29 August 2008 – Nicolae Farcaş: „Scări spre cuvinte“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

În Cuvânt înainte, la placheta de versuri Scări spre cuvinte (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnată de Nicolae Farcaş, editorul – Ion Machidon – consideră că autorul scrie „o poezie erotică, în care filonul principal este starea de meditaţie, de adoraţie, şi nu de adulaţie către muza care (…) îl face pe poet să tindă cu imaginaţia către alte orizonturi de nelinişte şi frământare sufletească.” (p. 5). Noi am sesizat însă că ceea ce-l diferenţiază pe Nicolae Farcaş de alţi creatori de poezie erotică ar putea fi ironia şi autoironia: „Iubito, vom juca wist/ Un bridge sau poate o canastă/ Şi vom uita de-a noastră castă/ (…)// Tu ai atuul, e normal/ Eu pierd de obicei o carte” (Joc, p. 22). Pentru că-şi dă seama că iubita are un suflet complicat şi spre a disipa monotonia cuplului, autorul o invită cu sinceritate la un alt fel de „joc”: „Iubita mea întortocheată/ Şerpuie în visul meu,/ Ademenindu-mi simţurile/ Sentimente răvăşite/ (…) Vino! Zău/ S-o facem agitată…!/ Viaţa…!” (Iubita mea, p. 51). Că este aievea sau doar plăsmuire, „muza” recurge la jocul specific feminităţii – aparenta retractilitate la expansiunea fie ea şi declarativă a îndrăgostitului: „Ce eşti?/ Vis, amintire?/ Amăgitoare plăsmuire a minţii mele împrăştiate/ (…)// Dacă-ţi spun/ Că te iubesc – îmi placi/ Dispari, în dulce adiere te prefaci” (Mister, p. 30). E şi aici o ironie voalată faţă de acest joc stupid, pe care femeia-himeră îl practică. Folosind imperfectul evocării, în Vânzătorul de iluzii, autorul dezvăluie un timp al saţietăţii bărbatului orgolios: „Pe când făceam comerţ cu iluzii/ Viaţa îmi era prosperă// Aveam o iubită cu flăcări în plete/ Şi-n ochi sclipiri de diamant/ (…)// Am renunţat iluzii să vând/ Ea cotropeşte al meu gând.” (p. 36). Şi aici, autoironia e camuflată. Singurul loc, unde ironia este diluată şi nu priveşte niciunul dintre parteneri, ci pe posibilii „cârcotaşi” cu pretenţii este Geometria cuvintelor: „Inventez o nouă geometrie/ A cuvintelor/ (…)// Două emisfere – eu şi tu –/ Sfera perfectă/ (…)// Nefertiti ne priveşte/ Cu simpatie/ Sfinxul poate e gelos.” (p. 3/).

O categorie aparte de poezii o formează cele ce abordează problematica eu-lui sub zodia timpului. Tema timpului vorace apare în poeziile Solitară şi Sonet de primăvară. În prima, curgerea ireversibilă a timpului îi lasă impresia unui animal care e gata să-l sfâşie şi în faţa căruia se arată neputincios: „Ireversibil timp, se cuibăreşte-n mine/ Secunde solitare, secundele feline/ Se tot reped asupră-mi şi vor să mă ucidă/ (…) // Sunt neajutorat în faţa lor, mă-nclin” (p. 9). În a doua creaţie amintită, atitudinea eu-lui faţă de timpul care macină necontenit nu mai este a unui resemnat; speranţa îi dă puterea de a îmblânzi sufletul revoltat pentru această situaţie tragică: „Cronos mă toarce, sigur, sacadat;/ Cercul se strânge, în amurg ce doare/ Visul amorţeşte, spre final, ratat.// Speranţa vine pe umăr – albul porumbel/ (…) Încerc să îmblânzesc sufletu-mi rebel” (p. 32). Că Nicolae Farcaş este un om revoltat, de esenţă camus-iană, o dovedeşte Crez-ul său: „Aştept de mult o clipă/ (…) –n care/ Descătuşat de vise/ Şi rupt de adevăr/ Să-mi strivesc trecutul/ Nevrednic în picioare/ Să strig în gura mare:/ Sunt liber în simţiri!” (p. 45). Fără trecutul considerat „nevrednic”, de care se debarasează fără a avea remuşcări, autorul se proclamă „liber în simţiri” – un om cu adevărat nou.

CONST. MIU

___________________

28 August 2008 – Traian Pintilie: „Corabie pentru naufragiu“, Editura Anthropos, Timişoara (Florin Contrea)

TRAIAN PINTILIE este un poet original provenit dintr-o comună din nordul Moldovei ce poartă nume ilustru de domnitor, dar şi de cărturar legendar, – Dimitrie Cantemir, – stabilit în peisajul poetic timişorean unde colaborează de peste trei decenii în revistele de cultură, autor a trei volume de poeme: Din oglinzi (1988), Cumpăna în amiază (2001), în fine cartea de faţă; Corabie pentru naufragiu, apărută în exigenta editură Anthropos, din Timişoara, în anul 2005.

Din prezentarea apărută pe a patra copertă a ultimei cărţi, criticul Lucian Alexiu observă că autorul este: „un trubadur impenitent, un elegiac cântăreţ al femeii”,căutându-şi drumul către „sensibilitatea şi înţelegerea fratelui său, cititorul”.

Cumpăna în amiaz este o carte ilustrată cu picturi şi desene sugestive realizate de Radu Cleţiu. Imaginile – transpuneri pe plan vizual ale unor gânduri, idei şi sentimente profunde şi frământate, – realizează un portret virtual al poetului, veşnic neliniştit, veşnic dornic de alte orizonturi mai ideale, aducând un ecou îndepărtat al melancoliilor altui ilustru rătăcitor din alte vremuri – Serghei Esenin.

Titlul cărţii simbolizează starea de conflict perpetuu din inima poetului, aflat între două domenii ideale, care pe rând, par să-l atragă şi să-l ţină la distanţă: este vorba de căminul cald şi liniştit în care: „prin prelungi perdele îşi cădelniţează / cu tristeţe fumul, rele-nchipuiri”, în timp ce alte meleaguri îndepărtate îl atrag cu o forţă irezistibilă: „… numai că tocind sandaua, pe străine / drumuri şi aiurea, prea mă risipesc”. (În oglinzi de somn).

Undeva, la limita dintre somn şi imaginaţie aprinsă, din poezia În trenuri de noapte; se afirmă: „… eu car / Cenuşa timpului ars -, / o! Doamne al sferelor, iar / Mă simt de cosmos atras.” Călătoria fără odihnă are ceva din fascinaţia ireală a imponderabilităţii explorărilor extraterestre: „Prin aer, spre nu ştiu ce miez, / Viteze nebune mă sorb, / Spre lumi bănuite migrez / Mă pipăi şi nu mai am corp.”

Coborând acum în cotidian, sorbindu-şi Cafeaua de dimineaţă, poetul conştientizează cu o maliţiozitate calmă, diferenţa care desparte idealul poetic de real; „Îmi iau ceaşca -, / Cea de cafea, mi-o iau. / Ceasul se crapă de şase. / Mă aşez în faţa dimineţii / Şi le beau / Beau gânduri /Şi-mi dau seama / Că ziua e prea amară.”

Tensiunea acumulată în subconştient nu poate să nu nu izbucnească până la urmă, într-o violentă invectivă asupra vitregiei vieţii necruţătoare, în care: Crizantemele mor şi atât; „… Paştele mamei ei de viaţă / De bestie, de târâtură de viaţă ce e. / Iar mi-au luat-o la vale pe faţă / Lacrimile, de-mi vine să-njur a lehamite.”

Dar poate cea mai apropiată poezie de metafizic şi de filozofie este o bijuterie stilistică intitulată atât de simplu: Cuvântul; „Cuvântul / mă absoarbe / înăuntrul lui, unde / suferind iau forma / înţelesului /ce nu-l pot exprima / după care / aştept să mă nasc.” Este o autentică artă poetică a timpurilor noastre postmoderne. Întreagul univers interior al poetului pare a se concentra, – ca într-un virtual „big bang”, – în adâncul inexprimabil al unui singur cuvânt, care ar putea fi… nu, numai singur poetul ne-ar putea spune cândva care ar putea fi acesta… Sau poate, nici măcar el… Este miezul misterului existenţei noastre aici.

Sunt puţine peisajele de natură în această poezie de tip confesiv. Predomină imaginea ţărmului de mare, cu un mal de nisip pe care zboară pescăruşi singuratici pe deasupra îndepărtatelor corăbii. Cităm spre exemplificare o imagine, dominată însă clar de sentiment: în Marină I; „Pe plaja de jăratec şi siliciu, / Învins de marea care urcă-n ploi, / Accept singurătatea ca supliciu / Cu nici o amintire despre noi”

În fine, prezint o imagine dramatică a unei amintiri cazone în care amărăciunea se amestecă straniu cu o veselie amară, altfel, desigur, nu se poate supravieţui: Prin foile de cort: „S-a cam pleoştit onoarea, mai puneţi-mi de-o duşcă, / Suntem aşa de lefteri, n-avem nici de tutun, / Prin mine-şi latră glonţul o ruginită puşcă / Şi prin binocluri sparte mă urmăreşte-un tun.”

În cealaltă carte, Corabie pentru naufragiu, autorul îşi continuă periplul existenţial. Spirit neliniştit şi boem, poetul rătăceşte, mărturiseşte în versuri – din oraş în oraş, căutându-şi idealul mereu râvnit, istovitor de greu de găsit: „Mi se zbat în umăr păsări călătoare /Ochiul meu adesea stă lipit de cer / Dunga depărtării îmi pune la rever / Veşnica tristeţe ca pe o floare”, din Remember.

Ca o metaforă – dar şi personificare poate fi, o codobatură îl avertizează pe „Eroul liric” al poetului: „Vindecă-te şi vino în urma mea / Altfel, răstignit vei sfârşi / pe zboruri de fluturi, …, dar eu / Am rămas sub copacul memoriei / Cu somnul uitat / în nopţile altui timp”, în Aer de toamnă. Voinţa poetului de a-şi urma drumul, aşa bun sau rău, cum i l-a rânduit soarta, nu poate fi urmat fără de amare regrete, fără de remuşcări şi de aprige lupte cu sine însuşi. Cea mai bună alinare o găseşte în înţelegerea prietenilor, precum în poemul: Bate vântul; „La mulţi ani prieteni, bate vântul / de durerea asta nu ştiam / Cornul lunii îmi împunge gândul / Şi colind de după nici un geam.”

Urarea este bine gândită, întâmplându-se chiar în preajma Sfintei sărbători a Crăciunului, dar şi acesta parcă şi-a mai pierdut din farmec: „Să nu uitaţi printre noi / ma trecut tiptil, tiptil, Crăciunul – / Lunecos şi rece ca un sloi / Zurgălăul nu l-aţi clătinat niciunul.”

Poemul Rochii de fum ne prezintă ca într-un panopticum de bâlci, o întreagă existenţă sub forma, de un exotism pitoresc, – a unei tarabe de bazar. Muzicalitatea versurilor încântă nu mai puţin decât ingeniozitatea poetică a fanteziei: „Suveniruri v-aşteaptă, priviţi prin vitrină, / Am zâmbete false şi măşti pe pereţi, / Plânsul în hohot, mângâieri de felină, / Trădări şi confuzii, am tot ce vreţi. // Şi mici fericiri veţi găsi, dar sunt rare / Penuria asta îmi dă de gândit, / Grăbiţi-vă, iată, golesc din sertare / în văzul lumii tot ce-am trăit.”

În cele mai expresive momente poetice găsim o viziune originală şi plină de sinceritate asupra vieţii, atât de plină de exuberanţă, dar şi de amară suferinţă. Cititorul are multe de învăţat din toate acestea. Este principalul motiv pentru care poetul merită aprecieri.

FLORIN CONTREA

____________________

27 August 2008 – Voichiţa Pălăcean-Vereş: „Ciocolata amăruie“, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007 (Al. Florin Ţene)

Un roman în care găsim elemente baroce condensate într-o naraţiune realistă este Ciocolata amăruie de Voichiţa Pălăcean-Vereş,Editura Limes,Cluj-Napoca,2oo7.

Un amestec subtil de inteligenţă şi facondă,de lirism şi introspecţie regăsim în acest roman de 358 de pagini.Naraţiunea cuprinde momente din viaţa unor profesori dintr-un orăşel de provincie,alegerea directorului noului înfiinţat liceu,momente psihologice şi confluente,în care Irina,tânăra profesoară şi soţul ei Andrei(student la seral)au rolul principal în desfăşurarea evenimentelor polarizate în jurul lor.Este un roman despre efluviile tinereţii şi despre relaţiile începutului de viaţă,cu vise,speranţe şi dragoste.Prospeţimea relatării,care e şi una a fluidizării textului şi al dialogului direct şi firesc,arată că prozatoarea este o dibace mânuitoare a stilului şi o fină observatoare a psihologiilor dinamice.Firul roşu al acţiunii conduce spre meandrele ,cu bune şi rele,ale unui tânăr colectiv de dascăli care trăiesc în registru ludic şi conflictual voluptăţile vieţii.Directorul liceului,Teodor,profesor mai învârstă,domnul Albu,părintele elevei Albu Viorica,eleva lui irina,Dora căsătorită cu paznicul Fredy,Silvia sare l-a născut pe Paul şi care a”tocat”banii lui Briciu,Marik,sunt tot atâtea personaje,bine conturate prin acţiunile lor şi a căror personalitate se întrupează din text.

De la romanele cu dascăli ale lui T.C.Stan,B.Jordan sau Patricle Martinescu din perioada interbelică,proza noastră n-a mai dat nimic notabil în această direcţie până la romanul lui Voichiţa Pălăcean-Vereş.Însă prozatoaerea face un pas înainte,mutând interesul de la epicul aventurii(contaminat de facilităţi flagrante) la comportamentism.In gesturile,limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod cultural:aluzia,dialogul cu iz pedagogic,invidia,fac parte din felul de a vorbii al personajelor,în fapt,sunt semnele unui spirit proglomodernist.Romanul este un mixtum compositum,căci,trecând de la o secvenţă la alta,de la o perspectivă narativă la alta,autoarea pune pe tapet o ştiinţă a povestirii.Truculenţa,subtilităţile pedagogice şi psihologice,uneori ironia,sau frisonul micilor răutăţi,invidia,jovialitatea comentariului sunt de un realism fermecător şi indecibil,cum însăşi atmosfera cărţi e,în cea mai mare parte:Îşi băură halbele povestind vrute şi nevrute.Andrei nu-şi aducea aminte cum de-l invitase pe Dan acasă.Nu ştia nici ce i-a determinat să bea în continuare,angajaţi într-o conversaţie lipsită de subiect şi finalitate.

Fragmentarismul e,deopotrivă,o metodă şi o viziune,căci fizionomia se încheagă prin acumulări lente şi detalii. Viaţa este simţită ca o permanentă foşnire,ca o adiere a brizei de senzaţii.

Intre stare şi limbaj fuziunea e desăvârşită şi în acest amestec ,gesticulaţia personajelor se inflamează până la sublim.După ce termini de citit acest roman rămâi cu un gust amar al plecării de acasă,ca o dulce reverie a plecărilor sperate.Romanul Ciocolata amăruie ne descoperă o prozatoare stăpână pe uneltele sale,înzestrată cu un talent indiscutabil,manifestat în toată plenitudinea lui.

AL.FLORIN ŢENE

____________________

26 August 2008 – Maria Niculescu: „Dar din dar“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Poeziile din placheta Dar din dar (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnate de Maria Niculescu, or fi ele „pentru copii, părinţi şi bunici” – cum şi-a dorit autoarea, menţionând pe pagina de gardă –, dar ele pot fi citite şi ascultate. Nu pot fi uşor de memorat (cum greşit susţine Teodora Moţet, cea care semnează Cuvântul înainte), nu atât pentru că sunt lungi, ci mai ales că nu au o rimă facilă, ca cele scrise, bunăoară de Arghezi sau Elena Farago.

Două atitudini sunt detectabile în această plachetă de versuri: iubirea faţă de frumuseţile naturii, pe care autoarea doreşte s-o insufle, prin creaţiile sale, şi cititorilor; refacerea cu mijloacele poeticului a feeriei basmelor.

Iubirea faţă de frumuseţile naturii transpare, mai cu seamă, din poeziile închinate celor patru anotimpuri. Ceea ce este distinct acestei atitudini e prezenţa descriptivului: „E linişte deplină,/ Înmuguresc, pe rug,/ Măceşii: flori suspină,/ Pe-un pat de verde crud” (Primăvara, p. 12). Propriu pentru condeiul Mariei Niculescu este introducerea câte unui element de jovialitate: „…ghiduşă,/ O vrăbiuţă-n dungi/ Se scaldă în cenuşă:/<<- Vai, ce picioare lungi/ Au berzele!>> – se-amuză” (p. 12). Zarva ce particularizează anotimpul reînnoirii este redată cu fidelitate, la nivel acustic: „Un grup, cu călăuză/ De guguştiuci, pe rând,/ Şi-ncearcă timbrul vocii/ Şi, gungurind uşor,/ Se-ntrec cu pitpalacii” (p. 13). În Vara, elementul de jovialitate este mai întâi subsumat teatralităţii: „Un greiere, fără motiv,/ Se ceartă c-o furnică:/ Îi zice ea: << – Eşti emotiv>>,/ Iar el: << – Taci, tu, eşti mică!>>” (p. 14). În didactica modernă, orice informaţie e reţinută mai uşor de către copii dacă e pusă în scenă. Ţinând cont de acest aspect, intuit de poetă, ea evocă momentele unei nunţi din lumea celor care nu cuvântă, sub influenţa, poate, a lui Eminescu din creaţia Călin – file din poveste. Elementul de jovialitate revine la finalul poeziei, unde participarea autoarei la ospăţ e semn de autenticitate: „Eu ? Eh! Băut-am pentru toţi/ Şi-am fost cea mai voioasă;/ Găsitu-m-au vreo doi nepoţi/ Cântând un lied, sub masă/ (…) Nu ştiu, visat-am, oare?/ Când m-am trezit, vă spun curat,/ Aveam în mână-o floare!” (p. 18).

Ilustrativă pentru prima atitudine de care aminteam este Toamna. Iată un fragment elocvent: „Dar nu aţi întâlnit, gândesc,/ Creaţie mai pură,/ Neîntrecută-n pitoresc,/ Precum cea din natură:/ De-aramă, nuanţe, cânepii/ Şi galbene reflexe,/ Alege, Toamna, din câmpii,/ Creând picturi complexe” (p. 19). În Iarna, autoarea deapănă povestea unei crăiese „Înveşmântată-n alb şi argintiu”, care a avut parte de un eşec în dragoste, iar de atunci are inima şi trupul de gheaţă. – evidentă aluzie la un basm nordic despre Crăiasa din palatul de cleştar. Dacă în Ploaia este descrisă o ploaie de vară, în Eclipsa, incipit-ul e plasat pe tărâm feeric: „Mândrul soare străluceşte/ Paji, curteni de ranguri multe/ De la mic la cel mai mare,/ Încântaţi, sunt, să-l asculte/ Venerând a sa grandoare” (p. 25).

Am sesizat deja inserţia feericului chiar şi în poeziile unde abundă descriptivul, pentru relevarea frumuseţilor (de basm) ale naturii. Pentru cea de-a doua atitudine, menţionată la începutul consideraţiilor noastre, elocventă este poezia Olarul. Incipit-ul este caracteristic lumii basmului: „A fost odată un olar/ Cu rost abia-ncropit/ N-avea nevastă, nici copil,/ Era sărac – lipit./ Din lut galben, modela/ Ulcioare…” (p. 35). Când ulciorul la care tocmai modela prinde viaţă, bătrânul crede că are vedenii: „- O, Doamne-şi spuse cel bătrân,/ Îţi râzi de mine, ori/ Senil, eu sunt, de-a binelea/ De-atâtea-nsingurări?” (p. 36). Ca în unele basme, „obiectul grăitor” lămureşte că în altă viaţă a fost şi el om şi acum se grăbeşte să-şi arate puterile magice: „…cel urcior/ Porni, de vrei să crezi,/ Să risipească primprejur/ Cu galbene monede” (p. 37). Însă bătrânul nu se arată bucuros de această ispravă, ci că are acum un „tovarăş”, care să-l facă să uite de singurătate.

CONST. MIU

_________

25 August 2008 – Florin Grigoriu: „Miliarele“, Editura „Elisavaros“, Bucureşti (Aurel David)

Inginerul-poet-scriitor Florin Grigoriu din Lehliu-Gară a produs o nouă carte de versuri: MILIARELE, scoasă la Editura „Elisavaros” din Bucureşti. Volumul înmănunchează peste 250 de poezii, multe din ele purtând cititorul pe aripi poetice rupte chiar din realităţi trăite de autor, dar şi prin visurile, închipuirile acestuia. Voi aminti doar câteva titluri:Semn de hotar, Când te-am cunoscut, odihneai într-o petală, Frumos creşte grâul, Mereu desculţ, Mincinosule, Obositule drumeţ, Rătăcitoareo, Rugă pe nor, Stăpânitorule, Şoldul tău umbrit de zale, Timpul dragostei se duce, Tu eşti bulgăr de apă, Inscripţie pe piatră, Viaţa-i minune, Zăticnit-ai drumul bun…

L-am cunoscut pe inginerul-poet Florin Grigoriu în urmă cu mai bine de trei decenii. Venea la şedinţele Cenaclului „Arcadia” din Slobozia, asculta, dar se şi producea cu versuri care nu desconspirau că ar fi fost create de un inginer. Iar intervenţiile sale pe marginea celor prezentate de alti creatori erau întotdeauna binevenite. Mai anţărţ l-am întâlnit la reuniunile organizate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Dar Florin Grigoriu cutreieră ţara în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, fiind prezent la orice chemare către o treabă literară. Se duce cu plăcere şi este primit cu interes. Mai nou, Florin Grigoriu a devenit membru al Consiliului Director al Societăţii Scriitorilor Români, colaborând cu regularitate în revista respectivei societăţi, Revista română de versuri şi proză. Cu acest volum – MILIARELE –, prolificul creator a „împlinit” cea de a treizecea carte. Felicitări şi la mai multe! Am să reproduc, din respectivul volum, poezia „Semn de hotar”: Drumeţule, te du cu bine/E bine-n preajmă c-ai venit/Fântâna mea cu ape line/Mă bucur că te-a răcorit; Eu am umblat demult prin lume/Am fost bogat, am şi cerşit/Fântân-aceasta, fără nume/Iertare e la ce-am greşit; De bei, te roagă să mă ierte/Stăpânii multelor văzduhuri,/Să se oprească, să mă certe/Din lumi străine alte duhuri; Să fiu lăsat în pacea mea,/În lumea fără de sfârşire./Tu frumuseţea ei o bea/În vremea fără de greşire; Iar de eşti bun, te rog ascultă/Un sfat pe drum,ce prinde bine:/Când te-oi opri din calea multă,/Fântână fă,cu ape line.;Acei ce fac fântâni sunt zeii/A toate cele câte sunt/Un semn de dragoste femeii/Şi setei lumii de pământ; Drumeţule, te du cu bine/Şi fericit, precum sunt teii,/Când înfloresc în ceruri pline./Acei ce fac fântâni sunt zeii…

AUREL DAVID

_________________

22 August 2008 – Ioan Dan Bălan: ,,Noptatice“, Editura ,Confluenţe, Petrila (Petru Birău)

De la primele poeme scrise de Ioan Dan Bălan, pe care le-am citit, am simţit dincolo de metaforă o anumită taină, a cărei sorginte la început nu am înţeles-o. Abia mai târziu, după ce a publicat alte şi alte volume de versuri şi proză, am intuit că taina scrierilor lui Ioan Dan Bălan vine dintr-un sentiment al primordialităţii, pe care îl simţi atunci când parcurgi scriitura sa originară, sacadată, evocatoare a unei spiritualităţi ancestrale. Faptul că Ioan Dan Bălan percepe lumea prin ochii unui arhaic (poate a unui dac), este evident şi în volumul de poezii intitulat ,,Noptatice” (Editura ,,Confluenţe, Petrila, 2006).

