Au început doi…A rămas doar unul, în competiţia maratonului cultural vrâncean: seria Scriitori vrânceni contemporani… În anii 2005, respectiv 2006 – monografiile care începeau epopeea călinesciană a depănării istorice a marilor/definitoriilor creaţii vrâncene (dintru “modernitatea” istoriei literare…) purtau semnătura a doi argonauţi: ALEXANDRU DEŞLIU şi MIRCEA DINUTZ. Primul s-a dus să-i furnizeze, din ceruri, celui de-al doilea, revelaţii, informaţii secret-celeste, indicii despre Lâna de Aur a Revelaţiei Harice şi Axiologice – şi să-i insufle curaj – căci numai un curaj nebunesc, donquijotesc, îţi trebuie, pentru a începe, dar, mai ales, pentru a continua… – adică, pentru a te lua în serios, în legătură cu această intreprindere utopică (cel puţin pentru zilele noastre, dominate de anti-cultură…): istoria literaturii române, prin istoria literaturii vrâncene…

Da, începând din această vară neagră, profesorul şi criticul MIRCEA DINUTZ a rămas singur să înfrunte ISTORIA UNEI LITERATURI PUTERNICE, HARICE ŞI HIPER-ABUNDENTE…Dumnezeu şi ALEXANDRU DEŞLIU, de-acolo, de la Cenaclul Celest, i-au dat splendida nebunie a impulsului de a continua!!! Să rămâi singur, să-ţi dai seama că eşti singur – SINGUR, faţă în faţă cu ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE… – şi să continui sisificul, epopeicul drum…Teribil şi sublim!…

…Şi, iată, MIRCEA DINUTZ, în toamna târzie a anului 2007, cu sprijinul generos al soţiei celuilalt Cavaler al Sublimei Figuri (acum, Cavaler aflat în Înaltă Slujbă Stelară…), doamna Nina Deşliu, scoate a treia monografie/antologie, după cele închinate lui VIRGIL HUZUM şi ION LARIAN POSTOLACHE.: monografia/antologia FLORIN MUSCALU. (Când Dumnezeu şi Cerul o vor – atunci se iscă şi grozava putinţă în oamenii sublunari…). Monografia despre unul dintre poeţii, jurnaliştii şi oamenii de cultură cu vocaţie evidentă şi cu trăire incandescentă pentru cultura-ca-act, prin care viaţa spirituală a Vrancei contemporane a fost pecetluită remarcabil de profund – gândindu-ne, mai cu seamă, la prima revistă culturală vrânceană de după 1989 – Revista V – revistă unde Traian Olteanu şi Florin Muscalu – confraterni spiritual, până la gemelaritate! – au fost/a fost “spiriti rectoris/spiritus rector”…

În linii mari, structura cărţii de faţă nu s-a modificat, faţă de cele două anterioare – având în vedere că demersul lui Mircea Dinutz a rămas acelaşi: să fie salvaţi/salvate de la uitare, Omul şi Artistul, fiinţa şi opera unor scriitori vrânceni – care n-au fost neapărat atinşi de aripa geniului – dar cărora timpul şi uitarea nedreaptă a oamenilor le-au săpat şi le sapă morminte mult prea adânci şi întunecate de bezne, în raport cu marea şi fierbintea lor inimă-credinţă în Misiunea Astrală a Scriitorului-Artist, în raport cu peceţile de verticalitate/verticalizare, pe care ei, “cărămizile”, le-au lăsat, în chip de spirite drept-constructive, în pereţii Templului Culturii – Vrânceneşti şi Româneşti – EGAL! Ba chiar se observă un spor de unitate/omogenitate stilistică a lucrării. (Nu toţi creatorii din lume stau sub semnul gemelarităţii spirituale desăvârşite, tip Ilf şi Petrov…).

