Se împlinesc trei ani de când Doamna Elena Buică ne dăruieşte cu remarcabilă consecvenţă, an de an, câte o carte. Greu de imaginat un cadou mai frumos ! Tradiţia începută în 2005 cu volumul “Crâmpeie de viaţă” s-a consolidat în 2006 cu monografia “Gând purtat de dor” şi îşi găseşte continuarea firească în culegerea de articole “Prin sita vremii”, apărută în acest an la editura Anamarol. Regularitatea de ceasornic a apariţiilor editoriale semnate de deja vârstnica şi totuşi mereu tânăra profesoară sunt dovada seriozităţii cu care s-a dăruit pasiunii de a scrie, devenită de pe-acum însăşi raţiunea sa de a fi. Celor dintre noi care, mult mai tineri fiind, simţim cum ni se scurge dureros timpul printre degete, speriaţi că nu vom găsi răgazul necesar împlinirii năzuinţelor noastre artistice, exemplul autoarei ne serveşte drept încurajare optimistă. Un semn că, iată, se poate răzbi oricând, cu condiţia să vrem.

Chiar dacă suntem tentaţi să credem că la a treia carte drumul e deja bătătorit, emoţiile rămân la fel de mari şi se resimt până şi în rândul celor care le trăiesc în plan secund, aşa cum este cazul meu. Septuagenara minte ageră alintată cu căldură “Buni-un-doi-trei” pentru că s-a născut într-una din primele trei zile ale anului, ne pune în faţa unei a treia cărţi. Nici una, nici două, de parcă ne-ar invita în joacă la o nouă zămislire, un nou început cu fiecare an: “un-doi-trei”!

Performanţa aceasta nu e nici pe departe rodul unei inspiraţii întâmplatoare, ci rezultatul acumulărilor îndelungate care şi-au găsit făgaşul firesc în scris, acum după ce au trecut decenii întregi de decantare. Întâmplarea fericită a integrării în cercul de colaboratori ai prestigioasei reviste de cultură a românilor din Canada – “Observatorul” – a dat imboldul hotărâtor exprimării sale libere. După cum remarca însăşi autoarea: “pasul acesta a fost atât de important, încât mi-a împărţit viaţa în două, înainte de Observatorul şi după Observatorul.” Regularitatea apariţiei rubricii personale intitulate “Prin sita vremii” şi a observaţiilor pe teme literare din rubrica întreţinută pe situl din internet şi-au adus aportul la cristalizarea unui stil propriu, bine conturat. Dacă pentru noi, cititorii revistei, a devenit aproape un automatism să deschidem revista la pagina a 12-a pentru a citi cu fiecare nouă apariţie ce-a mai cernut “sita vremii”, pentru autoare nici nu se pune problema formării unei rutine standardizate. Dimpotrivă, articolele vădesc prin spectrul larg al abordărilor şi prin evantaiul divers de teme dezbătute plăcerea cu care autoarea acceptă de fiecare dată chemarea la scris ca pe o provocare la o nouă rundă de dialog de idei.

Nu-i de mirare că Doamna Elena Buică stăpâneşte darul exprimării naturale şi, folosind cuvinte familiare dragi din limbajul de zi cu zi, redă tabloul viu al armoniei aproape familiale din rândurile colaboratorilor cenaclului de pe lângă revista Observatorul: “ s-au aplecat la masa de scris fără să pună şi cuţitele pe masă. Nu s-a auzit zăngănit de arme, n-a plutit prin aer vântul pustiirii bunei înţelegeri, nici n-am adulmecat mirosul de om rău-voitor, n-am pipăit cu simţurile ţepii perfid ascunşi ai răutăţilor împinse de invidie. Buna înţelegere dintre noi este bună ca pâinea caldă frământată cu mâna ca la mama acasă.” Inegalabilul izvor de inspiraţie apelează în ultimă instanţă la cuvinte din zona de graniţă a graiului arhaic, culminând în descrieri de-a dreptul “delicioase”, cărora parcă le simtim deja dulceaţa pe buze: “editorul nostru veghează cu toată puterea sufletului ca Nefârtatul să nu aducă dihonia între noi.”

Potrivit precizărilor autoarei, sita amintirilor cerne după reguli numai de ea ştiute, făcându-ne să uităm întâmplări şi fapte care la vremea lor ni se păreau fundamentale, păstrând în schimb nealterate detalii năstruşnice, aparent fără noimă, care de fapt sunt mai perene decât s-ar crede. Capitolul dedicat revederii Clujului, oraşul tinereţii şi studenţiei, prin vâltoarea de senzaţii şi de nostalgii covârşitoare, aminteşte de emoţionanta evocare a satului natal Ţigăneşti, atât de sugestiv redată în volumul anterior, “Gând purtat de dor”. Rămân întipărite în memorie portretele pline de culoare ale prietenelor din tinereţe şi cu atât mai mult îndeamnă la reflecţie schimbările majore din caracterul şi vieţile lor, după mai bine de patruzeci de ani. La fel, oraşul însuşi pare să se fi schimbat în mare măsură, împrumutând parcă maleabilitatea de care au fost nevoiţi să dea dovadă şi locuitorii lui, pentru a face faţă schimbării vremurilor. Cu siguranţă, numărul celor în măsură să descrie Clujul prin prisma propriilor amintiri pe un orizont de timp atât de larg, începând în epoca lui Gheorghe-Gheorghiu-Dej şi sfârşind în zilele noastre, este extrem de redus. Cu atât mai valoroase sunt impresiile autoarei, materializate parcă printr-o fericită întâmplare, dobândind aproape caracter de document istoric.

