Al cincilea volum publicat, până acum, de George Voştinaru, intitulat simtomatic „Cerul meu de gând-frământ…”, Editura „Mirton”, Timişoara, 2002, ne descoperă un poet obsedat de poezia clasică, cunoscător excelent a poeziei, sedus fiind, mai mult de himera clasicităţii, şi prea puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, uneori, până la narcisism: „Mă îmbie atâtea doruri…/ Vino, Dor, păşind pe stradă,/ (să te văd şi să mă vadă),/ dulce vrajă de baladă”. („Nu cunosc…”).

O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie împecabilă împing poezia lui George Voştinaru către discursul muzical în care pare să se fi strâns cele mai incitante ritmuri. Constatăm că atât clasicismul prozodic al versurilor e o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, fiind un act de exorcism, cât şi ideile pe care le emană sunt retorice gânduri ale unor trăiri autentice: „Aş vrea un cântăreţ să mă numesc/ să urc cuvânt în strune de vioară/ atâtor triluri vesele, ce zboară,/ şi-atâtea gângurit zglobiu ce risipesc”. („Pădurea, în linişte”).

Fizionomia acestei poezii nu şochează, ea e smulsă din registrul poeziei clasice bine cunoscută: „Deschidă-te de mine, timp/ şi nu-mi mai scrie-n carte, anii/ Pe înălţime de Olimp,/ tu uită-mă-n rostiri de danii”. („Desprinde-te clipă…”)

Sensibilitatea poetului oscilează între melancolia vizionară , optimism, dar şi alunecă spre melancolia tragică, spre imaginea ambiguă, fantastă: „Am deprins urcuşu-n trepte/ pe a timpului cărare; şi să pot privi în zare, drumuri strâmbe, drumuri drepte;” („Pe a timpului cărare…”).

Un sentiment tragic al vieţii, inevitabil, provenit din presimţirea trecerii timpului şi al existenţei se desprinde din poeme, ca apoi acesta să alunece în metafizică: „De ce-ai plecat pentru atâta timp/ cât nu cunosc nici zeii în Olimp/ pierdut popas, un gol ce a rămas/ zălogul vorbei tale: fără glas”. („Adio, prietene…”). Imaginile, când realiste, când metafizice, în care visul şi realitatea fuzionează, iar categoriile morale se întrepătrund în vicisitudinile existenţei, se aşează peste poezia lui George Voştinaru, ca o ninsoare liniştită. Expresia barocă ascunde în spatele virtualităţii o percepţie a interiorităţii: „Am văzut iar veşnicia/ tot urzând tăcere-stâncă;/ doar privirile-aplecate/ cercau să mai plângă,însă;” („Veşnicie…”).

Volumul structurat în patru cicluri: „Gând-frământ…”, „Ţara mea, bună… „; au fost şi sunt tot atâtea premise pentru o existenţă ce vibrează la realităţile vieţii, prin parabole ale cuvântului: „Ridică-te, vultur, din naltul Ardeal,/ Arhanghel cu sabie-ncins, Decebal;/ de noi gând aproape, cu grija ta vie,/ Icoana ta, fii-ne stâncă, tărie”. („Ţara mea, bună…”).

Din atmosfera crepusculară a istoriei, poetul, readuce în prim-plan personalităţi ale culturii, în care vibrează eul într-o atmosferă de recunoştinţă: „Mama doar, mai aspră mamă îşi vărsa-n dojană dragul/ a nemulţumire sfântă. îi voia rânduială/ împlinirea printre oameni. Să îi poarte pruncul, fală./ S-a născut atunci, Ion Slavici…” („S-a născut atunci…”).

Imprevizibilul thanatic se numără printre cele câteva trăsături ale acestei poezii care stilizează existenţa, o adulează, o îmblânzeşte, atât pentru propriul eu al poetului cât şi pentru vibraţia cititorului.

Capacitatea de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă în exerciţii de virtuozitate, în decorativism: „Din roua visului, mireasă/ cu ochi de cer şi sân de nea/ şi cu şuviţe de mătasă,/

ascultă-mă; ispita mea”. („Un gând spre ea…”). E cazul ciclului „Doruri aplecate…” în care, dincolo de o impecabilă desprindere a poetizării, autorul cade în lentoarea romantizării extatice şi, uneori, teatrale.

Simţindu-se mai apropiat de rigoarea versului clasic, forţând despovărarea de elementul decorativ, George Voştinaru pare indiferent la spiritul timpului, continuând să-şi sondeze interioritatea cu experienţa existenţială, trăgând poezia înspre experienţa intimă.

În „Cerul meu, de gând-frământ…” descoperim un poet admirabil ce freamătă de o sensibilitate ludică şi a unei conştiinţe ce cunoaşte esenţa dictonului latin: „ars longa, vita brevis.”

AL. FLORIN ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s