Înainte de a începe, propriu-zis, cartea, Mircea Dinutz scrie un Argument – în care, pe de-o parte, recapitulează, scurt, drumul de până acum al monografiilor/antologiilor, ca “pas de deux”… – dar, pe de alta, motivează şi de ce apare ACEASTĂ monografie/antologie, şi nu altele – şi de ce acum, aceasta, înaintea altora, poate la fel (sau cel puţin la fel…) de îndreptăţite la viaţă/naştere: “(…) profitând de materialul adunat în cursul anilor, dar şi de ajutorul direct al doamnei Stela Doina Muscalu (n.n.: soţia scriitorului… – trebuie ridicat un templu special soţiilor de scriitori care ştiu să identifice şi să nu renunţe, pentru nimic în lume, la partea nemuritoare a soţilor lor!), am purces la redactarea celei de-a treia cărţi din seria Scriitori vrânceni contemporani, cu gândul de a oferi cititorilor o imagine cuprinzătoare, cât mai aproape de adevăr, a activităţii unui om obligat să exercite o meserie ingrată (e adevărat, aleasă de bună voie şi nesilit de nimeni), străduindu-se, pe de o parte, să se compromită cât mai puţin, pe de altă parte, să-şi conserve rezervele sufleteşti şi intelectuale pentru a scrie poezie şi pentru a sluji – cu devoţiune – cultura adevărată”. Autorul nu uită să-l includă/identifice pe Florin Muscalu în generaţia sa, ca într-un context cosmic, în raport cu care F.M. se formează şi faţă de care se delimitează/departajează, făcându-şi loc specificitatea poetului – şi nu doreşte să fie interpretată ca omisiune sau subiectivism/rea-credinţă neincluderea în monografia/antologia de faţă a rezultatului specific obiectului muncii cotidiene a lui F.M. – publicistica, excepţie făcând câteva interviuri/dialoguri esenţiale, “autentice documente de istorie literară” : “Cred sincer că poezia acestuia merită toată atenţia, reprezentând o voce distinctă, în contextul unei promoţii, din care puţine nume au rezistat timpului: Mircea Dinescu, Mircea Florin Şandru, Carolina Ilica, Daniela Crăsnaru, Ileana Mălăncioiu, Cornelia Maria Savu, Dumitru Alexandru, Passionaria Stoicescu, Doina Uricariu…(…). Nu am comentat publicistul, în primul rând pentru că nu corespundea obiectivelor noastre; am selectat de aici doar cele mai substanţiale interviuri (şi <<dialoguri esenţiale>>), autentice documente de istorie literară şi probe concludente ale respectului adânc pe care l-a avut F.M. întotdeauna în faţa marilor cărturari ai neamului şi a unor fapte culturale pe măsură…Am convingerea că este partea cea mai rezistentă a publicisticii sale; şi a personalităţii scriitorului vrâncean…” La acestea, Mircea Dinutz va adăuga câteva articole de critică literară, “ce dovedesc că nu-i lipseau aptitudinile şi, mai ales, abilităţile de acest gen, cu condiţia să se fi luat în serios şi să-şi tempereze subiectivismul devorant, născut din multele simpatii şi antipatii literare, într-un mod contraproductiv (cum se spune astăzi)”.

Cărţile lui Mircea Dinutz şi omul Mircea Dinutz au multe şi nestemate calităţi, dar criticul adaugă la ele una care aproape nu mai e de văzut azi în lume, o calitate care-i defineşte şi personalitatea, şi specificitatea critică: îşi găseşte în suflet Cântarul Dreptei Măsuri şi, mai ales, Sabia de Foc prin care să-şi despartă (precum vechii aurari ori alchimişti…) în suflet antipatia, sau indiferenţa voită faţă de omul din spatele cărţilor analizate – de admiraţia sincer-preţuitoare faţă de Artist – oricum s-ar numi acesta şi orice făptuiri nu pe potriva Artei, ar fi intreprins acesta, istoriceşte, adiacent Artei. Numai aşa, hermeneutica textelor nu are de suferit ci, dimpotrivă, se poate face la modul senin şi seniorial, cu aplecare spre desăvârşirea muncii dimpreună cu Hermes şi întru nădejdea nemuritoriei spirituale a Valorii. În Cuvântul de început, de la secţiunea/capitolul prim/ă – Poezia lui Florin Muscalu, Mircea Dinutz spune, cu liminară sinceritate şi onestitate intelectuală, ceea ce sporeşte enorm preţul demersului său constructivist, cultural-hermeneutic, din cartea/monografie/antologie pe care o avem în faţă:”Au fost ani când relaţiile mele personale cu F.M. s-au aflat aproape de temperatura zero, ca să nu zic…de ostilitate, dar întotdeauna mi-am păstrat respectul pentru faptele sale culturale şi nu m-am îndoit o clipă că este un bun cunoscător şi iubitor de poezie, un rafinat degustător şi poet(…). Pentru că – trebuie spus – înainte de a fi poet, F.M. a fost unul dintre cei mai împătimiţi cititori de poezie”.

Şi criticul Dinutz şi începe să analizeze, pe îndelete, una câte una, cele 11 cărţi (de poezie) ale lui F.M. – chirurgul Logos-ului-Mircea Dinutz pătrunzând exact pe traiectoria fosforescentă a “nervului” poetic şi formulând “diagnostice” precise/corecte, (dând dovadă de multă cumpănire şi erudiţie/cultură poetică), în cuvinte/expresii memorabile:

-înregistrează (în subcapitolul I- Începuturi. Căutări. Primele împliniri. “Am văzut o pasăre de seară…”) debutul lui F.M., din 1970 – cu volumul Ţara bătrânului fotograf – neuitând să adauge la subsol reacţiile critice (20 la număr), din revistele epocii…Este un volum (îşi cântăreşte vorba criticul cel matur şi chibzuit) “cu inegalităţi valorice frapante”, dar “cele mai bune texte (n.n.: din cele 36) ne apar astăzi ca(…) porţi deschise către visare şi întemeiere”. Prin acest debut, continuă Mircea Dinutz, în perfectă şi cvasi-lirică empathie cu poetul “pus sub lupă”, F.M. se “recomandă ca un elegiac de tip cărturăresc, bântuit de fantomele lui M.Eminescu şi G.Bacovia, compus din gesturi blânde şi ceremonioase, peste care zboară păsările lumii şi dincolo de care <<visează melcii pe planetă>>”.

