„Prăpastia atunci e cea mai ameţitoare, când privim în noi înşine.”

Ne aflăm în faţa unei parabole istorice ce pune accent pe dimensiunea cea veşnic stârnitoare de semnificaţii mistice, dimensiunea biblică.

Autorul ei, Ottó Szombati-Gille, după ce şi-a dăruit aproape întreaga activitate regizorală Teatrului de Stat din Oradea, devenit a doua casă a existenţei sale pământene, o dată cu ieşirea la pensie s-a consacrat, cu o pasiune tinerească şi cu rezultate demne de toată stima, creaţiei literare. A publicat poezie, proză, eseuri, aforisme şi, bine-nţeles, piese de teatru. Ultima sa operă, cea de care ne ocupăm, stârneşte, fără a epata, spiritele la contemplare, transferând parcă personajelor parte din personalitatea sa, aflată într-un freamăt ancestral.

A treia tablă de piatră reuşeşte să surprindă cititorul şi, cu siguranţă, spectatorul cu noi semnificaţii ale tainelor Cărţii Cărţilor, ale misterelor ce-au ademenit mulţi tălmăcitori de-a lungul vremii. Altfel spus, această piesă reprezintă o nouă viziune, deloc banală, a unui fragment cunoscut, recunoscut şi polemizat adesea, din Vechiul Testament.

Evoluţia întâmplărilor, plină de suspans, ne ţine într-o formă de captivitate tulburătoare, îmbrăcată de pereţii reci ai unei peşteri localizate în plin deşert, spaţiu simbolic ce devine „ultimul liman în acest ameninţător ocean de ură”, în faţa marii treceri.

Pe parcursul celor două acte (conţinând, fiecare, câte două tablouri) parcurgem drumul spre dezvăluirea ultimei viziuni divine a celui fără de pereche, Moise.

Actul I, tabloul I ne aduce în atenţie destinele a două femei – Leea şi Sefora -, fiinţe care au reuşit să echilibreze şi să motiveze trăirea moisiană.

Sefora, soţia lui Moise şi mama copiilor marelui bărbat, a trăit tot timpul în umbra celui pe care-l numeşte „salvatorul iudeilor”; l-a iubit, dar nu a reuşit să-i fie nici tovarăş de idei, interlocutor şi sfătuitor, nici sprijin în momentele, nu puţine, de cumpănă, de îndoială, de deznădejde. Ea a încercat să facă faţă cu stoicism rolului ei strict domestic, şi oarecum insignifiant, în viaţa acestui marcant conducător al fiilor lui Israel, păstrătorul şi purtătorul poruncilor lui Iehova, mai mult sau mai puţin înţelese. Suferinţa Seforei se va perpetua până la finalul vieţii în deşarta ei speranţă de a zgâlţâi măcar puţin stânca sufletească moisiană.

In schimb Leea, personajul vizionar aflat mereu alături de Moise, va reuşi pe întreg acest parcurs artistic să ne ţină trează conştiinţa cu înţelepciunea ei de a venera, înţelege şi călăuzi una dintre cele mai importante fiinţe biblice. Învăluită până la tulburare de individualitatea lui Moise, care a învăţat-o cum să decodifice tainele veţii, îl va susţine până la capăt, cu o abnegaţie totală, chiar şi atunci când, copleşită de durerea pierderii celui mai important om din viaţa ei, se va lăsa purtată de vraja labirintului deznădejdii până în ultimul moment. Ruga în faţa Creatorului devine vocea sufletului ce aşteaptă milostivirea.

Prin spusele celor două femei, Ottó Szombati-Gille creionează două perspective ale conceptului de liberate: libertatea văzută ca un miraj, ca un produs al fanteziei naive a unor nebuni (Sefora) şi libertatea conturată ca cel mai frumos vis al oamenilor (Leea).

Tabloul 2 întregeşte şi diversifică galeria de portrete prin apariţia a încă trei personaje: Tanita, Aaron şi Iosua.