La fel de emoţionante sunt evocările vremurilor interbelice şi, în special, atât de efervescentele întâlniri ale scriitorilor cu nume răsunătoare de pe atunci, la cafenelele literare rămase în istorie, precum Casa Capşa. Simţim cum transpare printre rânduri verva fără egal a atât de jovialului Ion Minulescu şi ne-am dori să fi asistat şi noi la unul din spectacolele care magnetiza publicul din întreaga ţară, alături de actori legendari precum Constantin Tănase. Ni se strânge şi nouă inima la gândul dispariţiei premature a poetului în chiar ziua intrării ruşilor în ţară şi ne întrebăm perplecşi alături de autoare dacă nu cumva supravieţuirea spiritului atât de generos al artistului ar fi fost oricum imposibilă în etapa opacizării culturii, etapă instaurată odată cu dictatura proletară.

Cronologic, singura continuare posibilă a spiritului înaripat al anilor interbelici după consumarea “obsedantului deceniu” dominat de “realismul socialist”, vine prin geniul unor poeţi binecuvântaţi de soartă, precum Marin Sorescu, sau a romancierului Marin Preda, ambii fiind evocaţi de autoare într-un limbaj viu şi fără cenzura păgubitoare a amestecului politicii în cultură. Într-un cuvânt, capitolul dedicat scriitorilor români face din nou deliciul lecturii, redându-ne geniul lor şi trezind amintirea pasajelor intrate deja în patrimoniul nostru de suflet, pe care le-am asimilat aproape inconştient. Începând cu tragediile din lumea animalelor, care ne-au marcat copilăria, redate sugestiv de Emil Gârleanu, facem un popas la “staţiunea” versurilor minulesciene care ne făceau să privim visători printre gene la vârsta pubertăţii (“În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână…” , “Tu crezi c-a fost iubire-adevarată…” sau “Iubire, bibelou de porţelan..“) pentru a continua drumul prin zguduitoarele romane-destin scrise de Marin Preda – cel pe care îl citeam pe ascuns, pentru că îndrăznea să nu ţină seama de „linia partidului“ în scrierile sale – şi culminând cu geniul poetului Marin Sorescu, cunoscut pe toate continentele lumii. Întreg capitolul despre scriitorii români ne dovedeşte clar încă odată că avem tot dreptul să privim cu fruntea sus între popoarele creatoare de valoare literară autentică de pe mapamond. Autoarei îi reuşeşte portretul unei generaţii de scriitori despre care abia acum se află adevărul, generaţia celor pe care îi descrie cu propriile cuvinte: “fiii unui război pierdut, copiii unei secete şi foamete atroce, care au trecut printr-o dictatură, care i-a luat de copii şi i-a lăsat în pragul bătrâneţii, creaţia unei disperări şi a unei voinţe enorme de a supravieţui prin cultură.” Căci încă ne mai aflăm în etapa alegerii grâului de neghină şi “sita vremii” îşi face datoria în mod exemplar.

Capitolul dedicat însemnărilor de călătorie este plin de sensibilitate şi de neprevăzut, autoarea având darul şi setea nestăvilită de a cunoaşte cât mai mult din minunatele colţuri ale lumii şi de a împărtăşi noianul de senzaţii. Explicaţia dorului de călătorii transpare din frazele “aruncate” în text: “Cred că m-am născut cu duhul plecărilor”, pentru ca altundeva, în Spania, sa spună: “Visam din tinereţe la această zonă de frumuseţi, motiv pentru care am dat numele fiicei mele Andaluza. Pe atunci aripile gândului nu puteau zbura mult dincolo de Europa, altfel, cine ştie ce nume ar fi purtat fiica mea.” Fără să vrem, ne trezim participând cu trup şi suflet alături de autoare, ca-n cazul vizitei “Titanicului” scufundat: “la intrare ţi se dă un card de identitate. În acel moment devii o persoană care în realitate a fost pe Titanic. În card ţi se dau nenumărate detalii: vârstă, sex, detalii de familie, stare civilă, număr de copii, fraţi, meserie, număr de cabină, bagaje. Din acel moment urmăreşti destinul persoanei care ai devenit. Pentru că în cele două ore de vizită te identifici cu persoana din cardul dat, ţi se moaie genunchii dacă îţi citeşti numele la ‘Morţi’ sau sari în sus de bucurie dacă te afli printre puţinii supravieţuitori.”

Fără a ocoli subiectele sensibile, pe care mulţi dintre românii stabiliţi în lume preferă să le ocolească cu diplomaţie, autoarea recunoaşte că la baza scrierilor sale stă şi nevoia de confesiune şi de integrare în cadrul nou de viaţă, atât de străin de tot ce cunoştea până acum: “Uneori în exil ne simţim prea singuri şi la necazuri nu mai primim consolările familiare ale vecinătăţilor de-o viaţă şi de multe ori simţim că bate vântul pustiirii prin suflet.” Cu toate astea, setea de cunoaştere şi dorinţa de a călători înving la final şi deschid porţi care îmbogăţesc spiritul: “Adunând toate impresiile la un loc, gata de plecare acasă, mi-am zis ca de atâtea ori: vizitele în lumea largă sunt o binefacere lăsată de bunul Dumnezeu pe pământ, caci ele te fac să simţi uneori că fericirea nu este chiar numai un cuvânt.”

Despre cărţile Doamnei Elena Buică aproape că se pot scrie la fel de multe rânduri câte sunt cele cuprinse în ele. E semn că îşi ating scopul şi că nu epuizează subiectele atât de perene. Ele ne determină să ne simţim “coautori” , regăsindu-ne în multe din pasajele pe care le adoptăm de parcă ar face parte din patrimoniul nostru personal. Îi mulţumim şi continuăm să “cernem” în spiritul blândeţii pe care deja ni l-a inoculat.

Dr. GABRIELA CĂLUŢIU – SONNENBERG

Spania, aprilie 2007

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s