-Despre volumul de-al doilea al lui F.M. – Lupoaica albă ((1976), conţinând 34 de texte inedite, plus 8 poezii “migrate din primul volum, cu titlul schimbat”, criticul Dinutz spune, urmărind procesualitatea lentă (nu explozivă şi meteorică, precum cea a lui Dinescu, ci tenace, cu continuităţi esenţiale, care-i asigură dezvoltarea fiinţei spirituale şi progresul expresivităţii lirice!) a formării unei personalităţi lirice, în peisajul românesc : “Reluarea unor motive (cartea, luna) şi apariţia altora (păunul, chihlimbarul) contribuie la stabilizarea teritoriului liric şi la continua rafinare a unor mijloace cunoscute nouă de la debut(…). Lupoaica albă, simbol al poeziei, include contradicţia existentă între fiinţa reală şi fiinţa idelă ”. Şi, în definitiv, evoluţia/devenirea se întemeiază, se pare, tocmai pe starea de contradicţie…

-În subcapitolul II-Asimilări şi decamtări – “Un Hamlet rătăcit printre păsări…” (a se obseva metoda hermeneutului, de a dubla, spre subliniere şi consolidare semantică, propriul titlu cu un citat remarcabil/şocant din opera celui analizat) – trecându-se (deocamdată, pentru că volumul cu pricina va fi discutat la subcapitolul IV – Scrisoare din ţară de cer – cărţile de poezie pentru copii…şi nu prea!) peste volumul al treilea, Jurământ pe apa vie (1977) – vine rândul volumului al patrulea, “care a tranşat lucrurile în favoarea poetului” – În hainele scumpe ale mierlei (1982).

Mircea Dinutz simte nevoia, în acest moment de răscruce al actului său hermeneutic, de a se sprijini nu doar pe concluziile sale, ci şi pe percepţia unui maestru “mai greu de ani şi vârste”, experienţe… – Al. Piru, cu o formulare “destul de inspirată”, la adresa acestui de-al treilea volum al lui F.M.: “Aşadar, melancolia e o consecinţă a realităţii provocate de moarte, văzută acum nu ca un recviem, ci ca o explozie de chihlimbare, superbă metaforă pentru mierle, strămutate din regnul animal în cel mineral”. Şi Mircea Dinutz, fără întârziere ori şovăială, ia, din nou şi definitiv, în mână, “hăţurile” zborului/călătoriei/aventurii hermeneutic/e – identificând următoarele motive lirice fundamentale, lansate de volumul În hainele scumpe ale mierlei: chihlimbarul, privighetoarea, cartea (biblioteca).

Acum găseşte prilej criticul Dinutz să se “răfuiască”, în spirit deplin de civilitate şi fair-play profesional, cu unii supeficiali cititori/comentatori ai poeziei lui F.M.(de remarcat că F.M. însuşi, la p. 137 a studiului de faţă, în interviul acordat profesorului-ctitor al Revistei noastre-a Colegiului “Unirea”-Focşani, Petrache Dima, “achiesează” la afirmaţiile “talentatului confrate focşănean”-Dinutz – cu prudenţă, dar decis să sfărâme oglinzile strâmbe ale unor critici “înţepeniţi” narcisiac: “Parnasianismul nu există astăzi în stare pură. Poate ar mai fi pe acolo şi puţin simbolism şi, mai ales, expresionism”): “Poetul se îngrijeşte atent(…) de ţinută, are o eleganţă studiată, ceea ce a condus mai adesea pe comentatori la ideea unui ton impersonal. Aşa s-ar explica eticheta de parnasianism sau neo-parnasianism, aplicată cu generozitate, dar nu şi cu dreptate(…): un romantism (structural) uşor de identificat, simbolism, în măsura în care autorul are cultutl artificialităţii, expresionism, pentru că poezia acestuia, în ce are ea mai bun, devine experienţă a exprimării de sine, concretizate în imagini mai intense(…). Poezia devine astfel un adevărat spaţiu iniţiatic sau, cel puţin, un <<purgatoriu>> care-l eliberează de culpele lumii de aproape”.

Şi criticul-hermeneut desprinde, din imagistica muscaliană de până la 1982, o metaforă surprinzătoare (dovedindu-l pe Mircea Dinutz nu doar un erudit al poeziei, ci un extrem de sensibil şi rafinat receptor de poezie… – noi susţinem şi-l “demascăm” precum că, în secret/discret, ar fi şi producător de lirisme uneori de-a dreptul cutremurătoare…): “imaginea <<craniului visător>> – este o îndrăzneaţă metaforă ce conjugă meditativul cu nefiinţa, iar pe statuarul Prinţ al îndoielii îl ajută să-şi asume conştiinţa vremelniciei sale”.

