Pomul cu scribi  urmează altor trei volume de poezie cu dens conţinut religios, ale lui CONSTANTIN STANCU (Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochii inimii). Ne aflăm în plin şi înţelept neomodernism, în descendenţă nichitstănesciană, dar cu accentele circumflexe puse de psalmiştii antici…

Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu, din acest nou volum, este „seninătatea în patimă”: este evident că Poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de mare anvergură (precum Marii Orbi-Proroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia/implicita poruncă divină a înţeles-o: CALMUL SENIN este slăvire a Lui Dumnezeu – iar MÂHNIREA – păcat! Deci, un întreg volum, 168 de pagini – este un Întreg Munte de Nemâhnire Vizionară, de Scrisoare întru Dragoste, sub tălpile Lui Dumnezeu, tinzând/tânjind, neobosit, spre/după Dumnezeu: „acolo, în Retezat, poţi scrie o scrisoare de dragoste/direct pe tălpile lui Dumnezeu”(cf. p. 93), „mă prind cu ambele mâini de marginea cuvântului/şi urc spre răsuflarea ta, Doamne…”(cf. p. 70).

Vizionarism :

a-al descompunerii nonputrescente, ci IMACULATE/DEVOŢIONALE –  a Pietrei, care-şi arată litera divină a inimii către Creator: „insectele acopereau totul,/chiar şi piatra era roasă până la carnea ei de piatră,/ până la inima ei de nisip,/până la prima literă din vechiul alfabet…” – cf. p. 9),

b-dar mergând până la vizionarismul asupra imaterialului creator de material LOGOS/CUVÂNT – care este supus dragostei cu insecta mistică, simbolizând, esoteric, atât alternanţa semantică (de fapt, în registru divin: CONCOMITENŢA semantică!), cosmică, între efemer şi etern, cât şi comuniunea dintre Toţi Scribii/Toate Literele/Vorbele Creaţiei lui Dumnezeu/Poetul/Adam/Hristos (să nu uităm episodul biblic, cap. 2, Sfinţirea zilei a şaptea. Aşezarea omului în rai. Prima familie – în care Dumnezeu îl pune pe Adam să NUMEASCĂ toate obiectele din Paradis/Creaţia Dumnezeiască!!!: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam” – curiozitatea divină: „ca să vadă cum le va numi Adam” – este socotită de Constantin Stancu, în subtextul volumului,  complicitatea sublimă, teandrică, în virtutea căreia Omul/Poet este dator, mereu, cu încrederea zâmbetului hieratic, către cel  pe care l-a lăsat Onomaturg/Armonizator Orfic, iar nu Măcelar, cum sugerează ipostazele „modernităţii”…:”Lângă carcasa calculatorului, toporul plin de sânge…” – cf. p. 153): „O insectă se opri pe cuvântul scris,/cerneala proaspătă nu se uscase/şi ea, insecta se acuplă cu semnele acelea vechi,//(…)şi m-am întrebat dacă acel cuvânt scris de mine/va căpăta şi el aripi şi ce viaţă va avea,/va trăi veşnic sau va dura cât viaţa unei insecte, /doar cât o banală zi/ în care avem libertatea/de a scrie despre Dumnezeu…” – cf. p. 168).

Practic, volumul lui Constantin Stancu este şi o sumă respectabilă de arte poetice – de problematizări ale ontologiei Poetului (nu doar în modernitate, ci, normal şi moral, în eternitatea/constanţa Creaţiei : Cămaşa poetului (p. 14 – unde poemul se sugerează a fi mântuitoarea Cămaşă Hristică, umilă, dar cu firul/început „în cealaltă parte a vieţii”, chiar dacă viaţa „este o floare de sânge,/strivită de strigătele mulţimii”), Poetul (p. 71 – Poetul ca tracicul Lup Fenrir Purificator/Mântuitor prin Muşcătură: „capul acesta de lup cu mandibule care pot muşca…”…), Singurătatea poetului(p. 127 – singurătate benefică, pentru autocunoaştere şi pentru comuniunea/revelaţia Pietrei-Credinţă: „Trebuie să trăieşti singur cu trupul acesta,/ să te faci mai înţelept(…)/ prietenii/ îţi fac semne cu mâna,/îngropaţi până la destin sub iarbă,/până la ultimul gând,/ acolo unde întunericul se preschimbă-n piatră…”), Scrierea poetului(138 – nenăscutul decât prin revelaţia-Poem – Poemul este Poetul!!! – Poemul/Poetul asigurând comuniunea Cinei de Taină a Rearmonizării Omului cu Creaţia Integrală, cu Dragostea de Creaţie Integrală, numită Dumnezeu: „vine ploaia şi începe să citească poetul,/lacomă precum o femeie…” – femeie mai curând în sensul marianic, decât de Evă!) etc. etc. 

