Volumul pentalingv, 20 de poezii, de Ion Deaconescu (Panciova / Serbia, Casa de Presă şi Editură Libertatea – colecţia de poezie „Biblioteca de Literatură Contemporană Licon” –, 2005), se constituie într-o esenţială „carte de vizită” a poeziei româneşti contemporane în spaţiile poetice vitale ale Europei / planetei; mai întâi, pentru spaţiul poetic al francofoniei, tâlmăcirea a fost asigurată de George Astaloş; în al doilea rând, pentru spaţiul poetic anglofon, versiunea în limba lui Shakespeare este datorată lui Oliver Friggieri; în al treilea rând, pentru spaţiul poetic italian, traducerea este asigurată de Biagia Marniti; şi, într-al patrulea rând, pentru spaţiul poetic sârbesc, translatorul / „perevodcicul” inspirat ales a fost poetul Slavko Almăjan. Volumul are un cuvânt înainte de mare densitate, Poezia – singurul remediu în faţa neantului, „cuvânt” semnat de Myo Kapetanovici – ce ne încredinţează că «Ion Deaconescu cultivă un lirism al cărui caracter confidenţial, aproape de epistola intimă, nu face decât să ascundă regulile jocului artistic. Între rafinata elaborare a retoricii versului şi elanul spontaneităţii impresioniste, poetul cântă doar freamătul clipei […] De-a lungul întregului traseu poetic se impun imaginea unui provizorat care se eternizează, imaginea unui om zburând deasupra unui râu, figura tremurătoare construindu-se şi sfărâmându-se între soluţia estetică şi existenţialul impas. […] Solitudinea pe care actul poetic al lui Deaconescu o răspândeşte este, fără îndoială, sfâşietoare şi sublimă. […] El abandonează capcana învinovăţirilor şi a revendicărilor, plasându-şi vocaţia poetică între peregrinările lui Ulise şi enigma Sfinxului. Inventează mereu corăbii nerăbdătoare să cucerească depărtările. Iar această navigare eternă este cuprinsă chiar în plasma scriiturii. Poetul se construieşte cu pasiunea verticalităţii.» (p. 7).

Cele 20 de poeme de Ion Deaconescu, de câte douăzeci şi patru de carate fiecare, reliefează un inconfundabil teritoriu poetic de un admirabil şi incontestabil paradoxism bine temperat în mirifica privelişte a catharsisului.

Mai întâi, pentru că eroul său liric este convins că «totul putea să fie şi altfel», «când statuile trec dintr-o întâmplare / în alta» (p. 9), pentru că «oasele acestui cer […] / se macină în vremea nuferilor» şi «acest Nimic, o boare dulce / peste ochii îngerilor plictisiţi şi reci, / ne ameţeşte cu atâtea victorii // şi ne împresoară cu leşurile zorilor» (Extazul Nimicului – p. 10), pentru că «împovărătoare e aripa / pe trupul de rouă şi cuvânt nerostit încă / la Marea Trezire când trebuie să uiţi totul / pentru a deveni începutul Supremului Efemer» (p. 11);

Şi în secundul rând, pentru că există o „retorică a oglinzii” în faţa secundelor «aflate în război cu sângele» (p. 13), pentru că există «oceanul din ochiul lui Noe» (p. 14) şi «zâmbetul curcubeului rătăcitor» (A-Chronos – p. 15); dar şi pentru că există ea, mereurit-necunoscuta jumătate desprinsă de zeii-chirurgi din sfera-Androgin, «un fel de curcubeu aşteptat de-o viaţă» (Ca o stea de veghe – p. 16); chiar dacă sublima «corabie de piatră / niciodată n-o să mai oprească / la semnul batistei zdrenţuite de speranţă / căci obosita mână a ajuns / biet toiag de fum şi cenuşă» (Corabia de piatră – p. 17).

Într-adevăr, zeitatea din ea e «simplă ca un foc de stele pe cerul verii», «există cu adevărat, / schimbă liniştea / şi surpă podul peste care trece curcubeul» (p. 18), indiferent de numărul „zeilor întemniţaţi” în eroul liric deaconescian (cf. Eşarfa iluziei – p. 19), erou liric simţindu-şi sângele ca un «tigru ce muşcă flămând / şi sălbatec din timp ajuns de neajuns» (Urletul măştilor – p. 20).

Ea – jumătatea despre care se face, de la începutul lumii, cea mai aleasă grăire –, «cu steagul alb în mână», caută «întruna lumina umbrelor» şi «ieşirea din labirint» (p. 22), fiind totodată şi «fulg fericit / ce traversează infinitul», în vreme ce el, eroul liric, este «frigul» care o «ocroteşte / de somnul ce tremură mistuitoarea flacără» (p. 21), chiar dacă permanent «focuri se aprind pe zăpada gândurilor / ca nişte ochi imenşi» (Dialog cu Nimeni – p. 23), chiar dacă există dorinţa adăpostirii «în beznă / de frigul ideilor ce riscă să răpună / miracolul zorilor» (Monologul în cerc – p. 24).

Atribute ale „gramaticii întâmplării” antrenează şi «ţipătul peşterii de lumină» (p. 26), şi „pustiirea de fulger” a sinelui (cf. Elegia tăcerii – p. 27), şi „învăţarea dansului furtunii”, ori «acrobaţia gândului / pe muche de tăcere şi pedeapsă» (Recunoaştere – p. 28).

Paradoxismul bine temperat al lui Ion Deaconescu iveşte şi o impresionantă ars poetica, Poem vertical, peste care istoricii literari nu pot trece cu „buldozerele receptării”: «Visez un poem vertical / Limbaj să-i fie orizontul simplu / Arbore de lumină şi vis de întoarcere / Scară spre oglinzile desfigurate de adevăr / Ori memorie a suprafeţei prea calme / Poate aşa voi putea contempla speranţa / Fecundată în cer / Şi chipul multiplu în statuile norilor.» (p. 25).

Opera poetică a lui Ion Deaconescu, şi prin acest nou volum care poartă geometria florii simple, de câmp lirico-semantic-sincretic, a titlului, 20 de poezii, căci „limbaj e orizontul”, se dăruieşte întru bucuria lumii din cele cinci fundamentale arii lingvistice, cu sporirea certă a lucrării întru catharsis pe meridiane estetice şi cu inefabil adaos la neţărmurita lamură din catedralele timpului şi Logosului.

ION PACHIA TATOMIRESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s