-Despre următorul volum (al cincilea) – Puterea lunii(1985) – se zice, cu o putere de definire şi sinteză critică exemplare, subliniindu-se eclectismul “în marş” al poeziei lui F.M.: : “(…)volumul(…) ajunge la o sinteză a principalelor teme şi motive ce apăreau în volumele anterioare (…) poezia şi spiritul, poetul şi umanitatea, atotputernicia iubirii, patria de dor, creaţia şi moartea, nostalgia obârşiilor şi a copilăriei, provincia, ca loc privilegiat de contemplaţie şi creaţie, toate, la un loc, motivând fascinanta putere a poeziei(…). Titlul cărţii ne întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unei structuri romantice, ce asimilează harnic şi (câteodată) eficient ecouri ale unor varii curente poetice”. În plus, hermeneutul desprinde, şi din acest volum, o metaforă-emblemă, care se alătură “mierlei(…) substituită constant păsării-lyră” : BOTGROSUL – “o divinitate apolinică în miniatură, izvorăşte viaţa şi cântecul(…) simbol al regenerării şi trezirea la viaţă prin puterea poeziei”.

-În a 6-a carte, Viaţa şi vremea(1987), spune Mircea Dinutz, “Poetul îndrăgostit de zboruri îşi populează spaţiul cu păsări(…). Tema dinamică a exploziei înaripate, una din temele centrale, dă o notă apăsat pasională (n.n.: deci, se verifică, din nou, filonul romantic muscalian!) liricii sale. În fapt, aşa cum s-a observat, fluturii, păsările Flamingo, vulturii, prepeliţele, lebedele, cocoşul sălbatic, mierla sunt purtătoarele de semnificaţie ale aceleiaşi realităţi posibile – poezia. . Pe umerii acesteia se află însuşi universul, pare să spună poetul”.

“Analiticul sintetizant” din critic continuă: “Spiritul şi văzul sunt elementele definitorii ale acestei poezii aplecate spre rosturile existenţei şi creaţiei, efemerului şi perenităţii, fireşte trecute prin <<flăcările chihlimbarului>>”.

-Se ajunge, astfel, din treaptă în treaptă de “zbor poetic”, la a opta carte muscaliană (cronologic numărând…): Arta ceaiului(1992) – “una din cele mai omogene cărţi ale sale” – carte în care îşi fac apariţia, “aluziv sau direct”, maeştrii ţinuţi, până acum, oarecum, “la secret”, ai poetului: “G.Trakl(9 texte), Shakespeare (4 texte), R.M.Rilke(2 texte), Kavafis (2 texte), Bacovia (2 texte), frecvenţă ce motivează foarte bine alcătuirea sufletească şi intelectuală a poetului îndrăgostit, ca nimeni altul, de strălucirea chihlimbarului şi de zborul păsărilor.” Şi criticul hermeneut continuă, accentuând şi, implicit, definind, cu tot mai vizionară claritate, personalitatea şi specificitatea poeziei lui F.M.: “Mirajul antichităţii greco-latine trădează aspiraţia poetului spre formele calme, armonioase, limpezi şi solare, cu conştiinţa că dezgroapă amintirea unei realitţi apăsătoare, ce nu se mai lasă măsurată de căldura inimii(…). Eul liric, temeinic instalat în lumea utopiilor devoratoare, îşi află în poezie vocaţia morţii creatoare (topos fundamental al acestui univers) şi aspiraţia spre o prolifică stare de contemplaţie, infuzată de o blândă melancolie, capabilă a-l proiecta, cât mai aproape, de mult râvnita eternitate(…) eul este absorbit de o obiectivitate a rostirii care atinge zona mitului(…). Dacă poezia lui Trakl era o tentativă de izbăvire (de spaima de moarte sau de păcat), poezia lui F.M. pare să-şi propună nu neapărat mai puţin, dar categoric altceva: izbăvirea de neliniştile atât de bine stăpânite sub aparenta limpezime şi fluiditate a versului, cizelat – uneori – cu prea multă străşnicie. Suferinţa (reală sau inventată îl apropie de spiritul înstrăinat al lui Bacovia, pe când ucenicul lui Hamlet, atât de tristul prinţ al incertitudinii universale, se apropie(intermitent) de adâncurile marii poezii, măcar atunci când măsoară încordat trecerea ireversibilă a timpului(…). Arhitectura sobră a poemelor, eleganţa studiată a discursului se asociază cu muzicalitatea poeţilor neosimbolişti şi motivele clasice transmise de tradiţie”.

-Iarăşi un moment de răscruce axiologică(III. Stăpân în ţara hieroglifelor. “Elis, în păduri urlă mierla pustie…”), iarăşi apelul la autoritatea unui “bătrân al Jocului ielelor/ideilor critice” : C. Ciopraga, care “avea dreptate când considera Sfântul Aer şi prietenii săi <<cea mai bună carte de poeme a scriitorului vrâncean>>(…) din mai multe motive: este o carte omogenă, unitară, gândită ca un poem al condiţiei umane, în care fiecae text este o treaptă în periplul său existenţial; ceea ce uneşte – în mod surprinzător – cele 40 de poeme este tema religioasă, mai mult subînţeleasă decât afirmată, ce persistă în fiecare text şi-n fiecare spaţiu alb(…). Niciodată vocea lui F.M. n-a fost mai amară, mai agresiv-obosită ca în primele 8-10 texte ce compun această carte(…). F.M. îndrăzneşte să proiecteze o cosmogonie personală, de unde reiese că Dumnezeu şi Timpul au apărut pe pământ odată cu tânăra Moarte(…).De aici, face pasul următor decisiv, în descoperirea Poetului, ucenicul Morţii, fără de care nimic n-ar fi rămas în amintirea oamenilor(…)”.

