Un talent epic fabulos, de tradiţie oltenească, demonstrează Ioana Stuparu în trilogia „Oameni de nisip”, (Ed. Amurg sentimental, 2006), un roman despre ţăranii olteni, împănat cu sentimentalism discret, muzicalitate, cu obiceiuri, moravuri, tradiţii, cutume, datini, descrise într-o dramatică desfăşurare, cu o imaginaţie hrănită de vechi ecouri dintr-o existenţă trăită în plină natură vitregă vieţii, cu o limbă plină de argintate arhaisme, regionalisme – (flori rare uitate), mai ales de când limba noastră e penetrată din toate părţile de neologisme şi impurităţi lingvistice. Aportul substanţial şi original al Ioanei Stuparu la reâmbogăţirea limbii române cu cuvinte neaoş româneşti capătă un definitoriu conţinut. Scrierea ei, sub aspectul creaţiei literare, se caracterizează prin simplitate, muzicalitate, plasticitate şi dramatism. Imaginile tradiţionale şi moderne sunt culese cu migală şi pricepere artistică din noianul de evenimente, fapte, concepte sociale şi de familie din lumea satului oltenesc şi nu dintr-o lume închipuită. Forţa dramatică a scrierii se regăseşte, spre lauda autoarei, în procedee artistice, de repetarea cuvintelor neaoş româneşti, descrierea sub formă de povestiri simple sau dramatice, toate pline de sinceritate, dialog, comparaţie etc. etc. Teme predilecte precum intoleranţa familiară, munca istovitoare a femeii, inechitatea dintre bărbat şi femeie, dintre relaţiile rele soacră şi noră, fără nici un temei obiectiv, discrepanţa intolerabilă dintre situaţia socială şi culturală a bărbatului faţă de femeie, ca şi multe alte obiceiuri, concepţii anacronice, sunt impresionant prezentate, uneori enigmatic, alteori dramatic, prin îmbinarea întâmplătoare şi capricioasă a realităţii cu elemente fantastice naturale ori a unor cuvinte încărcate de sens şi sevă sufletească. Dar imaginea nu poate fi analizată în afara legăturii sale organice, sincretice, cu ritmul, care constituie un element de expresie preponderent. Dicţiunea simplă, de la suflet la suflet, şi scandarea propoziţiilor într-o prozodie precisă, frumoasă în exprsie şi melancolică în tonalitate caracterizează majoritar povestirile, dându-le o aură literară de invidiat.

Proza Ioanei Stuparu se remarcă prin precizie, conciziune, un larg optimism, vioiciune şi exuberanţă. Conţinutul complex al ideilor este turnat în fraze dramatice, cu preferinţă pentru dialog.

Epicentrul lumii doamnei Ioana Stuparu este satul oltenesc Mârşani, un sat ca oricare altul şi totuşi altfel, deoarece aici îşi regăseşte rădăcinile, trăirile autentice şi e un etalon pentru comensurarea lumii.

Într-o coregrafie stilistică bine strunită, Ioana Stuparu transmite filonul dramatic, fie că e vorba de naştere, de ritualurile de înmormântare, de bucuriile şi tristeţile căsătoriei, de rosturile casei şi intratul în rândul lumii (ursitorile) sau respectarea riguroasă a obiceiurilor ancestrale, mai mult supunerea oarbă a copiilor în faţa dorinţelor părinţilor, rudelor, fie că este vorba de singurătatea protectoare a mediului ambiant, terapie întru liniştirea marilor emoţii înainte ca acestea să izbucnească. Din registrul acesta tematic atât de dens şi variat al vieţii familiare, cotidiene, trei evenimente sunt de un dramatism copleşitor: „Oana s-a dus direct în coşarea cailor şi i-a mângâiat şi a plâns lângă ei, căci şi-a dat seama că au fost singurii martori ai uciderii soţului ei”. Scriitoarea lasă să cadă mătasea dicţiunii ca o cortină opacă peste tragedia consumată şi ne lasă pe noi să descifrăm în lăstărişul dramatic cauzele unei asemenea tragedii: dragostea exacerbată faţă de pământ împinsă până la crimă.

