“Numai în vis e şi peste noapte lumină/ nicicând, nicicând nu e în vis întuneric,/ cu tine vorbesc, ecuator al soarelui,/ Nicăieri în lume n-am aflat mântuirea,/ nicăieri în lume n-am aflat liniştea,/ de parcă lumea-ntreagă ar fi un cuvânt./ Numai în vis/ copacii se pietrifică într-o secundă/ înainte ca foşnetul lor să se stingă./ Numai acolo lumina e legea/ şi legea-i lumină/ nicicând nu-i în vis întuneric.” (Lumina e legea) Sunt versuri în care nuanţele cu motivaţie expresivă acoperă spaţiul unui orizont saturat de mister cum este “visul”. Aşadar, legătura mântuitoare şi cea mai puternică a poetului Ion Mircea cu lumea din interiorul fiinţei sale o constituie chiar densitatea intuitivă şi intrinsecă a cuvântului. “de parcă lumea-ntreagă ar fi cuvânt”, cum şi alegerea celor mai fericite “gesturi” în sintagmă: “piramida împădurită” întru transfigurarea artistică a realului folosind, cu precădere, drept mijloace, în afara unor semnificaţii, stratul fonic al rostirii. Cu alte cuvinte, sintaxa poetică asociată cu remarcabila persuasivitate a sunetului, generează o neaşteptată galerie de ne-înţelesuri în înseşi înţelesurile relaţionale: “Predicam cuvintelor ca blândul Anton/ peştilor din mare. Când ea mi-a bătut la uşă/ Şi iată ce declar: ploua./ La teatru/ au culcat cu faţa-n jos Potopul/ iară vopselele care spun apă pre dânsele de apă s-au ferit./ Dar sufletul, onorată instanţă,/ mi-era cu desăvârşire senin./ Ploua/ eu îmi uitasem pur şi simplu de palton/ şi beat de mine o purtam pe braţe/ şi ea se dezbrăca-n braţele mele ca-n balcon./ Atunci eu, sosia,/ m-am înfăţişat femeilor: sunt regele vostru,/ eu am tăiat la începutul lumii ombilicul sferei,/ răspundeţi-mi: unde vă sunt bărbaţii?/ În război, majestate. Care război/ smintitelor, căci le-am curmat pe toate?/ În război,/ Azurul nostru,/ în războiul răbdării./ Mă tem de răspunsul femeilor/ ca la vederea sângelui meu/ şi mă tem la vederea sângelui meu/ cum mă temeam copil de întuneric.” (Atunci, eu, sosia) Astfel putem spune că nu obiectivitatea reală şi “zugrăvirea” ei plastică se vrea a fi prozodia liricului propriu-zis, ci rezonanţa pe care extazul o produce în Eul ce s-a încorporat mântuit în Sine: “Inima mea a trăit cândva în afara corpului meu/ şi sunt zile în care îşi aduce aminte./ Dar ochii mei au trăit odată cu mult mai în adâncul corpului meu/ şi au uitat totul./ Când nu mai văd nimic/ încep să desluşesc o fiinţă/ o scriere minusculă şi împletită precum cosiţele negreselor/ şi sunt eu însumi văzut pe dinăuntru./ E întuneric/ În jur. Am lacrimi pe frunte.” (Forma mentis)

VICTOR STEROM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s