiei purtată pretutindeni de muncitori, aprinde inimile ţăranilor, ostaşilor aflaţi încă în tranşee sau întorşi la vetrele lor. Autorităţile care reprezentau regimul dualist au fost alungate de către soldaţii întorşi la vetrele lor, cu tricolorul la chipiu, în locul rozetelor cu care plecaseră. Au fost alungaţi notarii, pretorii, agenţii fiscali şi jandarmii.”

Ultima parte a cărţii este destinată Unirii de la 1918 şi este intitulată: „Contribuţia populaţiei româneşti de pe Valea Almăjului la înfăptuirea actului istoric de la 1918”.

Autorul subliniază că mişcarea de eliberare naţională s-a manifestat şi la românii din Banat. Paralel cu mişcările revoluţionare  la oraşe s-au desfăşurat şi în satele din Banat lupte ţărăneşti de mari proporţii.

O trăsătură caracteristică a mişcării ţărăneşti din toamna anului 1918, o constituie împletirea strânsă a caracterului social şi naţional, participarea unită a sătenilor la lupta împotriva autorităţilor şi a burgheziei săteşti. Trebuie subliniat faptul că în toate localităţile rurale, atacarea şi alungarea autorităţilor austro-ungare, a fost însoţită imediat de constituirea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale, de exprimarea fermă a năzuinţei de făurire a statului naţional unitar român.”

Autorul evidenţiază cu amănunte situaţia economică, politică, socială, culturală, de după înfăptuirea Marii Uniri, care a creat cadrul naţional şi social pentru dezvoltarea României moderne.

În încheierea lucrării, renumitul om de cultură Alexandru Nemoianu îi dăruieşte autorului şi cititorilor  o Şoaptă de suflet, emoţionantă:

„Într-o vreme în care ofensiva uniformizării degradante pare a fi fără putinţă a fi oprită, cartea lui Pavel Panduru ne arată că un colţ de pământ, o „ţară” românească, stă cuminte în făgaşul ei istoric fără de început; cu obiceiurile, cu bucuriile şi cu durerile ei.

Pavel Panduru ne spune că fiecare avem un rost şi că acest rost ni-l putem împlini doar fiind ceea ce am fost lăsaţi să fim şi în acest caz, aşa înseamnă să fim „almăjeni”, Doar în acest chip vom putea apropia, o clipă ai devreme <Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu>.”

De fapt, autorul face o radiografiere completă a societăţii veacurilor trecute, încă din cele mai îndepărtate vremuri, precum şi a condiţiilor de viaţă a locuitorilor acestor ţinuturi.

Şi o face cu temei, cu  râvnă, cu măiestrie, cu dăruire şi cu înalt profesionalism. De aceea, fiecare almăjan ar trebui să-i mulţumească pentru faptul că, vreme de-o viaţă s-a străduit să scoată la lumină aspecte memoriale din Ţara Almăjului, trecându-i pe locuitorii ei, în nemurire.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

 

29 ianuarie 2010

_________________

09 Decembrie 2010 – Felicia Colda: „Risipiri“, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, (Monica Grosu)

Volumul de poezii, publicat de Felicia Colda, sub numele simbolic Risipiri (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2008), se pliază pe o gamă largă de stări și sentimente, ţintind așteptările unui cititor modern, încă atras de melancolia și ineditul unei metafore. Este tocmai ceea ce frapează în poezia tinerei poete albaiuliene, acel limbaj accentuat metaforic, mizând pe o simbolistică de substrat, atent construită și chiar ușor voalată de atmosfera stranie a unei singurătăţi obsesive. Poezia ce deschide volumul de faţă, purtând titlul Niciodată, aruncă o rază străvezie asupra imaginarului poetic, grefat de stări contradictorii ce oscilează pe o axă a resemnării și a speranţei, a nostalgiei și a bucuriei de a gusta clipa, iubirea, întâlnirea.

Autodefinirea se face cu modestie și într-un registru al simplităţii elocvente, iar întâlnirea cu sine, cu iubirea, cu Dumnezeu, cu esenţa Cuvântului poetic se realizează abia într-un indefinit crepuscular. ,,Stau într-un raft al zilei,/ printre lucruri puse la-ntâmplare,/ fără să-mi pot dezlipi privirea/ de zidul în locul căruia/ trebuia să fie o fereastră.//… Fiinţa mea va locui veșnic/ în ora de asfinţit a timpului.” (Niciodată). Într-un ritual aproape blagian, Felicia Colda parcurge ideatic și poetic, însă în cheie iniţiatică, nașterea, coacerea, apoi moartea. Acest parcurs liric, realizat între reverie și trezire, primește în plus indicele de feminitate absolută, de candoare și delicateţe a fiinţei în contact direct cu puritatea cuvintelor, dar și cu tăcerile de neîndurat ale nopţii.

În poezia Feliciei Colda, ,,respiraţia doare”, căci, în derularea neîntreruptă a clipelor, se ţese pânza îndoielii, a deznădejdii și implicit setea veșniciei. Liantul fiinţei cu veșnicia se îndeplinește doar pe calea regală, divină, prin întâlnirea călătorului obosit cu Dumnezeu, cu cântecul rugăciunii. Acest lucru se poate înfăptui doar în cadrul molcom al înserării și iertării, precum în versurile: ,,Lasă-ţi înserarea să coboare lin/ peste dorul meu pribeag.// Învaţă-mă rostul veșniciei/ și-al rugăciunii/ și-al lepădării de sine.” (Psalm).

Într-o manieră personală este creionată problematica iubirii, temă ce revine frecvent în poemele Feliciei Colda, însă regăsim o iubire puţin reţinută,  imprimată de calmul cărţilor din bibliotecă, de gingășia fiinţei dispuse să aștepte clipa salvatoare. În viaţa de zi cu zi, dezvăluită în flash-uri ilustrative pentru destinele oamenilor hărţuite de griji mărunte, iubirea constituie calea singulară, pe care sfios pășește poeta cu speranţa cuibărită adânc în suflet, căci ,,Înafara iubirii,/ trupul supus rutinei/ devine neînchipuit de greu.” (Nerostitele cuvinte).

Doar deznădejdea se interpune uneori în calea viselor: ,,Ca o boală fără leac,/ deznădejdea ronţăie încet/ fiinţa agonisită trudnic/ în rugăciune.” (Desţelenire). Tot ca o stavilă a tăcerii dureroase îi apare poetei moartea, inevitabila despărţire ce îi strecoară în suflet melancolia și sentimentul incert al temerii și uimirii. Felicia Colda surprinde însă toate aceste teme mari ale liricii într-un mod pur personal, a cărui formulă o reprezintă expresia extrem de concentrată și esenţializată a ideii poetice. Poemele sale se întrupează din înlănţuirea unor metafore, sub voalul cărora se deschide o întreagă lume de trăiri și semnificaţii, de melancolii suave și calde rugăciuni. ,,Uneori/ drumul nu e decât/ un segment în geometria zilei:/ când rugăciune,/ când amărăciune/ și foarte rar/ trandafir înflorit./ Existenţa?/ segmentul din segment/ Drumul?/ călătoria dinăuntrul cercului,/ bilet dus-întors/ într-o geometrie/ neeuclidiană.” (Geometrie).

