Citind Cocosatul din muzeu, roman semnat de Petre Bucinschi si aparut la Ed. Transilvania Expres, Brasov, 2006, ai impresia unei, sa-i spunem, imersiuni intr-un Montparnasse sau intr-un Montmartre vitual unde salasluiesc toti marii artisti plastici din toate timpurile. Aici te poti intalni nu numai cu pictori demult raposati (Rembrandt, Rubens, Gaugain, Salvador Dali, Pierre Bonnard, Modigliani, Picasso fiind numai cativa dintre cei prezenti in paginile romanului) ci si cu personaje din tablourile acestora –viziuni consistente, viziuni ale trupului artistic care actioneaza in fiziologic, in trupul real, declansand dorinta. Dar despre ce fel de dorinta ne vorbeste Petre Bucinschi in romanul sau? Sa fie vorba oare doar de o simpla dorinta erotica, care esueaza intr-un onanism patetic? Sa lamurim putin lucrurile pentru cititorul care nu cunoaste romanul. Personajul principal, Seec Nolty, „ghid de muzeu, profesor si doctorand in arte, altfel ins cifotic din nastere, un soi de crab urias si biped, starnind insa, cu carapacea umflata in spate si, probabil, cu alte dimensiuni secrete, interese sexuale majore in latura femeiasca” (am citat din postfata lui A.I. Brumaru la acest roman), dezvolta o obsesie care are in centru o statuie din muzeul unde lucreaza ca ghid, numita Necunoscuta, masturbandu-se ori de cate ori are ocazia in fata acesteia. Asadar sa intelegem ca personajul va evolua in functie de aceasta obsesie nascuta dintr-o, la urma urmei, sensibilitate artistica, o sensibilitate rafinata printr-o cunoastere profunda a artei. Cititorul se poate intreba, pe buna dreptate, daca aceasta obsesie- degenerata dintr-un sentiment pur al frumosului -, obsesie care declanseaza in cazul lui Seec Nolty anumite gesturi, actiuni, nu tocmai conforme cu un spirit pudibond, nu transforma scrierea lui Petre Bucinschi intr-un roman pornografic, unde pornografia, cu cat este mai subtil deghizata in arta, cu atat este mai periculoasa. Autorul mizeaza pe un joc subtil al nuantelor, specios pentru cititorul neexperimentat, un joc situat la limita dintre arta si pornografie. Este un joc in care cititorul, ca si personajul de altfel, este atras intr-o lume utopica, o lume a artistilor disparuti in care acestia continua sa creeze in atelierele lor (Spune-mi de m-a chemat gandul tau din lumea de dincolo. Am trecut cu greu prin tunelul timpului pentru a ajunge la tine, cu ce te pot ajuta? Spune-mi, trebuie sa ma intorc inapoi, mi-au ramas o gramada de lucruri de facut in atelierul meu unde sunt asteptat de femei ca imi pozeaza nud”, i se adreseaza Pierre Bonnard, pe un ton de evident repros, lui Seec a carui imaginatie il invocase), o lume halucinanata a nudurilor care capata viata, a caror carne freamata sub privirile pofticioase ale lui Seec, totusi un expert in arta nudului(cititorul va descoperi ca lucrarea lui Seec Nolty de doctorat are ca subiect tocmai nudul feminin). Nebunia personajului se accentueaza treptat (la inceputul romanului o gasim deja instalata, in plina manifestare), ajungand de la obsesia, cu accente patologice, pentru nudurile feminine (mai ales pentru trupul sculptat in piatra al Necunoscutei), la crima. Sa fie sugerat faptul ca in lumea postmoderna arta nu mai poate fi traita decat sub forma unor obsesii,frizand patologicul (in cazul lui Seec, acea obsesie pentru nudul feminin, pentru corpul femeii, simbol, poate, pentru el, al perfectiunii, daca avem in vedere ca Seec Nolty este cocosat, simbol care capata concretete in persoana frumoasei Torsyna)? In acest