Prin noua sa carte, GOGA ŞI FRANCMASONERIA (prefaţată, meritat elogios, de Miron Scorobete), Dan Brudaşcu ne oferă şansa (şi depinde numai de noi, cititorii, pentru ca şansa să se transforme în autentică Revelaţie…) – de a asista la un eveniment editorial. La un adevărat regal de cultură, printr-o documentare de excepţie, exhaustivă( într-o lucrare de 148 de pagini – sunt 296 note de subsol! – „subsolul” “înghiţind”, de multe ori, aproape întreg “solul”…), asupra vieţii şi activităţii culturale şi politico-patriotice, ale unei personalităţi de excepţie (care, din păcate pentru destinul acestui Neam Românesc, a devenit, în istoria trecută şi în cea contemporană, una extrem de controversată, ba chiar, mult mai rău: voit ignorată!), OCTAVIAN GOGA, personalitate care şi-a epuizat “exhaustiv” viaţa şi minunatele haruri, pentru împlinirea unui vis, mai frumos între toate cele frumoase : România Cea Întreagă.

Cum mărturiseşte autorul încă din Avertismentul de la pagina 9 – “alegerea titlului a avut raţiuni exclusiv comerciale. El are prea puţin – înafara capitolului pe această temă – de a face cu problematica propriu-zisă a cărţii de faţă”. Lucrarea lui Dan Brudaşcu se vrea – şi reuşeşte să şi fie! – recuperatoare a adevăratului chip, teribil de frământat, devorat de patima Trupului şi Spiritului Patriei, tragic şi martiric, al personalităţii ardelene (devenite, la un moment dat, UN SIMBOL ROMÂNESC!) care a jucat, probabil, cel mai important rol, la făurirea României Mari – punând în joc nu doar harul poetic, ci şi pe cel oratoric, extraordinara sa autoritate moral-spirituală (şi Dan Brudaşcu re-aminteşte uitucilor de istorie, indecent de mulţi în zilele noastre! – despre “Pactul de la Ciucea – 23 octombrie 1923, semnat la Bucureşti – , document politic realist, extrem de important pentru eliminarea tensiunilor în relaţia clasei politice româneşti cu elita politicienilor maghiari şi asigurarea participării acesteia, într-un climat firesc, legal, la viaţa social-economică şi politică a României Mari” – p. 103): chipul lui Octavian Goga – despre care preşedintele Academiei Române de atunci, Alexandru Lapedatu, vorbea, cu deplină îndreptăţire, în deschiderea şedinţei din 13 mai 1938, la 6 zile după moartea, prin asasinare-otrăvire, a Poetului “pătimirii noastre”: “Avem mângâierea că Octavian Goga s-a stins în România întregită a visurilor sale, îndrăsneţe şi avântate, din tinereţe şi a credinţelor sale, neclintite şi nebiruite, din epoca marilor lupte pentru realizarea acestei Românii(…). Octavian Goga este şi va rămâne, în această privinţă, un ante-mergător sau, după cum însuşi şi-a numit figurile eroice ale trecutului nostru, a căror personalitate şi rol ni l-a înfăţişat în chip aşa minunat, un precursor, un mare precursor al acestei Românii ce va să vină neapărat. Precum deci el a ştiut să aşeze în cadrul lor istoric şi în lumina lor aureolată pe atâţi din înaintaşii ce i-a considerat, în toate domeniile vieţii naţionale, ca atari precursori, se va găsi, desigur, la acest neam, atât de bogat în valori spirituale şi intelectuale, scriitorul de merit şi talent care să zugrăvească mâine – tot aşa de călduros şi de frumos – şi strălucita personalitate a lui Octavian Goga”(cf. subsolul paginii 84).

Putem zice că abia acum, în 2007, Goga şi-a găsit “scriitorul de merit şi talent”, care să-i zugrăvească, nu doar “călduros şi frumos”, ci cât mai aproape de adevărul şi complexitatea realităţii – chipul – şi anume, pe Dan Brudaşcu.

