Poezia poate fi izvorul bucuriei Cuvântului şi a Luminii dintru începuturi. Fire mistică, profund cunoscătoare a adâncimilor sufleteşti ale fiinţei însetate de Lumină, poetul religios ştie că rostirea lui poate exprima doar Bucurie. Iar dacă Bucuria lui este revelată prin contemplarea Luminii, atunci stihuirile scăldate în Cuvânt făuresc, la rându-le, Cartea bucuriilor epifanice. Această Carte este a Părintelui Ioan Petraş, un alt Poet al Epifaniei, la fel ca şi Daniel Turcea.

Scăldată în lumina creştină a Arătării, versurile au sclipiri divine pătrunzând sau tinzând către desăvârşirea umană. Epifania nu este doar un simbol literar-religios. Ea este expresia culminantă a trăirii creştine. Sufletul creştin întrezăreşte Lumina prin filtrul poeziei. El, poetul, cunoaşte Lumina lină (poetizată şi de Ioan Alexandru). Refrenul din poezia cu care se deschide volumul de faţă, „şi mă-ncearcă atâta lumină şi har” este dovada stării de conştientizare a prezenţei divinului, a sacrului, a sfinţeniei: „către un semn la marginea/ fiecărui cuvânt/ în seara rostirilor presar/ obloanele cerului/ se deschid/ fără vânt/ şi mă-ncearcă atâta lumină şi har”. Mai multe texte – ars poetica -, intitulate Poem, trădează bucuria creştină pentru că „în calmul acestei lumini/ mi se împrăştie sufletul/ până nu mai rămîn/ decât semnele harului” pe când „descrierea luminii din noi/ se simte în răsuflare/ ca un nescris acatist”. Invocaţia poetică este rodul frământării şi conştientizării/ contemplării divine a Epifaniei.

Poemele Părintelui Ioan Petraş sunt, in facto, psalmii de taină ai sufletului care tămâiază „la ţărmul luminii” metafora centrală a Epifaniei, aceasta fiind „graniţă graiului meu/ şi sfântă arătare/ EPIFANIA/ dezlegare-n cuvânt şi în lume/ a / CERULUI / pe liniştea albă a zăpezii/ las visul să cânte/ înălţându-ţi tămâia/ în forfota albă a psalmilor// Doamne,/ Tu Te deschizi/ neînvăţaţilor mei ochi,/ EPIFANIA!”. Motivele imnice ale psalmilor biblici amintesc de paradis ca „stare epifanică” a bucuriei ziditoare. Cu o inspiraţie divină, semn al geniului creator, autorul recurge frecvent la metafora revelatorie, însoţită întotdeauna de comparaţii de efect. Blagian în formă şi asemănător lui Daniel Turcea în expresie, poetul Ioan Petraş edifică Opera, ea însăşi o stare epifanică. De exemplu, metafora iernii este întregită de două comparaţii strălucitoare şi …evanghelice în profunzimile lor: „iarna e curată ca şi cămaşa rugăciunii/ în inima mea stropii din roua Ermonului/ mă hrănesc ca pe-un vultur ioaneic/ pe Sfânta Masă nepământescul foc/ ţi-a sporit, lacrima, Epifania”. La fel este metafora revelatorie a cerului care „va curge ca un vis peste prunci/ lumina ca mierea o să umple câmpia/ şi Doamne atunci doar atunci/ lumina-va-n pustie Epifania”, ca şi o „aşteptare epifanică” care se petrece în rugăciune devenind prilej de meditaţie, contemplare, revelare a Luminii pentru că „numai eu, aşteptându-te/ înfloresc sub binecuvântarea măslinilor, Epifania”.