Structurat în patru secţiuni; ,,Oraşul poetului noptatic”, ,,Alungat ca Amor”, ,,Poemul poetului fără poem” şi ,,Dor de primăvară” (prozopoem), volumul debutează cu declinarea lirică a identităţii umane, potrivnică artei şi dobândirea sensibilităţii artistice rezonantă misterului:,,Vă spun:/ poetul nocturn e bun/ el fuge mereu de spectacolul luminii/ artificiale/ ca de orice plagiat al luminii adevărate// Doamne, Doamne, Doamne!/ chiar dacă am pierdut un oraş din lumină/ am câştigat un poet al nopţii vii/ în care fiecare îşi regăseşte propriile versuri/ poetul nocturn nu e bun/ el scrie despre altă lume şi despre noi/ recită despre altă lume/ sufletul I se plimbă parcă pe altă lume/ blestemă noapte de noapte viaţa/ care se aruncă fiecărui trecător/ ca ţărâna pe mort.” (,,Oraşul poetului noptatic”,pag.8).

Apogeul manifestării talentului poetic se desfăşoară previzibil sub influenţa iubirii feminine şi ea grefată pe afectivitatea ancestrală proprie trăirilor primare, instinctuale:,,E mai aproape de noi Timpul, Soviana,/ dar să-ţi aminteşti eliberată/ că eu m-am născut sub chemare/ de cer pe care scânteia o stea/ ca un amnar lovit de crucea şeii/ de vreun călăreţ barbar/ şi nu era zi/ şi nu era noapte/ iar tu mă aşteptai cu muguri, cu sâmburi/ aproape, departe, aproape, departe…”(,,Soviana III”, pag.35)

Volumul se încheie cu un minunat prozopoem intitulat ,,Dor de primăvară”, în care poetul transpune în maniera inconfundabilă a parnasianismului, fericirea; fericirea de a trăi, fericirea de a iubi, fericirea de a visa, fericirea de a crea, fericirea de a scrie, fericirea de a muri, fericirea vieţii de aici şi a celei de dincolo de moarte:,,Primăvara, izvorul dragostei trebuie curăţat/ ca orice alt/ izvor cu ape trimise sufletului; seară de seară/ şi zorilor de zorior/ scăldat în purpuriu la asfinţit,/ în purpuriu de răsărit,/ izvorul are mereu o culoare purpurie-/ fremătătoare, de puls în/ ritmicitatea vieţii,/ curăţenia lui e atracţia noastră de specie spre/ matcă,/ plutire a privirilor aprinse de undele ce trec/ întotdeauna prin inimi,/ vreme păstrată asemenea puiului de vis la sân.”(,,Dor de primăvară”, pag.84)

Prin volumul de versuri ,,Noptatice”, scriitorul Ioan Dan Bălan consolidează o creaţie literară proprie profundă şi originală, cu adânci rădăcini în prospeţimea lutului abia frământat de Divinitate, în care pulsează mirabila sorginte a perenităţii.

PETRU BIRĂU

____________________

21 August 2008 – Miron Ţic & Zoiţa Bogdan-Tripa: „S.OS. Salvaţi basmele!“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Editorul Ion Machidon avertizează pe coperta a IV-a a cărţii S.OS. Salvaţi basmele! (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006). „Cartea pe care ne-o oferă de data aceasta Miron Ţic în colaborare cu Zoiţa Bogdan-Tripa ne arată o altă faţă a scriitorului decât cea cu care ne-a obişnuit: de prozator, poet, critic literar, aceea de dramaturg…”

Piesa poate fi socotită un pamflet cu o dublă ţintă: la adresa părinţilor şi a bunicilor care au cu totul alte preocupări decât educaţia celor mici, precum şi la adresa posturilor de televiziune care difuzează desene animate ce parodiază basmele, încurajând violenţa.

În actul întâi, găsim o familie divizată: fiecare din cei mari are „diverse funcţii sociale de la care nu se poate sustrage”. Tatăl – „mareele absent de la treburile casei” – e angajat în lupta sindicală; mama – s-a înscris la un curs de recalificare şi se sustrage sistematic de la îndatoririle de gospodină; bunica – mereu cochetă – se crede absolut indispensabilă pentru societatea de binefacere S.AI.P.; bunicul, după ce şi-a scos „hainele de paradă” de la naftalină, a devenit subit activ în cadrul organizaţiei „Pensionarii veseli”. De aceea, copiii se simt abandonaţi: Ionuţ nu mai are timp nici măcar pentru o compunere şcolară – „o piesă pentru cercul nostru”, trebuie să-i ia locul bunicului, care „stătea la coadă la lapte şi pâine” (p. 13); Lena e nevoită să suplinească pe mama şi buni, făcând pe bona pentru fratele mai mic, Dodo, căruia trebuie musai să-i dea în gură să mănânce, „c-aşa l-a obişnuit buni”; Dodo – un copil răzgâiat, care vrea să continuie habitudinile deprinse cu buni.

La sosirea colegilor, care se aşteptau să-l găsească pe Ionuţ la masa de lucru, acesta se scuză: „…n-am timp să scriu, n-am timp să stau liniştit, să mă concentrez, să-mi vină inspiraţia (…) Eu trebuie să merg la pâine, la lapte, la ziare…” (p. 20). Ei se oferă să preia corvada, numai el să se apuce să scrie piesa: „Dani: Ascultă, dă aici plasele, că plecăm noi după cumpărături. Mergem unde zici: la lapte, la pâine, plimbăm copilul, numai stai tu acasă şi scrie.” (p. 21).

Spre finalul actului I (Scena a XI-a), Ionuţ se găseşte în pană de inspiraţie, neizbutind să dea măcar titlul piesei. De aici şi tot actul al II-lea, acţiunea se desfăşoară pe tărâmul oniricului. Intervine un adjuvant, care îi va facilita băiatului trecerea în acest al doilea plan: „Cosmonautul: (…) eşti în dificultate, în gol de inspiraţie… Se întâmplă! (…) Vom porni acum cu nava spaţială spre lumea basmelor, cu întâmplări inspiratoare.” (p. 24).

În actul al II-lea, unele personaje care populează lumea basmelor vor să iasă din monotonie. Bunăoară, Barbă Albastră şi Baronul Münhausen. Primul visează să-şi schimbe statutul social: „Barbă Albastră: Să ştii că m-am plictisit de acest rol al meu de Barbă Albastră, care să-mi ucid nevestele, ca în cele din urmă să fiu şi eu ucis. Prea sinistru. Prea sinistru!… Eu, bunăoară, visez să fiu un cavaler al dreptăţii, un luptător încărcat de glorie.” (p. 34). Cel de-al doilea personaj, prin căsătorie, ar putea migra în alt basm: „Bunăoară să mai iau şi eu de soţie pe Cenuşăreasa…” (p. 9).

Ameninţate de extratereştri, care vor să le răpească, basmele sunt apărate de Superman şi Ţestoasele Ninja, în timp ce Arap Alb primeşte de la Împărat însărcinarea de a prelua comanda şi de a-şi aduna oştirea. La finalul părţii mediane (Actul al II-lea, Scena a XVI-a), vorbele Împăratului relevă faptul că totul a revenit la normalitate, anticipându-se astfel ceea ce se va petrece în actul al III-lea, la revenirea în plan real: „Fiecare basm să-şi urmeze firul povestirii, aşa precum el este nemuritor, căci multe se vor schimba pe lume, ci doar basmele vor rămâne aceleaşi mereu!” (p. 48).

Actul al III-lea, foarte concentrat, poate fi socotit un epilog al celor întâmplate: bunicii revin la habitudinile lor domestice – ea renunţă la frecventarea societăţii de binefacere, lăsându-le pe cele tinere să se afirme; el îşi dă demisia din organizaţia „Pensionarii veseli” şi e de presupus că va sta iar „la coadă la lapte, la pâine şi la ziare”. Ultima replică e poate cea mai izbutită şi salvează piesa de banalitate. Ea anunţă posibila reîntregire a familiei: „Ionuţ: Dacă-i tata şi ne anunţă bomba, că nu mai e lider sindical?” (p. 55).

CONST. MIU

_________________

20 August 2008 – Ion Untaru: „Floare de lotus“, Editura Semne, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Autor a 12 cărţi,Ion Untaru prin recentul său volum de poezie Floare de lotus,(Editura Semne,Bucureşti) ne descoperă un poet stăpân pe instrumentele sale,neliniştit fără scepticism cu o atitudine generală de provocare histrionică:De la mine până-la poştă/Numai cearcăne şi riduri/Pe sub care un strămoş stă/Veşnic,rezemat de ziduri(De la mine pân-la poştă).Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt ,o stare de complicitate,sugerând în mai taote strofele subânţelesuri atânci,însinuând mereu o altă faţă a adevărului:Am pornit prin viaţă ca zălog/Chip al curiozităţii infantile/La fiecare răscruce un bulldog/nemilos mă scruta prin lentile(Grădini de vară).Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de investigare a obiectului şi al trăirilor.Tot astfel poezia lui Ion Untaru poate fi şi o formă de magie şi de obnubilare a realului:Închid ochii şi-mi aduc aminte/Zborul tainic ne mijeau în oase/Fruste sărbători treceau prin case/Îngere,atâta de cuminte!(Închid ochii şi-mi aduc aminte).Poezia aceasta consună experienţa în registru ironic,înălţând poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric:Voi m-aţi eliberat de-atâtea ori/Eu mă trezesc mai înglodat în datorii/Că tot mă-ntreb pe cine-o fi/Pus destinul,să mai tragă niscai sfori?(Ardeau în jungle).Caracterul ambivalent al poeziilor,de spectacol şi premoniţie,de ironie,luciditate şi vigilenţă,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul:Cronici şi letopiseţe/panoplia cu sâneşe/Şi pumnalele de sânge/Peste care timplul plânge(Cronici şi letopiseţe).

Libertatea,autenticitatea,integritatea,au rădăcini,în acest amestec infailibil de sarcasm şi ideal.Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestie polemică.

Poeziile lui Ion Untaru are aerul unei superbii melancolice,în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

19 August 2008 – Costică Oancă: „Îngerul din singurătate“, Editura pentru Literatură şi Artă Geneze, Galaţi, 2002 şi „Clipa cea repede”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene. Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Cu toate acestea, picăturile de gând ale lui Costică Oancă, nu sunt doar simple jocuri de cuvinte, simple păreri pe care doreşte cu orice chip să le impună, cu riscul de a deveni nesociabil şi din ce în ce mai singur, cum i se reproşează uneori de către cunoscuţi şi prieteni, ci ele sunt „afirmarea unor principii asimilate din lumea valorilor spiritual-culturale”. Cu alte cuvinte, un original modus vivendi.

Aceste principii morale prevalează asupra multor intenţii care ar putea impieta imaginea unei personalităţi integre. Aceasta implică o forţă morală şi chiar obligaţia, din partea educatorilor de a promova principiile morale, estetice universal valabile, ori cele impuse de starea actuală a beneficiarilor.

Domeniul elitist, cultivat cu temei, tinereţea şi vigoarea spiritului, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte şi ţinta spre care se îndreaptă autorul în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui nu alunecă niciodată în derizoriu.

Adept al „bibliotecii din turn” ca şi strălucitul său înaintaş din urmă cu aproape cinci veacuri, renascentistul Montaigne, conştient că, doar renunţând câştigi cununa de lauri şi gloria nepieritoare, autorul de faţă ne face o demonstraţie de forţă asupra chintesenţei spiritului uman, biruitor peste stricăciunea trupească şi deşertăciunea sufletească, în aceste două splendide cărţi de aforisme. Spunem renunţând pentru că autorul a ales partea bună a vieţii, s-a lepădat de vremelnicie în favoarea veşniciei. Puţini sunt în stare de asemenea sacrificii. Şi întra-ceasta, autorul ne trimite la mitul Meşterului Manole care exprimă integral înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului. Creaţia este de fapt, act de tensiune, de luptă, pretinzând dragoste şi menire. Iar creatorul, din orice domeniu al culturii ori al artei este o „ipostază” a aceluiaşi Unic Zidar care a creat „cerurile şi pământul”, toate câte sunt pe cer, deasupra lui, pe pământ, pe ape şi sub ele.

Într-o virtuală arcă a lui Noe, Costică Oancă ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale : binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Cu această corabie, şi-ar face avânt şi ar vâsli înspre larg, după formula „Duc in altum!” – Înaintează în larg! – până la un eventual tărâm al făgăduinţei, iar nu spre naufragiu. Şi după nopţi şi zile de vâslit, ar ajunge pe undeva, în preajma Bibiotecii din Alexandria, cea care ascunde toate tainele lumii, unde şi-ar reclădi identitatea, averile, şi-ar recăpăta puterile din fărâmele de vitralii spirituale care străjuiesc edificiul cunoaşterii şi al înţelepciunii omenirii.

E mult, e puţin? E de invidiat, cu o invidie admirativă, caldă, sănătoasă ca o invazie mătăsoasă de tandreţe pe relieful obrazului.

Costică Oancă este un norocos. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează, prietenul său, „Îngerul din singurătate”, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu „Îngerul din singurătate” sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea.

Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare.

Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!

Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

Dincolo de orice mistificare, de orice mască de moralist, se află, îndeobşte, arta de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, ceea ce implică, fără doar şi poate, o mare doză de curaj, eroism, tenacitate, suflu dramatic viguros şi o perfectă onestitate.

Aceste lecţii de virtuozitate morală şi de integritate spirituală nu se poate să nu câştige adepţi. În fond, e ca şi cum te-ai afla la confesional, tu şi reprezentantul lui dumnezeu în Sfânta Taină a Spovedaniei unde, regula de aur este că nu trebuie să te minţi pe tine însuţi, căci, acest fapt reprobabil ar însemna că-L minţi pe Dumnezeu, ceea ce e, moralmente şi practicalmente, imposibil.

Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de sociolog şi de fin analist.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ.

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Costică Oancă în cele două cărţi aforistice la care facem referinţă.

Vechi eresuri, tâlcuiri, un limbaj metaforic, parabolic, eliptic uneori de subiect ori de predicat, adeseori cu tentă de panseu liric, se află în aceste volume – o avere chivernisită într-o viaţă în lăcriţa din piept, pe care uneori o expune ca pe exponatele la un târg universal, cosmic, în care găseşti de toate, de la stele şi lună, la îngeri. Un autor ale cărui cămări şi hambare sufleteşti sunt doldora de bucate în sorturi diverse şi de bună calitate. Şi totuşi, o realitate inspirată, modernă, spontană, cu abilităţi pedagogice, pe un fundal simplu şi transparent, bine configurată artistic în picături de rouă de gând, răsare pe câmpiile mănoase ale paginilor acestor cărţi.

Autorul lor îşi face un locşor printre puţinii gânditori reprezentativi ai acestei spumoase specii literare, atât de rare şi valoroase : Montaigne, Emerson, Saint Exupery, La Rochefaucauld, Jules Renard, toţi moraliştii francezi, eneglezi, şi printre panseiştii, cugetătorii români în frunte cu Anton Pann, Călinescu, Iorga, Marin Voiculescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, prinţul Monsenior Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Ei îţi pot oferi răgazuri de cuminte desfătare intelectuală, spirituală, estetică, hrană utilă şi revelatoare pentru orice cititor cu bun gust şi apetenţă pentru valorile adevărate.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană : naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.

Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.

Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte, abstracte însă.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocarturi scumpe, Costică Oancă te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iată o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

Viaţa socială, prin aspectele ei variate oferă şi determină anumite modele, şi aici condiţia umană este nelimitată. Spiritul iscoditor al moralistului, al panseistului, nu trebuie decât să le selecteze, să te treacă prin nivelul său de înţelegere şi toleranţă, să le transpună literar şi artistic.

Cărţile de faţă se înscriu între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Din nefericire, vremurile nu sunt întotdeauna prielnice gândirii. Ele te silesc să acţionezi mai degrabă cu instrumentele pe care le posezi şi care îţi pot deveni arme de luptă ori numai scuturi.

Şi totuşi, o întreagă pleiadă de gânditori de la Iordache Golescu, Miron Costin, Gh. Asachi, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu – cu ale sale Didahii, Ion Budai Deleanu, Dimitrie Ţichindeal, gânditorii progresişti Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzii, Simiuon Bărnuţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Alacsandri, B. P. Haşdeu, care s-au afirmat pe tărâmul luptei pentru unitate naţională şi dreptate socială, apoi gânditorii filozofi : Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Rădulescu- Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, D.D.Roşca şi în sfârşit, o sumă întreagă de scriitori, poeţi şi dramaturgi, eseişti, care şi-au exprimat gândirea aforistică în proze, poeme, piese de teatru, eseuri ori în publicistică, au fost seduşi de această specie literară. De fapt, orice operă conţine intrinsec, ceva din gândirea celui care a realizat-o.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, aceasta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde ale lui Costică Oancă.

De la parafrazarea pericopelor biblice : „Fericit este cel ce n-a văzut şi a crezut, dar la fel de fericit este cel care a crezut fiindcă a văzut”,Suntem terorizaţi de spectrul foamei, dar aceasta este pentru ca omul să înţeleagă că pâinea adevărată este ’tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’; suntem chinuiţi la gândul că cele mai cumplite boli ne pot omorî, dar nu înţelegem că singura boală de care se moare cu adevărat este necredinţa. Suntem îngrijoraţi de soarta copiilor noştri, dar suntem surzi la cuvintele Mântuitorului, care zice : ’Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine…(că după toate acestea – hrană, sănătate, siguranţa zilei de mâine – n.a.) se străduiesc neamurile (adică necredincioşii); ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,32-33).

„Mulţi sunt chemaţi (la autodepăşire), dar puţini sunt aleşi, pentru că dintre cei chemaţi puţini aud, iar dintre aceştia din urmă şi mai puţini răspund.”, etc., ori a unor citate latineşti : „De ce ’Non idem est si duo dicunt idem?’ Pentru că unul face ce spune, în vreme ce altul numai spune.”

De asemenea, autorul îşi extrage rădăcinile şi din înţelepciunea populară, tezaurul de spiritualitate al românilor : „Adevărul nu se vede decât cu ochii curaţi”; „Buruienile se îngăduie unele pe altele iar corb la corb nu scoate ochii”; „Frumosul iubeşte, urâtul urăşte”.

Trimiteri livreşti la literatură şi interpretări proprii : „Cum ’Esteticul este partea de vârf a eticului’ (Nichita Stănescu), tot aşa bunul gust trebuie să fie partea de vârf a bunului simţ.”

Alte referiri livreşti foarte frecvente la versuri eminesciene, bacoviene, la balada „Meşterul Manole” şi la alţi autori.

De altfel este dificil să fii cu totul original fără nici un fel de ingerinţă, când până şi dicţionarele sunt locuri comune! E ca şi când ai pribegi prin deşert şi ai conversa cu tine însuţi până la delir, până la vederea Fetei Morgana.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum . Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere, grupate alfabetic.

Teme biblice : Apocalipsa, Cartea Vieţii, deşertăciunea, Duhul Sfânt, eternitatea, îngerii, cărora le consacră mai multe pagini şi chiar şi dedicaţia, mai puţin obişnuită : „Dedic această carte îngerului meu păzitor”.

Alte teme sunt din sfera esteticului şi ele vizează : frumosul, gustul şi bunul gust , sensibilitatea estetică : „morala şi estetica sunt martorii credincioşi ai cultului şi, respectiv, culturii.”

De altfel, sfera culturii, artei şi educaţie ocupă un loc considerabil în aceste pagini : „Crescendo-urile –munţii muzicii”; „Când cultura este prea generală, riscă să nu fie deloc”; „Inspiraţia – este adevărata memorie”; „Aşteptarea, dorul, tristeţea, singurătatea – iată destinul artei.” Kitsch-ul – căruia îi consacră un spaţiu mai larg, apoi : „Muzica – adevărul spus de două ori”; „Muzica – înger zâmbind”; „Vioara – cântă numai dacă este iubită”, etc.

Sfera poeticului şi a definiţiilor lirice este foarte bine reprezentată : „Noapte – răsare luna în dreptul îmbrăţişării noastre”; „Cămaşă pe trupul dorului, înserarea”; „Cu fiecare amintire descoperim uitarea”; „Înserarea – umbra ta care nu poate trece de sufletul meu”; „Dragostea – poezia fără cuvinte”; „Adevărata zidire se face cu pietre de forma inimii”; „Primăvară – cocorii îmi ară privirea”; „Nu păsările zboară ci zborul are forma păsărilor”; „Cocorii – sudul unei zile de tristeţe”; „Dimineaţă – ciocârlia naşte văzduhul”; „Somnul este un potop iar visul o arcă; „Aşteptarea este un ţărm cu o corabie care nu mai soseşte”; „Mintea – candela din întuneric”; „Îndrăgostirea – raiul pe înţelesul tuturor”; „M-am resemnat. Ca un înger care şi-a strâns aripile şi s-a aşezat gânditor pe o lespede”; „Buruienile cresc din lenea pământului”; Zborul – gândire în formă de pasăre”; „Dumnezeu a pus în locul unui înger – luna”; „Somnul nostru – un pod peste care trec înzăpezite carele nopţii”; „Noaptea – odihna luminii”; „Noapte – Dumnezeu ne priveşte cu toate stelele”; „ Timpul – rouă pe iarbă”; „Orizont interior” – linia de împreunare a înaltului cu adâncul”; „Cuvinte tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, şi multe alte frumuseţi.

Şi între toate acestea, parcă întrepătrunse dar şi distingându-se, aforismele din spaţiul sacru al divinului sunt cele mai adânci, mai profunde, mai pline de miez: „Când omul întoarce spatele lui Dumnezeu, Dumnezei Îşi întoarce faţa de la el”; „Numai lucrurile făcute de mâna omului evoluează, cele făcute de mâna lui Dumnezeu sunt perfecte dintru început. Iată apa, aerul, ziua, noaptea, iată florile, păsările, ploile şi zăpezile”; „Valea Plângerii – locul de întâlnire cu îngerii; „Cum mamele leagănă copilăria fiilor lor, tot aşa îngerii ne leagănă nouă vieţile”; Împlinirea este necesară iar mântuirea este suficientă”; „Oricât de multe stele ar fi pe cer, oricât de mare ar fi splendoarea lor, noaptea tot noapte se va chema, iar omul tot va aştepta răsăritul. Tot astfel, oricât de mari vor fi realizările acestei lumi, ele nu vor putea înlocui vreodată nevoia noastră de Dumnezeu, de altfel singura nevoie care ne distinge de toate celelalte făpturi”; „Ochii de văzut” –sunt pentru lucrurile care nu se văd”; „Cea mai bună avere este sănătatea, iar cea mai bună sănătate este credinţa”; „Singura posibilitate de a nu pierde ce ţi-e drag, este transfigurarea, mutarea lui în cuvinte şi, prin cuvinte, la cer.”

„A reflecta – spune Costică Oancă – înseamnă a face ca lucrurile trecătoare să fie oglindite pentru o clipă în apele eternităţii”. Subscriem şi noi, spunând că a parcurge aforismele, apoftegmele unui înţelept, înseamnă a pătrunde în gândurile, în intimitatea lui cea mai sfântă.

Costică Oancă ne-a îngăduit să-i pătrundem gândurile şi intimitatea, cu naturaleţea şi deschiderea pe care numai prietenia, comuniunea electivă, ţi le pot da, considerându-ne spirite congenere, drept pentru care îl mângâiem pe gând, pe cuvânt, mulţumindu-i cu reverenţa cuvenită.

Să spunem, o dată cu acest original autor : „A zburat o pasăre. Legănarea acestei ramuri este un vers al meu.”

Şi în acest zbor care este o „gândire în formă de pasăre” – Costică Oancă şi-a atârnat visele, care, iată, se întrezăresc ca nişte puncte minuscule, dincolo de linia orizontului spre patria cerească – nemuritoarea limbă română în care locuim, aşa cum spunea Nichita – ca într-o duminică.
Galaţi, 19 mai 2008
CEZARINA ADAMESCU

___________________

20 August 2008 – Ion Untaru: „Floare de lotus“, Editura Semne, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Autor a 12 cărţi,Ion Untaru prin recentul său volum de poezie Floare de lotus,(Editura Semne,Bucureşti) ne descoperă un poet stăpân pe instrumentele sale,neliniştit fără scepticism cu o atitudine generală de provocare histrionică:De la mine până-la poştă/Numai cearcăne şi riduri/Pe sub care un strămoş stă/Veşnic,rezemat de ziduri(De la mine pân-la poştă).Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt ,o stare de complicitate,sugerând în mai taote strofele subânţelesuri atânci,însinuând mereu o altă faţă a adevărului:Am pornit prin viaţă ca zălog/Chip al curiozităţii infantile/La fiecare răscruce un bulldog/nemilos mă scruta prin lentile(Grădini de vară).Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de investigare a obiectului şi al trăirilor.Tot astfel poezia lui Ion Untaru poate fi şi o formă de magie şi de obnubilare a realului:Închid ochii şi-mi aduc aminte/Zborul tainic ne mijeau în oase/Fruste sărbători treceau prin case/Îngere,atâta de cuminte!(Închid ochii şi-mi aduc aminte).Poezia aceasta consună experienţa în registru ironic,înălţând poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric:Voi m-aţi eliberat de-atâtea ori/Eu mă trezesc mai înglodat în datorii/Că tot mă-ntreb pe cine-o fi/Pus destinul,să mai tragă niscai sfori?(Ardeau în jungle).Caracterul ambivalent al poeziilor,de spectacol şi premoniţie,de ironie,luciditate şi vigilenţă,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul:Cronici şi letopiseţe/panoplia cu sâneşe/Şi pumnalele de sânge/Peste care timplul plânge(Cronici şi letopiseţe).