Tanita, personaj feminin secundar în economia piesei, este o tânără luată în îngrijire de Leea, care o creşte ca pe propria ei fiică, şi care serveşte cu devotament celui mai puternic om din acele vremi, „înspăimântător la mânie şi iertător plin de gingăşie”, fascinată – totodată – şi de fratele acestuia, Aaron.

Aaron, personajul cunoscut ca fiind cel „cu vorba dulce”, rămâne de-a pururi interfaţa dintre Moise, preferatul lui Dumnezeu şi „conducătorul legendar al poporului ales”, căruia îi impune însă, în numele lui Iehova, legi aspre a căror încălcare e pedepsită cu asprime, şi poporul nemulţumit, obosit, sătul de privaţiuni, răzvrătit şi mereu nerecunoscător.

Aaron se remarcă prin respingerea ocărilor nedrepte proferate de gloata dezlănţuită şi manipulată de ucenicul de suflet al lui Moise, Iosua.

Iosua, este eroul de neclintit al luptelor conduse de Moise, războinicul care a ajuns să se bată şi să ucidă din plăcere, urmaşul gata să se bucure de puterea pe ascuns însuşită, urmare a întoarcerii poporului, abil ademenit, împotriva mentorului său.

Desigur, piesa A treia tablă de piatră se centrează pe persoana lui Moise, descrisă şi judecată atât de cei din jur, cât şi de el însuşi. Contextul piesei îl figurează în ipostaza de muribund, înjosit tocmai de cei pe care-i eliberase de sub sclavia faraonului, conducându-i protector înspre Pământul Făgăduinţei. Întărit de licorile Leei reuşeşte să se elibereze de povara propriului său crez şi să ajungă la adevărata înţelepciune divină.

Asistăm poate la cea mai tulburătoare scenă când Moise conştientizează că şi „Dumnezeu poate greşi”, fiindcă în cele din urmă Tatăl trebuie înţeles ca o cale spre adevăr. Este momentul când aflăm semnificaţia celei de-a treia table de piatră, scrisă în urma unei răvăşiri interioare, rezultată din propriile sale reflecţii, ce poate salva poporul evreu de blestem. Se relevă un Moise total umanizat care ajunge în cele din urmă să înţeleagă omul în dublă ipostază: de spirit îndumnezeit şi, totodată, de trup trecător.

A treia tablă de piatră nu face decât să ne amintească de dumnezeirea din noi şi din jurul nostru, sensul vieţii devenind revelator doar prin iubire. E, dacă vreţi, un fel de îndrumar care stabileşte comuniunea om-Dumnezeu. Drumul lui Moise tocmai de aceea se sfârşeşte la graniţa cu Canaanul, fiindcă misiunea sa era dusă la bun sfârşit: atât poporul, cât şi sufletul său erau salvate.

Actul II devine previzibil, Iosua propune un târg de neacceptat pentru Moise, acela de a da chip Celui fără de chip şi de a stârpi o parte din Creaţie, poporul aflat deja în Canaan.

Şi, aşa cum îi stă bine unei piese izbutite, iubitorul fidel al lui Iehova sfârşeşte dublu împăcat: o dată de profeţia ultimă a Leei, care vesteşte sosirea lui Mesia, „un nou fiu, cu spirit înflăcărat” ce va sădi speranţa mântuitoare în sufletele oamenilor şi, de asemenea, de mărturisirea celor dragi lui, care decid să se lase sacrificaţi alături de cel urmat, că textul gravat pe cea de-a treia tablă de piatră a fost multiplicat şi ascuns în peşterile din jur. Supremaţia era reabilitată…

Cu siguranţă, Ottó Szombati-Gille a dorit şi, cred, a reuşit să imortalizeze o imagine-bilanţ a celui mai neînduplecat în ale dumnezeirii, Moise.

DANIELA GÎFU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s