“Noaptea e caldă pe umărul meu/ Luna – rotundă cu miros de miere/ Doarme blândul copil cu părul/ Numai şuviţe de oţel, de oţel, de fiere./ Nimeni nu a întrebat vreodată/ Clinchetul cristalului de-i gros sau subţire./ Trece numai luna pe cer/ Subţiată, de dor, peste fire.” Este unul dintre poemele din “Vârtejul şi lumea” în care situările sunt în vecinătatea limitei sau a unei “călătorii vindecătoare” spre interior, spre acel “lăuntru” esenţializat.

Reflecţia întru liniştirea sufletului e aici borna semnificativă a conştiinţei, dimensiunea atitudinală şi inefabilitatea psihologiei într-o realitate care nu se vede, dar ispitită permanent de câteva “toposuri” ale actului cognitiv faţă de reveria şi extazul cu interogaţii – uşor – mirate.

“Dimineaţa sună telefonul/ La opt fără zece,/ Este cineva sau nu la capătul firului?/ La această întrebare/ Mă inundă ceaţa caldă/ Şi nimic nu mai ştiu/ Şi văd munţii ceţoşi din faţa mea/ Aducându-mi amintirea frumoasei toamne;/ Şi mă retrag către zidul/ Care se sfarmă şi nu mă primeşte legată la ochi./ Sună telefonul la opt fără zece/ În fiecare dimineaţă/ Şi la capătul firului este ea,/ Cenuşa/ Amenin-ţarea,/ Ceaţa caldă a frumoasei lumi/ Pe care ochiul meu abia acum o vede.” (Pag.70) Retorica savant redundantă, narativ memorabilă prin expresivitatea şi misterul creat datorită bogăţiei semantice, păstrează poemul pe fondul ideatic în egale planuri poetice de sugestivitate. Relaţia – vârtejului cu lumea – pare a fi una de tip aparenţă-esenţă, real-simbolic, denotativ-conotativ.

Poeta Ioana Diaconescu îşi contemplă propriile imagini-concepte: gânduri, sentimente şi, astfel, devine o ficţionară cu “privirea” extrem de prodigioasă, riguroasă în ceea ce priveşte mărturisirile asupra celor văzute… Aşadar, versurile abundă în forme cu fond fremătând continuu într-un flux lexical pur, într-o prozodie totdeauna expresivă şi de tonalitate: “În pădure flutură coama roşie a lunii./ S-o prindem în chingi de foc, s-o batem în piroane pe copaci/ Până când în furtună găsi-ne-vor amorţiţi/ Şi cu sufletul sfâşiat, cu mâinile uscate şi goale./ Numai ochii, numai ei, înflăcăraţii, vor rămâne/ Aţintiţi către ceruri/ Deşi trupurile noastre atinse vor fi/ De cumplite geruri./ Va fi iarnă./ Un viscol de iarnă/ Furtună de iarnă./ Şi numai golul ce a împăienjenit totul,/ Numai golul ucis va fi, sfâşiat, tras pe roată,/ Cu obrazul, de iubirea noastră, îndelung mângâiat./ Ci lasă-mă să-mi lipesc palmele de pereţii murdari/ Şi de uşile scunde./ Auzi-mă./ Credincios şi supus vei fi/ Frământatului suflet al meu/ Şi amar, oh, amar te vei trezi în zori,/ În casa ta curată/ Dar lipsitî de cântec, casa ta/ Cu mult prea nevinovată.” (Credincios şi supus)

VICTOR STEROM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s