Divinitatea rămâne polul catalizator al durerii și speranţei, iar ruga poetică forma de manifestare zilnică a iubirii, mai ales că, în poezia Feliciei Colda, întâlnim iubirea sub multiplele ei ipostaze, de la iubirea agapé la cea filială și de la indefinirea sentimentului erotic, cu așteptări și vagi amintiri, până la conștientizarea lui. Acest traseu al mult visatei și misterioasei întâlniri (cu propria identitate, cu iubitul, cu Dumnezeu, cu Poezia), este definit astfel de poetă:  ,,Întâi s-au întâlnit ochii/ apoi mâinile au prins a născoci/ dansul păsării măiestre./ La lumina lunii/ s-au întâlnit și buzele…/ apoi trupurile/ s-au lepădat de carne și oase/ devenind suflet./ Întâi s-au întâlnit ochii/ apoi NOI.” (Întâlnire). Așa cum se poate remarca, iubirea îmbracă, în aceste poezii, haina spiritualizării, a purificării de lume, de carnal, debarasându-se de ,,Da-urile sinucigașe”, din ,,dimineţile fără surâs.” (Agonie).

Cu tonalitate de psalm și într-o totală dăruire de sine, poezia Feliciei Colda aduce un nesfârșit elogiu iubirii, veșniciei, Divinităţii, apelând la forma poemului modern, cu vers liber și o simbolistică mitico-religioasă, reiterată în cheie proprie. Doar câte ,,o înserare bruscă” îi ,,lăcrimează cuvintele” (Tristeţe diurnă), transformându-le într-un cântec orfic de o tulburătoare sinceritate.

MONICA GROSU

 

 

_________________

08 Decembrie 2010 – George Baciu: „Gânduri de la marginea lumii“, Ed. Rottarymond (Maria Diana Popescu)

Cu volumul de poeme „GÂNDURI DE LA MARGINEA LUMII” (Editura Rottarymond), opera distinsului scriitor George Baciu se adânceşte în limpezime şi în reprezentare. Mult mai nuanţat în inspiraţie, mai adâncit intelectualiceşte, George Baciu, în lepădarea sinelui de esenţe, până la totala jertfă a cuvintelor, elaborează o artă poetică fascinantă, scrie cu preaplinul inspiraţiei, cu duioşie şi cu lirism sublim, una din cele mai bune cărţi ale prezentului. Tratată în spiritul unei reale sensibilităţi, poezia descinde din cadre profund filosofice, din alte determinări psihologice şi existenţiale, din fine nuanţe de sfiiciune, de revoltă şi de duioşie: „M-am uitat în mine şi am simţit lutul, poate orgolios, poate melancolic, prelingându-se înspre cer, ca într-o rebeliune a necuprinsului. Căci sunt asemenea oraşului cu noaptea la gură, unde gândurile mărşăluiesc pe trotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât. Nu mă parcurge nimeni, simţurile zornăie pe claviatura plictisului, în timp ce dinapoia mea, zilele-şi aruncă spinarea pe fereastră.”

Poemele se desfăşoară diafan, dar înfăşoară cititorul cu risipă de frumos, precum firul de borangic, pus în valoare prin integrarea în dantelăria limbajului, într-un fluid ce trece din viaţă în ars poetica: „Aşa mi-am început prima clipă de respiraţie descoperindu-mă în stupiditatea de necuprins a cuvintelor. Ca un copil palid, înrolat în armata raţionamentelor insuficiente pentru a transmite o experienţă ce nu poate fi împărţită şi exprimată în formule. Mai târziu, pe faţada unei case pustii am descoperit legenda războinicului dezertor, rămas fără dinastie.”

În jurul unei sensibile axe sufleteşti, poemele trăiesc, vers cu vers, preaplinul de frumos; sculptura graiului lor, autoritatea lirică a discursului, patosul convingerii vorbesc despre un poet cărturar, filosof de formaţie, stăpânul unui vast bagaj de cultură, al unei arhitecturi interioare uluitoare, al unei incandescenţe suficiente creaţiei pentru a deveni artă: „E numai deşert… În acea cutie de lut prin care furtunile de nisip dansează molatec nemaigăsind nicio oază. Nici instinctele nu mai sună în catedrala copiilor din flori. Ce ar putea fi trupul fără suflet? Un obiect sunând a gol printre genunchii unui Dumnezeu decadent. Este acesta un motiv ca unul din noi să iubească pe furiş?”Mlădios, gingaş, cu gracilitate şi rafinament, căutând pretutindeni muzicalitatea, nu edulcorarea sentimentului exprimat, poetul ordonează cu dibăcie limbajul întemeiat pe un lexic de manifestă limpezime, pe alternanţa între frazele lungi şi cele scurte, expresive, îşi construieşte scrupulos versificaţia şi atestă o remarcabilă artă pentru simetrie, pentru rafinarea scriiturii: „Dincolo de mine, umbra,/ aplecată peste încheieturile pământului,/ când atâtea femei – gheme de carne şi oase -/ se rostogolesc între obrajii frunzelor,/ înfipte în marginea toamnei./ Şi umblând haihui printre sânii lor dezgoliţi,/ privesc statuia ta, lovind în rădăcina copacilor cu talpa,/ ca un călău înfuriat/ de orice lucru devenit obsedant./ Sau poate într-o seară de echinocţiu,/ în care singurătatea s-a prelins pe străzi ca un cearşaf,/ am recunoscut imaginea pierdută a buzelor tale,/ sinucise în pleoapa clandestină a memoriei.”

Poezia operează cu inspiraţie, cu criteriul valorii, cu obiectivare, spre semne revelatoare: este cert, aceste mărci de bijuterii lirice ilustrează opţiunea pentru scrierea orientată spre catifelarea mesajului, spre încifrarea lui elegantă. Mesajul comportă o excepţional de diversă ţesătura de motive, ele se întrepătrund şi ţâşnesc surprinzător în multe şi profunde semnificaţii. Suflu poetic de nobilă elevaţie, George Baciu răspunde sensibilităţii şi profunzimii, iar sentimentele care-l animă se vădesc a fi foarte vii. Poetul oferă o panoramă a trăirilor, evidenţiind organic firele esenţei transferate în limbajul dragostei. Conotaţiile conceptului de iubire, un alt tip de iubire, eminamente limpede şi moralizatoare, statuează o punte de legătura între cunoaşterea înaltă şi axa fundamental-filosofică, de o excepţională elevaţie: „Acum, că imposibilul – moartea unui Dumnezeu, învierea unui Om – s-a produs, să păstrăm nădejdea că tot ceea ce e încă nedesăvârşit, nesalvat în firea noastră, e vindecabil şi propus spre lămurire finală prin iubire. Cine ar îndrăzni să fie refluxul acestui mare flux?… Dacă Dumnezeu rupe astfel istoria lumii prin repetate victorii asupra cărnii şi asupra morţii din ea şi, mai mult, ne invită şi pe noi la emulaţie, să fim, deci, pe măsura Lui, să devenim compatibili cu Cel care ne-a iubit suficient de mult ca să pună în mişcare acest uriaş angrenaj cosmic!”