Libertatea,autenticitatea,integritatea,au rădăcini,în acest amestec infailibil de sarcasm şi ideal.Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestie polemică.

Poeziile lui Ion Untaru are aerul unei superbii melancolice,în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

19 August 2008 – Costică Oancă: „Îngerul din singurătate“, Editura pentru Literatură şi Artă Geneze, Galaţi, 2002 şi „Clipa cea repede”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene. Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Cu toate acestea, picăturile de gând ale lui Costică Oancă, nu sunt doar simple jocuri de cuvinte, simple păreri pe care doreşte cu orice chip să le impună, cu riscul de a deveni nesociabil şi din ce în ce mai singur, cum i se reproşează uneori de către cunoscuţi şi prieteni, ci ele sunt „afirmarea unor principii asimilate din lumea valorilor spiritual-culturale”. Cu alte cuvinte, un original modus vivendi.

Aceste principii morale prevalează asupra multor intenţii care ar putea impieta imaginea unei personalităţi integre. Aceasta implică o forţă morală şi chiar obligaţia, din partea educatorilor de a promova principiile morale, estetice universal valabile, ori cele impuse de starea actuală a beneficiarilor.

Domeniul elitist, cultivat cu temei, tinereţea şi vigoarea spiritului, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte şi ţinta spre care se îndreaptă autorul în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui nu alunecă niciodată în derizoriu.

Adept al „bibliotecii din turn” ca şi strălucitul său înaintaş din urmă cu aproape cinci veacuri, renascentistul Montaigne, conştient că, doar renunţând câştigi cununa de lauri şi gloria nepieritoare, autorul de faţă ne face o demonstraţie de forţă asupra chintesenţei spiritului uman, biruitor peste stricăciunea trupească şi deşertăciunea sufletească, în aceste două splendide cărţi de aforisme. Spunem renunţând pentru că autorul a ales partea bună a vieţii, s-a lepădat de vremelnicie în favoarea veşniciei. Puţini sunt în stare de asemenea sacrificii. Şi întra-ceasta, autorul ne trimite la mitul Meşterului Manole care exprimă integral înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului. Creaţia este de fapt, act de tensiune, de luptă, pretinzând dragoste şi menire. Iar creatorul, din orice domeniu al culturii ori al artei este o „ipostază” a aceluiaşi Unic Zidar care a creat „cerurile şi pământul”, toate câte sunt pe cer, deasupra lui, pe pământ, pe ape şi sub ele.

Într-o virtuală arcă a lui Noe, Costică Oancă ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale : binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Cu această corabie, şi-ar face avânt şi ar vâsli înspre larg, după formula „Duc in altum!” – Înaintează în larg! – până la un eventual tărâm al făgăduinţei, iar nu spre naufragiu. Şi după nopţi şi zile de vâslit, ar ajunge pe undeva, în preajma Bibiotecii din Alexandria, cea care ascunde toate tainele lumii, unde şi-ar reclădi identitatea, averile, şi-ar recăpăta puterile din fărâmele de vitralii spirituale care străjuiesc edificiul cunoaşterii şi al înţelepciunii omenirii.

E mult, e puţin? E de invidiat, cu o invidie admirativă, caldă, sănătoasă ca o invazie mătăsoasă de tandreţe pe relieful obrazului.

Costică Oancă este un norocos. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează, prietenul său, „Îngerul din singurătate”, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu „Îngerul din singurătate” sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea.

Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare.

Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!

Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

Dincolo de orice mistificare, de orice mască de moralist, se află, îndeobşte, arta de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, ceea ce implică, fără doar şi poate, o mare doză de curaj, eroism, tenacitate, suflu dramatic viguros şi o perfectă onestitate.

Aceste lecţii de virtuozitate morală şi de integritate spirituală nu se poate să nu câştige adepţi. În fond, e ca şi cum te-ai afla la confesional, tu şi reprezentantul lui dumnezeu în Sfânta Taină a Spovedaniei unde, regula de aur este că nu trebuie să te minţi pe tine însuţi, căci, acest fapt reprobabil ar însemna că-L minţi pe Dumnezeu, ceea ce e, moralmente şi practicalmente, imposibil.

Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de sociolog şi de fin analist.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ.

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Costică Oancă în cele două cărţi aforistice la care facem referinţă.

Vechi eresuri, tâlcuiri, un limbaj metaforic, parabolic, eliptic uneori de subiect ori de predicat, adeseori cu tentă de panseu liric, se află în aceste volume – o avere chivernisită într-o viaţă în lăcriţa din piept, pe care uneori o expune ca pe exponatele la un târg universal, cosmic, în care găseşti de toate, de la stele şi lună, la îngeri. Un autor ale cărui cămări şi hambare sufleteşti sunt doldora de bucate în sorturi diverse şi de bună calitate. Şi totuşi, o realitate inspirată, modernă, spontană, cu abilităţi pedagogice, pe un fundal simplu şi transparent, bine configurată artistic în picături de rouă de gând, răsare pe câmpiile mănoase ale paginilor acestor cărţi.

Autorul lor îşi face un locşor printre puţinii gânditori reprezentativi ai acestei spumoase specii literare, atât de rare şi valoroase : Montaigne, Emerson, Saint Exupery, La Rochefaucauld, Jules Renard, toţi moraliştii francezi, eneglezi, şi printre panseiştii, cugetătorii români în frunte cu Anton Pann, Călinescu, Iorga, Marin Voiculescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, prinţul Monsenior Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Ei îţi pot oferi răgazuri de cuminte desfătare intelectuală, spirituală, estetică, hrană utilă şi revelatoare pentru orice cititor cu bun gust şi apetenţă pentru valorile adevărate.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană : naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.

Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.

Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte, abstracte însă.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocarturi scumpe, Costică Oancă te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iată o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

Viaţa socială, prin aspectele ei variate oferă şi determină anumite modele, şi aici condiţia umană este nelimitată. Spiritul iscoditor al moralistului, al panseistului, nu trebuie decât să le selecteze, să te treacă prin nivelul său de înţelegere şi toleranţă, să le transpună literar şi artistic.

Cărţile de faţă se înscriu între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Din nefericire, vremurile nu sunt întotdeauna prielnice gândirii. Ele te silesc să acţionezi mai degrabă cu instrumentele pe care le posezi şi care îţi pot deveni arme de luptă ori numai scuturi.

Şi totuşi, o întreagă pleiadă de gânditori de la Iordache Golescu, Miron Costin, Gh. Asachi, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu – cu ale sale Didahii, Ion Budai Deleanu, Dimitrie Ţichindeal, gânditorii progresişti Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzii, Simiuon Bărnuţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Alacsandri, B. P. Haşdeu, care s-au afirmat pe tărâmul luptei pentru unitate naţională şi dreptate socială, apoi gânditorii filozofi : Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Rădulescu- Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, D.D.Roşca şi în sfârşit, o sumă întreagă de scriitori, poeţi şi dramaturgi, eseişti, care şi-au exprimat gândirea aforistică în proze, poeme, piese de teatru, eseuri ori în publicistică, au fost seduşi de această specie literară. De fapt, orice operă conţine intrinsec, ceva din gândirea celui care a realizat-o.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, aceasta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde ale lui Costică Oancă.

De la parafrazarea pericopelor biblice : „Fericit este cel ce n-a văzut şi a crezut, dar la fel de fericit este cel care a crezut fiindcă a văzut”,Suntem terorizaţi de spectrul foamei, dar aceasta este pentru ca omul să înţeleagă că pâinea adevărată este ’tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’; suntem chinuiţi la gândul că cele mai cumplite boli ne pot omorî, dar nu înţelegem că singura boală de care se moare cu adevărat este necredinţa. Suntem îngrijoraţi de soarta copiilor noştri, dar suntem surzi la cuvintele Mântuitorului, care zice : ’Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine…(că după toate acestea – hrană, sănătate, siguranţa zilei de mâine – n.a.) se străduiesc neamurile (adică necredincioşii); ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,32-33).

„Mulţi sunt chemaţi (la autodepăşire), dar puţini sunt aleşi, pentru că dintre cei chemaţi puţini aud, iar dintre aceştia din urmă şi mai puţini răspund.”, etc., ori a unor citate latineşti : „De ce ’Non idem est si duo dicunt idem?’ Pentru că unul face ce spune, în vreme ce altul numai spune.”

De asemenea, autorul îşi extrage rădăcinile şi din înţelepciunea populară, tezaurul de spiritualitate al românilor : „Adevărul nu se vede decât cu ochii curaţi”; „Buruienile se îngăduie unele pe altele iar corb la corb nu scoate ochii”; „Frumosul iubeşte, urâtul urăşte”.

Trimiteri livreşti la literatură şi interpretări proprii : „Cum ’Esteticul este partea de vârf a eticului’ (Nichita Stănescu), tot aşa bunul gust trebuie să fie partea de vârf a bunului simţ.”

Alte referiri livreşti foarte frecvente la versuri eminesciene, bacoviene, la balada „Meşterul Manole” şi la alţi autori.

De altfel este dificil să fii cu totul original fără nici un fel de ingerinţă, când până şi dicţionarele sunt locuri comune! E ca şi când ai pribegi prin deşert şi ai conversa cu tine însuţi până la delir, până la vederea Fetei Morgana.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum . Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere, grupate alfabetic.

Teme biblice : Apocalipsa, Cartea Vieţii, deşertăciunea, Duhul Sfânt, eternitatea, îngerii, cărora le consacră mai multe pagini şi chiar şi dedicaţia, mai puţin obişnuită : „Dedic această carte îngerului meu păzitor”.

Alte teme sunt din sfera esteticului şi ele vizează : frumosul, gustul şi bunul gust , sensibilitatea estetică : „morala şi estetica sunt martorii credincioşi ai cultului şi, respectiv, culturii.”

De altfel, sfera culturii, artei şi educaţie ocupă un loc considerabil în aceste pagini : „Crescendo-urile –munţii muzicii”; „Când cultura este prea generală, riscă să nu fie deloc”; „Inspiraţia – este adevărata memorie”; „Aşteptarea, dorul, tristeţea, singurătatea – iată destinul artei.” Kitsch-ul – căruia îi consacră un spaţiu mai larg, apoi : „Muzica – adevărul spus de două ori”; „Muzica – înger zâmbind”; „Vioara – cântă numai dacă este iubită”, etc.

Sfera poeticului şi a definiţiilor lirice este foarte bine reprezentată : „Noapte – răsare luna în dreptul îmbrăţişării noastre”; „Cămaşă pe trupul dorului, înserarea”; „Cu fiecare amintire descoperim uitarea”; „Înserarea – umbra ta care nu poate trece de sufletul meu”; „Dragostea – poezia fără cuvinte”; „Adevărata zidire se face cu pietre de forma inimii”; „Primăvară – cocorii îmi ară privirea”; „Nu păsările zboară ci zborul are forma păsărilor”; „Cocorii – sudul unei zile de tristeţe”; „Dimineaţă – ciocârlia naşte văzduhul”; „Somnul este un potop iar visul o arcă; „Aşteptarea este un ţărm cu o corabie care nu mai soseşte”; „Mintea – candela din întuneric”; „Îndrăgostirea – raiul pe înţelesul tuturor”; „M-am resemnat. Ca un înger care şi-a strâns aripile şi s-a aşezat gânditor pe o lespede”; „Buruienile cresc din lenea pământului”; Zborul – gândire în formă de pasăre”; „Dumnezeu a pus în locul unui înger – luna”; „Somnul nostru – un pod peste care trec înzăpezite carele nopţii”; „Noaptea – odihna luminii”; „Noapte – Dumnezeu ne priveşte cu toate stelele”; „ Timpul – rouă pe iarbă”; „Orizont interior” – linia de împreunare a înaltului cu adâncul”; „Cuvinte tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, şi multe alte frumuseţi.

Şi între toate acestea, parcă întrepătrunse dar şi distingându-se, aforismele din spaţiul sacru al divinului sunt cele mai adânci, mai profunde, mai pline de miez: „Când omul întoarce spatele lui Dumnezeu, Dumnezei Îşi întoarce faţa de la el”; „Numai lucrurile făcute de mâna omului evoluează, cele făcute de mâna lui Dumnezeu sunt perfecte dintru început. Iată apa, aerul, ziua, noaptea, iată florile, păsările, ploile şi zăpezile”; „Valea Plângerii – locul de întâlnire cu îngerii; „Cum mamele leagănă copilăria fiilor lor, tot aşa îngerii ne leagănă nouă vieţile”; Împlinirea este necesară iar mântuirea este suficientă”; „Oricât de multe stele ar fi pe cer, oricât de mare ar fi splendoarea lor, noaptea tot noapte se va chema, iar omul tot va aştepta răsăritul. Tot astfel, oricât de mari vor fi realizările acestei lumi, ele nu vor putea înlocui vreodată nevoia noastră de Dumnezeu, de altfel singura nevoie care ne distinge de toate celelalte făpturi”; „Ochii de văzut” –sunt pentru lucrurile care nu se văd”; „Cea mai bună avere este sănătatea, iar cea mai bună sănătate este credinţa”; „Singura posibilitate de a nu pierde ce ţi-e drag, este transfigurarea, mutarea lui în cuvinte şi, prin cuvinte, la cer.”

„A reflecta – spune Costică Oancă – înseamnă a face ca lucrurile trecătoare să fie oglindite pentru o clipă în apele eternităţii”. Subscriem şi noi, spunând că a parcurge aforismele, apoftegmele unui înţelept, înseamnă a pătrunde în gândurile, în intimitatea lui cea mai sfântă.

Costică Oancă ne-a îngăduit să-i pătrundem gândurile şi intimitatea, cu naturaleţea şi deschiderea pe care numai prietenia, comuniunea electivă, ţi le pot da, considerându-ne spirite congenere, drept pentru care îl mângâiem pe gând, pe cuvânt, mulţumindu-i cu reverenţa cuvenită.

Să spunem, o dată cu acest original autor : „A zburat o pasăre. Legănarea acestei ramuri este un vers al meu.”

Şi în acest zbor care este o „gândire în formă de pasăre” – Costică Oancă şi-a atârnat visele, care, iată, se întrezăresc ca nişte puncte minuscule, dincolo de linia orizontului spre patria cerească – nemuritoarea limbă română în care locuim, aşa cum spunea Nichita – ca într-o duminică.
Galaţi, 19 mai 2008
CEZARINA ADAMESCU

___________________

20 August 2008 – Ion Untaru: „Floare de lotus“, Editura Semne, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Autor a 12 cărţi,Ion Untaru prin recentul său volum de poezie Floare de lotus,(Editura Semne,Bucureşti) ne descoperă un poet stăpân pe instrumentele sale,neliniştit fără scepticism cu o atitudine generală de provocare histrionică:De la mine până-la poştă/Numai cearcăne şi riduri/Pe sub care un strămoş stă/Veşnic,rezemat de ziduri(De la mine pân-la poştă).Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt ,o stare de complicitate,sugerând în mai taote strofele subânţelesuri atânci,însinuând mereu o altă faţă a adevărului:Am pornit prin viaţă ca zălog/Chip al curiozităţii infantile/La fiecare răscruce un bulldog/nemilos mă scruta prin lentile(Grădini de vară).Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de investigare a obiectului şi al trăirilor.Tot astfel poezia lui Ion Untaru poate fi şi o formă de magie şi de obnubilare a realului:Închid ochii şi-mi aduc aminte/Zborul tainic ne mijeau în oase/Fruste sărbători treceau prin case/Îngere,atâta de cuminte!(Închid ochii şi-mi aduc aminte).Poezia aceasta consună experienţa în registru ironic,înălţând poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric:Voi m-aţi eliberat de-atâtea ori/Eu mă trezesc mai înglodat în datorii/Că tot mă-ntreb pe cine-o fi/Pus destinul,să mai tragă niscai sfori?(Ardeau în jungle).Caracterul ambivalent al poeziilor,de spectacol şi premoniţie,de ironie,luciditate şi vigilenţă,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul:Cronici şi letopiseţe/panoplia cu sâneşe/Şi pumnalele de sânge/Peste care timplul plânge(Cronici şi letopiseţe).

Libertatea,autenticitatea,integritatea,au rădăcini,în acest amestec infailibil de sarcasm şi ideal.Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestie polemică.

Poeziile lui Ion Untaru are aerul unei superbii melancolice,în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

19 August 2008 – Costică Oancă: „Îngerul din singurătate“, Editura pentru Literatură şi Artă Geneze, Galaţi, 2002 şi „Clipa cea repede”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene. Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Cu toate acestea, picăturile de gând ale lui Costică Oancă, nu sunt doar simple jocuri de cuvinte, simple păreri pe care doreşte cu orice chip să le impună, cu riscul de a deveni nesociabil şi din ce în ce mai singur, cum i se reproşează uneori de către cunoscuţi şi prieteni, ci ele sunt „afirmarea unor principii asimilate din lumea valorilor spiritual-culturale”. Cu alte cuvinte, un original modus vivendi.

Aceste principii morale prevalează asupra multor intenţii care ar putea impieta imaginea unei personalităţi integre. Aceasta implică o forţă morală şi chiar obligaţia, din partea educatorilor de a promova principiile morale, estetice universal valabile, ori cele impuse de starea actuală a beneficiarilor.

Domeniul elitist, cultivat cu temei, tinereţea şi vigoarea spiritului, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte şi ţinta spre care se îndreaptă autorul în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui nu alunecă niciodată în derizoriu.

Adept al „bibliotecii din turn” ca şi strălucitul său înaintaş din urmă cu aproape cinci veacuri, renascentistul Montaigne, conştient că, doar renunţând câştigi cununa de lauri şi gloria nepieritoare, autorul de faţă ne face o demonstraţie de forţă asupra chintesenţei spiritului uman, biruitor peste stricăciunea trupească şi deşertăciunea sufletească, în aceste două splendide cărţi de aforisme. Spunem renunţând pentru că autorul a ales partea bună a vieţii, s-a lepădat de vremelnicie în favoarea veşniciei. Puţini sunt în stare de asemenea sacrificii. Şi întra-ceasta, autorul ne trimite la mitul Meşterului Manole care exprimă integral înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului. Creaţia este de fapt, act de tensiune, de luptă, pretinzând dragoste şi menire. Iar creatorul, din orice domeniu al culturii ori al artei este o „ipostază” a aceluiaşi Unic Zidar care a creat „cerurile şi pământul”, toate câte sunt pe cer, deasupra lui, pe pământ, pe ape şi sub ele.

Într-o virtuală arcă a lui Noe, Costică Oancă ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale : binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Cu această corabie, şi-ar face avânt şi ar vâsli înspre larg, după formula „Duc in altum!” – Înaintează în larg! – până la un eventual tărâm al făgăduinţei, iar nu spre naufragiu. Şi după nopţi şi zile de vâslit, ar ajunge pe undeva, în preajma Bibiotecii din Alexandria, cea care ascunde toate tainele lumii, unde şi-ar reclădi identitatea, averile, şi-ar recăpăta puterile din fărâmele de vitralii spirituale care străjuiesc edificiul cunoaşterii şi al înţelepciunii omenirii.

E mult, e puţin? E de invidiat, cu o invidie admirativă, caldă, sănătoasă ca o invazie mătăsoasă de tandreţe pe relieful obrazului.

Costică Oancă este un norocos. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează, prietenul său, „Îngerul din singurătate”, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu „Îngerul din singurătate” sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea.

Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare.

Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!

Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

Dincolo de orice mistificare, de orice mască de moralist, se află, îndeobşte, arta de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, ceea ce implică, fără doar şi poate, o mare doză de curaj, eroism, tenacitate, suflu dramatic viguros şi o perfectă onestitate.

Aceste lecţii de virtuozitate morală şi de integritate spirituală nu se poate să nu câştige adepţi. În fond, e ca şi cum te-ai afla la confesional, tu şi reprezentantul lui dumnezeu în Sfânta Taină a Spovedaniei unde, regula de aur este că nu trebuie să te minţi pe tine însuţi, căci, acest fapt reprobabil ar însemna că-L minţi pe Dumnezeu, ceea ce e, moralmente şi practicalmente, imposibil.

Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de sociolog şi de fin analist.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ.

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Costică Oancă în cele două cărţi aforistice la care facem referinţă.

Vechi eresuri, tâlcuiri, un limbaj metaforic, parabolic, eliptic uneori de subiect ori de predicat, adeseori cu tentă de panseu liric, se află în aceste volume – o avere chivernisită într-o viaţă în lăcriţa din piept, pe care uneori o expune ca pe exponatele la un târg universal, cosmic, în care găseşti de toate, de la stele şi lună, la îngeri. Un autor ale cărui cămări şi hambare sufleteşti sunt doldora de bucate în sorturi diverse şi de bună calitate. Şi totuşi, o realitate inspirată, modernă, spontană, cu abilităţi pedagogice, pe un fundal simplu şi transparent, bine configurată artistic în picături de rouă de gând, răsare pe câmpiile mănoase ale paginilor acestor cărţi.

Autorul lor îşi face un locşor printre puţinii gânditori reprezentativi ai acestei spumoase specii literare, atât de rare şi valoroase : Montaigne, Emerson, Saint Exupery, La Rochefaucauld, Jules Renard, toţi moraliştii francezi, eneglezi, şi printre panseiştii, cugetătorii români în frunte cu Anton Pann, Călinescu, Iorga, Marin Voiculescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, prinţul Monsenior Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Ei îţi pot oferi răgazuri de cuminte desfătare intelectuală, spirituală, estetică, hrană utilă şi revelatoare pentru orice cititor cu bun gust şi apetenţă pentru valorile adevărate.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană : naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.

Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.

Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte, abstracte însă.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocarturi scumpe, Costică Oancă te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iată o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

Viaţa socială, prin aspectele ei variate oferă şi determină anumite modele, şi aici condiţia umană este nelimitată. Spiritul iscoditor al moralistului, al panseistului, nu trebuie decât să le selecteze, să te treacă prin nivelul său de înţelegere şi toleranţă, să le transpună literar şi artistic.

Cărţile de faţă se înscriu între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Din nefericire, vremurile nu sunt întotdeauna prielnice gândirii. Ele te silesc să acţionezi mai degrabă cu instrumentele pe care le posezi şi care îţi pot deveni arme de luptă ori numai scuturi.

Şi totuşi, o întreagă pleiadă de gânditori de la Iordache Golescu, Miron Costin, Gh. Asachi, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu – cu ale sale Didahii, Ion Budai Deleanu, Dimitrie Ţichindeal, gânditorii progresişti Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzii, Simiuon Bărnuţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Alacsandri, B. P. Haşdeu, care s-au afirmat pe tărâmul luptei pentru unitate naţională şi dreptate socială, apoi gânditorii filozofi : Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Rădulescu- Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, D.D.Roşca şi în sfârşit, o sumă întreagă de scriitori, poeţi şi dramaturgi, eseişti, care şi-au exprimat gândirea aforistică în proze, poeme, piese de teatru, eseuri ori în publicistică, au fost seduşi de această specie literară. De fapt, orice operă conţine intrinsec, ceva din gândirea celui care a realizat-o.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, aceasta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde ale lui Costică Oancă.

De la parafrazarea pericopelor biblice : „Fericit este cel ce n-a văzut şi a crezut, dar la fel de fericit este cel care a crezut fiindcă a văzut”,Suntem terorizaţi de spectrul foamei, dar aceasta este pentru ca omul să înţeleagă că pâinea adevărată este ’tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’; suntem chinuiţi la gândul că cele mai cumplite boli ne pot omorî, dar nu înţelegem că singura boală de care se moare cu adevărat este necredinţa. Suntem îngrijoraţi de soarta copiilor noştri, dar suntem surzi la cuvintele Mântuitorului, care zice : ’Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine…(că după toate acestea – hrană, sănătate, siguranţa zilei de mâine – n.a.) se străduiesc neamurile (adică necredincioşii); ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,32-33).

