Cine-mi poate garanta veşnicia?!
Când privesc în urmă
mă cuprinde o spaimă nebună
de câte am pierdut…

Poetul se deosebeşte în mai multe privinţe de ceilalţi muritori de rând. El hoinăreşte printre galaxii, nu are astâmpăr şi nu se opreşte decât pentru a lua un răgaz, timp în care admiră ce-i place şi corectează acolo unde simte că trebuie să rezoneze cu fiinţa sa. Dar poetul nu se mulţumeşte doar să imite şi să corecteze Creaţia, el creează lumi, fenomene şi legi proprii pentru universul său. Din clipa în care şi-a desăvârşit opera, aceasta nu-i mai aparţine, fiind dăruită oamenilor.

Incontestabil, lirica feminină are acel „ceva” care o deosebeşte de cea masculină, aşa cum frumuseţea femeii (cântată de toţi poeţii) este diferită de frumuseţea bărbatului. Femeia este puternică prin gingăşie, farmec, frumuseţe şi de aceea are nevoie să fie apărată.

Valentina Becart este o persoană aparte în „breasla” poeţilor, unde a păşit cu încredere, deşi, după propria-i mărturisire, primii paşi au fost timizi. Modestie, încredere în forţele proprii sau convingerea că poate oferi mai mult? Toate la un loc – îndrăznesc să afirm.

Volumul de faţă este al treilea (şi, cu siguranţă, nu cel din urmă) al poetei. „Fata sihastră” (primul volum), „Clipa arsă” (al doilea) şi cel de faţă sunt trepte spre continua perfecţionare a artei poetice.

Pentru Valentina Becart , reţeta succesului (chiar dacă nu recunoaşte succesul) este simplă: mânuieşte cu iscusinţă metafora, folosind-o drept liant între cele două mari pasiuni – Poezia şi Filosofia – la care adaugă şi Visarea, fiindcă Strălucirea „DĂRUIRII” –/ este interzisă celui ce, niciodată,/ n-a avut curajul de-a VISA!.

Dincolo de cuvintele ordonate în stihuri, există însă profunzimea, cea care întrece cu mult în frumuseţe şi valoare ceea ce i se înfăţişează la prima vedere cititorului. La Valentina Becart , Iubirea – izvorul cel dătător de viaţă – este prezentă în fiecare cuvânt, în toată splendoarea Ei. Ne dăruieşte aceste bijuterii, la care a muncit cu migala unui artist pretenţios cu sine:

Aş vrea – în sferele albastre,/ Să-nalţ palat de stele…/

Şi triste, dorurile mele,/ S-aprindă-n noapte astre!

(Aş vrea…)

Orice gând este „prelucrat” cu minuţiozitate, formând un tot unitar, dedicat celor ce iubesc Poezia şi, după cum poeta recunoaşte, N-a fost deloc uşor,/ să pregătim spectacolul…/ pentru ‘ochiul’ unui privitor.

Dar, oricât ar rătăci prin alte lumi, dorul de lumea noastră, cu bunele şi relele ei, rămâne. Acolo, unde-şi poartă paşii, îşi mângâie privirile şi-şi simte sufletul îmbătat de frumuseţea acelor lumi, poeta simte că nu e de ajuns, că mai trebuie modificat ceva:

Mi-aş face o colibă/ într-o stea… /cu lut pe jos/ şi pereţi din bârne/
cu miros de brad,/ şi-acoperiş…/ nemărginirea –//
Spre răsărit/ aş bate un cui/ unde să pot agăţa/ povara – muritorului de rând.

Şi m-aş culca apoi/ pe-o rogojină/ împletită/ din doine strămoşeşti –/
şi mâinile sub cap/ mi-aş aşeza/ şi prins de vrajă/ aş asculta/
chemarea tăinuită – din slăvile cernite…
(Mi-aş face o colibă – într-o stea)

*

Şi trecu toamnă după toamnă – această poezie nu este cu nimic mai prejos ca „De ce m-aţi dus de lângă voi” a lui Octavian Goga sau „Cântecul lebedei” al lui Zaharia Stancu, doi monştri sacri ai literaturii române, pe care, cu siguranţă, poeta i-a citit.

În aceste vremuri agitate, când oamenii aleargă care încotro, mânaţi de grija zilei de mâine, poetul este de cel puţin două ori luptător: o dată, luptând, ca toţi muritorii, pentru a trăi şi, încă o dată, pentru a se face auzit şi înţeles. Într-o contemporaneitate dominată de nepăsare şi de promovarea non-valorilor, lupta poetului – ca de altfel a oricărui artist – trebuie să fie şi mai acerbă. Armele poetului nu rănesc pe nimeni, nu varsă sânge ci, dimpotrivă, ele mângâie oamenii. Poetul nu face politică, el iubeşte. Iubeşte oamenii, cărora le dedică opera sa, îşi iubeşte ţara, alături de care lăcrimează şi speră…

O, Românie!/ Străină ţară-mi eşti!/ Când nu te cântă nimeni…/
Nu ţi-e jale –/ Că fiii tăi – cu sufletul zdrobit –/ Prin lume „hoinăresc”?!
(Străină ţară-mi eşti))

*

Am ales câteva fragmente din poemele ce m-au impresionat în mod deosebit:

Din strigătul singurătăţii –/ aş putea să’nalţ o piramidă/

De ce să spulbere vântul/ nisipul inimii mele?//

………………………

Cine mai poate aduna singurătatea/ din cenuşa cuvintelor/ purtate de vânt

ca pe’un cânt/ de sirenă?

(Tăceri însângerate)

În liniştea odăii,- Îngenunchiate, clipele suspină…/ În faţa candelei aprinse!
Şi-o rugăciune, pare-se…/ Cu ochii plânşi… îngână!

(Viscol ancestral)

*

Nici umbra norului,/ şi nici vântul şăgalnic,/ furişat în urma pasului…
Nu-mi poate fura –/ încrederea în seninul visat!

(Pagina „albă a zilei”)
AUREL OANCEA

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s