univers al picturii nu exista Dumnezeu, nu e nevoie de lucrarea sa, de harul sau, pictura e traita la modul absolut („…oamenii ar trebui sa aiba nevoie de arta plastica la fel cum au nevoie de Dumnezeu” va afirma la un moment dat Seec Nolty poate si revoltat impotriva divinitatii care, considera el, l-a „daruit” cu un trup deformat, pe el, iubitorul de frumos!Dar poate nu e vorba de ateism pur si simplu; (Matisse, intrebat fiind daca crede in Dumnezeu, a raspuns ca da, dar numai cand lucreaza), nu exista bariere de nici un fel in aceasta lume, nimic coercitiv, trupul este explorat in aproape toate fazele sale evolutive (Egon Schiele, pictor prezent si el in acest roman, a fost inchis acuzat fiind de corupere de minori dupa ca au fost gasite in atelierul sau desene reprezentand trupurile goale ale unor copii in pozitii indecente, desene vandute, pare-se, la negru amatorilor de pornografie juvenila; acuzatia este desfiintata, dar, cu toate acestea, pictorul va face trei zile de inchisoare pentru „raspandirea de desene imorale”). Pictorii par niste zei intr-un Olimp al concupiscentei, al senzualitatii feminine, o senzualitate construita totusi respectand o aritmetica a armoniei, un Olimp suprarealist in care regasim scene desprinse din Varsta de aur, celebrul film semnat de Dali si Bunuel, pelicula care a socat prin duritatea scenelor sale, mai ales a celor erotice (Petre Bucinschi preferand, de exemplu, pentru scrierea sa scena in care Lya Lys suge degetul mare al unei statui cu placerea unei actrite porno care performeaza o scena de blow-job: „In golul din interiorul ramei imaginatia lui aducandu-l pe Salvador Dali, in spatele acestuia o fata cu sani goi, cu par lung, negru, lasat pe umeri, sugea lasciv degetul mare de la piciorul unei statui, albul laptos al peretelui contopindu-se cu albul metalic al sanului ratacit, acest fruct zemos si sangeriu, rezultat al metamorfozei rodiei reprezentand simbolul clasic al sexului feminin.”) Obsesia lui Seec Nolty deriva dintr-o obsesie, sa-i spunem, mai mare, o obsesie care a macinat serii intregi de artisti si care in secolul al XX-lea a explodat ca un vulcan manifestandu-se in literatura prin redescoperirea lui Sade si a altor autori prohibiti pana atunci si prin lungi si savante analize ale sexualitatii si pornografiei (prolifici in acest sens au fost Georges Battaille si Michel Foucault) iar in pictura prin indrazneala redarii trupului feminin si nu numai de catre Egon Schiele, Gaugain, Salvador Dali, Boethius sau Lucian Freud, nepotul celebrului psihanalist austriac. Aceasta obsesie se traduce acum, in zilele noastre, printr-o pornografie uneori deghizata, alteori directa, dura, gen Hustler, o obsesie care a devenit asemenea unui drog, situandu-se in patologic, o obsesie care cere din ce in ce mai mult material, un material din ce in ce mai hard. Sa fie acesta semnul unei decadente situate sub zodia unei decerebrari totale in care arta nu mai poate fi inteleasa dintr-o perspectiva calma, lucida? Petre Bucinschi pare a nu raspunde la aceasta intrebare, mentinand acea iluzie a neimplicarii auctoriale, dar cum ar putea fi interpretat finalul romanului daca nu intr-o nota usor moralista, autorul sugerand pedeapsa care e ceruta cu necesitate in numele echilibrului de o viziune impenitenta, patologica? Iar Petre Bucinschi nu se opreste aici, patologicul e prezent si in paginile mai noului sau roman, Depozitul de umbre, dar despre acesta cu o alta ocazie…

RAUL POPESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s