Un Dan Brudaşcu mai meticulos ca oricând – care, după ce începe cu trecerea în revistă a “ratărilor” şansei de a se înscrie în galeria zugravilor autentici ai lui Goga, din partea lui Maiorescu, Beniuc, Ion Dodu Bălan (ratările se fac din motive oarecum diferite, la cei trei… – ultimii doi fiind senin-tributari viziunii comuniste, care exclude rolul personalităţii, în determinarea momentelor cruciale ale istoriei…) – se întreabă, văzând că Goga nu este recuperat, spiritual, cultural şi politic, ci, dimpotrivă, parcă mai mult decât oricând – IGNORAT, şi după 1989: “a fost/este Octavian Goga un <<poet maudit>>?”

Nu credem asta: credem că Neamul Românesc trece printr-o perioadă blestemată, care ţine cam de mult şi nu ştim când se va sfârşi: după ce dictatura lui Ion Antonescu îl interzicea pe Goga, trecându-i opera la index, alături de acelea ale lui Crainic, Mircea Vulcănescu etc.) – manualele alternative ale anilor postdecembrişti repetă “figura”…şi acuzaţia mascată rămâne aceeaşi – pornită cât din ignoranţă, cât din rea-credinţă: “un scriitor fascist”…Gabriele D’Annunzio a fost, însă, CU ADEVĂRAT FASCIST, dar Italia îl consideră, cu bune argumente, “geniu naţional”…Una e opera, alta – politica…Şi, mai ales, această actuală stupidă şi revoltătoare “correctness political”… – prin care se pângăreşte tot ce au mai sfânt Neamurile Pământului!

Goga a fost “fascist”, cum a fost şi…”mason”: din raţiuni strict patriotice, pentru a determina toate autorităţile eficiente, de atunci, ale lumii, să-şi concerteze forţele, pentru izbăvirea României!!!

De aceea/de aici, şi “făcutele de ne-făcut” ale lui Goga, odată intrat (la o dată ne-menţionată de nimeni şi nicăieri, prin îndemnul şi promisiunile de ajutor dat “ascensiunii sale spre demnităţi guvernamentale şi parlamentare”(cf. p. 100), spre a avea puterea de a ameliora destinul României, de către R.W.Seton-Watson-“Scotus Viator”) – în Francmasonerie: a propus “ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin Naţională” (cf. p. 94), a demisionat din…Masonerie – gradul 30!!! (de parcă ar fi fost…postul de portar…!!!), în noiembrie 1933!!!…

Să ne întoarcem, însă, la structura riguroasă a lucrării lui Dan Brudaşcu. După introducerea interogativ-retorică: Octavian Goga – un “poet maudit? – sau poetul sub trei dictaturi (literare: ale lui T.Maiorescu, M.Beniuc şi I.D-Bălan – în legătură cu monografia, atât de trâmbiţată, a ultimului, afirmându-se, cu argumente irefutabile, că “e un demers critic şi istorico-literar ratat, util azi doar din perspectivă documentară” – cf. p. 20 – în partea a doua – Traiectoria unei existenţe, capitolul I – În legătură cu numele primit la naştere – se insistă, pe bună dreptate, asupra năpastei căzute pe capul românilor din Imperiu, aflaţi sub “privegherea” (de calvar…) maghiară, care a determinat apariţia, în Budapesta anului 1881, a Societăţii pentru maghiarizarea numelor…motiv pentru care conducătorii politici ai românilor ardeleni îndemnau ca românii “să dea nume latine copiilor lor, la botez”(cf. p. 30).

Urmează, în capitolul al II-lea, Originea sa sud-dunăreană?! – o cercetare foarte acribioasă, trecută prin textele lui Tache Papahagi, Theodor Capidan, Victor Eftimiu (dar şi prin inepţiile lui Gh.I.Bodea, care confundă Pindul cu…Crâmul/Crimeea… – cf. p. 34) – dar nu cu rezultate definitive, şi nici cu “target” real”, ci doar cu o concluzie perfect logică şi adevărată: “Dar opera sa, caracterul ei profund naţional, este dovada elocventă şi incontestabilă că, indiferent care ar fi putut fi originea strămoşilor săi, el s-a simţit român în toată fiinţa sa, dăruit exemplar slujirii intereselor neamului lui” (cf. p. 39).