„Mulţi sunt chemaţi (la autodepăşire), dar puţini sunt aleşi, pentru că dintre cei chemaţi puţini aud, iar dintre aceştia din urmă şi mai puţini răspund.”, etc., ori a unor citate latineşti : „De ce ’Non idem est si duo dicunt idem?’ Pentru că unul face ce spune, în vreme ce altul numai spune.”

De asemenea, autorul îşi extrage rădăcinile şi din înţelepciunea populară, tezaurul de spiritualitate al românilor : „Adevărul nu se vede decât cu ochii curaţi”; „Buruienile se îngăduie unele pe altele iar corb la corb nu scoate ochii”; „Frumosul iubeşte, urâtul urăşte”.

Trimiteri livreşti la literatură şi interpretări proprii : „Cum ’Esteticul este partea de vârf a eticului’ (Nichita Stănescu), tot aşa bunul gust trebuie să fie partea de vârf a bunului simţ.”

Alte referiri livreşti foarte frecvente la versuri eminesciene, bacoviene, la balada „Meşterul Manole” şi la alţi autori.

De altfel este dificil să fii cu totul original fără nici un fel de ingerinţă, când până şi dicţionarele sunt locuri comune! E ca şi când ai pribegi prin deşert şi ai conversa cu tine însuţi până la delir, până la vederea Fetei Morgana.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum . Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere, grupate alfabetic.

Teme biblice : Apocalipsa, Cartea Vieţii, deşertăciunea, Duhul Sfânt, eternitatea, îngerii, cărora le consacră mai multe pagini şi chiar şi dedicaţia, mai puţin obişnuită : „Dedic această carte îngerului meu păzitor”.

Alte teme sunt din sfera esteticului şi ele vizează : frumosul, gustul şi bunul gust , sensibilitatea estetică : „morala şi estetica sunt martorii credincioşi ai cultului şi, respectiv, culturii.”

De altfel, sfera culturii, artei şi educaţie ocupă un loc considerabil în aceste pagini : „Crescendo-urile –munţii muzicii”; „Când cultura este prea generală, riscă să nu fie deloc”; „Inspiraţia – este adevărata memorie”; „Aşteptarea, dorul, tristeţea, singurătatea – iată destinul artei.” Kitsch-ul – căruia îi consacră un spaţiu mai larg, apoi : „Muzica – adevărul spus de două ori”; „Muzica – înger zâmbind”; „Vioara – cântă numai dacă este iubită”, etc.

Sfera poeticului şi a definiţiilor lirice este foarte bine reprezentată : „Noapte – răsare luna în dreptul îmbrăţişării noastre”; „Cămaşă pe trupul dorului, înserarea”; „Cu fiecare amintire descoperim uitarea”; „Înserarea – umbra ta care nu poate trece de sufletul meu”; „Dragostea – poezia fără cuvinte”; „Adevărata zidire se face cu pietre de forma inimii”; „Primăvară – cocorii îmi ară privirea”; „Nu păsările zboară ci zborul are forma păsărilor”; „Cocorii – sudul unei zile de tristeţe”; „Dimineaţă – ciocârlia naşte văzduhul”; „Somnul este un potop iar visul o arcă; „Aşteptarea este un ţărm cu o corabie care nu mai soseşte”; „Mintea – candela din întuneric”; „Îndrăgostirea – raiul pe înţelesul tuturor”; „M-am resemnat. Ca un înger care şi-a strâns aripile şi s-a aşezat gânditor pe o lespede”; „Buruienile cresc din lenea pământului”; Zborul – gândire în formă de pasăre”; „Dumnezeu a pus în locul unui înger – luna”; „Somnul nostru – un pod peste care trec înzăpezite carele nopţii”; „Noaptea – odihna luminii”; „Noapte – Dumnezeu ne priveşte cu toate stelele”; „ Timpul – rouă pe iarbă”; „Orizont interior” – linia de împreunare a înaltului cu adâncul”; „Cuvinte tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, şi multe alte frumuseţi.

Şi între toate acestea, parcă întrepătrunse dar şi distingându-se, aforismele din spaţiul sacru al divinului sunt cele mai adânci, mai profunde, mai pline de miez: „Când omul întoarce spatele lui Dumnezeu, Dumnezei Îşi întoarce faţa de la el”; „Numai lucrurile făcute de mâna omului evoluează, cele făcute de mâna lui Dumnezeu sunt perfecte dintru început. Iată apa, aerul, ziua, noaptea, iată florile, păsările, ploile şi zăpezile”; „Valea Plângerii – locul de întâlnire cu îngerii; „Cum mamele leagănă copilăria fiilor lor, tot aşa îngerii ne leagănă nouă vieţile”; Împlinirea este necesară iar mântuirea este suficientă”; „Oricât de multe stele ar fi pe cer, oricât de mare ar fi splendoarea lor, noaptea tot noapte se va chema, iar omul tot va aştepta răsăritul. Tot astfel, oricât de mari vor fi realizările acestei lumi, ele nu vor putea înlocui vreodată nevoia noastră de Dumnezeu, de altfel singura nevoie care ne distinge de toate celelalte făpturi”; „Ochii de văzut” –sunt pentru lucrurile care nu se văd”; „Cea mai bună avere este sănătatea, iar cea mai bună sănătate este credinţa”; „Singura posibilitate de a nu pierde ce ţi-e drag, este transfigurarea, mutarea lui în cuvinte şi, prin cuvinte, la cer.”

„A reflecta – spune Costică Oancă – înseamnă a face ca lucrurile trecătoare să fie oglindite pentru o clipă în apele eternităţii”. Subscriem şi noi, spunând că a parcurge aforismele, apoftegmele unui înţelept, înseamnă a pătrunde în gândurile, în intimitatea lui cea mai sfântă.

Costică Oancă ne-a îngăduit să-i pătrundem gândurile şi intimitatea, cu naturaleţea şi deschiderea pe care numai prietenia, comuniunea electivă, ţi le pot da, considerându-ne spirite congenere, drept pentru care îl mângâiem pe gând, pe cuvânt, mulţumindu-i cu reverenţa cuvenită.

Să spunem, o dată cu acest original autor : „A zburat o pasăre. Legănarea acestei ramuri este un vers al meu.”

Şi în acest zbor care este o „gândire în formă de pasăre” – Costică Oancă şi-a atârnat visele, care, iată, se întrezăresc ca nişte puncte minuscule, dincolo de linia orizontului spre patria cerească – nemuritoarea limbă română în care locuim, aşa cum spunea Nichita – ca într-o duminică.
Galaţi, 19 mai 2008
CEZARINA ADAMESCU

___________________

19 August 2008 – Costică Oancă: „Îngerul din singurătate“, Editura pentru Literatură şi Artă Geneze, Galaţi, 2002 şi „Clipa cea repede”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene. Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.

Cu toate acestea, picăturile de gând ale lui Costică Oancă, nu sunt doar simple jocuri de cuvinte, simple păreri pe care doreşte cu orice chip să le impună, cu riscul de a deveni nesociabil şi din ce în ce mai singur, cum i se reproşează uneori de către cunoscuţi şi prieteni, ci ele sunt „afirmarea unor principii asimilate din lumea valorilor spiritual-culturale”. Cu alte cuvinte, un original modus vivendi.

Aceste principii morale prevalează asupra multor intenţii care ar putea impieta imaginea unei personalităţi integre. Aceasta implică o forţă morală şi chiar obligaţia, din partea educatorilor de a promova principiile morale, estetice universal valabile, ori cele impuse de starea actuală a beneficiarilor.

Domeniul elitist, cultivat cu temei, tinereţea şi vigoarea spiritului, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte şi ţinta spre care se îndreaptă autorul în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui nu alunecă niciodată în derizoriu.

Adept al „bibliotecii din turn” ca şi strălucitul său înaintaş din urmă cu aproape cinci veacuri, renascentistul Montaigne, conştient că, doar renunţând câştigi cununa de lauri şi gloria nepieritoare, autorul de faţă ne face o demonstraţie de forţă asupra chintesenţei spiritului uman, biruitor peste stricăciunea trupească şi deşertăciunea sufletească, în aceste două splendide cărţi de aforisme. Spunem renunţând pentru că autorul a ales partea bună a vieţii, s-a lepădat de vremelnicie în favoarea veşniciei. Puţini sunt în stare de asemenea sacrificii. Şi întra-ceasta, autorul ne trimite la mitul Meşterului Manole care exprimă integral înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului. Creaţia este de fapt, act de tensiune, de luptă, pretinzând dragoste şi menire. Iar creatorul, din orice domeniu al culturii ori al artei este o „ipostază” a aceluiaşi Unic Zidar care a creat „cerurile şi pământul”, toate câte sunt pe cer, deasupra lui, pe pământ, pe ape şi sub ele.

Într-o virtuală arcă a lui Noe, Costică Oancă ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale : binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Cu această corabie, şi-ar face avânt şi ar vâsli înspre larg, după formula „Duc in altum!” – Înaintează în larg! – până la un eventual tărâm al făgăduinţei, iar nu spre naufragiu. Şi după nopţi şi zile de vâslit, ar ajunge pe undeva, în preajma Bibiotecii din Alexandria, cea care ascunde toate tainele lumii, unde şi-ar reclădi identitatea, averile, şi-ar recăpăta puterile din fărâmele de vitralii spirituale care străjuiesc edificiul cunoaşterii şi al înţelepciunii omenirii.

E mult, e puţin? E de invidiat, cu o invidie admirativă, caldă, sănătoasă ca o invazie mătăsoasă de tandreţe pe relieful obrazului.

Costică Oancă este un norocos. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează, prietenul său, „Îngerul din singurătate”, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu „Îngerul din singurătate” sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea.

Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare.

Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!

Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

Dincolo de orice mistificare, de orice mască de moralist, se află, îndeobşte, arta de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, ceea ce implică, fără doar şi poate, o mare doză de curaj, eroism, tenacitate, suflu dramatic viguros şi o perfectă onestitate.

Aceste lecţii de virtuozitate morală şi de integritate spirituală nu se poate să nu câştige adepţi. În fond, e ca şi cum te-ai afla la confesional, tu şi reprezentantul lui dumnezeu în Sfânta Taină a Spovedaniei unde, regula de aur este că nu trebuie să te minţi pe tine însuţi, căci, acest fapt reprobabil ar însemna că-L minţi pe Dumnezeu, ceea ce e, moralmente şi practicalmente, imposibil.

Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de sociolog şi de fin analist.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ.

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Costică Oancă în cele două cărţi aforistice la care facem referinţă.

Vechi eresuri, tâlcuiri, un limbaj metaforic, parabolic, eliptic uneori de subiect ori de predicat, adeseori cu tentă de panseu liric, se află în aceste volume – o avere chivernisită într-o viaţă în lăcriţa din piept, pe care uneori o expune ca pe exponatele la un târg universal, cosmic, în care găseşti de toate, de la stele şi lună, la îngeri. Un autor ale cărui cămări şi hambare sufleteşti sunt doldora de bucate în sorturi diverse şi de bună calitate. Şi totuşi, o realitate inspirată, modernă, spontană, cu abilităţi pedagogice, pe un fundal simplu şi transparent, bine configurată artistic în picături de rouă de gând, răsare pe câmpiile mănoase ale paginilor acestor cărţi.

Autorul lor îşi face un locşor printre puţinii gânditori reprezentativi ai acestei spumoase specii literare, atât de rare şi valoroase : Montaigne, Emerson, Saint Exupery, La Rochefaucauld, Jules Renard, toţi moraliştii francezi, eneglezi, şi printre panseiştii, cugetătorii români în frunte cu Anton Pann, Călinescu, Iorga, Marin Voiculescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, prinţul Monsenior Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Ei îţi pot oferi răgazuri de cuminte desfătare intelectuală, spirituală, estetică, hrană utilă şi revelatoare pentru orice cititor cu bun gust şi apetenţă pentru valorile adevărate.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană : naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.

Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.

Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte, abstracte însă.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocarturi scumpe, Costică Oancă te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iată o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

Viaţa socială, prin aspectele ei variate oferă şi determină anumite modele, şi aici condiţia umană este nelimitată. Spiritul iscoditor al moralistului, al panseistului, nu trebuie decât să le selecteze, să te treacă prin nivelul său de înţelegere şi toleranţă, să le transpună literar şi artistic.

Cărţile de faţă se înscriu între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Din nefericire, vremurile nu sunt întotdeauna prielnice gândirii. Ele te silesc să acţionezi mai degrabă cu instrumentele pe care le posezi şi care îţi pot deveni arme de luptă ori numai scuturi.

Şi totuşi, o întreagă pleiadă de gânditori de la Iordache Golescu, Miron Costin, Gh. Asachi, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu – cu ale sale Didahii, Ion Budai Deleanu, Dimitrie Ţichindeal, gânditorii progresişti Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzii, Simiuon Bărnuţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Alacsandri, B. P. Haşdeu, care s-au afirmat pe tărâmul luptei pentru unitate naţională şi dreptate socială, apoi gânditorii filozofi : Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Rădulescu- Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, D.D.Roşca şi în sfârşit, o sumă întreagă de scriitori, poeţi şi dramaturgi, eseişti, care şi-au exprimat gândirea aforistică în proze, poeme, piese de teatru, eseuri ori în publicistică, au fost seduşi de această specie literară. De fapt, orice operă conţine intrinsec, ceva din gândirea celui care a realizat-o.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, aceasta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde ale lui Costică Oancă.

De la parafrazarea pericopelor biblice : „Fericit este cel ce n-a văzut şi a crezut, dar la fel de fericit este cel care a crezut fiindcă a văzut”,Suntem terorizaţi de spectrul foamei, dar aceasta este pentru ca omul să înţeleagă că pâinea adevărată este ’tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’; suntem chinuiţi la gândul că cele mai cumplite boli ne pot omorî, dar nu înţelegem că singura boală de care se moare cu adevărat este necredinţa. Suntem îngrijoraţi de soarta copiilor noştri, dar suntem surzi la cuvintele Mântuitorului, care zice : ’Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine…(că după toate acestea – hrană, sănătate, siguranţa zilei de mâine – n.a.) se străduiesc neamurile (adică necredincioşii); ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,32-33).

„Mulţi sunt chemaţi (la autodepăşire), dar puţini sunt aleşi, pentru că dintre cei chemaţi puţini aud, iar dintre aceştia din urmă şi mai puţini răspund.”, etc., ori a unor citate latineşti : „De ce ’Non idem est si duo dicunt idem?’ Pentru că unul face ce spune, în vreme ce altul numai spune.”

De asemenea, autorul îşi extrage rădăcinile şi din înţelepciunea populară, tezaurul de spiritualitate al românilor : „Adevărul nu se vede decât cu ochii curaţi”; „Buruienile se îngăduie unele pe altele iar corb la corb nu scoate ochii”; „Frumosul iubeşte, urâtul urăşte”.

Trimiteri livreşti la literatură şi interpretări proprii : „Cum ’Esteticul este partea de vârf a eticului’ (Nichita Stănescu), tot aşa bunul gust trebuie să fie partea de vârf a bunului simţ.”

Alte referiri livreşti foarte frecvente la versuri eminesciene, bacoviene, la balada „Meşterul Manole” şi la alţi autori.

De altfel este dificil să fii cu totul original fără nici un fel de ingerinţă, când până şi dicţionarele sunt locuri comune! E ca şi când ai pribegi prin deşert şi ai conversa cu tine însuţi până la delir, până la vederea Fetei Morgana.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum . Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere, grupate alfabetic.

Teme biblice : Apocalipsa, Cartea Vieţii, deşertăciunea, Duhul Sfânt, eternitatea, îngerii, cărora le consacră mai multe pagini şi chiar şi dedicaţia, mai puţin obişnuită : „Dedic această carte îngerului meu păzitor”.

Alte teme sunt din sfera esteticului şi ele vizează : frumosul, gustul şi bunul gust , sensibilitatea estetică : „morala şi estetica sunt martorii credincioşi ai cultului şi, respectiv, culturii.”

De altfel, sfera culturii, artei şi educaţie ocupă un loc considerabil în aceste pagini : „Crescendo-urile –munţii muzicii”; „Când cultura este prea generală, riscă să nu fie deloc”; „Inspiraţia – este adevărata memorie”; „Aşteptarea, dorul, tristeţea, singurătatea – iată destinul artei.” Kitsch-ul – căruia îi consacră un spaţiu mai larg, apoi : „Muzica – adevărul spus de două ori”; „Muzica – înger zâmbind”; „Vioara – cântă numai dacă este iubită”, etc.

Sfera poeticului şi a definiţiilor lirice este foarte bine reprezentată : „Noapte – răsare luna în dreptul îmbrăţişării noastre”; „Cămaşă pe trupul dorului, înserarea”; „Cu fiecare amintire descoperim uitarea”; „Înserarea – umbra ta care nu poate trece de sufletul meu”; „Dragostea – poezia fără cuvinte”; „Adevărata zidire se face cu pietre de forma inimii”; „Primăvară – cocorii îmi ară privirea”; „Nu păsările zboară ci zborul are forma păsărilor”; „Cocorii – sudul unei zile de tristeţe”; „Dimineaţă – ciocârlia naşte văzduhul”; „Somnul este un potop iar visul o arcă; „Aşteptarea este un ţărm cu o corabie care nu mai soseşte”; „Mintea – candela din întuneric”; „Îndrăgostirea – raiul pe înţelesul tuturor”; „M-am resemnat. Ca un înger care şi-a strâns aripile şi s-a aşezat gânditor pe o lespede”; „Buruienile cresc din lenea pământului”; Zborul – gândire în formă de pasăre”; „Dumnezeu a pus în locul unui înger – luna”; „Somnul nostru – un pod peste care trec înzăpezite carele nopţii”; „Noaptea – odihna luminii”; „Noapte – Dumnezeu ne priveşte cu toate stelele”; „ Timpul – rouă pe iarbă”; „Orizont interior” – linia de împreunare a înaltului cu adâncul”; „Cuvinte tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, şi multe alte frumuseţi.

Şi între toate acestea, parcă întrepătrunse dar şi distingându-se, aforismele din spaţiul sacru al divinului sunt cele mai adânci, mai profunde, mai pline de miez: „Când omul întoarce spatele lui Dumnezeu, Dumnezei Îşi întoarce faţa de la el”; „Numai lucrurile făcute de mâna omului evoluează, cele făcute de mâna lui Dumnezeu sunt perfecte dintru început. Iată apa, aerul, ziua, noaptea, iată florile, păsările, ploile şi zăpezile”; „Valea Plângerii – locul de întâlnire cu îngerii; „Cum mamele leagănă copilăria fiilor lor, tot aşa îngerii ne leagănă nouă vieţile”; Împlinirea este necesară iar mântuirea este suficientă”; „Oricât de multe stele ar fi pe cer, oricât de mare ar fi splendoarea lor, noaptea tot noapte se va chema, iar omul tot va aştepta răsăritul. Tot astfel, oricât de mari vor fi realizările acestei lumi, ele nu vor putea înlocui vreodată nevoia noastră de Dumnezeu, de altfel singura nevoie care ne distinge de toate celelalte făpturi”; „Ochii de văzut” –sunt pentru lucrurile care nu se văd”; „Cea mai bună avere este sănătatea, iar cea mai bună sănătate este credinţa”; „Singura posibilitate de a nu pierde ce ţi-e drag, este transfigurarea, mutarea lui în cuvinte şi, prin cuvinte, la cer.”

„A reflecta – spune Costică Oancă – înseamnă a face ca lucrurile trecătoare să fie oglindite pentru o clipă în apele eternităţii”. Subscriem şi noi, spunând că a parcurge aforismele, apoftegmele unui înţelept, înseamnă a pătrunde în gândurile, în intimitatea lui cea mai sfântă.

Costică Oancă ne-a îngăduit să-i pătrundem gândurile şi intimitatea, cu naturaleţea şi deschiderea pe care numai prietenia, comuniunea electivă, ţi le pot da, considerându-ne spirite congenere, drept pentru care îl mângâiem pe gând, pe cuvânt, mulţumindu-i cu reverenţa cuvenită.

Să spunem, o dată cu acest original autor : „A zburat o pasăre. Legănarea acestei ramuri este un vers al meu.”

Şi în acest zbor care este o „gândire în formă de pasăre” – Costică Oancă şi-a atârnat visele, care, iată, se întrezăresc ca nişte puncte minuscule, dincolo de linia orizontului spre patria cerească – nemuritoarea limbă română în care locuim, aşa cum spunea Nichita – ca într-o duminică.
Galaţi, 19 mai 2008
CEZARINA ADAMESCU

___________________

18 August 2008 – Ionel Necula: „Disconfortul de a fi român“, Ed. EuroPress Group, Bucureşti, 2008 (Adrian Botez)

Cine încearcă, azi, să cerceteze cauzele Răului din România, nu numai că trebuie să aibă curaj, nu numai că trebuie să aibă o bună-credinţă liminară şi un patriotism absolut curat şi nondeclarativ – ci, mult mai mult şi mai dificil, să accepte a se confrunta cu Proba Labirintului. Căci multe dintre drumurile către centrul Răului au fost, cu premeditare, blocate (cei care au făcut-o sunt încredinţaţi că…definitiv şi irevocabil…), martorii au fost înlăturaţi sau compromişi de moarte…iar principala mască sub care sunt înmormântate rădăcinile Răului este însuşi Labirintul, încâlcirea aproape admirabilă (dacă n-ar fi, cert, demonică!) a problematicii internaţionale, cu cea (încă…) naţională…

Deci, însăşi tentaţia de a te apuca să vezi în nevăzut şi în bolgiile iadului, necesită, pur şi simplu, eroism mitologic, precum cel al lui Tezeu. Iar tecuceanul “cioranian”, Ionel Necula, dovedeşte, prin paginile de investigaţie meditativă, ale noii sale cărţi, Disconfortul de a fi român, certe calităţi mitice, „tezeice”.

Cele 38 de articole (cu funcţie de capitole ale unei încercări de „monografie critică naţională” a ultimilor 19 ani…) de atitudine şi investigaţie politico-morală (Ionel Necula se numără printre extrem de puţinii oameni care nu-s de acord cu Machiavelli, ci cu dreptcredinciosul domnitor român Neagoe Basarab, care cere morală în toate intreprinderile omului, deci şi în politică…) ale cărţii adună, de fapt, atât aspecte de tip “instantaneu”, cât şi sinteze ad hoc, reflexive şi sintetizante – în nădejdea că puzzle-ul românesc va revela adevăruri şi soluţii de continuitate. Dar, foarte discret, autorul sugerează, încă din Prefaţă, că avem de-a face cu o “maladie cronică”…(cf. Prefaţa, p.9). Deci, că…slabă nădejde să se ajungă, cel puţin în aceste decenii, în timpul vieţii noastre terestre atât de scurte, la soluţii/soluţionări reale, iar nu la paleative înşelătoare, lunecoase, perverse şi, în definitiv, din moment ce nu desfiinţează rădăcinile Răului, să se producă fenomenul proliferării accelerate a Răului, tip “hidra din Lerna”.

Toate lucrurile spuse în cartea (încărcată de un patetism sincer, dar bine temperat raţional, sub structuri bine organizate argumentativ), a lui Ionel Necula – sunt discutabile şi disputabile – deci, cartea este vie şi “învietoare”/dezrobitoare de Duh, fie şi prin opoziţie faţă de afirmaţiile ei, cititorul se va trezi din letargia provocată de perdelele de fum şi anestezicele permanente, de tip “bombardament de dezinformare”, ale propagandei de toate felurile şi din toate părţile.

Totuşi, câteva din lucrurile discutabile ale cărţii (dincolo de respectul fără nicio reţinere, faţă de efortul, onest şi profund patriotic, al autorului, de a trage semnale de alarmă…de văzut cine le recepţionează – şi de a analiza structura Labirintului…) – sunt clare provocări către dispută ideatică. Noi nu ne vom afunda în ele, pentru a nu dubla Labirintul – dar nici nu putem rămâne insensibili la toate.