Poetul George Baciu simte şi creează prin iubirea investită cu o dublă funcţionalitate, iar volumul „Gânduri de la marginea lumii” aduce în lirica prezentului un sunet cristalin, personalizat, o grilă de lectură impecabilă, metaforism marcat de fidelitatea fundamentală faţă linia sigură care acompaniază cadrul poemului. Pendulând graţios între ţesătura de ideii filosofice şi talerul plin al inspiraţiei, eul liric al poetului este total aservit pasiunii pentru esenţe: „Să te rupi în sine de tine,/ până îngândurarea pocneşte/ în moalele capului,/ ca şi cum n-ai fi/ decât o prelungire/ a emigrării materiei./ Să te rupi în sine de tine,/ până se subţiază spaţiul/ dintre steaua ta/ şi celelalte.” Fluidul liric transferă în sfera sensibilităţii un tipar original, gustul pentru simetrie, cultul raţiunii ordonatoare, conexe filonului expresiv, valorificând virtuţile acestora, cât şi pe cele ale ritualismului intelectual. În plus, realizează performanţa de a le suda organic. Este limpede, poetul George Baciu practică o poezie cristalină, capabilă să recupereze incantaţiile muzicalităţii, el atestă unul din cele mai valoroase talente ale prezentului, destule calităţi vin în sprijinul personalităţii sale poetice. Volumul denotă multă prospeţime asumată în cercul de foc al vibraţiei, dar şi o autonomie spirituală, mai pronunţată decât precedentele, un discurs liric delicat, suav, melancolic, chiar controlat de intelect. În consecinţă, George Baciu este unul din poeţii buni ai prezentului, în pofida falsului nimb purtat cu ostentaţie de mulţi scribi postmoderni. Volumul va vorbi pe un ton solemn în urechile vremii despre virtuţile incantatorii ale poeziei, George Baciu fiind învederat a rămâne un poet adevărat, implicat ineluctabilis în Instituţia Poeziei.

MARIA DIANA POPESCU, Agero

__________________

07 Decembrie 2010 – Gaby Michăescu – „Leonard, soldatul de ciocolată“, Ed. Eicon, Cluj Napoca (Corneliu Stoica)

Publicată pentru prima oară cu 25 de ani în urmă, cartea lui Gaby Michăilescu „Leonard, soldatul de ciocolată” (titlu dat după „Soldatul de ciocolată” de Oscar Straus, scrisă după piesa lui Bernard Shaw), a apărut la sfârşitul anului trecut într-o nouă ediţie, de astă dată bilingvă (română-franceză), graţie Editurii Eicon din Cluj-Napoca, în colaborare cu Biblioteca „V. A. Urechia” Galaţi şi cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Galaţi. Este gestul nobil pe care l-au făcut instituţiile respective de a readuce în prezent memoria şi personalitatea marelui tenor Nae Leonard, născut la 13 decembrie 1886 în Bădălanul Galaţiului, cel care prin dăruirea cu care a slujit Teatrul Liric a fost supranumit „prinţul operetei”.

Despre viaţa şi activitatea inegalabilului cântăreţ, înzestrat cu o frumuseţe fizică unică şi cu o voce care a fascinat publicul din timpul său, au mai scris cărţi Theodor Bălan („Leonard, prinţul operetei”, Ed. Muzicală, 1965) şi Stelian Ionescu-Angel („Astă seară cântă Leonard”, Ed. Muzicală, 1970), însă cea a lui Gaby Michăescu este cu totul de altă factură, scrisă într-o notă predominant poetică, lirică. Scriitorul, craiovean de origine (n. 14 decembrie 1910 – m. 4 septembrie 2008, Bucureşti), a fost impresar de teatru, cronicar dramatic, memorialist, autor al unor cărţi de valoare privind lumea teatrului românesc interbelic („Culise şi reflectare”, „Cuşca suflerului”, „Ion Brezianu”, „Vagonul de turneu. Însemnările unui impresar”, „Maria cea fără moarte”, „Giganţii teatrului românesc” etc.). El l-a cunoscut pe Leonard încă de pe vremea când era copil, iar tenorul evolua în spectacolele din cetatea Băniei. L-a îndrăgit, i-a urmărit prestaţiile artistice, a manifestat un adevărat cult pentru celebrul cântăreţ. „Deschizând ochii pe el, copil fiind la Craiova, scrie Gaby Michăescu, mărturisesc că nu m-am ţinut pe urmele nici unui alt corifeu cu o mai delirantă idolatrie, cu o mai desperată pierdere de sine. De la prima operetă în care l-am văzut, roadele artei leonardine mi-au dat atâta stranie dulceaţă, belşug de vise şi de şăgalnică fericire, că n-aveam să mă mai lecuiesc toată viaţa … Frumuseţea, fascinaţia, fiorii măiestriei dusă la paroxism, acea rugă tulburătoare îndreptată firmamentului înstelat şi în egală armonie sufletelor oamenilor, punând stăpânire pe mine, am alergat după acest altceva al lui, să mă prăpădesc de nesfârşită veneraţie, de nesăbuit dor … Am gonit năuc, însetat de amoare, să-i prind filajul dulcilor inflexiuni, cea mai uşoară schiţare de gest, transfigurarea fierbinte, în tot ce juca şi cânta, atât de personal, definitiv. N-am nesocotit rarisimul privilegiu de a fi fost robit de geniul lui şi mi-am pierdut tinereţea neghioabă, cleştarul credinţei, sufletul, în această eternă primăvară a dorurilor mele care era Leonard … Dăruindu-mă lui, cu tot ce aveam mai adevărat – neîndoios în mai slabă măsură ca el mie – m-am lăsat săgetat de moarte de măreţia gloriosului, iubindu-l cât toate îndrăgostitele la un loc … (pag. 105).

În această dragoste neţărmurită a scris Gaby Michăescu cele 118 pagini ale cărţii sale, în care Leonard trăieşte în datele unei biografii tumultuoase, plină de umbre şi lumini, de la pierderea mamei la scurt timp după naştere, dragostea pentru teatru, suferinţele îndurate în adolescenţă şi în tinereţe în turneele efectuate prin ţară, viaţa plină de privaţiuni, dar şi de momente strălucitoare şi de opulenţă materială, ascensiunea artistică astrală, până la sfârşitul dramatic al carierei tenorului şi la clipele dinaintea stingerii în modesta locuinţă a părintelui său de la Câmpulung, mecanicul de locomotivă Constantin Nae. Portretul care se încheagă la sfârşitul lecturii este a unui artist extrem de talentat, care în vremea când era corist în trupa lui Nicu Poenaru ştia pe dinafară rolurile tuturor interpreţilor, „capabil să înlocuiască imediat pe oricine din protagoniştii indisponibili”, tânăr care a traversat vremuri tulburi până la impunerea şi strălucirea sa ca tenor, artist care a dat viaţă în scurta sa existenţă de numai 42 de ani unui număr de peste 200 de roluri, conducător de trupă omenos şi generos cu subalternii, posesor al unei voci inegalabile, considerat şi de străinătate ca cel mai mare artist de operetă din lume. Spiritul jertfelnic al lui Leonard atinge cote maxime la Marsilia, când în 1925, în seara primului spectacol cu „Bayadera” lui Emmerich Kalman de la marea sală „Théatre des Variétés” intră în scenă strecurat de frisoane şi cu febră de 39 de grade. Nu voia să dezamăgească publicul care-l aşteptase cu atâta înfrigurare, nici să dea de lucru directorului teatrului, care investise în spectacol o mare sumă de bani. „ Şi «titanul» păşeşte în scenă uitând de boală, notează autorul cărţii. De-alungul spectacolului aplauze interminabile la scenă deschisă punctează fiecare final de arie; Leonard electrizează dificilul public marsiliez; duce sus de tot, ca perfect sănătos, magistrala interpretare a prinţului Radjani, devenind idol. Aşteptat la ieşire de tumultoşii admiratori este purtat pe sus până la hotel, Marsilia vuind de strigătele Vive Leonard! Vive la Roumanie! A doua zi nu mai este bolnav. Elogiile presei excesive. Autorul operetei, Emmerich Kalman, îi telegrafiază, mulţumindu-i călduros. Gazetele pariziene atrag atenţia că Franţa are oaspete un foarte mare artist de operetă, tenorul român Leonard”. Urmează alte 40 de spectacole prin care Leonard se acoperă de glorie. Urmează succesele răsunătoare de la celebrul teatru „Mogador” din Paris, unde Leonard susţine 120 de reprezentaţii numai cu „Bayadera”.

