Eleonora Georgeta Bulz vine în faţa cititorilor cu două cărţi deodată, de facturi diferite. Prima se intitulează “Lupoaica”, iar a doua, “Înainte de moarte”. Este un debut târziu, în jurul vârstei de 50 de ani, dar valoarea cărţilor i-ar fi dat dreptul să debuteze mult mai devreme, pentru că ambele trădează un condei format, capabil să plăsmuiască lumi, caractere, antiteze, să pună întrebări şi să dea răspunsuri pertinente despre viaţă şi om, despre om şi universul în care trăieşte, univers tainic, mai ales în relaţia cu Divinitatea.

Volumul “Lupoaica” este o adevărată lecţie de viaţă, putându-se numi chiar aşa. Cartea poate fi privită din mai multe unghiuri, dar indiferent cum ai privi-o, nu poţi să te îndrepţi decât spre un tărâm al reflecţiei, unde tu, omul, eşti pus să te întrebi dacă, într-adevăr, eşti o fiinţă superioară sau doar orgoliul tău te face să te crezi astfel.

Am chibzuit mult dacă e bine sau rău să trec în “revistă” povestea ca atare. Poate de aceea am pus aceste rânduri la finele cărţi… Un bunic, profesor universitar de fizică şi matematică, după decesul soţiei, sătul de oraş şi civilizaţie, se retrage în sânul munţilor, într-un adevărat Rai, perceput de el însuşi, fără vecini vanitoşi şi civilizaţie. O perioadă, trăieşte aici cu Cristalia, nepoata sa, fiinţă ce a supravieţuit mamei sale, trecută în lumea umbrelor la naşterea fetiţei, şi unui tată care şi-a contopit prezentul şi neantul în băutură. Fetiţa, de-o inteligenţă sclipitoare, balansează între a sta cu mătuşa, sora bunicului, în miezul civilizaţiei, sau a-l urma pe bunicul, în munţi, acolo unde distanţa între Cer şi Pământ era, realmente, mai mică. Cristalia decide pentru varianta doua şi, după moartea bunicului, rămâne cea care sălăş-luieşte cu lupii, într-o simbioză perfectă, greu de imaginat pentru noi, pământenii de rând, cei care mimăm cunoaşterea şi autocunoaşterea.

Alături de fată, facem cunoştinţă cu Căpriţa, personajul domestic ce locuieşte cu Cristalia, dar şi cu Iris, mama lupoaică, cu Hiram, masculul dominant al haitei de lupi, cu Zorro… care, împreună cu tânăra, formează o adevărată familie, împărţind frăţeşte bucuria şi necazul, teama şi libertatea deplină.

Dincolo, în cealaltă lume, a oamenilor, îl cunoaştem pe Avram, un bărbat arătos, un lider al bărbaţilor din comună, pentru care a-şi bate nevestele e ca şi cum ai respira, Sofia, soţia acestuia, femeie frumoasă şi blândă, nevoită să suporte aroganţa şi beţiile soţului, David, fiul lor, croit după chipul tatălui şi filonul sufletesc al mamei, Ion, bărbatul acela supradotat dar sărac, fără posibilitatea de-a continua şcoala, acum un bărbat blazat, beţiv şi violent, şi ca personaj comun, bărbaţii satului, o gloată aflată în permanenţă sub ordinele lui Avram, fire dominatoare, cu un suflet în esenţă bun, dar ascuns bine în interior, ca într-o cochilie.

Conflictul vine din dorinţa de răzbunare a sătenilor, conduşi de Avram, pentru a ucide haita de lupi, prădători astă-iarnă, şi pe fata aceea, “strigoaia”, conducătoarea lupilor, pentru a pune capăt, o dată pentru totdeauna, temerii ce exista între cele două lumi: cea a oamenilor şi cea a sălbăticiunilor.

David, fire miloasă, exponentul binelui, alături de mama sa, doreşte să participe la “expediţia din munţi”, pentru a salva ce se mai putea salva dintr-un virtual măcel. Din păcate, într-o vreme tulbure, este lovit de un fulger şi este lăsat acolo de curajoşii satului care se calcă în picioare să ajungă cât mai repede la casele lor. Rămas abandonat, David e salvat de lupi şi de Cristalia, care face eforturi mari să-l readucă la viaţă. Între cei doi, ca în orice film care se respectă, se înfiripă o poveste de dragoste. David, cu promisiunea că se întoarce, se duce să-şi vadă părinţii, rămaşi nemângâiaţi şi veşnic întrebători de soarta sa.