-Se ajunge la ultima carte “exclusiv pentru maturi”, a lui F.M.: Chipul şi asemănarea (1998) – şi prin care se “confirmă pragul de maturitate pe care l-a atins poetul vrâncean, chiar dacă textele de aici (37) nu mai au suflul şi gravitatea poemelor din volumul precedent”. Acribios, ca întotdeauna, criticul Mircea Dinutz identifică, pe de-o parte, motive pregnante şi chiar noi (mitul vârstei de aur, athanoarele, inorogul), confirmă, pentru F.M. al acestui volum, “sfâşierea dramatică între cele două tânjiri – Arta şi Natura”, neuitând să sublinieze că Poetul “se străduieşte să ne convingă că acestea două se conjugă în Arta-Moarte şi că omul se poate salva doar prin contopirea (erotică) în această ultimă şi esenţială realitate) – dar nu-şi permite să încheie fals/artificial triumfalist: “Indiscutabil, există şi în acest volum texte admirabile(…) – dar – pe ansamblu – se simte că poetul nu-şi mai stăpâneşte mijloacele(…), ci se lasă stăpânit de ele!!!”

-Urmează subcapitolul IV – Scrisoare din ţara de cer (versuri pentru cei mici şi nu prea) – cele 3 volume de versuri “pentru copii” şi nu numai…: Jurământ pe apa vie(1977), Cartea de argint(1991) şi O trăsurică de plimbat vremea şi arta (2002 – postum). Evident, motivaţia scrierii/apariţiei acestor volume are, din partea autorului lor, un “target” cel puţin dublu – unul teribil de frumos-idealist, gândit de criticul hermeneut – altul îi aparţine, în majoritate, autorului, şi este mai…realistic…: 1-“o sensibilitate deosebită pentru lumea celor mici, în care şi-ar fi dorit să se regăsească, pentru că, se ştie, copiii şi poeţii formează una şi aceeaşi famişlie de spirite, ce are ca atribut esenţial – ingenuitatea” etc. – dar…şi 2-” a contat probabil şi ispita unui tiraj mai substanţial”. Evidenţiem pozitiv eufemismul suav al exprimării, de către criticul Mircea Dinutz, a unei situaţii cam prea…jenant-terestre…

Primul volum, Jurământ pe apa vie, este comentat de critic, absolut justificat (…opinia noastră este că i se acordă chiar mult prea mult spaţiu tipografic şi atenţie, în contextul actualei lucrări monografico-hermeneutice…) prin conţinutul extrem de debil al acestui volum – cu multă (ironică, întru generozitatea cea bună…) condescendenţă: “Unele texte lasă impresia că au fost scrise prin anii 1955-1960 de un abil versificator, ce-şi propune să nu-i supere prea mult pe cenzori”.

Al doilea volum, însă, Cartea de argint, este socotit “mult mai convingător” – şi criticul Dinutz insistă pe similitudinile semantice dintre melcul barbian şi cel muscalian: “Ca şi la Ion Barbu, melcul include simbolismul dualităţii, prin natura sa hermafrodită, şi sensurile infinitului reflectate în cochilia sa spiralată, simbol al fragilităţii protejate, al singurătăţii absolute şi al misterului camuflat”. Nu ne îndoim o clipă de justeţea excursului lui Mircea Dinutz, asupra simbolisticii melcului – dar avem oarece îndoieli că, în poezia muscaliană, chiar sunt încifrate toate aceste “rosturi adânci” ale MELCULUI…

În ce priveşte conţinutul volumului al 3-lea – O trăsurică de plimbat vremea şi arta – entuziasmul criticului Dinutz creşte simţitor: “Sunt texte inspirate, scrise parcă sub presiunea unor trăiri puternice, dar care beneficiază de îndelunga experienţă a argintarului” – pentru a încheia astfel subcapitolul dedicat poezei muscaliene pentru copii: “Prefer această carte pentru copii (şi nu numai) nu pentru că e ultima, nu pentru că a apărut postum, ci pentru că este o carte mai mult simţită decât gândită, scrisă cu acurateţe şi un tulburător sentiment al creaţiei ce întreţine şi protejează viaţa, înclinându-se nobil în faţa timpului cae se scurge, se unduieşte plin de gratitudine cu nespusa bucurie de a reveni în lumea mirifică a copilăriei”.

Există însă şi un final al capitolului Poezia lui F.M. – mult mai lipsit de complezenţă – deci, emiţându-se judecăţi scurte şi non-sentimentale, la adresa operei Artistului-Poetului F.M. – sentinţe putând fi considerate tot atât de reci-obiective “precum istoria însăşi” (…există o mare problemă până şi în această privinţă, a obiectivităţii istoriei… – aşa că noi îl considerăm pe criticul-hermeneut Mircea Dinutz superior istoriei!): “Interogativ (cu măsură), participativ, gesticulând larg şi afectat, câteodată, altădată urieşesc, cosmic, impunător, când patetic, mai adesea reţinut, cenzurându-se atent până la esenţializarea desenului şi a culorii, poetul se află creatorul unui univers străbătut de aripe şi de zboruri, în care nu o dată regnurile se întrepătrund, îşi schimbă semnele întru consolidartea unui univers poetic bine particularizat şi a unui creator livresc şi cumpănit, grav şi ceremonios, mai trist ca o tristeţe adăugată lumii în care vieţuim”(s.n.; n.n.: şi prin această superbă formulare criticul Mircea Dinutz devine perfect empathic cu oricare Odraslă a Parnasului…).