Dar iată că după soare şi lumină, glorie şi strălucire, vine întunericul. Ultimii ani de viaţă ai lui Leonard sunt tragici. Boala de plămâni, din pricina căreia murise şi mama sa, Carolina Scäffer, îl doboară. În cele din urmă părăseşte teatrul şi se retrage la Câmpulung, fiind îngrijit de tatăl său. Cel care fusese Făt-Frumosul Teatrului Liric, care a făcut să lăcrimeze inima atâtor femei, era acum o „palidă umbră”. Ultima dorinţă pe care o mai are este ca tatăl să-l înmormânteze îmbrăcat în haine albe. Pe 24 decembrie 1928, în Ajunul Crăciunului, când copiii colindau pe la fereşti vestind Naşterea Domnului Iisus Hristos, Leonard părăseşte această lume în acordurile unei arii interpretate de el din „Contesa Maritza”, ascultată la gramofon. Este înmormântat la Bucureşti, la Cimitirul „Sf. Vineri”.

Cartea lui Gaby Michăilescu este un adevărat poem în proză dedicat lui Nae Leonard, un pios omagiu adus de cel care l-a idolatrizat pe inegalabilul tenor născut la Galaţi. Fotografiile care o însoţesc, 122 la număr, sunt o adevărată istorie în imagini a perioadei când opereta s-a impus în România ca gen. Alături de fotografii ale lui Leonard din diferite spectacole, îi întâlnim pe cei din falanga ce a dominat începutul secolului al XX-lea: Nicu Poenaru, V. Maximilian, G. Carussy, N. Ciucurette, C. Grigoriu, Al. Bărcănescu, Florica Cristoforeanu, Elena Theodorescu, Florica Florescu, Jenny Metaxa-Doro, Virginia Miciora, Maria Cinski, Niculescu-Basu, Niculescu-Buzău, Stănescu-Cerna, Ion Cigalia, Gheorghiu-Klamps etc. Traducerea versiunii în limba franceză este făcută de Gelu Stănescu.

CORNELIU STOICA

 

______________

06 Decembrie 2010 – Mircea Pavel Morariu: „Catacombe“, Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2010 (Al. Florin Ţene)

Cartea “Catacombe “de Mircea Pavel Morariu, apărută la Editura STUDIA, Cluj-Napoca, 2010, narează aventura a unei vieţi umane prinsă în capcanele subconştientului, transcendentului şi reîncărnării..Doctor în ştiinţe medicale, trăitor în Germania şi România, autor a mai multor cărţi, unele publicate  împreună cu soţia, Iudith Ilona Morariu, cartea structurata în două părţi “Vulcanii “ şi “Diafanii “, sub raport metodologic, nu este străină de viziunea asupra vieţii în conexiune cu spiritul, ca esenţă a conştinţei de sine.Cartea se deschide şi se închide ca un cerc.Aventura personajului principal Paul ce a suferit un accident, căzut în stare de comă şi internat într-o secţie de terapie intensivă, păzit de Raza, îngerul său păzitor, îmi aduce aminte de povestirea lui Ulise făcută în insula Feacilor, adică a păcii, la banchetul oferit de Alcinou în cinstea oaspetelui, unde imaginea rătăcirii şi poveşti îi ajunsese pe buzele cântăreţului orb, Demodokus.Şi ceea ce uimeşte este faptul că locurile,”popasurilor “, “etapele “ călătoriei prin marea noapte a “rătăcirii “ sunt douăsprezece. Douăsprezece sunt şi ceasurile traseului nocturn al soarelui prin ţinuturile subpământene, în “cărţile lumii subpământene “ din Egiptul antic, în acea preafrumoasă carte Amduat din mormântul marelui rege Thutmosis al III-lea. Nu este deloc o coincidenţă cele douăsprezece capitole ale acestei cărţi din care aflăm aventurile lui Paul în “ţinuturile “ “catacombei “transcendenţei şi al reîncărnării, la fel ca în Iliada lui Homer. Prezenta carte este o epopee de întoarcere la izvor al Soarelui, o fenomenologie de întoarcere acasă a sufletului, întruchipat într-un alt trup.Şi ce misterioasă şi uimitoare “rimare “cu epopeea lui Ulise!

Un rol important în “ aventura” lui Paul îl are creierul care coordonează întreg aparatul de cunoaştere, cel care percepe traseul din catacombele din subsolurile pământene.Conexiunile dintre oniric, fantast şi realitate se fac subtil, aproape imperceptibil, aşa cum este „filmul ce rula în capul meu(  spune Paul) s-a întrerupt şi s-a reluat din nou acela legat de misiune!”Alternanţa dintre real şi subconştient face ca romanul acesta să facă o răsturnare spectaculoasă a esteticii aristotelice, un caz interesant de literatură produsă cu intenţii de rezistenţă la marşandizare, ce poartă numele generic de textualism.Este o încercare a literaturii de a integra mecanismul textual al societăţii.Obstinaţia acestei proze de a citi în alt chip lumea înseamnă, desigur, un câştig incalculabil în latura mentalităţii artistice şi o emancipare limpede a conştiinţei scriitoriceşti.Textul se construieşte pe măsură ce se naşte, însoţindu-se de viziunile lui Paul precum melcul în cochilie, proza însăşi fiind un text în oglindă: imaginea vaporoasă venind parcă dintr-un vis al unei irealităţi născută în  imponderabilitate şi abstractivă a realităţii e chiar romanul acesta, cu tot ce înseamnă mecanism al scriiturii.

Având în vedere că în creierul uman au loc numeroase procese bio-chimice, acestea creiază stări şi imgini psihedelice. Mircea Pavel Morariu marşează în proza sa pe ceea ce spunea S.Freud privind viaţa psihică, conştientă şi inconştientă. Conform acestei concepţii, tendinţele sau dorinţele profunde ale persoanei, care îşi au izvorul în impulsurile inconştiente, sunt alungate în subconştient, de unde tind să reapară sub formă travestită. Sufletul lui Paul, urmărit întotdeauna de îngerul păzitor Raza, care nu a putut atinge perfecţiunea în timpul vieţii corporale poate să-i termine purificarea suportând proba unei noi existenţe.Sufletul purificându-se suferă fără îndoială o transformare, dar aceasta îi este necesară proba vieţii corporale. La Paul această probă corporală se face prin reîncarnarea într-un câine  ce îşi caută neobosit pe fosta iubită Lina Paulina”să-i amintesc că pe vremuri  când eu pe dinafară aveam altă înfăţişare, ne-am iubit şi am făcut împreună o partidă destul de bună.”