Apoi, un capitol al III-lea cvasi-nediscutat, dar şi cvasi-necunoscut, de către mulţi dintre istoricii literari români: activitatea lui Goga la “Societatea Mica” (auriferă!) de la Brad… – unde “întregul capital plasat (…) era românesc, iar beneficiul a rămas în ţară”(cf. p. 40) – şi acest beneficiu a fost folosit de Goga pentru investiţii extrem de judicioase şi necesare, dar şi pentru opere de largă respiraţie umanitară şi culturală (burse, biblioteci pentru mineri, susţineri de scriitori -“indiferent de naţionalitate”!!! – , conferinţe ţinute, în zonă, de personalităţi naţionale, precum Crainic, Onisifor Ghibu etc.) – averea lui Goga, la finalul vieţii sale, înregistrând…datorii…

Capitolul al IV-lea, Octavian Goga şi Clujul Universitar – subliniază atât autoritatea culturală a lui Goga, în România interbelică (fapt ce a determinat mediul universitar să-i acorde titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii clujene – cu scopul, nemărturisit cu toată gura, de a-l avea la o catedră universitară – nu prea avea importanţă la care! – pe cel care se dorea nu, în primul rând, dascăl de Estetică , ci “profesor de simţire românească”! – şi prin care s-ar fi îndrumat “tineretul într-un sens dorit de ideea consolidării noastre ca stat”, după cum conştientizează însuşi Goga – cf. p. 57) – dar şi furtunile politice, care l-au împiedicat pe Goga să-şi onoreze, cum ar fi vrut, postul universitar…

Capitolul V – Octavian Goga la Academia Română – subliniază, printre altele (în primul rând, realizări de excepţie, de tipul premiilor instituite, proiectelor “demarate”, Consiliul Naţional de Cercetări şi Asociaţia care va să vină în ajutorul Ştiinţei Româneşti…etc. – sunt înşirate pe aproape o pagină întreagă – pagina 82 – numai comisiile pentru decernarea acestor premii şi proiecte!!! – dar şi uimitorul şi sabotatul/blocatul, până în zilele noastre: “<<Institut Român pentru cercetări istorice>> care să aibă de scop principal explorarea şi exploatarea ştiinţifică a materalului istoric aflător în arhivele de la Viena”) – neşansa României şi a lui Goga de a fi ratat postul de preşedinte al Academiei – prin care “poate nu ar mai fi ajuns în efemera funcţie de prim ministru al României şi, cu certitudine, nu şi-ar fi irosit energia şi sănătatea în sterile şi inutile bătălii politice. În plus, cunoscându-i apetitul faţă de demnităţi şi măriri, funcţia de preşedinte al Academiei Române i-ar fi dat satisfacţia de care avea, se pare, nevoie sufletul său neobosit” (cf. p. 65) – dar tot Dan Brudaşcu recunoaşte, imediat: “E adevărat că Goga n-ar fi renunţat definitiv la viaţa politică” – pentru că era făcut dintr-un aluat de luptător, sau, cum potolit spune autorul cărţii: “era în structura fiinţei sale adânc impregnată acestă pasiune faţă de politică”.

Încă ceva: Academia Română este condamnată, pe drept cuvânt, pentru laşitatea , “uneori chiar indiferenţa crasă, dovedite faţă de necesitatea scoaterii de la index şi recuperării operei literare integrale a lui Octavian Goga. Nici în prezent lucrurile nu stau cu mult diferit”. Aşa este! Şi ne întrebăm, firesc: DE CE?!