Al doilea – glasul raţiunii, chiar atunci când e vorba de cel mai frumos, angajant şi puternic sentiment al speţei umane – dragostea, care o determină pe principala eroină – Florica-fata Oanei, să nu se căsătorească din iubire cu flăcăul care-i place, numai pe motivul (de altfel determinant) că e rudă cu ucigaşul tatălui ei. Un lanţ de corespondenţe se instalează în naraţiune: cutuma ancestrală a respectării voinţei părinţilor, indiferent că-i poate distruge destinul, este respectată riguros, cu o supunere oarbă. Intoleranţa rigidă a părinţilor privind rigorile sociale ale căsătoriei, ca şi a soţului ce nu poate admite că vina este a amândorura când soţia naşte numai fete devine o temă dramatică socială, pe care autoarea o descrie cu o forţă zdrobitoare, cu har artistic cutremurător.

Al treilea: fiorul liric al respectului sentimentului filial, care aduce mângâierea necesară şi suficientă în inima dăinuitoare de iubire şi viaţă, când aude măcar de la un singur om: „Să ne trăiască, taică! zise Mitru”, tata-socru, singurul din familie care s-a găsit să-i ureze”bun venit pe lume” celei de a treia fetiţe.

Impresionant stil rustic, în imagini idilice, al capacităţii autoarei de a angaja emoţional procese, fapte, concepte (unele anacronice), tablouri de familie (unele dramatice), cu o artă epică aproape desăvârşită, care sublimează stările sufleteşti complexe-dragostea şi dorul pentru bărbatul plecat departe la război sau la muncă, suferinţele de tot felul, reprezentând imaginea critică a societăţii ţărăneşti încremenită în tipare morale, sociale, culturale depăşite.În acelaşi timp găseşte filonul înţelegerii şi mântuirii sufleteşti, ridicând femeia deasupra deasuprelor, într-un univers fără cusur, hotărâtor în armonia familiară şi ambientală. Într-un impresionant stil alegoric, Ioana Stuparu ridică „ziua plânsului” femeilor neânţelese şi batjocorite de intoleranţa sadica a bărbaţilor, chiar şi a femeilor faţă de femei, la rang de blestem dramatic şi ancestrală religie. A plânge pentru durerile facerii, pentru viaţa copiilor, pentru umilinţele la care sunt supuse, pentru dragostea faţă de Dumnezeu, pentru cineva care le mângâie sufletul, dorindu-i viaţă fericită noului născut, nu este numai o artă, ci un adevăr care se vrea rostit cu tăria talentului scriitoricesc. Efecte stilistice originale obţine Ioana Stuparu prin asocierea tradiţionalismului cu modernismul embrionar, ce pătrunde greu şi încet în lumea atât de împietrită a satului românesc, cu obiceiuri arhaice, uneori intolerabile şi anacronice, care mor şi ele, dar tot încet, încet. Procesul de transformare a elementelor tradiţionale este totuşi intens şi general. Plecarea copiilor, în masă, la şcolile orăşeneşti şi reîntoarcerea lor, chiar şi pentru perioade scurte (vacanţe), induce noul în viaţa socială. Noul e adus, aşadar, în mediul rural pe toate căile: în primul rând prin schimbarea mentalităţilor vechi, care determină cele mai multe modificări, introducerea civilizaţiei orăşeneşti (drumuri asfaltate, apă, canalizare etc.etc.), circulaţia cuvintelor noi, cu adăugarea unor imagini noi. Aşadar scrisul ei face parte integrantă din patrimoniul cultural al poporului nostru, şlefuit de-a lungul secolelor prin contribuţia generoasă a unor mari scriitori ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Zaharia Stancu, Marin Preda, Fănuş Neagu, Ion Machidon.

Creatoare de situaţii epice şi de replici ori judecăţi în prelungirea tradiţionalei înţelepciuni mucalite ţărăneşti, impregnată de ironie câteodată, de portrete de oameni buni şi răi, păşeşte cu fruntea sus în aristocraţia culturală românească.