În roman apare o despărţire între personajul din realitatea pământeană ca prieten al înţelepciunii şi presupusa “înţelepciune” a personajului “trăitor “ în transcendenţă, ca domeniu nelimitat de cercetat, cu legile sale proprii şi ordonatoare. Prin aceasta autorul ne aminteşte de Pitagora care muta oarecum accentual de pe subiect,  pe omul care trebuie să se înţelepţească, pe înţelepciunea care trebuie cercetată în relaţiile şi structura celor din jur, surprinzându-li-se legile obiective, fizice şi matematice.Şi, în acelaşi timp, despre sine şi suflet  adânceşte ca având mai multe stadii de străbatere în domeniul înţelepţirii. Sufletul este un peregrin, asemeni sufletului lui Paul, prin diferite forme pământene, amintindu-ne de peripeţiile sale-numita metempsihoză-în termenii noştri, psihanalitici. Romanul ne îngăduie să surprindem conceperea unei “despărţiri “ între subiect şi obiect, între personajul real, pământean, şi unul trăitor în imponerabilitate, de detaşare de viaţă. Regăsim acele idei pitagoreice: „despărţirea” dintre gânditor şi lumea gândită, cu contemplaţia inerentă şi retrăirea în altă lume în care este, pe alocuri, infuzată gândirea şi viaţa cotidiană. Descoperim în această proză pasiunea pentru Idee care se împleteşte cu procesul spiritului, cu aventurile lui în pofida prezervării autonomiei sale, metaforic spus, ambulante. În acest roman există o fascinaţie a reprezentării, trăirea în”catacombele “ transcendenţei personajul principal, Paul, vine să lumineze, printr-o breşă ”dionysiacul “( în sens chiar psihanalitic ), din substraturile abisale ale Sinelui, iar ca atitudine,să participle la, aceea ce s-a zis de curând prin Heidegger, acţiunea de dezvăluire a adevărului. În termini hegelieni, există în această carte o dialectică între conştiinţă şi conştiinţa de sine care a devenit un loc comun al interiorului ( şi nu a exteriorului ) făpturii mixte om-animal, în cazul nostru fiind vorba de câine, a omului care încă mai păstrează urme animalice, ale naturalităţii sale, în care se găseşte dumnezeirea.Şi tocmai de aceea. Nu are importanţă că raportul dintre acesta şi abstract fiind doar reprezentat. Important că prin “ firul roşu “ al subiectului cărţii s-a ajuns la el; şi mai important este că autorul oscilează între realitate şi abstractitate, deschizând drumul textului către o mişcare dialectică spre operă, spre viaţa unui om,  ca operă.

Personajul lui Mircea Pavel Morariu poate fi luat ca “omul lui Dumnezeu “, el fiind purtător de adevăr care nu se reîntoarce în lume prin a ceea ce apare ci pe calea transcendenţei, a ceea ce este şi rămâne reîncărnat în animal. Singura lui putere de a-l face să se ridice la vedere este nu propria-i despărţire de lume, printr-un accident, ci minunea reîncarnării lui în trup de animal, miracolul care ia chip din trupul unui om, subiectivitatea care se reîntoarce în generalitatea universului. Se reîntoarce, dar fără particular. Cu istorie. Din disperarea căutărilor vechii iubiri.

Şi în Paul, ca în fiecare om, se povesteşte lumea şi în lumea întreagă se strânge şi se reflectă povestea unui om. În Paul se încearcă povestea lumii şi în lumea reală rezonează povestea acestuia. Cine iubeşte cu adevărat, precum personajul principal al acestei naraţiuni, are predispoziţie spre povestirea iubirii sale, în sensul cel mai adânc, de dezvăluire şi iubire a înţelepciunii. El iese din rândul lumii spre a privi lumea, cu sine cu stăpânul Tiras  şi o” lume de dincolo”. Se adânceşte în sine spre a se povesti , spre a-şi urmări “drama “ şi individuaţia sa, spre a comunica , tocmai prin ceea ce îl depăşeşte. Există o poveste a omului şi a lumii, şi alta , care cuprinde pe amândouă în dincolo. Regăsim această naraţiune vestigii ale feminităţii arhaice, sau brâncuşiene cuminţenii ale pământului, cum este iubita sa  şi Raza, îngerul său păzitor , martor şi mărturisitor; eroul pornit în aventura cunoaşterii de sine în lumea catacombelor are mereu în minte imaginea femeii iubite. Ea se conturează şi se deconspiră, de fapt, ca o figura arhetipară, având fireasca funcţie bivalentă. De mamă şi iubită. Asemeni lui Ulise Paul se întoarce”acasă “ transformat atât fizic cât şi pshihic. Această întoarcere este alegorică şi simbolică.Ca şi în cunoaşterea teoretică, şi în cea artistică şi estetică, orizonturile şi structurile, anatomiile superioare deterimină pe cele inferioare.Simbolicul ordonează şi determină alegoricul şi amândouă, la rândul lor, realul cu configurările istorice şi geografice. Totuşi, acesta din urmă, prin incertitudine şi “retragere “ sau avansare ipotetică luminează multe determinante din orizonturile superioare.Ulise se întoarce încărcat de cunoaştere prin aventură,de dorul iubirii, Paul se întoarce cuminţit şi transformat fizic tot de dorul iubirii. Cuvinte cu răsunet despre cărţile subpământene trebuie să fi auzit şi Homer, trasmise, în ciuda opreliştii, de către scribii Tebei. Iar dacă nu le-a auzit de la ei, sigur le-a perceput din zbaterea noptoaselor ape interioare.Aşa cum, probabil, Mircea Pavel Morariu a auzit povestea lui Pavel.

Nu există nici o discontinuitate abstractă între aceste milenii de cultură greacă şi egipteană şi aventura lui Paul din romanul “Catacombe “ şi nici dintre aceste ce privesc omul ca păşind şi trecând cu siguranţă prin tărâmul noptos al morţii pentru a accede în cel luminos al vieţii şi cele ce s-au aşezat stratificat în temeiul fiinţei şi fiinţării omului, în apele foşnitoare ale marelui Sine. Grecii mergeau în Egipt pentru a se iniţia în tainele sufletului, ale morţii şi vieţii. Paul, din acest roman, coboară pe scara involuţiei de la om la mamifer inferior: “Sunt oameni care într-o singură viaţă coboară rapid pe scara evoluţiei, la mamifere(… ) “, pentru cunoaştere, fiincă el face parte din acei  eroi ai revoluţiei, cum spune autorul.

Aşa cum specificam la început, cartea se deschide şi se închide ca un cerc.La fel ca Odiseea lui Homer. Plecarea şi întoarcerea , atât a lui Ulise cât şi a lui Paul,pe alte planuri şi transformaţi în Sine.

Cartea ne descoperă un autor înzestrat cu talentul cunoaşterii, un radiograf al stărilor psihopatologice ale personajelor, bun povestitor al stărilor psihice confuze, întemeiate pe instincte ceţoase şi vanităţi. În acest punct,  Mircea Pavel Morariu a făcut din limitele propriei imaginaţii act pur de creaţie epică, relansându-şi proza într-o competiţie de anvergură.