Asupra capitolului Octavian Goga şi Francmasoneria nu insistăm, nu doar pentru că însuşi autorul ne-a mărturisit că este prezent în carte din raţiuni “exclusiv comerciale”, ci şi pentru că Goga nu are prea multe în comun cu lumea masonilor… – toate legăturile stabilite de Goga cu masonii şi masoneriile europene (inclusiv cu cea rusească…) având drept scop întărirea poziţiilor de negociere ale României, cu privire la pământurile/teritoriile şi drepturile ei europene…Regretăm că Masoneria Română (în primul rând, MLNR-ul…) de azi nu-şi propune/autoimpune, constant şi exclusiv, scopuri similare. Dar nu putem trece cu uşurinţă peste un subsol în care se face comparaţia între modul cum au fost trataţi, în istorie, masonii români, patrioţi autentici şi neşovini, de felul lui Avram Iancu sau Goga, sau Ion Antonescu – despre care nu se ştie precis dacă a aparţinut masoneriei – (supuşi prigoanei şi exterminării…) – şi cum au fost trataţi masonii maghiari, super-şovini şi vinovaţi de crime grave, faţă de umanitate: Lajos Kossuth, vinovat de “uciderea a peste 60.000 de români, ca şi de distrugerea completă a sute de sate româneşti în Ardeal…salvat şi ajutat de francmasonerie să emigreze în SUA” – sau Horthy Miklos, “vinovat de atâtea nenorociri şi crime (…) – nu numai că nu a fost arestat şi condamnat vreodată de o instanţă de judecată, dar i s-a permis să plece şi să trăiască fără griji de ordin material în străinătate, iar, ulterior, a fost reabilitat şi considerat chiar un fel de erou naţional”…Din păcate, Goga şi românii sunt născuţi, în primul rând, “poeţi”…iar nu masoni…

Cam aceasta ar fi şi concluzia capitolului VII – Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea – în care sunt amănunţite diferitele alianţe ale lui Goga, în plan politic intern românesc– toate, cu scopul de a salva ţara, de a orienta România pe cel mai favorabil culoar de soartă, într-o Europă cuprinsă de isterie/nebunie, şi într-o Românie condusă de un rege criminal – Carol al II-lea – din ordinul căruia Goga a (re)primit nu…postul de prim-minstru, ci porţia de otravă…(mai fusese, se pare – după mărturia Veturiei Goga – o tentativă de otrăvire, cu câţiva ani în urmă…) – după toate indiciile, la Cluj (mâna ucigaşă ar fi fiind aceea a lui Moruzov, şeful Serviciului Secret Românesc…dar nu iese total din discuţie nici numele lui “Sebastian Bornemisa, fostul primar al Clujului şi membru în guvernul lui Goga” – cf. p. 118.).

Este evident că Dan Brudaşcu lucrează cu toate documentele pe masă – folosind nu doar “hârtia”, ci şi Internetul…Ceea ce am avea să-i reproşăm n-ar fi, în niciun caz, deci, lipsa de documentare – despre care putem spune, fără rezerve, că este excelentă!!! – ci şovăiala (nu neştiinţa!) de a trage concluzii corecte, din aceste documente…Poate să fie vorba de prejudecăţi, sedimentate de-a lungul intensei propagande anti-legionare (dinainte şi de după 1989)…poate să fie teama de sancţiunile asupra celor ce nu urmează, azi, linia lui “correctness political”…dar nu este, totuşi, firesc ca azi, în 2007, să se mai bage “la grămadă” – legionarismul cu nazismul şi fascismul… :”El a fost om politic de dreapta, cu convingeri naţional-creştine. Dar nu legionare sau naziste”(s.n.)…Când ştii, cu “acte în mână”, că legionarii au avut CEL PUŢIN 17 % (sunt documente că ar fi fost 19%…) din voturile Românilor, fiind pe locul 3, în alegerile din 1937, fără a avea alte mijloace de propagandă decât…vocea sufletelor… şi Căpitanul-Codreanu a ordonat susţinerea gogiştilor naţional-creştini…e superfluu să iei în mână cartea unui Olimpiu Matichescu, care aberează despre “cutezanţa Gărzii” care ar fi “antrenat sute de cadre înarmate”…Suntem în cu totul altă epocă (această indistincţie între epoci omoară credibilitatea istoriei!!!) – şi decât cea viitoare, a lui Horia Sima, şi decât cea trecută-veterotestamentară, a deciziei Căpitanului/Codreanu de a riposta, cu arma în mână, faţă de provocările exasperant/disproporţionat de violente ale regimului carlist… – suntem, cu anul 1937, în epoca mihaelică-neotestamentară, a lui Codreanu (remarcată şi de rabinul- şef David Şafran) : “Urmaţi linia Sfintelor Evanghelii!” …La fel, nu poate fi amestecată/asimilată sărăcimea nevoiaşă evreiască, cu Atotputernica…”Comunitate Evreiască”, deţinătoarea puterii politice statale prin finanţe: “Luând în considerare doar cele de mai sus (n.n.: prietenia admirativă a câtorva intelectuali evrei, de felul rabinului şef I.Niemirower sau a scriitorului I.Peltz, arătată faţă de Goga), în pofida disputelor între reprezentanţii comunităţii evreieşti şi politicianul Goga, respingem categoric ideea implicării acesteia în asasinarea lui”…Chiar şi atunci când deţineţi articolul, din reproducerea americană dintr-un ziar iudeu, apărut la Cairo, la 5 ianuarie 1939, cu TEXTUL COMPLET(!!!) al lui Herenger/Haranger, stimate domnule Dan Brudaşcu…?! Încă ceva: dacă Hitler a acceptat, în discuţiile cu Carol al II-lea, asasinarea celor doi patrioţi (Goga şi Codreanu), asta demonstrează, de la sine, cât de mult îi simţea de aproape Hitler, pe cei doi, de interesele naziste…şi înţelegem de ce a optat Führerul pentru un militar ţeapăn, cum a fost Ion Antonescu (încă o dată: îi admirăm onoarea militară, patriotismul, dar nu şi…vizionarismul…), iar nu pentru doi spiritualişti…