Întâmplarea face ca ploile abundente să ducă cu ele un torent încărcat cu de toate, aşa cum ne-a fost şi nouă dat să vedem, în ultimii ani, pe la posturile de televi-ziune. Oamenii satului s-au aciuat în curtea lui Avram, cel mai înstărit gospodar. David, însă, vrând să salveze o fetiţă, este accidentat brutal de un buştean ce venea pe apă, asta ţinându-l la pat vreme de cinci ani, băiatul acela bun şi frumos transformându-se într-o… legumă.

În tot acest timp, asistăm la o permanentă şlefuire a caracterelor, în special al lui Avram. Omul acela ursuz şi cărpănos, ascuns şi do-minator, se transformase într-un mieluşel, implorând Divinitatea să-i redea băiatul. Îi părea rău ca acesta să se ducă fără să afle de marea lui dragoste pentru el, pe care însă, o ţinea ascunsă, pentru a nu da să se înţeleagă că este posesorul unui caracter slab. Aceeaşi atitudine o avea şi faţă de nevasta sa, Sofia.

David îşi revine şi se întoarce în munţi, acolo unde îl aşteptau Cristalia şi Artemis, fiică-sa de 5 ani, acum, cea care îl visa mereu şi care mai “muşca” din neîncrederea şi tristeţea mamei sale. Aceasta este, pe scurt, povestea pe care o veţi savura în cazul în care veţi începe lectura cu… Postfaţa.

De ce considerăm ca bună această carte şi ne situăm sub emblema din primele rânduri? Pentru că autoarea, Eleonora Geor-geta Bulz, este stăpână pe cel puţin două piste care fac notabilă naraţiunea: panorama descrierilor de natură şi analiza psihologică a personajelor. Acestora li se adaugă ştiinţa de-a crea un milion de fire între lumea oamenilor şi animalelor, pe de o parte, şi între Cer şi ambele, pe de alta.

Am putea cita mult din carte, dar ne oprim doar în câteva locuri, lăsând cititorului plăcerea de-a savura întreg conţinutul în plenitudinea lui:

l “Asta îmi spunea bunicul de fiecare dată, când mă întristam, că, spre deosebire de noi, oamenii, care ucidem de multe ori din plăcere, animalele carnivore o fac numai atunci când le este foame, sau când se apără, pe ele sau puii lor” (pag. 20)

l “Când s-a prăbuşit l-a văzut sărind din tufiş. Lama unui cuţit i-a strălucit în faţa ochilor, după care s-a lăsat tăcerea. Mormăitul acela, urmat de un hohot de râs, i-a răsunat în urechi. A închis ochii, aşteptându-şi moartea. Dar iată că trăia şi avea din nou o familie tot datorită unui om. Deosebirea aceasta dintre oameni o nedumerea cel mai tare. Cum puteau trăi între ei fiind atât de deosebiţi? Aveau o societate sălbatică în care unii făceau rău şi alţii ajutau? De ce nu erau aceştia pedepsiţi şi excluşi din haită? De ce aveau dreptul să ucidă animalele pe care le creşteau să le mănânce fără să-i pedep-sească? Nu va înţelege niciodată această specie de animale, numită Om, dar ea avea datoria de-a-şi salva familia din care făceau parte şi oameni “.

l “Primăvara şi-a ţesut covorul de flori împletind toate culorile curcubeului în mantia lui verde. Razele soarelui îi dădeau o strălucire ireală. Stâncile din spatele cabanei izbucneau ca nişte suliţe până în înalt, parcă atingând bolta cerească, protejând-o de urgii. Şoaptele vântului, acompaniat de tremurul frunzelor şi glasul păsărilor, îţi înfiorau ochii de atâta frumuseţe. Ţinutul îngerilor! Pentru că, dacă există Rai, nu poate arăta mai minunat ca acest loc, plin de linişte, de culoare, şi de viaţă. Timpul parcă încremenise, regăsindu-l la fel ca atunci. Singurul semn că cineva locuia acolo, era firişorul de fum, care se înălţa asemenea unui vrăjitor”. (pag. 100)

Bun venit, Eleonora Georgeta Bulz la Editura noastră, “Viaţa arădeană”, bun venit în lumea celor care dau nesomnul pe frământări metamorfozate în cuvinte scrise, făuritoare la rândul lor de lumi. Ţi-ai câştigat, deja, un loc şi fii mândră de asta!

SABIN BODEA

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s