AL.FLORIN ŢENE

_______________

03 Decembrie 2010 – Marcel Turcu: „Transcendenţa deviată (note la vol „Moartea tatălui“ de Eugen Dorcescu, Ed Marineasa) (Marcel Turcu)

Transcendenţa deviată*

 

În cele ce urmează, încercăm un modest comentariu critic asupra volumului de poezii, intitulat  Moartea tatălui al scriitorului Eugen Dorcescu, apărut la Editura Marineasa – 2005 – Timişoara. Tema, ca şi titlul au generalitatea lor şi, deci, pot irupe de oriunde şi oricând, cu forţe egale. Cu o prefaţă sensibil-analitică, a lui Ion Arieşanu, volumul imprimă şi se imprimă în şapte trepte distincte, de la acel amor-fati (îndeplinit) al tatălui, până la problematicile prime şi secunde ale fiului – treapta a şaptea, inserată angoasei existenţiale continui. Treptele se duc şi revin ciclic, eul complex şi unitar trebuind să intre prin faţă în cerc şi din interior să parcurgă circumferinţa (v. şi afirmaţia filosofului creştin contemporan A. Scrima, privitoare la dinamica spiritului creator).

 

Conjuncţia moarte-viaţă

 

Prima dintre categoriile existenţial-metafizice fiind naşterea şi moartea, “fiul şi tatăl surâzând “ca zefirul, în fosta-ne casă”  (p. 27) –  tatăl locuind acum în două locuri deodată, spaţiul rămânând în transluciditate şi purgare, “locatarul“ din “interior” fiind  obligat a rămâne “perplex,” conştient şi inconştient, totdeodată. Freud numea relaţia tată-fiu complex nuclear, cu regretul psihanalistului privind moartea tatălui, declinat în lucrarea “Interpretarea viselor“. Se vede că moartea, ca şi viaţa, iniţiale şi iniţiate, sunt fundamental trăite, de vreme ce poetul, de astă dată, ne spune, flagrant, “că tatal nu poate fi recuperat prin senzaţii” (p. 25). Apoi, inducând pantema metafizică, fiul decriptează totuşi procesul unei morţi “calme“, versurile sugerând, atingând o clipă limită : staza ei finală –  astfel apare pentru prima dată în volum acea privire fixă, care încearcă să-şi ordoneze granulaţia.

 

Omul paradoxal

Omul empiric şi paradoxal, de la antici, la Pascal şi Bachelard, suportă în volum încă o valenţă a paradoxului: intruziunea raţionamentului care “ştie să nege“. Tatăl e aici atât în empirie cât şi în “harul” morţii. Părintele este încărcat empiric şi transcendental,  care rezistă, trăieşte şi moare exemplar prin forţa negaţiei successive. La ED totul e “subţire” iniţial, prin metamorfozare obţinându-se cristalitatea. Acestea nu sunt doar versuri de linie, ci acolade epistemice, care încearcă să tempereze atât plăcile continentale (tatăl de ieri şi de azi), cât şi pe fiu – mult mai aproape de spaţiile  transcendentale! Fiul, de câteva ori, tatăl,  şi aproape niciodată el însuşi, poate doar să posede “privirea de aici şi de dincolo“ (v. şi Plotin , cu al său “frumos care se retrage în privire“). Moartea, ca şi viata, este “telurică şi expansivă“ (p 28), ambele categorii fiind traversate de către fiu, prin spiritual, sau  ca tată multiplu, postulat de scriitura şi de natura lui derivate. Observăm cum perplexităţile şi paradoxul devin “tari”, “puternice”, pentru fiul “zefiral”- capilar. Treapta I ne deschide, aşadar, seriile transcendentale viitoare.

 

“Lacrima”-vector întors

“Casa-craniu” cuprinsă în vers (p.30) dezvoltă lacrima în calitatea ei de vehicol material de acces. (Kafka, într-o misivă către tatăl său, la 1919, îi reproşa acestuia “răceala” şi suferinţa – rictus schopenhaurian, ceea ce nu e cazul în volumul de faţă!). Casa-craniu precum şi “inexistenţa in praesentia” sunt în volumul lui ED cavele de umbra din jurul ideii (v. şi Mallarmé). Ajungem astfel în situaţia de a fi necesar să adnotăm eului segmentat, trunchiat, organic al fiului – harul ca viziune şi credinţă. ED se relevă a fi şi un vizionar al tăcerii orfice, delfice sau creştine. Sunt aici încorporate şi componentele morţii imnice, părinteşti, precum şi traseul scrierii de sine, care devin eseu (v. Foucault).

Refacerea vindicativă a eului are densitate şi gravitate, nefiind departe astfel de Ecclesiast, Horaţiu etc. …sau de Sfinţii Părinţi!

 

Ermetismul cuplului generic

 

De fapt, cu intelectualul şi omul de spirit, şi al spiritului, Eugen Dorcescu, nu suntem departe de nimic! Totul poate fi invocat sau revocat, dar echilibrul ideilor şi metafora arhetipală sunt “legităţile” fundamentale ale acestei structuri lirice, carte şi poet deopotrivă. Moartea tatălui consemnează “ruperea de nivel-ontologic” (Eliade), realizată de autor prin imanenţa discursului său liric. ED iese prin grandoarea şi gravitatea textului din  “somnul ermetic al tatălui“ (p.36),  dar şi al fiului. Soluţia o găsim în insomnia vizionară a poetului, cât şi în “clivajul“ său discret-metafizic. Perplexităţii îi corespunde, de aceea, racursiul, grafica internă foarte sigură, grafică ce poate răni  pe un lector inadecvat. Divinul consistă în “secţiunea de aur“ (p. 38), diafragama preţioasă dintre moarte şi viaţă: e multă metamorfoză, chiar alchimie, aici, în această figură serpentinată, ce nu aparţine doar retoricii medievale, ci şi unui punct Gordian al imaginarului poetic. În această privinţă, spiritul se aşază unde “ trebuie“ (v. Sf. Pavel şi Augustin). Deosebim la ED o formă ciudată, dar nu absconsă, de “protest”: poetul în exerciţiul său spiritual îşi construieşte rugăciunea de unul singur, faţă în faţă cu Deus Otiosus. În acest fel tatăl devine Tatăl, Creatorul Generic, iar poetul îşi domină “cosmosul” său. Dar, în amontele volumului, crusta devine grea; depunerile sunt prudente. În treptele III, IV şi chiar V – casa onirică devine “criptă” (p.43), adică esenţă încifrată, viaţă eliberată şi semnificată. Până acum şi până aici, ni se dezvoltă traseul auroral: zefir, cale, casă, memorie, criptă! Ce mare e Existenţa, Doamne, şi ce puternic Eşti, poate fi în acest punct, boltită sacral, vocea oricărui cititor care până acum a “tăcut “.

 

Serafismul planat

 

Dacă părinţii nu se văd, fiul îi “vede”, adaptându-se “curţii pustii” chiar fără Îngerul călăuzitor. Sau “ dacă Îngerul ar fi om” – glosează suveran U. Eco în “Kant şi ornitorincul”. ED păstrează asupra şi deasupra poemelor un serafism planat, fără ca angelităţile exprese să-i fie uzuale. În volumul său sui-generis, ED ştie, vrea şi poate să realizeze kenoza, trecând singur pe sub enigmă şi durere. Nu poate însă să “viseze oglinzi”, ceea ce i-ar repugna şi marelui Borges ! Dacă le-ar visa, ar obţine vidul!

“Oricum, sferturile le duc mai uşor”, ne spune direct, profesorul şi eseistul Daniel C. Dennet în “Tipuri mentale”.