Textele de încheiere a cărţii sunt grupate sub titlurile de Miscellanea şi Anexe, şi conţin precizări asupra “moştenirii Goga”, în sensul cel mai concret – numită “donaţia Veturia Goga” – nu doar denunţând feluritele pretenţii şi minciuni ale feluritelor rude “din vânt” ivite – ci, mai cu seamă, deplângând şi avertizând asupra suspectei stări de delăsare şi asupra părăginirii/prăbuşirii fizice a “amintirii de la Ciucea”/Muzeul-Casă Memorială (a cărui încă-fiinţare se datorează inclusiv demersurilor energice ale lui Dan Brudaşcu, până în 2000): castelul, casa Ady Endre, mausoleul, obiectele preţioase (nu doar sentimental…), fondul de carte etc.: “Astăzi, turiştii ce trec pe aici sunt în pericol real de a-şi rupe mâinile şi picioarele, fie pe scările alunecoase şi distruse, cu dale lipsă etc. – fie căzând în gropile ce se înmulţesc şi lărgesc de la an la an” – precizându-se, în final :”Singurul deţinător de drept al Castelului şi întregului patrimoniu cultural de la Ciucea trebuie să rămână Statul român. Retrocedarea sa către alte persoane, care nu au făcut niciodată nimic pentru memoria lui Octavian Goga sau a soţiei acestuia, deşi rudă îndepărtată a acesteia din urmă, ar aduce atingere însăşi voinţei poetului şi memoriei sale”.

Ce să zicem? O mai mare empatie, între un scriitor şi obiectul scriiturii sale (în cazul nostru, Poetul-Martir Octavian Goga) nu se poate concepe…Este absolut uimitor, pentru zilele noastre de vinovată/iresponsabilă indiferenţă faţă de valorile spirituale şi materiale ale neamului nostru – cum poate apărea o astfel de carte de excepţie. Dar, tocmai din pricina excepţionalităţii acestei cărţi, ne îngrijorează problema fundamentală : RECEPTAREA EI, de către un popor/populaţie, sleit spiritual-energetic, prin hărţuirea continuă cu anti-educaţie spiritual-patriotică, cu arătări de telenovele, kitsch-uri etc. – şi prin dezagregarea forţei sale de concentrare, cu fleacuri mărunte şi cu sâcâitoare nevoi şi lipsuri cotidiene…

Oricum, “cinste cui te-a scris”, o , Carte despre un Erou de Legendă al Epopeii Naţionale Româneşti: un Autentic/Onest Profesionist al Istoriei Literare, a scris despre un Autentic Patriot Român…Este, cum am declarat de la început – O PREMIERĂ/EVENIMENT EDITORIAL (cel puţin pentru ultimii 17 ani…) – ceea ce este un cuţit cu două tăişuri, în aceste vremi, atât de scăzute în Duh…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s