Iată câteva aspecte discutabile, în linia logicii filosofico-politice:

1-dacă Răul este generalizat (şi este!), într-o “septicemie generalizată” (cf. Nu vă mai bateţi joc de ţara mea, p. 124) şi continuitatea lui este evidentă, de 19 ani încoace, atunci vina/vinile nu pot aparţine unui singur partid (“puterea pesedistă a răşluit tot ceea ce putea răşlui” – cf. Prefaţa, p. 9; şi, încă şi mai puţin, unui singur om (oricât de detestabilă ne apare, şi nouă, figura lui Ion Iliescu – cf. întreg portretul făcut celui cu “destin de maidanez”, în articolul Pacostea Iliescu, p. 23). Bun, lui Iliescu trebuie să i se impute multe crime, de tot felul (de la “evenimentele” din decembrie 1989, soldate, după asasinarea oribilă, ritualistic-satanistă a Ceauşeştilor, cu peste 1.100 de oameni nevinovaţi, apoi dispariţia martorilor “nepoftiţi”, din C.C., mineriadele etc. etc.) – dar cedările teritoriale, cel puţin la fel de infame, din blestematul an 1997…?! Erau CDR-ul şi Emil Constantinescu, la conducerea ţării…dar nedenunţarea infamantului Tratat din 1997, după 10 ani (minus unul, de avertisment către partener şi către forurile internaţionale…)…?! … – de către dl Băsescu (prezent şi el în guvernarea CDR, a Infamei Trădări, din 1997…), numit de Ionel Necula “aprigul nostru vaporean” (cf. De la revoluţionari de profesie la revoluţionari cu privilegii, p. 44), n-o putea fi numită, pe drept cuvânt, “continuarea trădării”, sau “perversa orbire a Infamiei”?!

Da, Ionel Necula şi, încă, probabil, foarte puţini oameni din România (câteva sute sau mii, cel mult!), au reacţionat şi reacţionează, sănătos şi vital (dovadă şi cartea pusă de noi, aici, în discuţie!) – dar lipsa de reacţie a majorităţii, n-o fi însemnând, prin tăcere faţă de evidenţa oribilă…”complicitate prin tăcere/ascundere struţească”?!…Vanghelie e o paiaţă, dar a fost promovat de dl doctor Oprescu (actualul primar general al capitalei, după ce era cât pe ce ca bucureştenii să se procopsească, în acest post, cu Vanghelie, după ce-i aduseseră „pe tron” pe Halaicu, Lys, Ciorbea, Băsescu, Videanu… – nu mai puţin paiaţe demagogico-patriotarde…) şi de domnii arhi-titraţi din PSD… – dar nu cu mult mai puţin jalnici sunt cei consideraţi de Ionel Necula că “au prea multă greutate pentru a lăsa pe cineva indiferent: grupul Stolojan, Valeriu Stoica, Cristian Boureanu, Raluca Ţurcan, Radu F. Alexandru…” (cf. Degringolada liberală, p. 114) – …aceşti “grei” fie pot umple, la ora actuală, boxa acuzaţilor, în oricare tribunal normal, ori pot fi consideraţi “în moarte clinico-politică”, de când au trădat PNL-ul, lăsându-se, cu docilitate inconştient-hipnotică, aspiraţi de dl Băsescu, în “tocătorul” de personalitate/personalităţi, numit PD-L…Dar nici PNL-ul n-are “îngeri” (cum bine remarca Ionel Necula, în Prefaţă…) – şi, de aceea, ne intrigă modul cum autorul e gata să vâre mâna-n foc (cu excepţia cârdăşiei acestuia cu Dinu Patriciu…) pentru un panglicar stângaci, precum Varujan Vosganian: “Degajă siguranţă şi o sinceritate netrucată” – e greu să mai posezi “sinceritate netrucată”, când treci pe lângă Patriciu…(cf. Vosganian, p. 120). La fel de discutabil e şi termenul de “societate civilă”, când această denumire se trage de la GDS-ul revistei “22”…cu antiromânii declaraţi Gabriel Andreescu (cel care a avut neruşinarea să-l ridiculizeze pe singurul intelectual român “nefabricat/neconfecţionat” de mass media, Octavian Paler…), Andrei Cornea, Lucian Boia…La fel de discutabilă este şi misiunea CNSAS-ului…cel avându-i în frunte pe cu Dinescu/ex-poetul “moşier” şi şantajist celebru…pe Ticu Dumitrescu, a cărui activitate de “victimă a temniţelor comuniste” a fost contestată de autenticele victime, ale torturii puşcăriilor sovieto-române, din anii ’50…Noi am numi această misiune a CNSAS-ului: “şantaj la comandă politică”…

2- Ne-a impresionat profund odiseea tragică, grav-traumatică, a românului patriot Iordache Bota, “plecat în Canada din 1986, unde şi-a încheiat studiile şi a devenit cercetător la Universitatea din Ottawa” – şi care, după 1989, a încercat să-şi ajute Neamul şi ţara de baştină, prin sacrificiul asumat al părăsirii locului atât de cald, din Canada – şi întoarcerea în România: “Trebuie să pun umărul la tranzitarea cu cât mai puţine dureri a acestei perioade de bâlbâieli şi de confuzie întreţinută subteran şi subtil. Poporul meu trebuie să se desprindă de simularea iniţiativei improductive şi să se familiarizeze cu câştigul din muncă cinstită, cu respectul pentru lege şi pentru valorile fundamentale” (cf. Nu vă mai bateţi joc de ţara mea, p. 124). Evident, “românii” (?! – evident, funcţionarii guvernamentali postdecembristo-revoluţionari!) l-au refuzat ca pe-o mazetă…auzi, “respect pentru lege şi valori fundamentale” – ptiu, drace!…Da, dar acest om de bună-credinţă venise pentru că-l ştia/cunoştea pe românul dinainte de 1989! (că doar n-o fi avut dl Iordache Bota peste 100 de ani…!!!) – :”Plecase din ţară cu imaginea românului cinstit, bun, iscusit, harnic şi curajos şi-l găsea, la întoarcere, desfigurat, viscolit de patimi şi răutăţi, de minciună şi ipocrizie, de laşitate, lăcomie, lenevie şi şmecherie măruntă, care-l scot din temeiurile lucrului bine conceput şi înfăptuit şi-l livrează condiţiei de farsor şi descurcăreţ” (Idem, p. 123). Nu suntem atât de neştiutori şi naivi încât să considerăm că “epoca-Ceauşescu” a fost una ideală…dar nici nu avem voie să amestecăm lucrurile, cu uşurătate: între epoca dejistă, de ocupaţie sovietică, şi epoca ceauşistă, de distanţare REALĂ faţă de Moscova (condamnarea la moarte ritualică şi-a semmnat-o Ceauşescu, în urma unui dialog cu Gorbaciov, la Moscova şi, apoi, la Berlin, nu doar despre “prestroica” şi “glasnosti”, ci şi despre Basarabia şi Bucovina…) – sunt, CEL PUŢIN, nuanţe…Ceauşescu nu mai poate însemna “Internaţionala/Cominternul”, trădarea intereselor naţional-româneşti…pe când guvernările post-decembriste TOCMAI ŞI NUMAI ASTA ÎNSEAMNĂ, FĂRĂ EXCEPŢIE!!! Nimeni nu poate fi atât de idealist să creadă că omul epocii ante-1989 însemna IDEALUL PARADISIAC/ADAM PROTOGONOS (dar nici n-a fost, în România, un ateism serios şi agresiv, ca-n Albania!!!) – însă şcoala (despre care se îngrijorează, pe bună dreptate, Ionel Necula… – dar acceptând că profesorul de Istorie ar trebui să cumpere toate cele 24 de manuale alternative…SĂ CE???!!! – să afle despre UE, NATO, Holocaust etc., dar NIMIC DESPRE ROMÂNI ŞI ROMÂNIA!!!) era…şcoală, cu tot “învăţământul politico-ideologic” , respectul faţă de cultură, BA CHIAR FAŢĂ DE CULT (!!! – da, Ceauşescu făcea vizite dese în Bucovina, pentru a da bani pentru reparaţii mânăstirilor de acolo…nu ca azi, când “religioşii cu crucea în trei/cinci colţuri” lasă trei din patru pereţi de Voroneţ, Mânăstirea Humorului etc. – ŞTERŞI COMPLET!!!), exista, prin protejarea TUTUROR obiectelor de patrimoniu naţional…iar nu prin “înglobarea” ruinelor Sarmizegetusei în temelii de moteluri…prin traficarea icoanelor şi tablourilor, laolaltă cu ţigările, drogurile şi alcoolul, sub ochii (închişi cu maximă grijă…) nu doar ai vameşilor, ci chiar ai primilor-miniştri!!! Nu iubim dictatura, dar şi o asemenea democraţie (românească şi mondială, deopotrivă!), nu dorim nici duşmanilor noştri cei mai fioroşi!!!

…Intelectualii au fost cam totdeauna, în istorie, “proletarizaţi” – chiar şi în “dictaturile luminate”, precum aceea a lui Ludovic al XIV-lea-Regele-Soare…Iar cei care conduc România nu sunt în frunte doar pentru că aparţin “eşalonului doi” al politrucilor “ceauşişti” – ci…Dar, mai bine să ne punem întrebarea cea mai bună, pe care şi-o pune Ionel Necula, în această carte, referitor la construcţia Canalului Bâstroe, de către Ucraina: “Chiar nimeni dintre politicienii noştri n-a ştiut din vreme despre intenţiile Ucrainei…?” (Politica românească de uzanţe defensive, p. 206). Ba, cum de nu – dar tocmai acesta a fost criteriul de bază, în alegerea conducătorilor noştri, cu binecuvântarea “Înaltei Porţi” de la…Washington: supunere desăvârşită/potenţial maxim de trădare a intereselor ţării cârmuite de ei…Deci, IATĂ NOUA INTERNAŢIONALĂ/COMINTERN!!! Iată cum comunismul şi liberalismul îşi dezvăluie rădăcinile comune…!!! Iată de ce noi n-am insista aşa de mult, precum o face Ionel Necula, pe modelele Revoluţiei Franceze…(unde să mai punem că, după aşa-zişii “oneşti”…dar profund patologici, am adăuga noi… – Marat, Robespierre etc. – au urmat Barras, Sieyès etc. – cu un potenţial de corupţie absolut remarcabil…şi nu l-am exclude din complotul jafului mondialist nici chiar pe Napoleon Bonaparte… – deci, iată ce şi câte lecţii ne oferă, cu adevărat, Revoluţia Franceză regicidă…!!!). Noi nu credem în eficienţa nici unei revoluţii umano-terestre, ci doar în Revoluţia Spirituală (UNICA AUTENTICĂ!) de pe Golgota…

3-Cel mai patetic şi vehement capitol al cărţii şi, ÎN SFÂRŞIT, legat de religia strămoşească (practic, singura sursă de speranţă în latura soteriologică a tot ce vedem infernal, azi, în lume…), este cel de acuze aduse sfruntării ilegale şi blasfematorii a propagandei, PE FAŢĂ, a “gays”-lor: “Oare poate fi concepută o pângărire mai mare a numelui lui Dumnezeu? Cum să justifici un păcat prin invocarea lui Dumnezeu când, de fapt, el vrea îndreptarea omului? (…). Ne revoltă dezinvoltura cu care este contestată îndreptarea şi mântuirea noastră, prin cultivarea virtuţilor creştineşti, a înfrânării, a căinţei, a umilinţei”(cf. Parşivismul gay-lor, p. 74). Ei, da, practic, acest capitol, ceva mai dezvoltat, ar fi lărgit considerabil aria discuţiei despre posibilitatea/imposibilitatea eliberării de maleficul din noi şi din lume. À propos, am fi dorit ca Ionel Necula, eventual într-o viitoare carte, să evidenţieze întrepătrunderile uimitoare ale Răului naţional, cu cel internaţional…căci, în definitiv, acum se ştie bine că aşa-zisa “revoluţie” şi anii „post-revoluţionari”, deci ultimii 19 ani, au stat şi stau şi vor continua să stea sub “egida” politicii globaliste, adică…neo-sclavagiste…Şi multe s-ar mai lumina, printr-o astfel de privire…”globalizantă”… (ca exemplu în acest sens s-ar putea da cartea lui Dan Puric, Cine suntem).

Bravo, Ionel Necula! Ne-ai provocat de-a binelea, prin scrisul tău incisiv – şi, dacă nu ne uitam la ceasul care arăta mult după miezul nopţii, nu ne-am mai fi oprit din dezbaterile…solitare…Aşteptăm, cu maxim interes, urmarea la această atât de bine scrisă carte, stârnitoare de gânduri, dar şi de patimi/pătimiri reflexive, autoreflexive…Căci, chiar dacă noi nu suntem încercaţi, defel, de “disconfortul de a fi român”, asta nu înseamnă că nu aveam/avem multe să ne reproşăm, pentru Neamul nostru şi pentru destinul lui ciuntit, în această istorie strâmbă. Dar, Dumnezeu ne stă deasupra – şi bine ar fi să ştie/ştim, nu doar “eşalonul doi”, ci noi toţi, că, înafară de crimele noastre, există şi o judecată…şi că, peste voia găinarilor şi jalnicilor atei, care se ascund sub pompoasele etichete politice (social-democraţi, liberali, naţionalişti de mucava etc.) se va re-institui – de fapt, se va VIZIBILIZA/REVELA!!! – Grădina Maicii Domnului!

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

________________________

15 August 2008 – Amanda Lupaşcu: „De la circ la poezie“, Editura Amurg sentimental (Const. Miu)

Cartea Amandei Lupaşcu – De la circ la poezie (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) – are două mari secţiuni: proză şi poezie. Prima secţiune include zece schiţe, cele mai multe evocând aspecte din lumea circului. Aceasta este prezentată din interior de către o persoană care a făcut parte din „sistem”. Spre pildă, O invitaţie cu peripeţii – 1957 dezvăluie una din aventurile galante ale unui tânăr călăreţ, când trupa se afla într-o toamnă, în turneu, la Sibiu. Ca să nu trezească suspiciuni (nici măcar din partea mamei) pentru întârzierea la program, la intrarea în manej, acesta a mimat că s-a accidentat după executarea unei acrobaţii, când de fapt el îşi fracturase un deget de la picior, escaladând terasa unei vile aflate în proprietatea unei femei, care a avut surpriza ca soţul să se-ntoarcă pe nepusă masă. Dar nu numai unii acrobaţi aveau aventuri, ci şi unele animale. Într-una din zile, câinele Foxy, îndrăgostit lulea de o căţeluşă din vecini, fără să-i mai pese de cei doi parteneri – Emil şi Betty – cu care lucra la circ, îi ţinea companie „achiziţiei” sale, tăvălindu-se prin băltoace. Însă, la auzul acordurilor muzicii după care lucra numărul său: „A uitat de căţeluşă şi ţuşti în direcţia circ. Aşa, cum era plin de noroi, spre hazul tuturor, a intrat în manej. Asta se cheamă – explică autoarea – că „Foxy a dat dovadă de conştiinciozitate.” (Conştiinţă de artist, p. 13).

În ciuda naivităţii multora dintre poezii, acestea se remarcă prin sinceritatea trăirilor. Refrenul din Invitaţie la circ are un scop precis: „Hai, veniţi la circ!/ Să vă simţiţi din nou copii.” (p. 35). În prelungirea acesteia, La circ dezvăluie altă lume, în care odată intrat, „Uiţi de supărare şi ţi-e dor/ De copilăria fără niciun nor.” (p. 37). Viaţa este un circ oferă câteva sfaturi practice, plecând de la această justă paralelă, surprinsă chiar din titlu: „Vesel să fii ca o paiaţă,/ Chiar dacă e greu în viaţă./ Nervii să ţi-i stăpâneşti,/ Ca un dresor să-i îmblânzeşti/ (…) // Fără muncă, ai să vezi,/ Nimic nu realizezi.” (p. 40, 41).

Poezia de dragoste are un vădit ton nostalgic, bazându-se în mod deosebit pe rememorare: „Îmi aduc şi azi aminte,/ Tinereţea cea fierbinte/ (…)// Plimbările sub clar de lună,/ Caldele strângeri de mână,/ Despărţirile sub stele,/ Aşteptările-s prea grele.” (Îmi aduc aminte, p. 45). Ţinerea de mână – ca gest de tandreţe – face parte dintr-un ritual preferat al îndrăgostiţilor: „Ţii minte ce frumos era,/ Când dragostea se-nfiripa?/ Noi de mână ne ţineam,/ Cuvinte dragi ne şopteam.” (Ţii minte, p. 82). Rememorarea şi nostalgia după gestica de altădată sunt asociate autumnalului: „S-a aşternut un covor de frunze uscate/ Ţesut din şoapte, sărutări furate/ Pe alei unde amândoi vara am trecut/ Strângându-ne de mâini după un sărut.” (Toamna amintirilor, p. 91).

CONST. MIU

__________________

14 August 2008 – George Moceanu: „Călătoriile mele prin Europa, Asia, Africa şi America“, Centrul Cultural al Societăţii Pro Maramureş, Editura „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, coordonată de Vasile Iuga de Sălişte (Mircea Popa)

Se împlinesc în acest an 170 de ani de la naşterea în satul Orman, comuna Iclod, a cunoscutului gimnast de faima internaţională, George Moceanu, „părintele gimnasticii româneşti” ajuns celebru prin înfiinţarea unei şcoli de gimnastică la Bucureşti şi prin turneele întreprinse pe patru continente. În anul 1899 acesta publică ediţia a III-a a lucrării „Călătoriile mele prin Europa, Asia, Africa şi America”. Cu acest prilej, Vasile Iuga de Sălişte, preşedintele Societăţii Culturale Pro Maramureş a publicat recent, în editura sa „Dragoş Vodă” din Cluj-Napoca, a IV-a ediţie a scrierii memorialistice a celebrului gimnast, cu o prefaţă de subsemnatul, cu note biografice şi anexe de Vasile Iuga de Sălişte. Se aduce astfel în actualitate figura unui înaintaş de pe meleagurile noastre, al cărui nume stă, la fel ca acela al lui Gheorghe Lazăr, la temelia învăţământului românesc de peste munţi, cu impact serios în redefinirea locului gimnasticii, a loisirului omului modern, a drumeţiei şi dansului în sfera menţinerii unui trup sănătos şi a unui tonus moral ridicat. Fiu de ţăran din Orman, a urmat la vremea respectivă clasele şcolare la Dej, Gherla şi Cluj (Liceul Piariştilor), după care s-a stabilit la Bucureşti, primind postul de profesor de gimnastică la Liceul Sf. Sava, Şcoala de Ofiţeri şi Liceul Matei Basarab, ca apoi să funcţioneze ca maestru de gimnastică şi scrimă la Societatea Română de Arme şi Gimnastică, pregătind cei dintâi sportivi din ţară, precum Simion Petrescu, Lupu, Dumitrescu, Velescu şi alţii. În 1878 a condus ansamblul artistic român la Paris, prezentând pentru prima data dansuri populare româneşti. Cu formaţia pregătită de el a mai organizat turnee şi spectacole la Roma (1882), Madrid (1884), Calcutta (1886), New York, Cleveland şi Chicago (1893). La 8 august 1893, Societatea de Gimnastică din New York l-a proclamat membru al său, oferindu-i şi o medalie de aur şi o diplomă de gimnast. Era o recunoaştere publică a unei activităţi de profesor şi antrenor de mulţi ani, deoarece George Moceanu este unul dintre cei dintâi autori sportivi ai noştri, publicând, încă din 1869, lucrarea intitulată Carte de gimnastică cu figuri, text explicatoriu şi cu tablou de aparate, urmată apoi de altele, precum Gimnastica populară şi raţională pentru uzul şcolilor primare, secundare şi superioare (1875), Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete (1887), Şcoala de patinaj şi înot (1892), Memoriile mele asupra istoriei gimnasticei din România (1895). În 1871, el a înfiinţat societatea „Tirul” şi „Şcoala de gimnastică şi scrimă” înfiinţată la 7 noiembrie 1874, unde a format generaţii întregi de iubitori ai sportului. A predat şi o serie de cursuri libere la Ateneul Român, participând cu echipa sa la o serie de piese şi scenete puse în scenă la Teatrul Naţional, iar apoi a promovat dansul popular ca formă de spectacol specific şi mod de exprimare a spiritului naţional. Spectacolele conduse de el s-au bucurat de un mare succes în epocă, ziarele vremii făcând multe relatări de la asemenea serbări. Cartea de memorii de călătorie ni-l prezintă ca pe un ins curios de a defini specificul locului pe unde trece, şi chiar dacă însemnările sale sunt foarte laconice, el reuşeşte să transmită ceva din febra evenimentului. Fotografiile de epoca care însoţesc textul sunt revelatoare, mai ales cele din India. Anul viitor îi vom comemora centenarul morţii, fapt care ne va duce în mod sigur şi în localitatea Orman.

prof. univ. dr. MIRCEA POPA

__________________

13 August 2008 – Doru Popovici: „Melodiind prin pădurile de la Sinaia“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

În placheta sa – Melodiind prin pădurile de la Sinaia (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) – Doru Popovici se vrea un alt fel de ghid turistic, făcând din pădurile din zona Sinaia un popas liric, unde cititorul poate admira frumuseţile de basm ale unui adevărat paradis terestru.

Chemarea din poezia Vino’n codrul de fagi este urmată de o lungă justificare, expozeul eroului liric având în centrul său reliefarea frumuseţii feminine, într-un templu natural: „Vino’n codrul de fagi,/ Liniştitor ca desmierdările lui Eneas/ (…) Şi stai lângă mine, femeie,/ Parcă legănată pe-o scânteie,/ Splendorile-afrodite şi rotunjimile rubensiene/ Lasă-mă din adâncul făpturii mele/ Să ţi le admir” (p. 7). Poezia se încheie aproape rotund, poetul reluând chemarea şi contemplarea frumuseţii feminine, căci numai aşa peisajul îşi dezvăluie splendoarea: „Femeie, parcă legănată pe o scânteie,/ Vino’n codrul de fagi/ Şi’n liniştea lui, ce se-ntinde simfonic/ Stai lângă mine şi lasă-mă/ Splendorile afrodite şi rotunjimile rubensiene,/ Din adâncul făpturii mele să ţi le admir/ Şi dând mirificului peisaj strălucire/ Să simţim c’am intrat/ Pe unicul drum ce duce/ Spre mult visata nemurire!” (p. 9).

Uşor preţioasă în privinţa vocabularului uzitat, poezia O, linişte de la Sinaia… relevă efectul benefic al acestui topos de vis asupra unor personalităţi culturale şi politice, care i-au trecut pragul: „O, linişte de la Sinaia…/ Tu ai fost climatul înălţător,/ În care olimpianul Orfeu moldav/ – genialul George Enescu –/ Capodopera sa, Oedip, creat-a,/ (…)O, linişte de la Sinaia…/ Tu ai picurat în sufletul lui Nicolae Iorga/ Acea încredere’n viitorul senin al ţării noastre” (p. 16, 17). Armonia acestor locuri îi dau prilejul lui Doru Popovici să le nemurească, îngemănând melosul cu pictura şi sculptura, esenţializându-le splendoarea: „O, linişte de la Sinaia…/ –

Armonie de miresme/ Ale florilor sălbatice de la munte…/ Cufundându-mă’n împărăţia ta olimpiană/ Cu virtuţi consolatoare/ Îmi vine a <<melodiza>>,/ A picta sau a sculpta,/ Din adâncul codrilor inimii mele,/ <<Alchimizând>> eufonia Eminescului,/ Policromia Andreescului,/ Hieratismul lui Brâncuşi/ Şi doinirea atemporală a Enescului/ O, linişte de la Sinaia…/ Tu-mi potoleşti zbuciumările,/ Îmi risipeşti durerile inimii” (p. 18-19).

Pe un ton nostalgic, creaţia S’a dus vacanţa de la Sinaia… concretizează, cu aspecte autobiografice, dictonul latin fugit irreparabile tempus. Refrenul (specific poeziei lui Doru Popovici) îi prilejuieşte autorului câteva enumeraţii legate de personalitatea sa: „S’a dus vacanţa de la Sinaia…/ Trecut-au zilele, scăldate’n mireasma de vară,/ Aşa cum şi anii tinereţii mele s’au scurs,/ Plutind parcă pe liniştitele râuri de ţară.// S’a dus vacanţa de la Sinaia…/ Trecut-au zilele, scăldate’n mireasma de vară,/ Şi gândul hoinar îmi ţese/ Imaginea răscolitoare/ A unor femei cu părul7 <<Iederă neagră răsucită’n inele>>/ (…) Amintindu-mi de vechi legende/ Din fiorduri culese” (p. 23, 24). Finalul poeziei – vădit elegiac – prezintă o altă ipostază a celui cândva pribeag prin viaţă: „S’a dus vacanţa de la Sinaia…/ Trecut-au zilele, scăldate’n mireasma trandafirie,/ Aşa cum şi anii tinereţii mele s’au scurs/ Şi’n inima autumnală/ Plină de elegie/ Îngropat-am anii de pribegie/ Şi’nfrăţit mă simt/ C’un dor ardent intim legat/ De viaţa de ţară” (p. 24, 25).

