Tot căutând să demonstrăm faptul ca suntem concetăţeni ai lui Caragiale, iată că vine scriitorul Dumitru Augustin DOMAN să ne demonstreze că am ajuns mai departe; suntem concetăţeni cu Urmuz, pseudonimul lui Demetru Demetrescu-Buzău. Până să ne tragem seva din Urmuz şi Caragiale, să devenim concetăţeni cu Eugen Ionesco, în cadrul mai larg al Uniunii Europene, mai durează.

Aici, la noi acasă, suntem concetăţenii lui Urmuz. Nu avem cale de exil, precum Conu’ Iancu, ci rămânem pe loc, unde nu mai putem face altceva decât să ne tratăm sindromul de suicid urmuzian. Am trecut, cum ar veni, de la exilul de interior, caragialesc, la exilul interior, urmuzian. De la o Românie la suprafaţă şi de suprafaţă la o Românie eugenionesciană, unde kilometrii pătraţi sunt puşi unul în continuarea altuia, trebuie să tranzităm printr-o Românie unde nu s-a făcut încă o serioasă legalizare a agriculturii.

Nu scriitorul Dumitru Augustin Doman l-a luat ca pretext pe Urmuz, ci Urmuz ne-a luat pe noi ca pretext; privit cu ochi de vizionar, absurdul e aproape logic.

Până la absurdul civilizat de Franţa al lui Eugen Ionesco, ne mulţumim cu absurdul mic şi sumbru, grotesc, bizar, românesc, de tip urmuzian. Dacă un meschin Consiliu Local, pentru care „proiectele de hotărâri sunt hotărâri”, nu a înţeles de ce să dea numele de Urmuz unei străzi, intrări sau fundături, România nu se va integra în Europa decât sub formă de placă tectonică. În atare situaţie, e legitim demersul scriitorului Dumitru Augustin Doman de a scrie o carte de învăţătură pentru patronii de presă care n-au înţeles în viaţa lor ce e acela un „urmuz”. Întrebarea e: vor înţelege până la firescul sfârşit?

Politicienii se lasă înjuraţi doar aşa, să demonstreze că nu le pasă de cei care îi înjură.

Dacă un urmuz e un fel de „trei fraţi pătaţi şi inocenţi”, „o terasă cu geamlâc şi sonerie”, „un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine”, „ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre”, poate fi la fel de bine un „coroclinc cu fâţâfex” sau „un binţing cu flanţang”.

Scriitor din Curtea de Argeş, cronicar la revista piteşteană „Argeş”, „D.A.D.” pentru alţi scriitori, scriitorei sau scriitoraşi, Dumitru Augustin Doman şi-a făcut timp să se autodispară în triunghiul Bermudelor absurdului românesc Urmuz-Caragiale-Eugen Ionesco şi să ne demonstreaze acest lucru în recenta sa carte „Concetăţenii lui Urmuz”, apărută la „Editura Muzeul Literaturii Române” din Bucureşti. Postfaţa lui Radu Aldulescu ne aduce aminte că suntem într-o continuă tranziţie, Urmuz e într-o continuă tranziţie, România e într-o continuă tranziţie, democraţia e umoristică şi originală, până la plâns, zâmbetele sunt în cascadă şi promoţionale, umorul e tonifiant ca fumul de eşapament, până şi pompele automobilelor sunt funebre etc.

Între chiolhanuri de nonliteratură, cartea e o pauză de literatură şi cum, în pauză, ne cam mâncăm sandvişul, cu degete, cu tot, e cazul să mai şi citim; de citat, am tot citat, iată că s-a înserat. Ne aşteaptă destinul. Destinul e orice carte deschisă; chiar şi cu ranga.

Dumitru Augustin Doman a înţeles ceea ce a înţeles şi Urmuz, pseudonimul lui Demetru Demetrescu-Buzău, anume faptul că, între o operă pe care nu mai vrei s-o scrii, sinucigându-te, şi celebritate, poţi alege celebritatea. Şiret, Urmuz l-a lăsat pe Augustin Doman să înţeleagă ceea ce ar fi vrut el să înţeleagă; faptul că, decât să te spânzuri de un nume, mai bine îţi vâri în creier glonţul unui pseudonim. Şi că lucrurile pe care nu le împingi în spate sunt aşezate mai în faţă. Şi că, oricât de jos ai cădea, e bine să te menţii la acelaşi nivel.