Urmează secţiunea intitulată: Microantologie poetică (pentru cei mari), urmată de secţiunea Poezii pentru cei mici şi nu prea. Citind aceste eşantioane ale poeziei lui F.M. – nu putem decât să admirăm, pe de o parte, talentul/har, care-l fulgera, din când în când – DAR AUTENTIC! – pe regretatul F.M. – pe de alta, bunul gust şi rafinamentul desăvârşit al celui care a selectat versurile microantologiilor…criticul Mircea Dinutz – un împătimit iubitor şi degustător de Poezie…Şi nu putem decât să regretăm că, fiind atâta amar de ani, concitadini – cei doi, Poetul şi Criticul, nu au colaborat, în timpul vieţii Poetului, la O SELECŢIE DIRECTĂ, a poeziilor din cele 11 volume…E drept, la urmă, poate n-ar fi rămas/rezultat nici trei volume…DAR ACESTEA AR FI CONŢINUT UNA DINTRE CELE MAI CURATE POEZII CARE S-AU SCRIS, ÎN ACEST ULTIM VEAC, PRIN ROMÂNIA…

La secţiunea Criticul literar, sunt selectate, pentru a ne fi prezentate ca mostre ale criticii literare făcute de Florin Muscalu, textele: Felix Aderca, Mărturia unei generaţii (Tomis, Constanţa, an II, nr. 12/decembrie 1967, pag. 6); D.R.Popescu, Poetul (Milcovia. Supliment al ziarului Milcovul, Focşani, decembrie 1982, pag. 26); Parabola învingătorului învins (despre volumul lui C.Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) – Revista V, an II, nr. 1/15 ianuarie 1991, pag. 2; Cometa Halley a criticii literare româneşti (“Cât despre NU, de Eugen Ionescu – ea rămâne cometa Halley a criticii literare româneşti” etc.) – Revista V, an II, nr. 12/septembrie 1991, pag. 2; De la Hristea la Nichita Stănescu… (Revista V, an III, nr. 39-40-41/iunie 1992, pag. 2); Ion Negoiţescu, critic al poeziei (Revista V, an IV, nr. 48-49-50/ martie 1993, pag. 2);Athanorul suferinţei poetului (n.n. : din punctul nostru de vedere, este cel mai prost scris dintre articolele aşa-zis critice ale lui F.M. – acesta fiind lipsit, aici, ca şi Călinescu însuşi, uneori… – şi de antenele sensibilităţii poetice, şi de bună-credinţă, şi de inteligenţă critică – …mostră: “Gyr a scris, într-adevăr, abundent, fiind, probabil, cel mai vociferant poet român” – [s.n.]…dar Minulescu, atunci, spre pildă decentă… – cum va mai fi fiind…?!) – Revista V, an IV, nr. 51-52-53/iunie 1993, pag. 2; Cartea fiinţei şi a suferinţei (despre I.D.Sârbu şi Cercul de la Sibiu) – Revista V, an VII, nr. 90-91-92/sept. 1996, pag 2; Silva, silvae; carmen, carminis (…pădurea, în antologare Radu Cârneci…) – Revista V, an XI, nr. 138-139-140/sept. 2000, p. 2.

Din punctul nostru de vedere, această secţiune nu este altceva decât un gest de complezenţă condescendentă şi de reverenţă a criticului Mircea Dinutz, faţă TOT de poetul F.M…Altfel nu se explică faptul că nişte texte absolut plate, care nu urmează, majoritatea, decât “bătăile vânturilor ideologice” de după 1989(!!!), sunt considerate, de către un eminent critic profesionist, precum este Mircea Dinutz, valabil-ilustratoare pentru un “critic” (apropiat de cvasi-nulitate, în această atât de nobilă, delicată şi pretenţioasă îndeletnicire!)…FLORIN MUSCALU!!!

În secţiunea PUBLICISTUL – Mircea Dinutz este cu mult mai obiectiv decât în secţiunea precedentă – şi selectează “un adevărat poem de dragoste” – Podul de flori” – “Pe Prut, auzeam cum pluteşte Voroneţul…” (procedeul de a dubla titlul printr-o sintagmă memorabilă din textul autorului este păstrat, în continuare, de la secţiunea Poezia lui F.M.) publicat în Revista V, 1 iunie 1990.

