“Îmi apare în vis, se aşează pe-un scaun/ în colţul odăii/ şi mă priveşte dormind./ Ţine mâinile împreunate în poală./ E fata din port care mânca smochine./ Regret că n-am cunoscut-o ieri/ aveam prilejul/ i-aş fi vorbit despre arta mea/ dar ieri, ce-nseamnă ieri?/ Acum păşeşte spre masă/ şi-mi răsfoieşte hârtiile;/ sprâncenele-i sunt ca doi cocori;/ uimiţi că cel ce doarme/ i-a dedicat o poezie reală.” (În vis) O poezie ce provine dintr-o simţire vibrantă, atentă la priveliştile amintirii, la mişcările delicate ale celuilalt, simţire echilibrată, nu lipsită de o anume tensiune a regretului. Poetul băcăuan Ovidiu Genaru se distinge în aceste “Flori de câmp” în ineditele ipostaze ale comunicării, procedând fie ca un “caligraf” dezinvolt, fie ca un “gravor” subtil dar interesant. Iată un tablou în plină mişcare a sufletului susţinută prin funcţia privirii şi atingerea ambiguităţii: “Se căsătorea Z. şi m-a invitat şi pe mine la cununie./ “Vino, mă imploră, dar să fii discret”:/ Îmi găsesc un loc tăinuit, după uşă,/ în umbră;/ acolo stau/ cei cu mâna întinsă, cerşetorii şi orbii./ Nu m-a văzut nimeni, o, nesăbuinţă a femeilor măritate!/ Deşi însoţită, când trece, mă atinge delicat/ cu vârful degetelor;/ pare că dăruieşte un ban săracilor./ Şi viitorul ei soţ o laudă:/ “Eşti atât de pioasă!”/ Ea îl sărută, dar cu privirile, peste umărul lui/ mă sărută pe mine,/ retras în întuneric./ Întuneric, mă vei lega de ea pururi.” (pag.36) Ovidiu Genaru continuă în aceeaşi manieră, dar cu alte personaje şi embleme, poezia existenţei “medii” trăită – însă – cu un dramatism inconfundabil, surprins până la nuanţe, până la incontestabil.

Volumul de care ne ocupăm, preia cu aceeaşi “zicere” credibilă din alte poeme şi din alte volume, o nouă configuraţie în arhitectura acestei cărţi necontenit îmbogăţite cu elemente inedite. Aşadar, după cum îmi dau seama, ne aflăm în aceeaşi lume creată şi recreată de poet şi în acelaşi spaţiu liric predilect: “Astăzi K. este palidă; vecinătatea doliului/ dă chipului ei/ culoarea lunii./ N-o întreb după cine/ a plâns;/ mâinile-i seamănă/ cu untdelemnul mâhnit./ Aşa cum o cunosc, trăieşte/ din iubire, leacul îl ştie doar ea./ În seara asta ritualul parcă-i mai rafinat:/ cu ochii închişi mă consumă până la capăt./ O rog apoi să bea vin de smochine./ categorică, mă refuză:/ “Nu te superi, sunt în doliu.” (Leacul) Şi: “Ştiu că ai suflet bun, mă ameninţă ea,/ şi-apoi împotriva mea rămâne trează./ Am urcat muntele şi e frântă de oboseală;/ vom dormi sub acelaşi cort;/ opaiţul e stins./ “O, somn, senin, vino!/ Mă voi gândi la cărţile necitite;”/ îi urez noapte bună, mă cuibăresc/ şi adorm ca şi singur./ Apoi,/ îmbrăţişarea ei mă trezeşte;/ pare înspăimântată:/ “E un liliac în cort, nu-l alunga!”/ Eu văd că e lună plină, dar n-o contrazic./ Vechile promisiuni le uităm împreună.” (Sub acelaşi cort)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s