Dacă nu ai ceva în cap, e inutil să faci gestul lui Urmuz de a-ţi introduce un glonte în el. Mai bine sărbătorim la infinit un număr de ani de la moartea lui geniu decât să aşteptăm o viaţă întreagă apariţia unui alt maestru al absurdului. Nu poţi rămâne tânăr zâmbind ca prostul; nici măcar în perioadele când totul e umor, când se confundă titanii literaturii cu tiranii acesteia, într-un fel de apocalipsă zilnică, unde casele sunt acoperite cu ziare şi clinchetele deodorante.

Neavând o impresie prea bună despre o societate în care, ca în orice altă societate, se fură pentru popor, nici societatea nu avea o impresie prea bună despre Demetru Demetrescu-Buzău. O părere, nici atât. În loc să-l lase pe mâna muzicii, l-a lăsat pe mâna literaturii. Caragiale s-a autoexilat la Berlin, Eugen Ionesco s-a autoexilat la Paris. Unde să se autoexileze judecătorul şi grefierul Urmuz dacă nu în literatură? Lucrând pentru un Minister al Adevărului Public, lucrezi pentru o parodie. Adevărul nu e niciodată public, ci apanajul unei adunări de iniţiaţi în minciună.

Gogolian prin structură, scriitorul Dumitru Augustin Doman stă la ţară, precum Cehov, în locul unde s-a născut şi continuă să se nască Urmuz, în loc să fie la Bucureşti, în miezul unui ev mediu aprins, mai mult la călcâie. Doar acolo e posibil ca un boxer să studieze în biblioteca publică din Washington, timp de trei luni, viaţa şi opera integrală a lui Alvin Toffler. Doar acolo e posibil ca un scriitor avangardist să facă pe grefierul la Înalta Curte de Casaţie.

Nici o societate nu face excepţie în privinţa exponenţilor de geniu. Dacă nu eşti tolerant cu mediul în care trăieşti, acesta te ostracizează, dar dacă eşti îngăduitor cu societatea, oricât de geniu ai fi, te pierzi într-o coterie sau alta. Urmuz a.înţeles că noi trebuie să înţelegem acest lucru şi s-a sinucis la timp, în loc să se sinucidă cât e ziua de mare. Supravieţuirea în prostie te pierde.

Unii sărbătoresc 50 de ani de viaţă, alţii 50 de ani de comunism. Urmuziană, societatea contemporană cunoaşte un suflu înnoitor; acesta vine dinspre Koslodui. Si portul de armă e interzis; s-a inventat sinuciderea lentă, cu E-uri.

Dacă din ceea ce v-am povestit eu înţelege fiecare ce vrea şi, mai ales, ce poate, din cartea „Concetăţenii lui Urmuz” de Dumitru Augustin Doman precis veţi înţelege ce trebuie, adică faptul că, dacă până acum ne trăgeam de la Râm, de aici înainte, precis ne vom trage de la Urmuz.

De la „liniştea asurzitoare” la gălăgia liniştită nu e decât un pas; şi-o piruetă.

Contemporanii lui Urmuz, ca şi mulţi concetăţeni ai lui de azi, nu au înţeles că geniul nu are nimic cantitativ şi o operă de mică întindere nu poate fi plagiată. Încercarea de a scrie lucruri inspirate, fără să ai talent, e ca şi cum ai căuta să-ţi aminteşti dacă ţi-ai luat pastilele de stimulare a memoriei.

Imaginaţia e o altă lume. Lumea lui Urmuz şi, din păcate, lumea în care am început să trăim, din ce în ce mai mult şi mai prost, cu oameni strânşi la lucru ca la horă.

Citiţi cartea „Concetăţenii lui Urmuz”! V-o recomand cu căldură. Cu ce altceva aţi vrea să v-o recomand?

VICTOR MARTIN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s