 

Eul creator recuperează

 

Poemul nu dizolvă nimic: el îşi asumă! Celelalte trepte (ale iniţierii în poezie, Dumnezeu  şi moarte, adică-viaţă) închid un destin somatic şi deschid abisul (care e în noi – din nou-Augustin). Deci fiul de azi are capacitatea să întregească sfera: “aspiraţia fiului e să devină sferă“ – Origene! În Epilog (p.76) spiritul “tulbure” iluminează chipul fervent al tatălui, iar volumul acesta ori alte volume, în sinele lor, vor fi şi mai acide, dar se vor reaprinde mereu, chiar dacă: “diferenţierea duce la singurătate“ (Jung – Arhetipurile!). Versuri paideumnice, cum spuneam, cu irizări de psalm. Fără a fi eminamente doctrinar sau –  şi mai mult – dogmatic în fluxul său liric, ED – posedând vigoarea modernilor, care clasicizează esenţial şi creştin, alături de zeul şi omul mereu regeneraţi, ritualizându-şi într-o crispare de fond eul propriu – Eugen Dorcescu / îl reluăm nomotetic / – este mai aproape de Rilke decât de Hugo. Metafora sa fluentă fiind una destinală: nu se retrage din faţa destinului, odihnindu-se în destin precum adevărul! (v. şi Heidegger-Parmenide –Hum. 2001). ED pare a ne sugera că Logosul întrerupt sau secţionat se reface, arareori, dar sigur, fulgerător şi puternic, căci destinul ne fulgeră – nu moartea şi nici Cartea! Dacă n-ar crea precum o face, Eugen ar fi pe cale să devină androsfinx! Dar la poetul nostru himera scrisului se regrupează monolitic!

 

____________

*Eugen Dorcescu, Moartea tatălui, Editura Marineasa, Timişoara, 2010.

 

 

Timişoara, 20 iulie 2010.

MARCEL TURCU

 

_______________

02 Decembrie 2010 – George Roca: „Evadare din spaţiul virtual“ (Florilegiu de poezie), Ed. Anamarol, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Un poet cu un evantai liric şi policrom, având o cromatică fluidă deosebită, este George Roca în volumul “Evadare din spaţiul virtual “( Florilegiu de poezie), apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2009.

Încă din titlu poetul ne face cunoscut că desprinderea de preocuparea sa de  jurnalist şi ctitor de publicaţii pe internet este echivalentul unei evadări în lumea poeziei.

Cunoscând pasiunea sa pentru ziaristică, îmi pun întrebarea retorică, firească, ce a fost întâi poezia sau articolul de ziar? Dar, tot eu răspund, după ce am citit o parte din publicaţiile scriitorului George Roca, inclusiv volumul cu interviuri: a fost, parafrazând Sfânta Scriptură, CUVÂNTUL cioplit cu “dalta “ sufletului.

Volumul de care facem vorbire, deschis de o prefaţă semnată de Maria Diana Popescu, intitulată “Un romantic avant la lettre “, este structurat în şapte cicluri a căror tematică se interferează, fiind un seismograf al vibraţiilor eului pus în diferite ipostaze ale trăirilor:”Evadarea din spaţiul virtual “, “Antipozi “, “Cromatică Australiană “,”Amintiri “, “Dedicaţii “, “De iubire “ şi “Fabule şi parodi “.

Întreg volumul e construit pe un scenariu liric ingenios, deşi nu atât construcţia “injectată “ de un romantism lucid dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare veghe, provenită dintr-o stare de criză, resimţită acut, tangenţiind cu visceralul:”În timul viitor,/ arată-mi Universul/ şi-arată-mi calea bună/ ce aduce-acolo-n cer.“( Rugă). De aici provine şi confesiunea frenetică şi sinceră, în fapt o explozie a interiorităţii sub forma retoricii impetuoase:”Am deschis acum o carte/ În limba mea strămoşească/ Să dau grijiledeoparte,/fruntea să  mi-o descreţeasc. “( Transilvania). Poetul, fiind departe, ”peste mări şi ţări “, ca în basmele noastre, retrăieşte clipele petrecute în tinereţea sa pe pământul străbun.

Versurile par străbătute de o dragoste adâncă faţă de oamenii şi istoria neamului său, inclusiv de o dorinţă ambiguă, ce poate însemna deopotrivă căutarea identităţii pierdute în spaţiul fabulos al universalităţii Terrei, şi invocarea istoriei românilor, dar şi a unei fiinţe complementare, a jumătăţii mitologice, sub diferite ipostaze. Poetul este supus unui supliciu, poartă crucea locurilor natale pretutindeni în lume, chiar şi în spaţiul cromatic australian:”…avea nuanţe/de bleu marin/ aidoma/ celor din perioada/mea sinilie/când mai vizitam/ încă Mănăstirea Voroneţului“( Albastru). Discursul liric are un anume dramatism şi un fel de încordare, stârnind sentimente contradictorii asemeni fetei din poezia “Zburătorul “ de Ion Eliade Rădulescu. Poetul aduce o infuzie de vitalitate,  o prospeţime a confesiei şi o exuberanţă melancolică şi, când obiectul rememorării e copilăria, istoria neamului şi dorul de pământul natal, densitatea lirică este incontestabilă: “Mi-aieşit în cale copilăria/ dar a trecut pe lângă mine/de parcă nu aş fi avut-o niciodată. ” ( Evadarea). Dramatismul şi romantismul , frenezia şi înfrigurarea trăirilor prin rememorare sunt proiectate în decorul amintirilor, în care se amestecă gestul penitent şi impulsul eliberator. Nota puternică de vitalism şi ardenţă vibratorie contaminează întregul universe liric, încât vibraţiile eului ia forma exploziilor agonice, ca ]n splendida poezie “Eminescu “:”Spre seară,/ la lumina luceferilor/ pentru aşi  desăvârşă  lucrarea, /a creat poetul,/pe Eminescu! “(Eminescu ).

Spuneam la început că volumul este un evantai policrom. Justificarea acestui epitet acordat, este , printre altele, şi ciclul cu care se încheie cartea, “Fabule  şi parodii “.În literature română puţini mai scriu fabule, cu toate că societatea în care trăim ne oferă destule subiecte, la fel ca în vremea lui La Fontaine, sau a rusului Krilov, englezului John Gay  sau a românului Grigore Alexandrescu. Sub” masca” fabulei, care este o povestire alegorică ce se încheie cu o morală, George Roca critică unele moravuri omeneşti ca în: “Datoria “,”Nebunul şi pisica”,”Nebunul şi căţelul “, etc.Iar parodiile( însemnând un fel de cactus) sale sunt o critică tradusă în fapte, cum spunea odată George Pruteanu, aduse fostului Moş Gerilă, anumitor oameni ce-şi uită limba maternă, ruşilor băutori de votcă, etc.

Citind această carte mă gândeam la ceea ce spunea Monseniorul Vladimir Ghika că ”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede “, la care adaug că moartea ne desăvârşeşte viaţa, pentru că, punându-i limite, îi dă formă. Viaţa poetului nu este ceva care există oricum, ci este o excepţie a morţii. Aşa cum lumina este o excepţie a întunericului universal, precum iubirea din versuri este o excepţie a întunericului urii dintre oameni.

George Roca este un poet admirabil, în plinătatea sa creatoare, cartea  fiind un poem liric al sensibilităţii şi inteligenţei, o confesiune pe malurile Crişului Repede şi al Oceanului Pacific, cu chipul răsfrânt în oglindă.