Iată de ce acest topos mirific este socotit de către poet paradisul terestru. Sub aspectul acesta, verbele la conjunctivul certitudinii sunt elocvente în poezia Paradisul terestru…: „În tăcerea de la Sinaia/ Să trăieşti/ Şi să cuprinzi lumea’n simetrie,/ Iată paradisul terestru/ (…) // În tăcerea de la Sinaia/ Să simţi mireasma’mbătătoare;/ De seculare conifere/ Şi să priveşti a florilor policromie,/ (…) S’auzi simfonia/ Păsărilor cântătoare/ (…) Iată paradisul terestru,/ Identificat cu eufonia” (p. 44-45).

CONST. MIU

______________________

12 August 2008 – Titi Damian: „Umbra“, Ed. Omega, Buzău, 2008 (Ilie Mândricel)

Titlul acestei cronici aparţine unei cărţi a lui C-tin Rădulescu – Motru despre care mi-a amintit noua apariţie a lui Titi Damian („Umbra”, Ed. Omega, Buzău, 2008), un roman aflat în înrudire tematică parţială cu prima sa scriere – „Fagul”, Ed. Bizantină, Buc., 2005. Reperele spaţiale sunt cam aceleaşi (satul Muscelul Cărămănesc din Munţii Buzăului şi oraşele Buzău, Urziceni, Ploieşti, Oradea şi Bucureşti), cele temporale aduse până aproape de noi – copilăria, tinereţea şi maturitatea lui Florin Mândruţă (autorul). Contextul spaţio-temporal îl descifrăm mai bine chiar cu ajutorul scriitorului, „ialomiţean prin adopţie, trăind cu nostalgia muntelui, dar şi cu a adolescenţei şcolare buzoiene”, cum se autocaracteriza într-o cronică. Alături de vechile personaje – familia Mândruţă, vecini, rude, consăteni, Fagul cel Mare –, apar altele noi: foşti colegi normalişti, profesori, surorile Tonia şi Sonia, soldaţi, medici şi alt personal spitalicesc etc.

Se începe cu un nostalgic preambul introductiv intitulat „Drumul întoarcerii…”, al cărui conţinut se deduce din moto: „Cu aripile lor de cer/ şi copitele lor de iarbă/ mi-au bătut în fereastră/ caii, venind de demult/ caii pe drumul stingher// nu voiau apă şi nici popas/ m-au întrebat de-un băiat,/ de-un râu, de-un izlaz, de-o casă/ şi de-un sat în mine rămas/ şi-aproape uitat// în goană prin noaptea pustie şi grea/ caii duceau copilăria mea” (Fl. Popescu, „Elegia cailor pierduţi”). Este deci vorba despre întoarcerea la matcă, în copilărie, ab ovo, este mitul eternei întoarceri, după expresia unui român deja celebru. Capitolul „În mai, când înfloresc castanii” dezvăluie tema de bază a cărţii – o neobişnuită poveste de dragoste. Urmează clasica rememorare a anilor de armată, iar capitolul final, „Telefonul de la ora şase”, completează povestea cu faţete sugerate iarăşi de moto: „Mă rog la tine, ploaie,/ Acum când mama-i lut,/ Fă stropul cât mai mare,/ Transformă-l în sărut.// Adună stropii roată/ Şi fă-i un lung şuvoi./ De-i va fi sete mamei,/ Va bea şi ea din ploi…// La tine mă rog, soare,/Trimite-i raza ta/ Şi încălzeşte-i trupul/ Nici nu va tremura…// La tine mă rog, Doamne,/Aşaz-o-n dreapta Ta/ Şi iartă ei păcatul/ C-a fost şi mama mea” (Aurel Anghel, „Rugăciune”). Din punct de vedere tematic, ne aflăm deci în faţa unei cărţi moderne, un roman care conţine in nuce alte patru-cinci romane. În manieră personală, tot atât de modernă, autorul rememorează întâmplări legate de despărţirea de copilărie prin plecarea la Petagogică, despre prima iubire, păţaniile din armată, găsirea drumului propriu în meseria didactică, relaţiile de familie, boala şi apusul celor dragi. Carte autobiografică prin excelenţă, „Umbra” este în principal un roman de dragoste, al împlinirii îndelung căutate şi dureroase a individului prin iubire, căci, nu e aşa?, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Umbra enigmatică a primei iubiri adolescentine, pierderea ei definitivă şi regăsirea în persoana geamănei, fără ca protagonistul să ştie, descoperirea şocantă a unei a trei umbre, propriul copil, tot acest şir de întâmplări formează intriga, luminată caleidoscopic spre întregire de celelalte întâmplări şi teme.

Observăm, faţă de prima carte, o trecere de la drama colectivă a unei comunităţi săteşti la drama individuală. Existenţa individului are două repere mai importante: dragostea şi sănătatea. La ele se referă cartea lui Titi Damian, la iubirea nefericită a lui Florin şi la trupul asaltat de boală şi neputinţă al Stelei Mândruţă, mama sa. Din acest unghi, cartea prilejuieşte un popas reflexiv asupra destinului. Viaţa fiecăruia este un şir neîntrerupt de căutări şi alegeri în care un privitor din afară poate descifra un sens ca o înaintare poticnită, dar continuă spre o ţintă, spre împlinire, spre ideal. „Numai că, în această obositoare opţiune şi perpetuă căutare, duce cu el şi o fărâmă de dumnezeire. Destinul este şi el pe aproape şi-i picură un strop de îndoială. Devine, fără să ştie şi fără să vrea, o picătură de ploaie pe o frunză, în pericol să alunece şi să se sfarme la o simplă adiere de vânt care se joacă, pendulând-o într-o parte si-n alta. Jocul îl face numai Destinul. Dumnezeu doar compătimeşte…” Aşa se face că, dacă autorul s-a învrednicit din nou să scrie, acesta e destinul lui. „Dacă n-aş fi scris, tot ce s-a întâmplat ar fi rămas un roman uitat, adică o umbră. Am făcut ca umbra să fie vie, pentru că Dumnezeu se găseşte într-un bob de chihlimbar din Pădurea Samarului, în picăturile de rouă de pe frunzele Fagului cel Mare, dar şi într-o pagină de carte. Fiecare cu Umbra sa…” S-a învrednicit să scrie pentru că „Acum ieşeau toate din umbra vremii şi mă chemau într-o vrajă a amintirilor…” Întâmplările, îngropate sau dezgropate în/din negura timpului de memorie, sunt cauzate sau potenţate de natură, ca la grecii antici, care şi ei credeau în fatalitatea destinului (moira): „Munţii din depărtare, ce înconjurau satul ca într-o horă imensă, se mirau şi ei cât de grea sau de uşoară poate fi mâna destinului care transformă, într-o clipă, bucuria cea mai mare într-o imensă disperare, sau converteşte, tot atât de repede, suferinţa cea mai cruntă într-o neaşteptată şi binefăcătoare speranţă. N-ai nici măcar cui să te plângi sau să te bucuri. Dumnezeu tace şi destinul lucrează”. De greci aminteşte autorul într-un alt context: „Grecii şi zeii lor, când au desenat şi au modelat amforele în care să-şi pună vinurile … au avut, desigur, la îndemână, model desăvârşit, corpul femeii: buzele şi braţele amforei aidoma umerilor, corpul amforei asemănător mijlocului şi şoldurilor, ca apoi să se prelungească spre tălpi, într-o simetrie pe care numai ei puteau s-o vadă, s-o deseneze şi s-o modeleze”. Preocupat ca cititorul să înţeleagă implacabilitatea destinului, că „ce ţi-e scrie, în frunte ţi-e pus”, după câteva consideraţii generale de bun simţ („Destinul nu iartă, e mai ascuns chiar decât Dumnezeu. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a pipăit. Nimeni nu l-a auzit. Unii şi-l închipuie ca un abur având două braţe … Te găseşte imediat şi oriunde, când nu vrei, sau când nu te aştepţi, dar exact când trebuie…”), scriitorul apelează la o comparaţie extraordinar de plastică: „Exact ca şi cum te-ai fi nimerit singur în mijlocul unei păduri, te plimbi liniştit pe o potecă ascultând cântecele păsărilor şi deodată, o fiară sălbatică, să zicem râsul pădurii, aflat undeva deasupra ta între crengile unui copac, te avertizează cu o fracţiune de secundă despre iminenţa atacului prin râsu-i neaşteptat, apoi îi simţi umbra planând spre tine, gata să-ţi înfigă ghearele-i de felină în ceafă, să-ţi secţioneze jugulara. Eşti paralizat şi aştepţi. Nici măcar nu mai poţi schiţa vreun gest, cât de mic, de apărare”.

Un personaj ne avertizează că tendinţa oamenilor de a evada din timpul concret în cel afectiv are un scop terapeutic: „Câţi oameni, tot atâtea destine (…) Fiecare îşi poartă cu sine romanul lui, numai puţini au curajul să-l scrie, dar toţi vor să-l povestească şi să-i asculte cineva. Şi asta nu pentru a-şi omorî timpul, cum s-ar părea la prima vedere, ci, mai degrabă, provocând pe interlocutor, ca să-şi compare experienţele. În felul acesta, încearcă o ieşire din timpul concret al călătoriei, ca să-l înlocuiască cu cel afectiv, să meargă împreună, să le împace cu sinele răvăşit”. Remarca ne face a înţelege că într-o carte de amintiri, de rememorări, ordinea faptelor nu este cea reală, cronologică. Fluxul memoriei este prin excelenţă unul subiectiv, iar el îşi inventează tehnici adecvate. Întreaga carte este o terapie prin mărturisire. Dacă în primul capitol plecarea lui Florin la petagogica buzoiană, amintind cititorului – mutatis mutandis – de plecarea silnică a lui Nică la seminar, este redată la persoana a III-a, în paginile următoare, prima lui dragoste este prezentată la persoana I, sub forma unui dialog purtat în tren cu un fost coleg. Peste tot este prezentă această „gâlceavă” a persoanelor şi personalităţii auctoriale ca un reflex al invadării obiectivului de subiectiv. Orchestrarea vocilor narative secundare care o însoţesc pe cea principală (a lui Florin) este dublată de o tehnică a amalgamării timpilor narativi, astfel că cele trei feţe cunoscute ale vremii, prezent, trecut şi viitor, se amestecă într-un continuum narativ cu timpi proprii. Cititorul care reflectă la destinul personajelor şi la sensul întâmplărilor trăite de ele va înţelege nu numai dimensiunea curativă a timpului („timpul este cel mai bun vindecător, dar, din păcate, tace, trece şi te sancţionează”, zice autorul), ci şi sensul taumaturgic al acestuia, el nefiind altceva decât „intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu” (D-tru Stăniloae).

De felul propriu şi inconfundabil de a povesti ţine şi reluarea, repetarea unor întâmplări, cuvinte sau imagini-cheie: furtuna, Fagul cel Mare, trenul, cântecul etc. Efectul procedeului este demn de luat în seamă şi îmbracă cel puţin două aspecte: tematic, se reţine de către lector cele considerate de autor ca demne de reţinut. Scriind despre ce cunoaşte cel mai bine – propria sa viaţă – , autorul creionează prin tuşe groase esenţa. Iar ca scriitură, el izbuteşte o polifonie bine regizată şi transpusă în artistic.

Nici descrierile (sentiment, personaj, peisaj) nu sunt mai prejos în carte şi ele conferă unicitate stilului. Remarcăm delicata şi convingătoarea prezentare a instalării sentimentului iubirii, de la fiorul primului sărut până la împlinirea deplină a unei iubiri romantice, predestinate şi dăruite de Cel de Sus cuiva care o prezintă poematic. O expoziţie de portrete avem în capitolul dedicat armatei. Chipuri de soldaţi şi comandanţi se reţin prin trăsăturile lor esenţiale, unele redate caricatural (Dănilă Mărginean, Peter Anton, George Ţoţan, caporalul Vlădescu, căpitanul Ştefănescu ş. a., fiecare dintr-o altă zonă a ţării, ducând cu sine „zestrea” psiho-socială a locuitorilor de acolo). Iată-l, de exemplu, pe soldatul Schuller Heinz, „înalt ca o prăjină, avea peste 1,80, slab, cu nişte muşchi rahitici, cu un mers de domnişoară, sas de fel, de prin părţile Cisnădiei. N-avea nimic soldăţesc în el, cum ar fi trebuit să fie un neamţ adevărat, scăpase de le spusese că luase lecţii de pian, ba chiar se dusese vorba printre soldaţi că mai şi picta, de aici era ţinta aluziilor şi ironiilor celorlalţi”. Era „cel mai nefericit soldat din pluton” căci, de fiecare dată când îi scria prietena, caporalul comanda şi el „făcea, cu un corp curbat, subţire, salturile, iar pe chip i se citea o suferinţă şi un dispreţ însoţite de-o scârbă imensă”. Plasată de regulă la început de „acţiune”, descrierea ocupă un loc egal cu naraţiunea, poate şi fiindcă omul de la ţară e integrat până la inseparabilitate în peisaj. Scriitorul rămâne un mare zugrav al muntelui, după cum probează paginile care redau furtuna din Pădurea Samarului. De-a dreptul antologică este descrierea înaintării trenului de la începutul capitolului al II-lea, reluată pe parcurs. Lipsa de spaţiu mă împiedică să o redau, aşa că las întreagă plăcerea cititorului de a o savura. Dialogurile, în deplin acord cu „starea” socială şi intelectuală a personajelor, sunt presărate cu expresii plastice, proverbe, aforisme şi „ziceri” care rezumă o bogată experienţă de viaţă, dar şi cu comparaţii relevante, unele mai ample, pentru care observăm o disponibilitate aparte.

Cartea reprezintă un succes al prozei actuale, o dovadă în plus despre potenţele artistice ale provinciei. Meleagurile buzoiene şi ialomiţene dau prin Titi Damian un scriitor matur, deplin format la şcoala prozei clasice şi moderne, conştient şi stăpân pe mijloacele şi posibilităţile sale. „Umbra” este o confirmare şi împlinire a debutului din 2005, un volum interesant şi bine scris. Aceste impresii te stăpânesc de la prima până la ultima pagină, dublând plăcerea lecturii şi justificând interesul pentru viitorul său parcurs.

ILIE MÂNDRICEL

___________________

11 August 2008 – Paul Sân-Petru: „Cine face liniştea“, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

Atemporale şi aspaţiale, rupte parcă dintr-un noland – dintr-un spaţiu târziu al nimănui – la jumătatea distanţei dintre două trăiri care ar trebui să fie gemene, ori măcar asemănătoare, crâmpeiele de gând risipit ca seminţele-n ţarina campestră ale lui Paul Sân-Petru, scrise cu o încărcătură emoţională aparte, îşi fac loc precum izvoarele freatice ale sufletului minţii, să tragă o gură de aer de la suprafaţa existenţei, lăsând urme înscrise pe şira spinării de bazalt a memoriei noastre afective. Întâmplările se petrec “de-a lungul aşezărilor, de pe valea pârâului” sau dincolo de “pădurea dintre dealuri”.

Structurate magistral pe canavaua schiţelor sau povestioarelor în care realul fuzionează inteligent şi fermecător cu imaginarul, prozele ilustrează fidel lumea paradoxală a satului, areal din ce în ce mai de neînţeles chiar şi pentru ţăranul însuşi care, lăsându-şi de o parte legile ancestrale, rămâne adeseori perplex în faţa tăvălugului istoriei, în stare să ia la vale, să răstoarne să izbească toate valorile ştiute şi moştenite şi chiar altele noi, abia silabisite de pe etichetele scrise în limbi din ce în ce mai străine. Singurul reper temporal, faimoasa revoluţie care mai mult a deformat, a schimonosit în rictusuri amare obrazul ţăranului, decât a îndreptat lucrurile, aşa încât confuzia lui e tot mai adâncă, iar mintea, înţepenită totuşi în nişte canoane, încă mai are bunul simţ să le refuze.Realităţi care-l vexează de-a binelea.

Pe un traiect bine stabilit, drumul ţăranului de la naştere la eternitate, pe scena ancestrală a satului, ca matrice spirituală, incumbă etape de creştere şi maturizare asemănătoare copacului care mai întâi e copăcel, apoi se înalţă falnic, mereu cu crengile spre înalt, până i se adună anii în cercuri concentrice, ca nişte inele succesive de logodnă, apoi de nuntă, de argint, de aur, de platină, până la cununia definitivă cu Înaltul.

Universul sătesc, cu tot ce implică el, cu împlinirile, dar mai ales cu neîmplinirile rămase intacte în vis, descins parcă din realismul lui Marin Preda, departe de a fi totuşi acelaşi, capătă nuanţe amestecate, cosmopolite, cu iz de “străinătate” – sau mai bine zis de înstrăinare.

Anecdotica satului, păstrată în sipet sau în lada de zestre a bunicii, iese din când în când la iveală să împrospăteze, ca o ploaie de rouă, obrajii ofiliţi de griji ai localnicilor. Porecle devenite renume provoacă, dacă nu hazul de odinioară, măcar uimirea şi curiozitatea copiilor şi nepoţilor care, scormonind prin amintirile “celor vechi” stârnesc fantomele unui timp, nu neapărat mai prielnic, dar mai întemeiat.

Românul e un băsmuitor înnăscut. Neîntrecut în snoave şi ziceri din bătrâni, adaptate ad-hoc, după împrejurări, nu vrea să renunţe la singurul bun ce i-a rămas nealterat, în pofida nenumăratelor dezamăgiri.

A trecut el şi prin vremuri mai vitrege, numai pace să fie, că în rest…

Personaj principal, pământul, singurul reper statornic, răbdător, confundându-se deseori cu ţăranul care, “a păţit destule, iar ultima (păţanie! n.n.) – nici unul nu i-o dorim, oricât am zice că-l urâm, tocmai pentru că aceea ar fi cea din urmă” (“Genealogia familiei Stan”) – îşi trage seva mustind, din adâncul fiinţei.

Stan Păţitul e un fel de Moş Scornici al satului, care “le-a păţit cam pe toate” – pentru că “singur le căuta cu lumânarea”, păstrează în el sămânţa păţaniilor, îngrijindu-se şi de urmaşi precum moşnegii, “grâul de sămânţă pentru viitoarele primăveri din care nu se ştie câte mai apucă” (“Genealogia familiei Stan”).

Eterna suduială în barbă a românului obidit de nevoi, păţit în fel şi chip, capătă în prozele lui Paul Sân-Petru “iz de spray pentru năduf” – peste hăuiala împieliţaţilor de copii, obişnuiţi cu munca dar şi cu zbenguiala”. După un cod moral care include dimensiunea caritativă ca şi prilej de muncă în folosul aproapelui, “claca de bătut pălării de răsărită” este una din puţinele bucurii care nu costă nimic, că de altele nu mai e chip! şi printre puţinele tradiţii rămase, dar şi ocazie de aflat ştiri, de comentat, de formulat opinii, de rostit sentinţe morale, de pus ţara la cale, ca odinioară ţăranii silişteni la fierăria lui Iocan. Hazul involuntar e ridicat la rang de rege neîncoronat, specific firii mucalite, şugubeţe, a ţăranului de aici şi de aiurea, recuperând prin umor, ceea ce i-a rămas din demnitatea de a fi.

Ca şi maladiile sângelui, râsul se transmite ereditar peste generaţii şi copiii trăiesc întâmplări apuse şi rămase în conştiinţa bătrânilor – semn că lumea e aceeaşi, reacţionează aidoma, stările afective suprapunându-se până la identificare. Interesant de remarcat aceste reacţii similare la persoane de vârste şi condiţii cu totul diferite, semn că nimic nu e întâmplător în lumile cele două şi că există o comuniune extraordinară între cei plecaţi şi cei rămaşi. Într-o lume în care oamenii parcă şi-au pierdut busola şi simţul măsurii, doar pietrele mai rostesc, din când în când adevărul, înţelepciunea lor nu sperie pe nimeni, fantastice noime, iar sentinţele pe care le dau, întrec instanţele civile.

Trăitor într-o dimensiune mai mult orizontală, dar jinduind într-o spaţialitate a înaltului, cele două dimensiuni, întretăindu-se sub formă de cruce, eroul lui Paul Sân-Petru se află răstignit în cumpănă înclinată, cu o mână atingând ţărâna mamă care l-a zămislit, sub boarea Duhului Sfânt, cu cealaltă agăţându-se cu disperare de aer, într-un elan frânt precum zborul legendarului Icar, pe care nici pământul nu l-a mai răbdat, nici cerul nu s-a grăbit să-l primească.

Tragismul existenţial este presărat îndeobşte cu picături de sudoare şi sânge ca o câmpie stropită cu maci sub soarele nemilos al nămiezii.

Ţăranul, până la moarte îndrăgostit, nu de pământul, frate geamăn, asprit de tălpile la fel de crăpate şi bătucite ale veacului – ca la scriitorii realismului interbelic, ci de aerul pur al privirii zvârlite pieziş spre deplina lumină a înaltelor piscuri.

Autoritate de necontestat, ca şi-n Scriptură, stăpânul familiei, patriarhul, domină masa uneori rotundă, la care stau împrejur, cu lingurile-n mână sau în aer, în aşteptarea borşului de ştevie cu corcoduşe, ca-n antologicele prânzuri moromeţiene, când toţi se frigeau cu fasolea până la lacrimi, dar nici unul nu se dădea de gol, pentru ca şi celălalt s-o păţească, spre hazul tuturor. Şi în tablourile domestice ale autorului de faţă, tatăl prezidează cu discernământ şi demnitate adunarea familială, aşteptând, înainte de a gusta mâncarea, celebra solniţă, prilej de filozofie ţărănească, expusă cu argumente de necombătut.

“Sarea atrage umezeala din atmosferă înainte de a se înnora – un adevăr bine ştiut din strămoşi” (“Sarea de început”). Pretextul “sării-n bucate” care dă savoare şi gust “ideaţiei neastâmpărate ce-i bântuie pe tineri” – e punctul de plecare al unui întreg excurs filozofic despre Creaţiune – iar tata, “patriarhul sării” – se avântă, transmiţând propria gândire fiului, aşa cum meşterii încredinţau cu sfinţenie şi legământ de păzire cu limbă de moarte, tainele meşteşugului, urmaşilor.

Ideea că sarea a fost la început în “fostele treimi lichide, întinsă trei părţi din pământ, când toate apele erau sus, cu adâncul spre stele, iar apele erau înconjurate doar de vânt, când într-o parte, când în cealaltă” (“Sarea de început”), îşi trage seva din Sfânta Scriptură.

Iar fiii, călătorind alături de pater familiae, până “în pânzele albe ale ideii”, preiau ştafeta unei înţelepciuni şi a unor tâlcuri pe care trebuie să le folosească judicios spre ştiinţa celor ce vin.

Ritualuri vechi, teme biblice, cum e cea a oiţei pierdute şi regăsite, cu blana încâlcită în mărăcini, readusă la staul, primejdia haitei care dă târcoale turmei, iubirea Păstorului cel Bun care-şi cunoaşte oiţele după glas dar şi oile care-şi cunosc Păstorul şi-l urmează, sunt reactualizate şi repuse-n drepturi, pretext pentru povăţuiri morale şi didactice. Autorul aminteşte rânduielile ancestrale privind viaţa păstorilor, păstrate intacte, “într-o suită molcomă de ceremonii” – în care fiecare păşunat, adăpat, înnoptat îşi avea doina lui”.

Remarcabilă şi de un farmec aparte e în acest sens Parabola Păstorului care-şi iubeşte turma şi-şi conduce oile către ape limpezi şi “către apele cele mai de odihnă”. (“Doina găsirii oilor”).

Privit în dimensiunea sa cosmică, pământul, personajul central al prozei lui Paul Sân-Petru s-a dovedit a fi, nu numai zămislitor de viaţă, germinând sămânţa dătătoare de pâine, dar şi izvor mistic al unei fantezii populare fără limite, care-şi are sorgintea în Sfintele Scripturi dar şi în baladele, doinele şi basmele care ne-au definit ca popor şi cu care ţăranul s-a identificat în trăire, simţire, alinându-şi cu ele dorul mistuitor.

“Nobil încă” – dorul de sat se face simţit îndeobşte în sufletul celor plecaţi peste mări şi ţări din varii motive, oameni dezrădăcinaţi care jinduiesc o viaţă mai acătări, dar sfârşesc prin a spune că “ tot mai bine- acasă”. Acasă – acel spaţiu edenic – uneori pierdut pentru totdeauna, de cele mai multe ori regăsit, cuvânt nepreţuit şi apreciat doar atunci când te îndepărtezi de matrice. Singurul păstrat intact e spiritul şi plămada lui va creşte neobosit spre rotundul care nu poate fi ciopârţit de nimeni.

