Dan Manolăchescu (Viol în Paradis, Editura Petras, Rm.Vâlcea, 2006, a doua carte după debutul cu Bal la casa de nebuni) vine în literatură dinspre gazetărie ( existând, aflu, şi convingerea că ar fi început totuşi cu literatura, trecând apoi în publicistică din trebuinţă şi oportunitate). Orişicum, dinaintea povestitorului se întrezăreşte, ca substanţă epică şi procedură a prezentării, jurnalistul (de exemplu în După potop, în Un tsunami pentru nepoţii lui Moromete, în scurta scriere titulară, Viol în paradis ). Stagiul în publicistică îi va fi înlesnit autorului exerciţiul scriiturii, îl va fi îndemnat să accepte realul ca suport al ficţiunii şi al semnificării în planul abstract, fără adică de nevoia demonstraţiei de concepte. Fireşte au rămas în cuprinsul cărţii şi piese mai apropiate speţelor gazetăreşti, caracterul documentar al relatării, zicerile circumstanţiale nu vor fi, cu ostentaţie, ascunse. Se înfăţişează, mai mult chiar, deja în nota inocenţei, uneori realitatea – crede scriitorul – comunică singură, fără de sprijinul închipuirii, ea poate, precum la moralişti, să se adune în concluzii paradigmatice, preluând prerogativa modelului. Aşa, de pildă, în Bunica postmodernista ori în Dreptul la animalitate, propoziţiunile iau (ca în bucata a doua) aspectul sentenţelor din moralităţile cunoscute, obligând cititorul, de regulă în final, la meditaţia seacă, însă pe principii irevocabile. Trimisă de o fiică avută şi rapace, dedată în acelaşi timp la chefuri grele şi neoprite, la cerşit, condusă de un puradel presuasiv, o bătrână dintr-o aşezare de margine face obiectul unor investigaţii reportericeşti. Abordată de ziarist, progenitura în discuţie răspunde în acest chip uluitor: „Viaţa e scumpă, măi domnule! Nu vezi că ăştia au urcat iar preţul la carne, la băuturi, la ţigări ? Şi, la urma-urmei, ce treabă ai dumneata ?! E mama mea şi fac ce vreau cu ea. Dacă vreau, pot s-o arunc şi-n apă !” La care autorul vine cu următoarele observaţii: „Declaraţia drepturilor omului a fost elaborată în 1789. După doar şase ani a apărut şi Declaraţia îndatoririlor cetăţeanului. De aceasta din urmă nu-şi mai aminteşte nimeni. Şi prea puţini dintre noi sunt conştienţi de un adevăr de-a dreptul tulburător:doar animalele nu au îndatoriri sau obligaţii, pentru că ele, animeaele, nu le-ar putea conştientiza. Şi, spre marea lor cinste, nu fac paradă nici de drepturile ce li s-au acordat de către mărinimoşii reprezentanţi ai speciei umane.”.

Fără îndoială, există, ca să spun aşa, un caracter de ficţiune al volumului în discuţie (provocarea prin imaginaţie a limitelor expresiei nemijlocite, a documentului) – construcţia epică, prin urmare, a povestirilor, desenul situaţiilor narative, nu în ultimul rând cel al personajelor, dozajul naraţional plasând cuprinsul cărţii lui Dan Manolăchescu în beletristică iar nu în gazetăria conjuncturală. Prozatorul are, indiscutabil, talent, siguranţa în derularea, în petrecerea scenelor, esenţializarea în creionarea de contururi caracterologice, economia de linii, dirijarea hotărâtă, firească a dialogurilor, ironia camuflată în humor sunt, iată, de toată evidenţa (vezi schiţa, remarcabilă în această ordine, Rudy are dreptate).

Brutalitatea şi inconştienţa istoriei se manifestă în cotidian prin maculare şi injustiţie (are dreptate prefaţatorul volumului, criticul Mircea Moţ), prin probozirea, alterarea ori asasinarea valorilor – un deicid, aş zice, mascat, nu mai puţin totuşi un refuz al sacrului, ca întemietor şi ordonator deopotrivă. Această cădere din lume (din „paradis”, ca să acceptăm pişcătura scriitorului), o cădere, în termenii modici din cotidian, a speranţei, a senzaţiei şi sentimentelor de viaţă trăită etc., constituie în general tema cărţii lui Dan Manolăchescu. Prozele din sumar, mai degrabă scurte, par/sunt crâmpeie biografice: vor fi fost concepute, cred, cu scopul de a cuprinde şi înfăţişa (frecvent, în lumina inteligenţei critice) mentalităţi şi personaje, mişcările dintr-o colectivitate, atitudini şi comportamente spre a infera, la urmă, asupra modificărilor din umanitatea proximă (vezi aci Ascensiunea continuă , Bărbat de Paris ş.a.). Remarcabilă în acestea e nepăsarea la problematizare a prozatorului, o ispită de obicei greu de ocolit. Bizuindu-se însă pe faptul trăit, adică pe memoria biografică şi pe observaţie, scriitorul se va mulţumi, în prozele sale, cu măsura, ferindu-se va să zică de invenţiile epice complicate şi riscante. Îi sunt suficiente, cum s-ar zice, strădania în direcţie tipologică şi travaliul simbolizării eficiente.

A.I. BRUMARU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s