AL.FLORIN ŢENE

_______________

01 Decembrie 2010 – Ionel Marin: „Printre ani, lacrima netimpului“, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2010 (Gheorghe A. Stroia)

Nu poţi să nu fii mişcat şi sensibilizat de oricare dintre scrierile poetului Ionel Marin, supranumit de critica literară drept: „poet al luminii”. Şi pe bună dreptate, întrucât din scrierile sale se desprind, ca dintr-un mănunchi de veritabili aştri – lumina sensibilităţii, căldura sufletului, dăruirea sa către semeni. Orice scriere a poetului Ionel Marin este o litanie de înalte stele vorbitoare – stelele cerului său interior, purificat de suferinţă şi înnobilat de sentimente înălţătoare. Deşi trăitor al unor experienţe tulburătoare, a ştiut de fiecare dată să treacă peste suferinţa sufletului, pentru a o transforma în nestemate – cuvintele poemelor sale. Ionel Marin este un suflet apolinar, care prin scrierile sale se situează undeva dincolo de răutăţile lumii înconjurătoare, ce nu-i pot atinge sensibilitatea şi devotamentul faţă de oameni. El nu scrie din nevoia de a se afirma, neagă onorurile cu desăvârşire (şi asta dintr-o modestie de neînchipuit – caracteristică sufletelor cu adevărat măreţe), ci scrie pentru a dărui şi altora din lumina sufletului domniei sale. Poetul are o multitudine de apariţii literare, dintre care aş aminti: „Prinţul astral” (Ed. Andrew – 2006), „Inima stea în devenire” (Ed. Sinteze – 2007), „Crâmpei de veşnicie” (Ed. Andrew -2007), „Nestinse amurguri” (Ed Pax Aura Mundi – 2008), „Crinul din inimă” (Ed. Fundaţia Culturală Antares – 2008), „Punţi spre iubire” (Ed. Semne – 2009).

Iată în anul 2010, poetul ne propune un alt titlu: „Printre ani, lacrima netimpului” (Ed. Pax Aura Mundi – Galaţi). Volumul de poeme, continuând fidel firul moralizator şi plin de vibraţie şi simţire al celorlalte cărţi, este o încununare a unor experienţe acumulate şi revelate autorului. Fiecare poem poartă titluri simbolice, cu conotaţii apolinare, astrale, vrând parcă să dezavueze înaltele sfere ale trăirilor specifice poetului. Titluri precum: „Printre ani, lacrima netimpului”, „Porţile veşniciei”, exprimă dorinţa poetului de descoperire a adevărului, de ignorare a răului şi de redescoperire a valorilor umane fundamentale. În fiecare poem, răzbate acea dorinţă lăuntrică de păstrare – ca „Reazem luminii” – a sufletului universal, creator a toţi şi a toate. Deşi fără valenţe pur mistice, poezia lui Ionel Marin, aduce în atenţia cititorului o senzaţie inefabilă de credinţă puternică, de apropiere de Dumnezeu, pe care îl invocă, atunci când este „Pierdut în întuneric”. Încercăm aceeaşi senzaţie puternică, despre care vorbeşte Vasile S. Ghican, în nr. 8/2006 al revistei „Tecuciul Cultural”, unde subliniază: „O scânteie din divinitatea lui Dumnezeu, pe care poetul Ionel Marin a multiplicat-o până la înalta credinţă de a se topi în rugă”.

Cu modestie, poetul vorbeşte de reminiscentele începuturi, de obârşia nobilă a românului, în care se recunoaşte şi se integrează. Speranţa sa şi apoi şi convingerea noastră este – aşa după cum spune domnia sa – că : „Nu am pătat/ Moştenirea ce ni s-a dat/Nici lumina nu am batjocorit-o…”, pentru a fi păstrat intactă „Scânteia din inimă”. Autorul este de fapt, un poet pozitivist şi un integrator al energiilor benefice, un om care este pe deplin moral înainte de a fi moralizator, aşa după cum sublinia Eugen Evu, în „Provincia Corvina” (nr. 11(48) din 2008): „Ionel Marin pare a fi poetul energiilor mentale şi emoţionale pozitive, cu simţul necontrafăcut al mesajelor optimiste, de largheţe şi simţire patriotică autentică”. Poemele păstrează intenţionat un final deschis, interpretabil, care poate fi completat prin starea indusă cititorului de sensibilitatea scrierii. Astfel, se creează „iluzia” unui dialog interactiv între poet şi cititor, care nu atât să confirme, ci să simtă, să valorizeze, să empatizeze cu vibraţia poetică transmisă. Ca într-un veritabil labirint, poetul poartă cititorul într-un univers concentraţionar: „În căutarea liniştei”, „Criza viselor” şi „Rătăcirilor celeste”, pentru ca mai apoi să sugereze posibilitatea „Regăsirii” şi să creeze o stare de „Recunoştinţă”. Veşnic visător şi romantic, Ionel Marin nu uită, nicio clipă, să dedice poeme mai-marilor literaturii române: „Umbra lui Eminescu” dar şi scriitorilor contemporani demni de toată admiraţia sa şi a noastră: Eu

gen Evu, Victor Sterom, Artur Silvestri.

Iubirea pe care poetul Ionel Marin o simte faţă de oameni este încercată de regretul acestuia de a-l fi cunoscut pe „Vânzătorul de iluzii” – un nume generic dat răutăţii şi invidiei, atât de caracteristice firii umane. Nume generic ce nu poate fi învins decât de haina celestă a „netimpului” – echivalent al eternităţii. Pe deplin cunoscător al sufletului uman, mai bine-zis al limitelor şi neputinţelor acestuia, autorul se ridică dincolo de nimicnicia umanului şi continuă, prin scrierile sale, o misiune de fapt cvasiapostolică: aceea de transformare a urii în iubire, a întunericului în lumină, a indiferenţei în sensibilitate, a răutăţii originare în bunătate cotidiană. Având delicateţea şi diplomaţia de a nu acuza, Ionel Marin arată doar căile, prin care noi-oamenii putem fi mai buni, mai calzi, pe deplin încrezător în puterea Cuvântului: „La glasul Fulgerului se vor frânge/Idolii, monştrii, necredincioşii…/Trezeşte-te, nu pierde şansa!/Ridică-ţi fruntea,/Aurul din adânc îl scoate/Setea din propriile izvoare o potoleşte…”

Păşind „Pe urmele luminii”, Ionel Marin creează adevărate „Mărgăritare de lumină”, pietrele preţioase ale unei simţiri poetice profunde şi revelatoare, nestematele unui suflet încărcat de lumină. Închizând coperţile cărţii, constaţi cu uimire că însăşi cartea se transformă într-o carte magică, din care lumina se revarsă prin „Tăcerea cascadei”, plină de „Amintiri ale îngerului” , urcând ”Praguri şi trepte” şi constituindu-se în adevărate „Punţi spre viitor”. O carte cu adevărat luminoasă, care va rămâne peste timp, mărturia unui suflet ce se dăruieşte cu generozitate semenilor săi. Să înţelegem poezia lui Ionel Marin, cu sufletul îmbogăţit de minunate sentimente, învăţaţi de cuvintele pline de vrajă al unui adevărat gnostic al liricii profunde, un rafinat cunoscător al esenţelor sufletului uman! Să împrumutăm din lirica „poetului luminii”, stările creatoare de bine, învăţămintele şi sfaturile pline de înţelepciune, pentru a putea deveni, noi-înşine, păstrători ai luminii!

 

GHEORGHE A. STROIA

Adjud, 17 august, 2010

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s