În imensa bucurie a creatorului/ poetului, convins că harul şi darul poetic nu-i aparţin lui ca persoană, ci lui Dumnezeu ca unic Creator a toate, apare arareori sentimentul unei lucide dureri a răstignirii firii umane: Eli, Eli, lama sabahtani! sunt stihurile revelatoare ce pun în relaţie imaginea iconică a Răstignirii Mântuitorului Hristos cu imaginea evanghelică a Epifaniei. Interogaţia finală este retorică. Strigătul este al firii umane care caută Lumina izbăvitoare: „Eli, Eli,/ unde-i nestinsa mireasmă/ a Epifaniei?” Ar fi foarte interesant de urmărit felul în care poetul marchează prin finalul fiecărui (în acord cu incipitul) asemenea metafore revelatorii ale Epifaniei. Astfel, Epifania devine spaţiu evenimenţial suprem, intens evocat de trăirile lirice. Ciclurile de poeme Anotimp epifanic şi Vetre epifanice sunt revelatoare în acest sens. Discursul metaforic se transformă treptat în psalmodiere, în rugăciune: „până când, Epifania,/ atâta albăstrime/ în fagurii trecătoarelor noastre trupuri?”,miroase a cer/ vuind epifanic/ să fie vreun duh?/ să fie Hristos?/ şi ochii ce-aşteaptă un vânt epifanic”, „la fereastra numelui meu/ cânţi tu lebădă epifanică/ în vecii vecilor/ Bucurie”, „miroşi a psalmi şi înviere/ curatul meu alin şi-abis/ presară-n cântec har şi miere/ pentru poetul tău din vis”, „bucuria/ tămâie-nflorită pe marginea/ de-argint a/ Cărţii/ e greu să loveşti în Cuvânt”, etc.

Ar mai fi de zăbovit insistent asupra a două poeme, adevărate capodopere: Mirele-Mir şi Lacrima-împărăteasă. Nu numai pentru că amintesc despre stilul poetic absolut deosebit al lui Daniel Turcea (precum: Iubire, împărăteasă, Iubirea, răsărind începuse, Iubire, înţelepciune fără sfârşit, Logos, izvorul, Epifania, Nunta etc.), ci şi pentru că au un timbru poetic unic şi mistuitor: „Mirele-mir bate cu toiagul de-argint / în apele rugăciunii // peşti şi cuvinte trec peste chipul tău/ Epifania/ … Mirele-mir păşeşte peste valurile/ sângelui meu/ în vreme ce tu eşti frumoasă ca o rugăciune/ Epifania”. Iar dacă Mirele este însăşi desăvârşirea, atunci prin lacrimă poetul poate atinge treapta iluminării: „Epifania / cutremurată patrie de lacrimi // înţeleptul va veni printre crucile serii / să-ţi înrămezi / lacrima-împărăteasă / Epifania”. Astfel, culminând în nepătimire, purificare, iluminare, desăvârşire, poetul ajunge la adevărata contemplare a Luminii, la vederea Celui ce este Iubire: „dacă la vederea luminii dumnezeieşti ajunge cel ce s-a curăţat de patimi şi a ajuns urcând pe treptele virtuţilor până la o iubire fierbinte de Dumnezeu, aceasta înseamnă că el şi-a spiritualizat fiinţa în aşa fel, că ea însăşi a devenit căldură şi lumină a dragostei de Dumnezeu şi de oameni.” (Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.421)

Şi dacă „lumea începe în cerul unei lacrimi”, atunci Cartea se închide cu o altă bucurie epifanică: atât poetul, Părintele Ioan Petraş, cât şi autorea acestor rânduri au primit Lumina lumii în satul Sâncel, situat în apropierea Blajului, un sat binecuvântat în care harul, bucuria, iubirea şi rânduiala creştină stau şi astăzi sub pecetea sfinţeniei (Sâncel = „Sfânt Cel”, dacă ar fi să facem o analogie cu „Sân Petru” de exemplu) dar şi sub pecetea cerului epifanic.

În loc de concluzie, am putea spune că volumul de poezii al lui Ioan Petraş, Cartea bucuriilor epifanice, ne dezvăluie un homo religiosus creştin, a cărei creaţie este un strop din Epifania cerului, Ea însăşi – Iubire.

MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s