Urmează Dialogul Cornel Regman-Florin Muscalu, apoi Contacte – “Patru întrebări pentru criticul Cornel Regman”, respectiv Dialoguri esenţiale :

Cornel Regman-Florin Muscalu (Revista V, an III, nr. 2(99-100-101/ iunie 1997, p. 3 şi p.7;

Ştefan Augustin Doinaş – 70 de ani – “Poezia, echivalenţă-ntre hazard şi lume” – Revista V, an III, nr. 1(36-37-38)/martie 1992, p. 6;

Alexandru Paleologu – “Românul are un geniu al cosmopolitului, al asimilării universale” – Revista V, an IV, nr. 54-55-56/iulie-august 1993, p. 3 şi nr. 57-58-59/oct.- nov.-dec. 1993, p. 3; apreciem că, datorită vioiciunii spiritului conlocutorului, acesta este singurul interviu…viu, cu adevărat, mustind de “bulbucii” spiritului, al lui F.M…Restul, sunt destul de terne, cum sunt, în general, şi spiritele celor intervievaţi…(…curios, chiar şi cel cu Doinaş… – prea emfatic şi artificial!);

Leo Kalustian (interviu) – “…Iubesc oamenii, viaţa şi pământul” (Milcovia. Supliment literar al ziarului Milcovul, august 1976, p. 20.

Alte Dialoguri esenţiale – cu Ion Hurjui – “Un om al cărţii şi un temerar debutant permanent” – Revista V, an IX, nr. 114-115-116/iulie-august-sept. 1998, p. 3 şi p. 7.

Secţiunea Interviuri acordate de F.M.: a-“Elegie colocvială la un fragment din scara Richter a poeziei româneşti”(!!! – aceeaşi prolixitate emfatică, chiar şi în acest titlu…) – interviu propus de prof. Petrache Dima, în Revista noastră-Focşani, an XVII, nr. 140-141-142, oct.-nov.-dec. 1998, pp. 2705-2708;

b-Florin Muscalu la 50 de ani – “Mi-aş dori să pot trăi mereu în plină luciditate, fără o experienţă tragică…” (n.n.: premonitoriu, prin retractilitate…?!) – iulie 1993, în vol. Cu prietenie în umbra gândului – carte de interviuri – de Ion Panait, Rm. Sărat, Ed. Rafet, 2004, pp. 19-21;

c-Florin Muscalu – “Revista V este locul unde nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” (n.n.: …Doamne, cum de acelaşi F.M. ştia să fie atât de “parnasian”/ discret în versuri, şi atât de gongoric în…celelalte ipostaze – mai ales în cele sociale…?!… – să fi fost oare la mijloc timiditatea…?!) – interviu realizat de Nelu Andrei în Revista V, an IV, nr. 54-55-56/sept. 1993, p. 4;

d-Florin Muscalu – “Mâhnit şi mândru, mă înfăţişez astăzi, dumneavoastră…” – interviu realizat de Luminiţa Vasiliu, în revista Campus – Şcoala Normală Focşani, nr. 1/aprilie 1994, p. 7.

În secţiunea Amintiri, evocări : poemul Lupoaica albă, de Radu Cârneci – în amintirea lui Florin Muscalu; Dumitru Pricop – “Cernit, numele Poetului…”; Florentin Popescu – “O evocare: Florin Muscalu”; Ştefan Cazimir – poemul “Poeţilor Vranceilui Dumitru Pricop, Ion Panait, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Muscalu.

Secţiunea În oglinda criticii… – conţine opiniile, în general, înţelegătoare, favorabile şi chiar foarte favorabile, ale lui: Daniel Dumitru, în Luceafărul; Laurenţiu Ulici, în România literară; Mircea Muthu, în Dicţionarul scriitorilor români. Literele M-Q; Dorina Grăsoiu, în Dicţionarul General al Literaturii Române; Ion Negoiţescu, în Milcovia; Ion Podosu, în Echinocţiu; Dumitru Pricop, în Milcovia; Marin Chelu, în Familia; Enache Puiu, în Steaua; Ioan Holban, în Cronica; Ermil Rădulescu, în Astra; Vasile Petre Fati, în Viaţa Românească; Ion Beldeanu, în Pagini bucovinene; Cornel Regman, în Revista V; Al. Piru, în Dimineaţa; Mihai Cimpoi, în Revista V şi în Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni; Al Husar, în Revista V; Ion Hurjui, în Revista V; Lili Goea, în Salonul Literar; Const. Ciopraga, în Revista V; Dan Mănucă, în Revista V.

Bibliografia – conţine A-Opera; B-Prezenţa în volume antologice colective. Apoi: REFERINŢE CRITICE – secţiune unde şi-au spus opinia despre opera/volumele lui Florin Muscalu (selectăm numele reprezentative, pentru cultura vrânceneasco-română): Mircea Dinutz, Ion Panait, Valeriu Anghel, Al. Deşliu, Corneliu Fotea, Cornel Galben, Const. Ciopraga, Dan Mănucă, I.D.Denciu, Al Husar, Al. Săndulescu, Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Marian Popa, Dumitru Pricop, S. Damian, Mircea Muthu, Radu Cârneci, Ion Negoiţescu, Mihai Cimpoi, Virgil Panait, Dorina Grăsoiu, Ion Beldeanu, Florin Paraschiv, Daniel Dumitriu, Ion Rotaru etc.

