„Dar unde să pleci şi, mai ales, cum să trăieşti reconciliat cu tine însuţi în altă parte decât acasă?”

Acasă, devine cheia romanului Imberia, care uneori ne salvează de noi înşine şi alteori ne oferă cadrul prielnic de răvăşire în nepăsare. Ne aflăm în proximitatea lui Ovidiu Pecican – acum – într-o nouă ipostază, aceea de căutător de sensuri existenţiale… Câţi dintre noi se simt împăcaţi cu ei înşişi?

Autorul de faţă, cu o experienţă literară multidimensională copleşitoare ne provoacă înspre o autoradiografiere cât mai obiectivă şi, aproape, dureros de sinceră a vieţii… E o invitaţie atipică din partea lui Ovidiu Pecican, cunoscut prin stilul său scriitoricesc dar şi discursiv, oarecum nonconformist; abordările sale fiind de cele mai multe ori incitatoare la cunoaştere, calitate deloc neglijabilă într-o societate a superficialismului şi kitch-ului cultural.

Iată-ne în faţa unei scrieri, am putea-o numi, acide, deloc confortabilă, care trezeşte în mintea cititorului stări întristătoare ce-i relevă o realitate ascunsă în ungherele sufletului, aflat în hibernare. De ce hibernare? Fiindcă puţini sunt aceia care vor să recunoască mediocritatea şi risipa iresponsabilă a felului de a-şi trăi viaţa.

Imberia tocmai asta face, creionează până la insuportabilitate tonalităţile tumultoase ale vieţii oricărui lector cutezător, care îndrăzneşte să se privească în oglinda ce nu ştie să mintă. Eşti atins până la dezamăgire de răspunsurile mute ale propriei oglindiri.

Un roman – l-am putea numi gaussian – care reuşeşte să alunece prin labirintul vieţii fără să insiste prea mult asupra vreunei situaţii, fiecare personaj lăsându-şi amprenta sa, asemenea deschiderii uşii în faţa unei încăperi necunoscute sau poate prea cunoscute. E o felie substanţială din viaţa, imediat postdecembristă, a naratorului, aflat într-o permanentă încercare de a-şi defini rolul în societate, inspirată din traiul fiecăruia dintre noi şi dezvăluitoare de aventuri lipsite de consistenţă interioară. Regăsim vremea când „facultatea cu provizoratul ei exuberant” trezea acel imbold inconfundabil al vieţii postadolescentine sub acorduri de muzică rock, răscolitoare de spirite imature. De la protecţia familială se ajunge în etapa pazei intimidatoare, ascunsă şi bine gestionată de regimul în funcţiune, care face ca despărţirea firească din braţele părinţilor să fie mult prea dureroasă şi apăsătoare. Naratorul, aici mezinul casei, reuşeşte să nu decadă în anonimat, cum s-ar putea crede, ci creşte şi reuşeşte să alunece încă din anii copilăriei ca o „bagatelă ghiduşă şi excentrică a celorlalţi.”

Un lucru este cert, romanul Imberia trebuie parcurs până la sfârşit, fiindcă asemenea unei opere ce tinde spre desăvârşire, şi prezentul volum este construit în trepte epatante. Practic, fiecare subcapitol, a celor două părţi cuprinse în Imberia stârneşte ochiul, raţiunea, dar mai ales inima, la savurarea paginilor încărcate de dezgust, aspiraţii, prostie, epuizare şi abandonare, pe fondul unei realităţi contrariante.

Desigur, întrebarea e cine e Imberia şi care e rolul ei în carte? În roman o aflăm ca pe o adulmecătoare fie de mesaje literare, fie de experienţe sexuale inedite. Este „o fată lată în şolduri şi cârnă la picioare, robustă, dar nu grasă, cu faţa roşie şi pistruiată şi ochelari cu rame demodate, bătrâneşti”, care începe să joace un rol minor, dar plin de adrenalină în viaţa Naratorului. Relaţia dintre cei doi porneşte de la o curiozitate samarineană, trece pragul unei nevoi de umilire sexuală, ajungându-se – în cele din urmă – la o înţelegere aproape empatică resimţită de narator. Imberia devine astfel personajul ce poate fi asociat oricăruia dintre noi, aflat într-o orbecăire existenţială.

Descrierea vieţii se încadrează stilului ironic, pe ici pe colo tapetată cu nuanţe împăciuitoare faţă de propriul EU, care sufocat – parcă – de neputinţă evadează, cel puţin pe calea spuselor, în neînsemnate escapade cotidiene.

Ovidiu Pecican, o figură distinctă în generaţia sa, elimină cu destul de multă detaşare orice barieră convenţională, fiindcă nu poate decât să persifleze simbolic limitele socio-culturale acaparatoare din jurul său. Romanul Imberia surprinde o plajă foarte generoasă a firii umane, trecând adesea de la iritare, sensibilitate la multe trăiri antagonice, greu de încadrat vreunei bresle socio-profesionale.

Romanul se salvează, din a fi etichetat pe nedrept, prin imaginea periodică a familiei naratorului, descrisă firesc, liniştitor, marcată de chipul tatălui dornic să-şi vadă copiii aşezaţi la casele lor.

Sfârşitul volumului Imberia nu este deloc unul prevăzut la început. Nici nu are cum. Imberia şi familia naratorului fac parte din două realităţi distincte: cea a consumului amoros de duzină şi cea a invaziei emoţionale tragice, debusolante, dar şi redeşteptătoare a trecerii telurice, imposibil de anticipat.

Cititorul în cele din urmă va respira un aer salvator, simţindu-se eliberat de povara propriei neîmpliniri şi căutări şi, de ce nu, a pierderii speranţei unui mâine mai bun…

DANIELA GÎFU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s