După evenimentele din decembrie ’89, în Cluj-Napoca a apărut un val puternic de tineri poeţi cu o solidă bază culturală. Printre aceştia enumerăm pe Victor Ţarină, Adrian Mihai Bumb, Ionuţ Ţene, Ioan Pavel Azap şi mulţi alţii. Printre aceştia se distinge o voce feminină, a poetei Flavia Teoc pe care al treilea volum de versuri Din casa lui Faust, Editura Clusium, 1998, o defineşte ca pe o expansivă ce ştie să-şi populeze rememorarea cu resemnări candide şi euforii bine jucate. Poeta e o sentimentală lucidă, sensibilă la obiectele şi anotimpurile care îi străbat viaţa: „Îmi picură ploaia/ Pe faţă/ Din casă de îngeri, şirag/ De mărgele scăpat/ De pe aţă” sau „În locul gutuilor veştede/ Şi-al vinului/ În somn mi-am încins/ O toamnă cu vise-ascuţite”.

Poeta exaltă în viziuni convulsive şi terifiante, o interioritate în stare de criză, tulburând confesiunea prin spectacole genuine ale închipuirii, prin reprezentări metaforice ale afectivităţii: „Eu aş aduce iubirea/ Care creşte garduri/ Şi porţi/ Şi visele mele m-ar arde/ Cu dor de cărări nesfârşite./ Te bucuri făptură/ De sare/ Că asemeni nicicum/ Nu suntem”. Imaginea este, totuşi pregnantă vibrând de o sinceritate dezarmantă, izbutind nu o dată reprezentări memorabile ale fondului interior şi abisal: „Sora mea geamănă/ A pornit în cer/ La cosit de stele”. Confesiunea merge în acelaşi pas cu trăirea şi maschează retorismul suferinţei: „Adesea ne privim în ochi/ Ca doi străini, până când,/ Zorii se apropie şi cade toamna/ Asemeni pânzei de păianjen/ Peste turlele negre”.

Lumea Flaviei Teoc e o formă de ingenuitate, de iubire esenţială, aceasta dă o coerenţă antologică, în care speranţa şi revelaţia se amestecă în chip miraculos: „Dacă trupul te doare/ Te lepezi de trup/ Dacă sufletul ţipă te lepezi/ Până-ntr-acolo cine cutează/ Să-şi mistuie dorul de mine”. Transcendenţa pare căzută în umilitate, iubirea tânjeşte, sacralitatea ia forme neprevăzute: „N-am trăit mai nimic/ Din ce s-ar putea vedea/ Cu o privire ageră. Piatra căzând/ Am simţit-o. Fără să mă gândesc/ Că însăşi căderea ei/ Poate fi mai frumoasă ca zborul”.

În tensiunea dintre concept şi imagine, poezia Flaviei Teoc dezvăluie, în fapt, o tensiune mai adâncă între spirit şi trup. Visceralul resimte cerebralitatea ca presiune convenţională, ca rigoare formală care obnubilează trăirea: „Restul/ Trăieşte atât cât are nevoie/ Să obosească”. Poezia are o mare disponibilitate asociativă, în reuşita lirică se strâng imagini de o varietate copleşitoare: „Inima ta, biserică veche/ Pe unde lumea trece şi/ Nu ştie,/ Ce i se pare ei a vedea/ Demult s-a strămutat/ În ceruri”.

Pe fondul ei predispus la efuziuni romantice, Flavia Teoc îşi dezvoltă o sensibilitate convulsivă, în alertă.

AL. FLORIN ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s