Ioana Stuparu ne-a dăruit prin trilogia „Oameni de nisip” o operă literară veridică, de o frumuseţe rară, în care sunt prezentate, obiceiurile, datinile, tradiţiile din adâncuri de veacuri, cu reminiscenţe de rituri magice pentru invocarea fecundităţii, rituri de medicină magică, de iniţiere, urme vechi din vechiul cult al morţii, simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii. Într-o lume în profundă schimbare(chiar şi în ţara noastră), unde elemental ţărănesc este majoritar, obiceiurile ancestrale transmise din generaţie în generaţie, devin adevărate şi simbolice rituri legate de toponimie. Metafora „Oameni de nisip” – titlul trilogiei îşi grupează conţinutul în jurul unui sâmbure real, care în spaţiu este un loc geografic concret – satul Mârşani – cu sol nisipos, unde trăiesc oameni „alunecători” ca nisipul.

Destinul tuturor personajelor integrabile în istoria unor familii şi, prin asta, într-o istorie socială mai largă, din „Oameni de nisip” (din categoria romanelor biografice), examinează într-o diversitate de variante epice puterea de rezistenţă şi adaptare a individului, respectiv a familiei, la presiunea mediului socio-istoric din epoci diferite, cu accent pe deceniile cinci, şase, şapte şi opt ale veacului al XX-lea, se structurează ca nişte nuvele din înlănţuirea cărora creşte romanul, despre părinţi şi copii, iar ideea rezistenţei evocată în metafora titlului se limpezeşte mai convingător din juxtapunerea feluritelor acţiuni ale personajelor.

Din punct de vedere artistic fantasticul este atât de inextricabil legat de însăşi existenţa concretă, încât el devine un procedeu artistic, fiind modalitatea estetică indispensabilă pentru realizarea naraţiunii. Pentru Ioana Stuparu, din cutumele, miturile, legendele populare- pietrele sunt ciolanele pământului, iar nisipul e sămânţa de piatră. De aici acele însuşiri neobişnuite pe care le au personajele, atât de bine conturate, ca Mitru, Florica, Oana, Mărin şi chiar autoarea. Caractere tari, cinstite, viguroase precum nisipul cimentat în ei, alegoric simbol al rezistenţei vieţii, în acele vitrege locuri ambientale. Ei reuşesc, prin trudă, să stăpânească nisipurile, să le dea viaţă, să stoarcă din parcimonia lor o anumită bogăţie. În acest spaţiu arid, sărac autoarea îşi petrece anii copilăriei, timp în care observă, asimilează orice manifestare umană şi animalieră, legată de noroc şi năpastă, de profesiuni, muncă, de bani, comori, de boli şi leacuri, de mâncăruri şi băuturi şi de jocuri. Se ştie că unul dintre cele mai frumoase jocuri cu substanţă coregrafică şi muzicalitate este Căluşul. În Mârşani-ul Ioanei Stuparu, el are o semnificaşie aparte: are iz de luptă fizică pentru cucerirea tinerelor fete din cele două părţi ale satului, respectiv pentru cucerirea puterii prin forţa argumentelor contondente.

Prin talent, uluitoarea putere de sintetizare, Ioana Stuparu reuşeşte să dea forme artistice şi structuri interne operei de artă, prin miraculos şi concreteţe spirituală. Procedeele de realizare artistică diferă în funcţie de această virtualitate bipolară. Se apropie de basm şi de snoavă, fiind adeseori tot atât de aproape şi de povestea animalieră ca şi de tradiţia istorică, din care cauză ea foloseşte procedeele artistice proprii celorlalte genuri folclorice, care compun epica populară românească în proză. Stăpâneşte cu măiestrie situaţiile şi relaţiile dintre personaje, potrivit unei etici populare, unei raţiuni izvorâte din gândirea colectivă transmisă şi îmbogăţită de-a lungul secolelor prin tradiţie. În deobşte drepturile şi datoriile omului faţă de societate şi, în special în mediul ţărănesc, sunt dirijate de legi nescrise, fiind illustrate cu ajutorul metaforei, iar relaţiile dintre părinţi şi copii, soţ şi soţie, fraţi între ei, prieteni şi cunoscuţi, stăpân şi slugă, bogat şi sărac, sunt raportate la realităţile locale. Ele au tâlc social. Prin larga generalizare a personajelor şi a situaţiilor, în oponenţă bun-rău, se adresează simţului etic al cititorilor. Cu ajutorul reprezentărilor metaforice se conturează estetic concepţiile despre moral şi imoral, se deosebeşte dreptatea de nedreptate, se vorbeşte despre egalitate, umanitate şi asuprire, despre cinste şi înţelepciune, despre recunoştinţă şi ingratitudine, se transmite către urmaşi experienţa de muncă şi de viaţă a înaintaşilor. Romanul poate fi considerat şi o monografie a satului Mârşani, sat clădit pe terenuri nisipoase, cu obiceiuri specifice locului, dar poate fi şi un document autobiografic al autoarei.