În aerul “bun de oftat” (“Teofilia”), parcă şi timpul se măsoară altfel, nu cu secunda şi minutul, ci “timp de trei cruci” – în care “limbile ceasului urcă precum un plod năzdrăvan în vârful şurei, până spre miezul nopţii”, frânturi din lumea complexă şi complicată, “exasperantă şi vijelioasă ca un râu cu pietre imense”, sunt frunzărite minuţios, cu parcimonie, “pe jgheabul roşcat dintre două văi”. În felul acesta viaţa şi moartea îşi schimbă neîncetat înţelesurile, izvorăsc şi curg una din cealaltă şi una spre cealaltă, îngemănându-se în vârtejul oniric şi uneori se confundă. Şi totuşi, “de unde se adună, într-o albie a zilelor, timpul?”

Cu toate acestea, printre acei oameni “bolnavi de suflet” funcţionează legile junglei : “întristează-te tu, ca să mă bucur eu, mori tu ca să trăiesc eu, hai, care pe care”. Şi acest implacabil şi nemilos qui pro quo face parte din tragismul existenţei umane (“Teofilia”).

Nu lipsesc din aceste pagini colocviile cu Dumnezeu în care se dezbate tema recurentă a morţii (“Migraţie de seară”), a somnului ca anticameră a morţii. Somnul “în care omul e un trup care nu-i acasă. El este o casă încuiată, aproape suspendat în inexistenţial”. (“Migraţie de seară”).

Şi astfel, “nişte zăvoaie de bărbaţi”” care au murit încălzindu-se cu slobodă otravă de flacără stinsă, fiind şi acum într-o inconştientă aşteptare a dimineţii pentru o întâlnire cu prietenii şi cu mirii”.

“Somnul cotidian – o uşă pe care se intră şi se iese lejer, de mii şi mii de ori deodată, ea nu se mai deschide şi rămâi dincolo…

Şi vremea se odihneşte şi ea undeva în dreptul lor” (“Migraţie de seară”).

Operând inserţii în scriitura autorului remarcăm, dimensiunea onirică, atât de prezentă în prozele realisto-fantastice. La jumătatea drumului dintre somn şi trezie, omul, suspendat în zăduf şi neclintirea hamacului existenţial, fură cu ochii mijiţi “ceva din realitatea din jur”. E un “vis pe muchie de cuţit, realitate pe muchie, totul urmează a fi dincoace sau dincolo de ea.” (“Sunamita”).

Eroii nu au nume ci reprezintă arhetipuri. Ei apar emblematic : bărbatul, femeia, fata, flăcăul, profesorul, doctorul, omul, actorii, prisăcarii, visătorul, orbul, argatul, tipologii, pe cât de specifice genului, pe atât de speciale în unicitatea şi originalitatea lor, care fac prozele cu totul inedite.

Ţăranul, cu intuiţia lui genială şi cu bunul simţ ancestral rosteşte sentinţe care uneori devin peceţi pe viaţă, jucând în acest sens, rolul de ursitoare. Chiar înaitne de naştere, după comportamentul părinţilor, copilul poate deveni, dacă fantezia populară îşi spune cuvântul, “a cincea roată la căruţă”, fapt dezonorabil, căci instanţa rurală nu cunoaşte clemenţă. Şi atunci, făptura care abia s-a născut cunoaşte oprobiul public, fără să-şi poată depăşi limitele. Sentinţa, o dată rostită, cu greu poate fi ispăşită ori învinsă. E nevoie atunci de trăsături extraordinare care să poată învinge şi rupe implacabila mentalitate. Sătenii se tem prin urmare, de o eventuală caracterizare din partea colectivităţii şi fac totul ca să demonstreze contrariul. Este o luptă pentru a te învinge pe tine însuţi o dată cu impresia provocată în jur. Ca şi în cazul poreclelor care, purtate toată viaţa, sunt transferate urmaşilor. Acest lucru nu are neapărat un caracter distructiv, ci, mai degrabă, stimulator, ziditor. Lupţi ca să-ţi învingi destinul, condiţia şi a te depăşi pe tine însuţi, ajungând în felul acesta la un alt nivel de creştere spirituală, cât mai aproape de ţelul propus şi deseori, chiar în vârf (“Căruţa cu geometrie variabilă”).

Parabola timpului scurs, risipit implacabil şi ireversibil este evidentă şi în meditaţiile orbului “argat la trei mori”, pretext pentru a arăta cum se joacă unii cu timpul.

Orbul, cel cu ochii pierduţi aproape din pântecele mamei, “doar în vis vedea nişte priviri ca nişte dâre de avion alburii, de fapt, propriile priviri” – “acelea sunt privirile mele care trec, nu ştiu încotro”.

Magistrală este intuiţia orbului în această secvenţă aforistică:

“Aşa cum intră vântul prin aripile acelea de şindrilă sau apa vadului peste zbaturi, timpul intră în ceas ca să-l învârtă.”

“Şi în timp ce curge timpul – se întreabă orbul – argat la moară, ca să ţin eu de gura lor şi să-l umplu, pentru fiecare cât vrea sau cât porumb de ceasuri mai are podul Celui de sus? Şi de fapt ceasul, de unde ştie el cât e ceasul?” (“Argat la trei mori”). Interesantă este dialectica timpului – în viziunea acestui original autor.

“La ultima ei suflare, ora borţoasă fată un pui. Puiul orei este o secundă frumoasă şi slută, o şleampătă, pentru ca în tot locul să o întâmpine mila noastră, ca ea să rămână mai departe cu aceeaşi nesătulă poftă de viaţă. Puiul orei creşte cu ochii pe ceas şi deodată îl vezi şi pe el oră ca toate orele care fată şi ele pui. Ora îşi trăieşte din plin clipele, nici una pe alături nu-i scapă. Doar inima asta doarme pe ea, de nu mai ştie când merge în gol precum moara aia de vânt”. (“Argat la trei mori”).

Paul Sân-Petru este şi un fin observator al minunilor creaţiei, al naturii în infinitatea speciilor şi formelor de existenţă, fascinat îndeobşte de cât de bine au fost gândite toate lucrurile, încă dinainte de început şi, pe măsură ce erau întocmite de Mâinile Supreme, cât de bune şi desăvârşite se dovedeau a fi, ce chip perfect avea omul dinainte de cădere, aidoma chipului Dumnezeului Treimic.

Spre perfecţiunea originară se îndreaptă speranţele omului, căruia amintirea paradisului prim, nu-i dă pace, până la întoarcerea în locul de început, în fericirea de unde plecase.

Valabile de azi într-o mie de ani şi mai bine, “pe caruselul prelung al veacurilor”, dovada universalităţii şi eternităţii Cuvântului, scrierile despre sat au farmecul şi parfumul inedit al germinaţiei grâului în pământul smerit, răspândind un duh blând de împăcare cu sine, cu soarta, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi semeni, chiar şi cu surioara moarte, necesară îndeobşte, pentru a ne naşte din nou şi a începe, de fapt, viaţa adevărată.

CEZARINA ADAMESCU

___________________

08 August 2008 – Valeria Deleanu- Gânduri sechestrate, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Dacă poeţii ar conştientiza finalitatea volumelor de versuri, în sensul de a se orienta mai întâi spre o anumită paletă tematică şi nu cum se întâmplă adesea, când avem de-a face cu un amalgam, cu siguranţă acestea ar atrage atenţia criticilor literari şi a cititorilor… Iată că Valeria Deleanu, în placheta sa, Gânduri sechestrate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), are predispoziţie afectivă pentru un topos – casa – prin intermediul căruia îşi întoarce paşii amintirilor cu nostalgie.

Întoarcerea ad origines – acasă –, fie că este formulată ca o supoziţie (condiţionala ipotetică din poezia Acasă este elocventă), capătă, prin gestică, sacralitate: „De reuşim să ne întoarcem în sat/ vom săruta faţa pământului/ (…) ne vom plimba pe uliţa gândului/ Vom deschide poarta de lemn,/ casa ne va apare ca o liturghie” (p. 7). Întoarcerea acasă înseamnă refacerea legăturii cu părinţii, măcar la nivel afectiv: „Ni se vor transmite din părinţi/ drumuri pătrunse de urme şi fapte/ şi noi îngenunchiaţi cuminţi/ vom fi de suflet mai aproape.” (Ibidem).

Întoarcerea spre locul de odinioară, presupune un gest tandru: „Pe locul unde a fost o casă/ să mergem şi să punem flori” (Pe locul, p. 19). Întoarcerea pe acest tărâm – „o palmă de loc” (cum declară poeta în altă creaţie – Acasă – şi care pentru ea înseamnă „universul”) – echivalează cu întoarcerea într-un timp şi el afectiv, populat cu poveşti: „Vântu-şi aruncă plasa de argint/ spre ciobul de oglindă ce nu s-a scufundat/ şi scoate din adâncuri o poveste/ şi nunta unei fete de-mpărat” (p. 19).

Amintirea universului infantil, rămas intact în „ciobul de oglindă”, îi prilejuieşte poetei derularea unei poveşti la fereastra sufletului: „Din minunata copilărie/ m-a chemat cineva la fereastră./ Tocmai terminasem de scris o poezie/ şi de pictat o floare albastră,/ aşa că am deschis geamul/ (…) În faţa mea cerul, marea/ şi codrul fermecat de aramă./ Dar cum cerul era îndrăgostit/ s-a cununat îndată cu marea/ şi din codrul arămit/ iar am auzit chemarea./ (…) De atunci, în fiecare oglindire/ cu flori albastre l-am întâmpinat./ De atunci, îl simt atât de aproape/ că parcă îl aud grăind/ şi îl pictez din şoapte” (Ascult chemarea amintirii, p. 10).

Toposul de care vorbeam, în accepţiunea lui mai largă, trebuie înţeles şi ca pământ – element esenţial, prin intermediul căruia se face legătura între generaţii. Sub aspectul acesta, aluzia la mitul lui Anteu este transparentă: „Pământul acesta/ bun pentru regenerare/ a încheiat, deja,/ alianţa dintre părinţi/ şi viaţa viitoare.” (Acasă, p. 22).

În partea a doua a plachetei Gânduri sechestrate, poeta aduce în prim plan acelaşi topos şi universul infantil, degradate de nepăsarea omului contemporan. În felul acesta, se realizează o antiteză la distanţă, de ordin moral. „Oameni acest jalnic decor/ L-aţi zidit cu mâinile voastre!/ Gunoiul rămas în urmă/ pietruieşte culorile albastre/ (…) Casa care v-aşteaptă abia rezistă/ Din ferestrele-necate lăcrimând” (Răzbunarea copacilor, p. 37). Într-un oraş în care lumea aleargă şi după maşini de lux şi care se degradează pe zi ce trece, Valeria Deleanu are sentimentul înstrăinării, încât refluxul afectiv de care vorbeşte în poezia Înstrăinare este perfect justificat: „când începe marele reflux/ din basmele căzute în ruine// Copii ai unei amintiri intacte/ batem vrăjiţi la vechea fereastră,/ dar din vremuri îndepărtate,/ cineva strigă: nu-i nimeni acasă!” (p. 39). Ca atare, întoarcerea spre vârsta de aur şi universul infantil este singura modalitate de salvare a sufletului ameninţat de universul citadin: „E o despărţire tristă de romanticul oraş/ şi cine o să-mi spună unde mi-e casa…/ Pe străzile pline de hoţi şi apaşi/ golite de copacii care-mi păzeau fereastra.// (…) Şi mă caut mereu în memorie,/ Într-o copilărie parcă reîncarnată,/ Când liniştea şi bucuria vor deveni istorie,/ să scot poveşti din fiecare piatră.” (Pietrificare, poluare, p. 45).

CONST. MIU

____________________

07 August 2007 – Ioan Cioba: „Treizecişitrei“, Editura „Napoca-Star“ (Al. Florin Ţene)

Volumul de debut “Treize-cişitrei”, Editura “Napoca-Star”, 1999, ne dezvăluie în Ioan Cioba un poet aplecat asupra enigmelor existenţei divine, sugerând pitorescul bi-blic în percepţii plastice: “ase-menea / lemnului / din palmele lui Isus / cuiele îndurării”. Observaţia e, aici, o formă a lecturii, o hermeneutică sui generis aplicată realului: “heruvimii ăşi lustruiau aripile prăfuite / aproape că uitasem tată / de toate presimţirile noastre / acum pregătesc / ca-lendare incomplete / la tipar-niţa pe care / Iuda prevăzător a ascuns-o / pe povârnişul Gologotei”.

Poemele, scurte metafore, uneori, cu sfâşlit aforistic de constatare, sunt oglinzi paralele concave care, prima parte reflectată în a doua este rezultata unui unghi al percepţiei: “mentă şi anason / lăcrimând / prin otava cuvintelor / ceasul deniei / ademenşete / cu arome / e toamnă”.

De altfel, trăirile cotidiene sunt mai mult un pretext pentru reflecţia melancolic-religioasă, lapidară, concisă, din care ia naştere un univers al himerei delicate: “iubito / nop-ţile noastre / dul-ce şi repet-abila / implozie / Dumnezeu / muşcând cu sete / din zemoasa noastră / gutuie”.

Puţine sunt cazurile când imaginaţia lirică rămâne la notaţia brută, aglutinată, căci Ioan Cioba ştie să întoarcă mecanismul privirii înspre desluminarea esenţialului pe care-l aşează în metaforă: “poeme / în-spic-date / aprise cruci ale nopţii / rugăciunile / dau în pârg”. Se pare că, fără să-şi dorească acest lucru, micro-poemele lui Ioan Cioba scurtcircuitează senyu-rile japoneze, al căror părinte este Karai Senyu (1718-1790), dar fără să respecte cu stricteţe chingile impuse de silabe: “iubito / ochiul tău / spre mansarda păcatului / surâzător / şarpele / pândeşte”, sau “tată / răsufletu-ţi / aduce / a nisoare.”.

Sprijinite pe morala creştină, poemele, fără târguieli şi lamentaţii, clorotice, par rupte dintr-un ceremonial iconoclast: “din mâna ta / un copil te chiamă / să preschimbi apa / cânt tremurat / şi mi-e teamă / Dumnezeu e îngăduitor / dar mâine”.

Ioan Cioba face o lirică a virtualului credincios, care nu scrie o poezie religioasă, încercând să prindă în plasma poemului, într-o simultaneitate naturală, esenţa credinţei, fără să renunţe însă la suprave-gherea lucidă a mecanismelor.

ALEXANDRU FLORIN ŢENE

______________________

06 August 2008 – Ion Croitoru: „Îngerul pâinii“, Editura Sinteze, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Privite dintr-un joc al perspectivelor, poemele din volumul „Îngerul pâinii”, reflectă universul rural, sub toate idilicele aspecte, dar şi relaţionat cu acea părticică de cosmos din sânul căruia facem parte ca entităţi definite, gânditoare, telurice.

Autor cu o perspicacitate dezvoltată, cu un simţ al sacrului deosebit, Ion Croitoru se pune la dispoziţia intereselor spirituale ale obştii, având intenţii moralizatoare pe care şi le asumă.

Simbioza etic-estetic este circumscrisă ideii de sacru. Pe acest fond duhovnicesc, ilustrează cu integritate morală, postulate teologice, extrăgându-şi principiile din normele învăţate şi practicate în lunga experienţă a vieţii.

Dincolo de aspectul tematic principal, de orientarea fundamentală spre edificarea oamenilor, lărgind cadrul, intervin şi alte motive : folclorice, tradiţionale, etico-patriotice, istorice, fabulistice, care nu impietează, ci dau savoare întregului. Căci viaţa e alcătuită dintr-un amalgam de stări şi fapte uneori paradoxale şi depinde de interpretarea şi de semnificaţia dată fiecăruia. Dar aici intervine măiestria autorului, stilul care proliferează la nivelul întregului.

Ion Croitoru este, prin natura sa, prin vocaţie şi prin relaţionarea cu semenii, un analist fin al sufletului omenesc, deşi retorica sa nu e ornamentată de fiecare dată, proporţional cu nivelul mesajului. Şi aici este vorba de mijloacele de expresie care se îmbogăţesc pe măsură ce autorul perseverează în demersul său liric. Dar, unde Dumnezeu a pus un început, tot El va da şi mijloacele pentru a ajunge la atingerea ţelului, în cazul acesta, la o desăvârşită comuniune şi armonie spirituală cu pământul, cu cerul, cu natura şi cu oamenii, lucru nu întotdeauna lesne de realizat. Ceea ce e însă imposibil la oameni, este cu totul posibil la Dumnezeu.

Ion Croitoru s-a născut, după propria mărturisire „purtând în spate cocoaşa tradiţiilor străbune”. Cu „povara consecvenţei” – el stă aşa, de-o viaţă, „ca un turn de veghe, pe un colţ de stâncă” („Povara consecvenţei”).

Cu un dar înnăscut de a istorisi legendele, miturile dar şi întâmplările cotidiene ale meleagurilor dragi, ale matricei sale naturale şi spirituale, Ion Croitoru ne spune chiar şi „legenda cărţii” : „În ceas de cumpănă/ când din lumină s-a frânt/ o rază ca un simplu cuvânt/ coborând peste vârstele munţilor,/ către cele neştiute,/ către cele nevăzute”. Toate acestea au alcătuit o viaţă strânsă-ntr-o carte şi aruncată „pe apa curgătoare/ să se învârtă în ochiuri./ Aşa a apărut legenda cărţii”.

Etosul şi eposul pe care le cultivă cu precădere, îi ţin de lumină, de hrană, de sete, de frig, de viaţă, de moarte, de Înviere.

Împlinit în fructe, în seminţe, în „zidirea cetăţii” şi „risipirea singurătăţii”, în „izvor de apă vie/ semn de veşnicie” – rostul omului este perpetuarea, naşterea de prunci, prelungirea întru fiinţă. Naştere care alungă norii, deschide cerurile, împlineşte făgăduinţa şi sfarmă porţile iadului. Este o înţelegere mioritică a sensului vieţii, vestită de glas de înger în „raza lină a zorilor” şi în „bucuria soarelui”. Şi mai înseamnă „răsplata rugăciunii” şi „ivirea speranţei” – pe cerul, oricât de plumburiu s-ar arăta şi oricâte furtuni l-ar ameninţa.

Poezie emblematică, „Aria de grâu” , semnifică locul unde locuieşte „îngerul pâinii”, cel care ne dă hrana cea întru fiinţă, este îngropat în pământ pentru ca din nou să răsară şi să rodească, pentru că Dumnezeu are grijă de toate făpturile cerului şi ale pământului. Prin frumuseţea, măreţia şi smerenia lui, bobul de grâu înseamnă naştere-viaţă-moarte-înviere, coordonate fundamentale ale omului, de aceea, oda bobului de grâu este perfect îndreptăţită. În plus, grâul este un simbol hristic, este trupul lui Hristos dat pentru noi ca jertfă de mântuire.

Reper moral, emoţional, fizic, spiritual, Cuvântul, cel de la început şi cel de pe urmă, este însemnul tutelar, e crucea cu care se naşte omul, nevoit să o poarte, cea de care se reazemă. Crucea Cuvântului, cea care poate mântui sau osândi, e dată tuturor, dar nu toţi o pot duce până pe Golgota, nu pot fi răstigniţi pe ea, ci doar, în rugul de linişte, o pot aşeza pe altarul de suflet.

Omul, de aceea, e în continuă dispută cu acest Cuvânt care se poate întoarce oricând împotriva celui ce l-a rostit cu nevrednicie, ori în deşert.

El poate fi : „Buzdugan ce despici munţii ca fulgerul/ şi schimbi cursul apelor învolburate./ Nu ai dimensiune şi te hrăneşti/ Doar cu nuanţe şi vibraţii./ pătrunzi în adâncurile reci/ şi te ridici până la al nouălea cer,/ dispari şi apari ca luna,/ te duci ca vântul şi te întorci ca o rază,/ şi-mi eşti drag. Desparţi şi aduni pe fraţi împreună./ cine să te mai înţeleagă”.

Noi suntem cu toţii născuţi sub semnul acestui cuvânt : „Iubirea şi ura stau sub sceptrul tău/ ca de altfel moartea şi viaţa./ Pui în mişcare sute de oşteni,/ zideşti palate şi dărâmi cetăţi,/ nu ai culoare, eşti transparent şi opac./ De ce duh eşti purtat?/ tu deschizi porţile raiului/ sau aprinzi focul iadului/ stelele se pleacă ţie/ şi stihiile văzduhului se pun în mişcare/ schimbând numărul anilor/ şi al vremurilor./ Prin tine s-au zidit toate/ şi pui capăt la toate./ Tu, sonor cuvânt, eşti stăpânul lumii./ Te-ai născut cu mine./ Nu cumva suntem fraţi gemeni?”

Foarte interesantă această empatie, această entropie, trecere dintr-o formă concretă, ontică, într-o formă abstractă, această comuniune freatică între om şi cuvânt, născuţi unul dintr-altul simultan, pe de o parte, iar pe de altă parte, unul născător al celuilalt, într-o perfectă simbioză.

Scrise într-un stil cu totul original, poemele se apropie de cel popular, cu asonanţele şi licenţele de ritm specifice melosului, alteori potincnindu-i curgerea, dar şi cu asociaţii neaşteptate de tipul : „sfărâmarea iadului/ rodirea pământului” ; „zidirea cetăţii/ alungarea singurătăţii/ izvor de apă vie/ semn de veşnicie” („Pruncii”).

Ion Croitoru face în acest volum, vorba marelui poet Marin Sorescu „Ocolul infinitului mic pornind de la nimic”, prin versuri eliptice, prin gesturi simbol, prin parabole şi toate acestea dau întregului un iz de temeinicie. Dar şi prin acel accent de bocet, de litanie, de refren cântat împreună, la unison sau cu voci care se terţează, creând o armonie perfectă.

Care a fost la-nceput, ţărâna sau piatra? – probabil se întreabă poetul. Şi tot el susţine că : „De la piatra din drum/ începe ziua genezei” („Roata”).

În călătoria noastră „spre locul fără apus”, „spiţele roţii se răsucesc necontenit/ până când,/ la capăt, obosit,/ călătorul se opreşte/ la aceeaşi piatră de hotar./ Cioplindu-şi numele.” („Roata”).

Există, cu toate acestea, multă încărcătură, eforturi de epitetizare şi nelipsita rimă ori asonanţă a sfârşitului de vers, sunând-răsunând pe o pardoseală de marmură, în încercarea de metaforizare a textului, dar toate acestea nu diluează mesajul.

Pe câmpul de forţe în care fizicul, mentalul şi spiritualul se înlănţuie, interacţionează, îşi probează vitalitatea, într-o încleştare continuă, fiorii Duhului fac Cuvântul să şoptească, să sune, ori să răsune, când tumultuos, năvalnic, impetuos, în căderi de cascadă, când lin, abia şopotind precum unduirea apelor, când Duhul plutea pe deasupra. Iar când toate se aşează firesc, apele şi lumea se împacă şi pacea se instalează. Meşterul ia o mână de tină „din rumeguşul munţilor tăiaţi/ De năvalnicele ape din Carpaţi” şi, „în apele lumii a frământat”. Astfel a modelat chip de lut, „boţ proaspăt de aluat” peste care a presărat avântul curajos al corbului spre înălţimi şi „vigoarea calmă a zimbrului”.

Adăugându-i ingrediente sublime, nectar din flori, zbucium de mări, flăcări de culori, i-a dat glas, a suflat duh şi l-a trezit din nefiinţă. Şi pentru ca totul să fie desăvârşit a pus în el puterea de rodire a pământului şi setea de necuprins, de a cerceta lumea şi de a o supune (imensă trufie!)

Aceasta este geneza omului, conform viziunii poetice a autorului („Bătrânul meşter”).

Un imn de slavă aduce poetul smeritului bob de grâu care nu reprezintă numai hrana trupească, dar semnifică, prin jertfa hristică, albirea de păcat, dar şi, prosternat cu faţa la pământ, se dă ofrandă păsărilor, vieţuitoarelor şi omului.

Un sfânt popas în norul amintirilor, făcut la casa părintească, invadată acum de praf, de lucruri ponosite, de cuiburi de păianjen şi de greieri amorţiţi sub cotlonul de vatră, îl face pe poet să găsească lacătul misterios şi cheia de la sufletul casei unde şi-a îngropat copilăria. („Caut o cameră”).