Din TABELUL CRONOLOGIC, aflăm multe lucruri de culoare şi de interes, despre viaţa Copilului, Poetului, Omului – FLORIN MUSCALU: s-a născut la 13 august 1943, la Tarutino (Rep. Moldova), din tatăl Simion Muscalu-profesor de gimnaziu şi Virginia Muscalu, născută Tureschi- asistrentă medicală – “români puri” (în polonă, “tureschi” înseamnă “turc”, şi se bănuieşte o strategie a numelui, în Imperiul Austro-Ungar, în care Polonia avea un rol nefast, pentru relaţia cu Bucovina şi Basarabia…). În 1962, F.M. devine membru al…AJVPS – un fel de “Asociaţia vânătorilor şi pescarilor”…). Între 1963-1966 urmează cursurile Institutului Pedagogic din Constanţa – unde – zice el – “m-am format ca profesor şi…ca intelectual”. Dintre profesorii Institutului, îl impresionează Cornel Regman…La moartea lui Al. Philippide, F.M. “urmăreşte cu atenţie suspectă reacţia participanţilor la ceremonial şi nu ceremonialul în sine: “Geo Bogza avea ochii tânjind de viaţă, uitându-se la Philippide”(cel mort…)….La 27 septembrie 2001 – F.M. nu mai ştim dacă a putut să-şi privească, din ceruri, la fel de lucid, moartea terifiantă, din dreptul Lehliului (accident de maşină, în care mor F.M., Traian Olteanu şi Iustin Panţa – deşi toţi 3 sunt membri ai USR, numai moartea ultimului fiind remarcată de România literară, din raţiuni de…”buletin de Bucureşti”…).

Ultima parte a cărţii lui Mircea Dinutz este un adevărat regal de fotografii, care ni-l învie, şi fizic, pe cel ce a fost F.M.-locuitorul Terrei…Dar, înainte de fotografii, mâna lui Mircea Dinutz formulează câteva gânduri, de mare acuitate sintetică, dar şi de mare căldură şi bunătate înţelegătoare, de profunzime strict omenească, pline de “stâmpărată”/bine temperată amărăciune, cu privire la “locuitorul Vrancei şi Terrei”, cel ce a fost cunoscut ca având/purtând numele de Florin Muscalu:

”A slujit cu devoţiune poezia şi a apărat cu demnitate actul de cultură în orice împrejurare. Când se simţea rănit, marginalizat, reacţiona disproporţionat, trecea lesne la acuze şi lovituri piezişe. Avea de apărat o poziţie şi, de aceea, şi-a construit o personalitate pe măsura vitregiilor acelor vremuri: agresivă, uşor teatrală şi patetică, încordată ca un arc. O alta, însă, adăsta melancolic, hamletian, la masa de scris.

Marea noastră tristeţe (şi nu e, nici pe departe, singura) ar fi aceea că s-au împlinit abia 6 ani de la dispariţia sa brutală şi nedreaptă, iar Vrancea, ingrată, ca-n atâtea cazuri, cu oamenii de spirit, l-a dat uitării…Nimeni nu pare să-şi mai amintească faptele sale culturale, câte au fost, ci mai degrabă slăbiciunile, păcatele, vinile (reale sau închipuite) fascinante pentru cei ce n-au lăsat şi nu vor lăsa nimic în urma lor, decât şubrezenia unei vieţi irosite fără prea mare folos. Dar mai dureroasă decât orice e UITAREA, indiferenţa, sensibilitatea tocită a concitadinilor noştri, tresărind tandru doar la foşnetul bancnotelor şi vibrând promiţător în faţa bombardamentului non-stop al kitsch-urilor de toate tipurile şi calibrele”.

Ei, tocmai împotriva acestor lascive ispitiri ale diavolilor din noi – cel rămas Singuraticul Critic MIRCEA DINUTZ a scris această carte…tocmai pentru a înfrunta astfel de demoni…tocmai pentru a trezi, în cei care n-au devenit complet impotenţi spiritual, rămăşiţele de virilitate a împotrivirii faţă de Haosul Satanic, care s-ar instaura, dacă ar dispărea Spiritul, Cultura Spiritului şi Cavalerii Ei…Dintre care fac parte (la PREZENTUL ETERN!) şi Virgil Huzum, şi Ion Larian Postolache, şi Florin Muscalu…şi Alexandru Deşliu…Dar Prezentul Etern din Conştinţa Divină nu poate “contamina” cu Prezent Etern Conştinţele Umano-Terestre – decât graţie unor Cavaleri ai NEUITĂRII, precum criticii/hermeneuţii/DEŞTEPTĂTORII (fie şi cu forţa! – e forţa Legilor Creaţiei Divine!), de tipul lui Mircea Dinutz. Ei sunt învingătorii istoriei nedrepte şi Vestitorii ANISTORIEI/CRONICII AKASHA ETERNE…devoalată în Epoca Mihaelică, pe care tocmai o traversăm, cu atâta inconştienţă dureroasă…Şi nici nu bănuim că pricina durerilor noastre infernale stă tocmai în neînvăţarea lecţiei despre conştientizarea Eternităţii Spiritului Umano-Divin…

ADRIAN BOTEZ

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s