Ca martor ocular, a avut nefericirea să trăiască şi mizeria, sărăcia insuportabilă, dar şi batjocura sfidătoare impusă de sistemul comunist. Cu o pană ascuţită şi fineţe intelectuală, autoarea descrie, în conjunctura politică nefastă comunistă, crizele interne din satul Mârşani şi de oriunde, ivite în sânul ţărănimii şi face pledoarie caldă în favoarea dreptului sfânt al proprietăţii: „Haita de colectori băgau căruţele la noi în bătătură, pentru a-şi lua cota. Se suiau la noi în pătul, ca la ei şi cărau cu sacii sau cu târnele ca din munca lor. Te uitai cu ochii cum te lasă spangă de lemn, şi nu puteai zice nimic”. Paremiologia, vorbirea în pilde, una din caracteristicile stilului popular este o însuşire a Ioanei Stuparu, scriitoare cu multă experienţă de viaţă, fină cunoscătoare a înţelepciunii ţăranului roman, şi reuşeşte să ne redea acea demnitate etică a scrisului, cu tendinţa de a educa şi a instrui, în acelaşi timp, fiind unul din scopurile sale, consacrat fără înconjur ca şi la Neculce: „Rugăm pe dumneavoastră, iubiţi cititori tineri, să luaţi seama acestei scrisori, de s-ar întâmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca acestea în ţara noastră, să vă ştiţi chivernisi, să nu păţiţi şi voi ca noi”.

Limba în care scrie Ioana Stuparu este graiul oltenesc, din sudul Olteniei, atât de pigmentat cu regionalisme cu accepţiuni rare şi forme sintactice uzuale şi originale. În ciuda caracterului local, acest grai este de o frumuseţe rară, de o construcţie solidă, fericită din punct de vedere stilistic, menit a ne transmite, ca un ecou reverberat, frumuseţea neaoş românească a graiului strămoşesc. De altfel, autoarea vine în ajutorul cititorului, căci în glosarul de la sfârşitul volumului, explică unele cuvinte care nu se regăsesc în dicţionarele enciclopedice ale limbii române.

Excepţională naratoare, Ioana Stuparu umple schema ideatică a trilogiei cu o mulţime de întâmplări foarte diverse în aspectul lor imediat, dar convergând finalmente şi subtextual la drama de bază: traumatismul schimbării. Naraţiunea curge în ritm ameţitor, autoarea e mereu plină de vervă epică, produce adevărate scenarii din care nu lipsesc secvenţe descriptive, dialogurile efervescente, elementele anecdotice, snoavele. Cu un pitoresc deosebit, situaţiile şi limbajul au un farmec aparte, propriu, sunt autentice în sensul exactităţii şi naturaleţii. Mediul social – în special cel familial, este minuţios fotografiat, câteva portrete în „mişcare” fiind de-a dreptul savuroase, tot aşa cum o seamă de întâmplări sunt povestite cu aplombul specific tinereţii sufleteşti care o caracterizează pe autoare. Dispoziţia epică, naturaleţea povestirii, vioiciunea frazei şi tehnica scenaristă a alternării modalităţilor narative atestă în autoarea acestui roman un prozator de certă valoare.

Romanul se citeşte aşa cum este scris: fluent, fără ambiguităţi, cu o rară plăcere şi o mare curiozitate. Între Marin Preda, cu Moromeţii lui, o adevărată epopee ţărănească modernă, cu o viziune către fantastic şi monumental, cu un cuvânt mustos şi colorat, pitoresc şi rafinat şi Fănuş Neagu cu dospirea metaforică a aluatului lexical, Ioana Stuparu rămâne totuşi ea însăşi, în sensul că apropierile de cei doi contemporani nu-i lezează subiectivitatea, ci dimpotrivă, o pune mai de-a dreptul în evidenţă.

Ioana Stuparu este o frenezie a iscusinţei scrisului neaoş românesc!

VINTILĂ ANASTASESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s