Iar ceea ce uimeşte la acest poet este capacitatea sa de a se situa, permanent şi stabil, de a-şi trăi viaţa, ca experienţă mistică, mereu uimitoare (dar extaza rămânând doar zâmbet fascina(n)t!) – la hotarul dintre lumi, la răscrucea revelaţiilor, la întâlnirea cu Lumina Lumii-Hristos (de aici, şi moto-ul cărţii: „Iisus: Veţi cunoaşte adevărul – şi adevărul vă va face liberi” – Ioan, 8/32): dintre vizibil şi invizibil, palpabil şi imaterial, născut şi nenăscut, dintre făcut şi nefăcut, dintre ivit şi aşteptat în lumina munţilor/gheţii/zăpezii:  „ca un semn între două lumi” (cf. p. 110), „va fi o ninsoare peste cel care nu m-am născut, încă,/dar viu prin fulgerul zăpezii”(cf. p. 61).

Pomul este PUNTEA DINTRE CELE TREI LUMI (celestă, terestră-sub-lunară şi subpământeană) – este copacul cu două rânduri de rădăcini: în Cer şi în Misterul Chtonian. Scribul este, precum în vestitul basorelief egiptean, Cumintele Aşteptător-Ascultător al Celor Divine – este, acum, Poetul Cel Aşteptător – cuminte, etern supus sub ascultarea Celor din Transcendenţă – şi este anonimizat întru comuniune şi, totodată, cvasi-sanctificat, situat sub semnul sacru al tetraktys-ului pitagoreic („o mie/1.000 de scribi” este, în fapt, Unul Divin, urmat/ascultat de Cele Trei Lumi…) tocmai prin această ASCULTARE, prin care îşi va merita nu doar o mântuire individuală relativă – ci însăşi Mântuirea întru Munte şi Zăpadă, întru Efortul Colectiv/Munte al Dezrobirii întru Zăpadă („zăpada ardea precum gândurile sfinţilor” – cf. p. 56 – dar şi zăpada Reflecţiei/Proiectării Divine, Tăcerea Plină, dinaintea Creaţiei prin Cuvânt-Logos: zăpada colii de hârtie…), întru „viaţa care începe din nou de la capătul fulgerului”(cf. p. 16): „A înflorit pomul cu o mie de scribi,/toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise(…)/dar să credem în tăceri,/există un alfabet al tăcerii, îngropat în muntele acesta născut de alba zăpadă…” – cf. p. 7).

Tot volumul se desfăşoară, dincolo de toamne, în iarna purităţii, de la hotarul cu „răsuflarea lui Dumnezeu”. Se desfăşoară ample mişcări, o veritabilă metanoia, întoarcere a fiinţei/spiritualităţii umane pe dos (există în volum şi un poem cu titlul Metanoia – cf. p. 41) – între nisipul care explicitează tăria credinţei pietrei („spiritul de nisip al pietrei se ridică la ceruri…” – cf. p. 118) – şi zăpada care marchează inefabila „margine a zilei/zăpada dintre trup şi gând…”(cf. p. 68). Spiritualizarea trupului, prin credinţa în limitele ilimitate ale stării de ZĂPADĂ – starea de volatilizare a materiei în sfinţenie! (repetăm, cu nespusă plăcere, cel mai frumos vers al volumului: „zăpada ardea precum gândurile sfinţilor”).

Noul volum de viziuni hieratice al  lui Constantin Stancu este, în esenţa sa, ostil nu sentimentului (cum ar putea interpreta un cititor neatent! – cf. Antisentiment, p. 69), ci sentimentalismului: a convorbi cu Dumnezeu presupune TĂRIA /ÎNTĂRIREA DUHULUI – şi, în niciun caz, edulcorarea pierzătoare de vigoare a Logos-ului: sentimentalismul în poezie distruge „”floarea de cireş”-sakura (simbolul purităţii concentrate spre Cer, al comuniunii mistice a Omului cu Cosmosul şi a Cosmosului/Integrală Creaţie, cu Dumnezeu, întru recuperarea paradisiacă) – distruge „inima pietrei”/credinţa în DEPĂŞIREA HOTARELOR AUTOIMPUSE DE ADAM/OMUL, prin păcatul iniţial (dar şi iniţiatic, în registru mistic… – poate acel „Peca fortiter„, al lui Luther… – sau, poate „Felix culpa!„, a Sfântului Augustin…).

Constantin Stancu, Omul/Orbul Profetic din Vârful Muntelui (Iniţiatic) VEDE FULGERUL ZĂPEZII – ştie, deplin, că forţa iernii/ZĂPEZII LUMINII-ILUMINĂRII , adică a concentrării întru Sinele Pornit spre Respiraţia Lui Dumnezeu (precum Tezeu, pe Firul Ariadnei!), a represiunii paraziţilor divagaţiei moleşitoare, de la Metafora Sublimă a Muntelui – este singura forţă real-soteriologică. „Dumnezeu şi sufletul meu. Nimic altceva? Absolut nimic!” – spunea Sfântul Augustin. IARNA RE-INIŢIERII ÎNTRU MUNTE – este singura noastră şansă de a depăşi hotarele păcatului adamic, şi de a nu uita zâmbetul hieratic al strămoşului („proto-Omului”/Adam Protogonos) din Paradis. Sinele-Sinea, care ne aşteaptă, etern/întru eternitate, acolo, în Paradis, ca UNICĂ FIINŢĂ DIVINĂ, RECUPERATĂ SPIRITUAL.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s