Un poem remarcabil, închinat truditorilor pământului, pe care-i socoteşte rude apropiate, căci sunt cu toţii înfrăţiţi întru pământul acesta străbun, roditor şi răbdător cu oamenii, care-i leagă cu rădăcini nevăzute este poemul „Cosaşii” : „Voinicii bat cu ciocanul/ în creştet de munte/ coasa şi-o ascut/ cu piatra de la picior./ pământul verde îi aude cum/ pe brazda vremii mai fac un pas/ târând picioarele/ prin iarba ce doarme în urma lor. / Alături de lume, semne de-ntrebare, /stau cosaşii aprinşi/ visând la capătul drumului/ somn în fân, leagăn de copil/ sub streaşină de curcubeu./ Dar până atunci,/ sudoarea de pe frunte/ şi-o şterg de poala pădurii/ şi osteniţi reiau/ truda după ei trăgând/ încă un ceas, iarba…”

Despre condiţia omului veşnic supus căderii, în pofida învăţăturilor părinteşti . „Ca un pălmaş, desculţ./ Cu sfaturi mi-a dat mama./ Mi-a spus, în zori, să nu scutur/ rouă de pe florile din câmp/ şi să nu arunc cu pietre/ în izvorul din care am băut./ Şi-am mers? Până unde?/ din când în când m-am poticnit/ şi am căzut între spini/ când soarele se lăsa în amurg/ şi am sângerat atunci./ De aceea azi port rănile-n mine./ Dar, iar am plecat la drum/ rătăcind prin locuri pustii/ flămând, însetat, obosit./ M-am adăpat din hârburi străine/ lăsate dinadins în drum/ să-mi otrăvească sufletul din mine./ şi tot am mers, şi-am mers,/ pe cărări întortocheate şi străine,/ când un ghimpe m-a rănit la picior.(…) Cineva a vrut să-mi închidă calea/ Ce duce la lumină” (Drumul”) – şi aici, trimiterea biblică este la Parabola Fiului risipitor, din Luca, 15, 11-32.

Motivul blagian al scăldării în movilele de grâu auriu, în seminţele de chihlimbar este ilustrat în poemul ”De-a v-aţi ascunselea” : „Când eram mic/ m-am jucat dea v-aţi ascunselea/ în lanul pârguit de grâu./ Spicele îşi scuturau diamantele/ strânse în salbe şi cercei,/ sunând ca picăturile pe alei/ când cerul scutură un nor/ şi paiul gol se-ntorcea în valuri/ ondulând până hăt, departe,/ în margine de veac./ Pe obraz simţeam săgeţile/ de foc ce urcau în spic spre ochi,/ crestând obrazul/ căutând seminţei loc adânc/ în huma caldă mustind de sânge roş./ Ce fascinat eram/ de sunetul boabelor de clopoţel/ când zei de stele-n spice se plecau/ în faţa mea de muritor!/ Nu ştiu ce demon mă-mpingea/ să simt sub mine roi de stele-n spic/ să gust din rostogolul ce-l făceam/ din viaţa basmului ce mă înaripa…”

Mirosul reavăn de pământ este însuşi mirosul vieţii iar anii, în curgerea lor ireversibilă, se adună precum inelele în cercurile brazilor, iar numărul lor e concentrat într-un punct al trecutului : „Ziua de azi rămâne la fel/ şi îşi caută pereche/ în uitarea ce a trecut dincolo de vânt/ şi se găseşte în ceilalţi ca noi,/ contemporani zilei de mâine,/ ce se învârt în cercuri,/ pecetluiţi în inelele/ din inima bradului./ trecutul e acolo strâns în uitare./ Acolo-i tăcere./ noi suntem azi, aici,/ şi ne căutăm perechea/ pentru logodnă/ tot acolo, în punctul cercului/ din univers.” („Inelul logodnei”).

O interpretare originală este dată motivului onomastic al propriului nume, concentrat într-un „punct continuu/ care înscrie în coborâre o linie : „I”” ce leagă cerul de pământ/ şi le înnoadă în „o”, cercul infinit./ Cele două, cerul şi pământul, lasă în urmă/ Flăcări de cometă, ondulate „n”./ Coadă de mătase,/ mirajul împlinirii ce flutură/ între genune şi paradis.” („Numele”).

În carte se întâlnesc şi versuri aforistice „”Îngerii se împodobesc cu flori/ pentru primăvara din noi” („Primăvara”); „De la piatra din drum/ începe ziua genezei” („Roata”); „Acum am înţeles că oriunde/ există o speranţă/ dincolo de umbră” („Umbra”); „Mai mare peste hotare de-ai fi pus/ N-ai şti cum cântăreşte cel de sus” („Seceta”); „Toamna/ e veşnicia bătrâneţii” („Toamna”), ş.a.

Notabile sunt şi poemele „Rugăciune”; „Rugul” ; „Roata”.

Nostalgia pentru satul copilăriei, pentru amintirile dintâi, casa părintească, primii fiori de cunoaştere şi iubire, datinile păstrate cu sfinţenie, acel paradis fermecat al candorilor şi al celor dintâi semne de întrebare îşi află expresia în mai toate poemele, dar în chip deosebit în „Satul copilăriei”; „Pruncul voievod”, „Rândunelele”, şi altele.

Obiceiul ca în noaptea Sfintei Învieri creştinii să meargă cu flori la mausoleul eroilor de la Mărăşti, şi-a găsit împlinirea poetică într-o poezie tulburătoare, semn cert al vocaţiei patriotice a autorului şi a necesităţii de a ne respecta istoria şi pe eroii neamului: „Aprindeţi 35.000 de lumini în abator./ Aici se aud numai lovituri de topor/ ce toacă pe buşteanul masiv schelete.// Aprindeţi 35.000 de făclii în hades/ să-i închege sângele în vine lui Cerber/ şi să sece izvoarele subterane ale morţii.// Visul de fum ce pluteşte pe pământ aievea./ În muzee puhoaiele de statui odihnesc/ ce închipuie vedenii de inorogi,/ chipuri reale ce se hrănesc din dulceaţa/ spumei de smoală pusă-n ţevi de oţel/ ca stâlpii de pe treptele scărilor ce coboară/ în adâncurile nopţii glaciare./ În numele lui Buda, în numele lui Iahve,/ în numele lui Crist, în numele dreptăţii/ s-au stropit cu mirodenii otrăvite/ izvoare, munţi şi câmpii, popoare,/ căutând să stăpânească punctul/ din hotarul infinit./ Fachiri gângavi cu inimă din piatră necioplită,/ aţi adus ca puhoaiele coborâte din munţi/ floarea vieţii, sufletele de copii,/ aici pe vârf de deal s-a împotmolit/ corabia morţii şi s-au tocat/ lăstari de viţă fragedă,/ flori de salcâm/ şi crenguţe de busuioc./ Aprindeţi 35.000 de lumini/ pentru eroii de la Mărăşti.” („Abatorul de la Mărăşti”).

Într-un poem plin de gingăşie se regăseşte iubirea conjugală, sfinţită în taina căsătoriei, cea care a rodit în prunci şi care, tocmai din această pricină devine mai trainică : „Pe fereastra casei pătrunde/ O rază de lumină/ Şi gingaş alină/ fructul dragostei ce-ngână/ Şi leagăn şi mamă…// Iar mugurul creşte uşor/ După legile ce rânduiesc/ Zborul lumii, zbor,/ Spre acelaşi izvor/ Divin.// din iubirea ta şi a mea/ S-a aprins o stea,/ Istoria azi învie/ În casă şi-n bătătură/ Dragoste şi armonie.” („Raza”).

În sfârşit, ideea că munca pământului e o rugăciune şi îşi află împlinire în rodul pâinii celei de toate zilele, este subliniază în poezia : „Munca pământului e o rugăciune” : „Cel ce munceşte pământul/ nu risipeşte harul/ ci umple altarul/ cu darul/ şi mirul/ din candela inimii aprinsă.(…) Cel ce lucră pământul/ simte cum se zvârcoleşte lutul/ ca la întâia facere/ precum pruncul (…) Cel ce lucră pământul/ rugă trimite spre Sfântul,/ ca bobul să rodească,/ să crească,/ precum nisipul/ adus de înspumatele valuri/ pe întinsele maluri,/ să-l strângă în poala cămăşii/ clăcaşii/ şi îngeraşii.”

În acelaşi context este şi poemul, deosebit de expresiv ”Icoana pâinii”: „Iau toiagul de corn/ noduros de la bunici,/ având pe el semne zodiacale încrustate,/ şi traista cu şireturi însângerate/ ţesută în două iţe de pace şi război/ mi-o pun după gât/ ca să pot urca pe poteca întortocheată/ pe sub malul de umbre, alunecos,/ ca să ajung pe creasta plumburie/ să frâng în palme norii/ ce-au picurat lacrimi,/ să-ngrop viforniţele/ ce-au scuturat pomul vieţii,/ să slobod încătuşatele raze,/ să curgă pe poteci luminile/ să inunde inimile./ Aproape de vârf/ cu ochii însângeraţi de înălţimi/ am îngenuncheat ca sfinţii din vitralii/ pe uscate corzi de liane./ Am cătat în traista cu merinde/ dezlegând ştergarul de in de la bunici/ şi-am rupt/ turta-n frunze de nuc./ Flămând dar vrăjit de urcuş,/ pentru mine greu,/ cerul mi s-a părut neprimitor/ am mâncat calde firimituri,/ din icoana turtei coaptă-n vatră./ M-am întors spre-a umbrelor domnie/ să strâng vreascuri şi ierburi uscate/ s-aprind un foc/ şi să-mi coc/ în cenuşa din vatra părintească/ gândurile mele de copil”.

Ici-acolo, cerul poemului se înseninează, se deschide spre orizont şi parcă zâmbeşte. Atunci „natura şi-a deschis larg/ la piept cămaşa” („Umbra”). Drept pentru care : „Dincolo/ de umbră există o speranţă,/ coloane de lumini se-nalţă/ din roua fragedă de pe floarea de colţ” („Umbra”).

Autorul transmite un mesaj tonic, optimist care răzbate chiar şi în poemele mai puţin luminoase. Oamenii ştiu că pot planta, până şi-n cenuşă, o floare nemuritoare, numită Speranţa. Viaţa e posibilă pretutindeni, chiar dacă sânul pământului a secat, căci toamna este veşnicia bătrâneţii.

Chiar dacă autorul n-a dobândit încă întreaga paletă a mijloacelor de expresie artistică necesare demersului poetic, există o trăire genuină care geme să iasă la iveală, printre rânduri.

Sentimentul dăinuirii, al apartenenţei la aceeaşi glie străbună îi dă tărie şi verticalitate, îl responsabilizează pentru a trece mai departe urmaşilor, fărâma de pământ şi de cer care i-a aparţinut de drept, în această viaţă în care eroii sunt tot una cu Feţii-Frumoşi, descendenţi din daci şi muşatini : „Cu un strop de lacrimă bunicii au udat cerul/ Şi visul şi l-au scris după datină cu degetul.(…) Cu un strop de sânge apoi au zugrăvit pământul/ Şi umbra, şi marmora rece de pe mormântul/ Ce-ascunde vechile basme din bătrâni/ Cu eroi şi Feţi-Frumoşi din daci şi muşatini/ Înveşmântaţi în huma vechiului legământ/ Ca tămâia cu bună mireasmă arsă în jarul sfânt.// Astăzi aş vrea să strâng din veacuri legendare,/ Chipuri de eroi, luminând lutul plămădit cu mir/ Să gustăm din lumina aceluiaşi aurit potir/ Întinzând în bătătură, prinşi de braţe, hora mare/ C-au venit la târnosirea patriei mari; / Fiii mamei Daciei, purtând în ochi pădurile,/ Pe umeri munţii şi-n inimă soarele!” („Fiii Daciei”).

Un capitol destul de consistent este dedicat în finalul volumului fabulelor, amuzante, moralizatoare, ingenioase, ironice şi mai ales, didactice.

Poeziile lui Ion Croitoru sunt „ca tămâia cu bună mireasmă arsă în jarul sfânt”, ca „lutul plămădit cu mir”, precum lacrima bunicilor care a udat cerul şi precum visul „Scris după datină, cu degetul”, precum sacra rugăciune turnată în candelă o dată cu uleiul sfinţit, cea care murmură colinde, leagănul legănând. Ele trebuie auzite precum şoaptele de vis ale cântecului ceresc fredonat de îngerii serii şi de ce nu, de „Îngerul pâinii”…

Galaţi, 4 iunie 2008

CEZARINA ADAMESCU

__________________

2008 – Carmen Focşa: „Confortabila singurătate“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Intenţia unor poeţi contemporani de a insera pe coperta a IV-a a volumelor publicate referiri asupra scriiturii lor, semnate de voci avizate este lăudabilă. Putem spune că e o carte de vizită a autorului, concentrând vorbele lui Nicolae Steinhardt – „Prin alţii, spre sine.” Însă ce te faci, când „vocea” se face auzită pentru sine? Aşa se întâmplă cu placheta semnată de Carmen Focşa – Confortabila singurătate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), reproduce şi un anacolut al Constanţei Buzea (în România literară, nr. 51-52/ 2005): Autoarea cestui superb Poem şi care şi-a trimis o vreme versurile semnând cu toată puritatea numelui Ana, îi mulţumim şi pentru cărţile dăruite, ce ne-au impresionat profund.” (s.n.). O fi intenţionat autoarea să impresioneze cititorul cu referirile Constanţei Buzea, dar ele nu comunică nimic!

Placheta se deschide cu Amăgire – trei versuri care ar fi putut sta ca moto în fruntea acesteia: „privim printr-un ochean fără lupă/ Doar pentru iluzia că vedem/ Departe.”

Versurile semnate de Cramen Focşa stau sub semnul imaginarului. În Dedicaţie este relevat, în maniera lui Nichita Stănescu, frumosul indicibil, cu puteri demiurgice: „Ea era atât de frumoasă încât/ Făcea să crească noaptea până la umeri, până la gât” (p. 7). Când abordează motivul oglinzii, imaginarul este la puterea a doua, dând naştere la o serie de supoziţii: „Înfiorând oglinda ca apa din fântână/ Necunoscut mi-e chipul pe care îl răsfrânge/ Ori poate-i o podoabă cu măştile nătânge/ Pe care numai clipa e singura stăpână.” (Peisaj interior cu oglinzi, p. 14).

Imaginarul intervine atunci când cuvintele devin neputincioase în a exprima semnificantul: „Vinovat sunt să te desluşesc/ Unde vorbele-şi pierd din putere/ Şi de aceea te-nchipui-durere/ Care urcă dintr-un timp nelumesc.” (Ca zăpada subţire, p. 17).

Toposul care ţine de tărâmul imaginarului facilitează trăirea înăuntru a cuplului: „Ceţoase golfuri – spuse nicăieri,/ Alcătuind închipuite veri/ Cu ierbi şi fructe care se sufocă// Se-aşază între noi ca-ntr-un ţinut/ Unde intram în semn de renunţare/ Cu amintirea ploii-n chip de scut…” (Închipuite veri, p. 18).

Tonul nostalgic dat de verbul la condiţional, din ultima strofă a poeziei Nostalgii amânate dezvăluie neîmplinirea cuplului, eul liric recurgând la căutarea „jumătăţii” pe un alt „tărâm” – sinele: „În mine se-aşterne zborul cailor suri/ Către acea pajişte mereu amânată…/ Ce n-aş da, să găsesc încă o dată/ Umbra ta, ascunsă printre albituri!” (p. 28).

Trăirea în imaginar devine un modus vivendi, chiar dacă nostalgia departelui nu atenuează „cataclismele” închipuite: „De-atâta dor, păduri imaginare/ Ard mulcomite, ca de obicei/ Şi-n locul tău ales pentru trădare/ Jivinele se leapădă de piei.” (p. 34). Închipuirea care substituie aşteptarea înseamnă fiinţare, în poezia Autumnală: „Cu-n gest, ca pe o toamnă mi te-am şters/ Din geamul aburit de aşteptare/ Şi ceasurile parcă merg invers/ Clepsidrele nu au nisip, doar sare.// E atâta sunet care ne colindă/ Şi atâta-nchipuire-n loc de timp” (p. 19).

CONST. MIU

_________________________

04 August 2008 – Dumitru Velea: „Cronica piesei de teatru XERXE“, Ed. Sitech, Craiova (Al Florin Ţene)

Apariţia piesei de teatru XERXE la editura „Sitech”, Craiova, 2004, a cunoscutului dramaturg, poet şi eseist Dumitru Velea se constituie într-un eveniment editorial de excepţie.

Având peste 60 de personaje, piesa este o amplă frescă poematică, în viziunea cinematografică despre istoria perşilor din jurul anilor 480 î.Hr. După o documentare făcută cu acribie, Dumitru Velea a recompus şi recreat cu talent, secvenţă cu secvenţă, o istorie încărcată de semnificaţii şi implicaţii decisive în evoluţia societăţii omeneşti din zona în care ne aflăm.

Partea I a piesei, intitulată „Sardes”, cuprinde evenimentele petrecute în această cetate din partea stângă a fluviului Hermos de către Xerxe, după retragerea sa din faţa Salominei, în urma luptelor navale.

Piesa este gândită cinematografic, cu desfăşurări pe spaţii ample, cu conflicte între caractere puternice, dar şi de idei cu decoruri adecvate şi costume ce respectă adevărul istoric.

Tablouri de o mare fineţe şi dramatism, autorul le coagulează atât prin explicaţiile regizorale, dar mai ales prin dialogurile dintre personaje, încărcate de spirit filozofic, de esenţă, uneori, aforistică, emanând înţelepciune şi echilibru estetic. Părţi întregi din piesă urcă în metafizic, atât prin locul desfăşurării acţiunii, dar şi prin reacţiile psihologice ale personajelor, al atitudinilor faţă de mediu: „Să nu murdărim pământul şi apa, că sunt sfinte şi vii!” (Cioplitorul). Autorul pune în discuţie nemurirea prin cultură: „Nimeni nu poate fu ucis, dacă are o tăbliţă de carte în braţe!” (Cioplitorul).

Partea a II-a a dramei, intitulată „Sursa”, se desfăşoară în această localitate ce se află pe malul drept al râului Hoaspes, „pe o terasă stăpânită de munţii Zagros, ce domină câmpia mesopotamiană”. În acest „capitol”, deşertăciunea existenţei omului este tema de bază. Cu cât construcţia ordonată de Marele Rege se ridică, cu atât se scufundă mai mult, „O lume ce pe nesimţite cade”, cum zice Eminescu. Eşecul luptelor duse de Xerxe, având la bază trădarea, dar mai ales neputinţa de a nivela „Calea luminii”, a dreptăţii ca echilibru al existenţei în propriei conştiinţă, a dezamăgirii în faţa vicleniei istoriei, îl face pe acesta să vadă în orice întreprindere umană o efemeritate, în ciuda faptului că el se află pe un piedestal al gloriei.

„Corul”, care intervine în anumite secvenţe, subliniază apoteotic încrederea că „Ahura Mazda măsoară fapta şi legea” fiecărui om, salvându-l” de timp”scoţându-l din „măruntaiele pământului” pentru a-l ridica în „fântâna luminii”.

Scrisă impecabil, armonizând stilistic drama omului în „măsura timpului” şi rolul trădării în ajustarea destinului istoric, Dumitru Velea marchează în viziunea cinematografică simbolul, cel mai caracteristic al piesei: echilibrul omului pe „podul de lumină” mereu spre o „eternă întoarcere”.

Prin drama istorică Xerxe, dar şi prin cele patru piese de teatru publicate şi jucate, Dumitru Velea, se înscrie, dacă s-ar face o ierarhizare, printre primii dramaturgi contemporani. Dacă nu primul.

AL. FLORIN ŢENE

______________________

01 August 2008 – Petre Bucinschi: „O zi cu îngerul negru“, Editura „Transilvania Expres“ Braşov, 2008 (Raul Popescu)

„De ce mă obligi să trăiesc în mijlocul tăcerii tale?”

Realitate şi vis, viaţă şi moarte, dragoste şi ură, iată câteva perechi antagonice prezente în mai toate scrierile lui Petre Bucinschi, scrieri care vin să aducă pe tapet întâmplări dintr-o realitate mai mult sau mai puţin cunoscută nouă, o realitate cernută prin întunericul fiinţei sale. Din acest întuneric, din această beznă, s-a născut şi Îngerul negru, o entitate ambiguă: înger al morţii şi, prin aceasta, demon aducător de nenorociri, mai bine spus, el este răpitorul de suflete, cel care nu cunoaşte milă sau îndurare prin însăşi menirea sa. Un cyborg spiritual menit secerării de destine. În O zi cu Îngerul Negru, este descrisă o luptă între acest cyborg şi îndrăgostitul care nu vrea să cedeze sufletul iubitei sale acestuia, o luptă pierdută de la bun început, o luptă inutilă, căci din iubita sa nu mai rămăsese decât un trup rece, lipsit de viaţă, dar încă seducător prin răceala sa. Iar moartea, reprezentată de Îngerul Negru, a răpit sufletul femeii în chiar timpul actului sexual, astfel fiind ilustrată ideea consubstanţialităţii Eros/ Thanatos. Iubire şi moarte la graniţa dintre iluzie şi realitate, o graniţă fragilă, chiar incertă prin fluiditatea sa, iată în câteva cuvinte ceea ce a încercat Petre Bucinschi să surprindă în acest roman. Trama e destul de simplă, ca în mai toate romanele lui Petre Bucinschi. Un cuplu de îndrăgostiţi închiriază o cameră de hotel unde se lasă pradă jocurilor erotice. În timpul acestor jocuri, femeia, Aesia, va muri. Bărbatul, surprins de acest eveniment neaşteptat, nu ştie cum să reacţioneze, ce să facă, aşa că, în cele din urmă, în faţa trupului gol şi lipsit de viaţă al iubitei, va cădea pradă unui impuls meditativ, chiar poetic, în care tânguirea se transformă într-o chemare a fiinţei iubite, dar şi într-un blestem al acelui Înger Negru care a îndrăznit să o răpească pe cea pe care iubitul şi-o dorea pentru totdeauna lângă el. „Lentă şi senină, ori subterană ca o cârtiţă, moartea este prezentă organic în romanul O zi cu Îngerul Negru”, va recunoaşte însuşi autorul într-un scurt Cuvânt introductiv. Iar moartea, aşa cum o dovedesc majoritatea variantelor mitului orfeic, nu poate fi învinsă, nici măcar atunci când ea însăşi îşi doreşte acest lucru. „Moartea pătrunde în viaţa noastră împovărată cu ustensile destinate curăţeniei, omul rămâne nemişcat în faţa ei, scoţând ale sale mugete dezolante şi onomatopeice ale dezamăgirii”, mărturiseşte Petre Bucinschi în acelaşi cuvânt introductiv al autorului. Moartea aduce cu sine veşnica şi irezolvabila problemă a lumii de dincolo: „Îmi este greu să îţi înţeleg starea în care te afli. Crede-mă, fac eforturi, nu reuşesc. Spune-mi, ai parcurs un pas în plus de la realitatea cotidiană spre o nouă lume inconsistentă? Ori această nouă lume îţi oferă o libertate mai mare?” se adresează personajul principal iubitei într-o criză de deznădejde, de neputinţă de fapt în faţa acestui fenomen definitiv şi irevocabil, moartea. Iar acest monolog, monolog care prin întinderea sa reprezintă esenţa acestui roman, forma prin care autorul şi-a înrămat discursul narativ, devine, în mod paradoxal, arma de luptă a celui care ştie că nu mai poate reinstaura acea stare de lucruri de dinaintea morţii nici măcar prin forţa evocatoare a cuvintelor, căci „Îngerul Negru apare, zâmbetul său culcă florile, iarba şi omoară cuvintele.” Complexitatea romanului, după cum poate s-a sesizat din cele afirmate mai sus, este dată de nota meditativ-poetică, iată că poetul Petre Bucinschi poate fi (re)găsit şi în această scriere, în care este redat monolgul personajului principal, monolog pe spaţii destul de întinse şi descriptiv. Finalul romanului este unul neobişnuit, „modifică poziţiile thanatice”, după cum afirmă A.I.Brumaru, lectorul şi prefaţatorul acestei scrieri, iar viziunea cititorului este violentată prin schimbarea perspectivelor, mai bine spus, a perspectivei. Dar las cititorului plăcerea descoperirii acestor lucruri şi mai spun doar că, eternul feminin, spre bucuria noastră, a bărbaţilor, nu poate fi, aşa după cum o arată însăşi denumirea, ucis nici măcar de către Îngerul Negru.

RAUL POPESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s